PETRU MAIOR

PETRU MAIOR

            Nascut pe la 1755-1760, Petru Maior muri in 1821.
            Studia la Targul Muresului, la Cluj si la Blaj, unde se facu calugar, apoi merse la Roma impreuna cu Sincai, unde invata teologia. Intorcandu-se la Viena ramase catva timp ca sa se ocupe cu dreptul canonic.
            Petru Maior, a fost, dupa terminarea studiilor, profesor la Blaj. Se vede insa ca regimul manastiresc nu se potrivea cu caracterul lui, caci dupa cativa ani parasi casa si deveni preot de mir, capatand demnitatea de paroh si apoi cea de protopop.
            Murind Micu, directiunea tipografiei universitatii din Buda, unde acesta fusese censor si corector, cere episcopului Vulcan sa recomande pe un alt barbat pentru acest post. Vulcan propune pe Maior, aratand ca are merite mari: cunoaste bine limba italiana, latina si greaca, e cunoscator adanc al limbii romanesti, a facut studii intinse la Roma si la Viena. In urma acestei propuneri, Maior fu numit in 1809 corector si censor la Buda. Aci stete el pana la moarte, dandu-si tot timpul pe care functiunea i-l lasa liber, studiilor de istorie si limba romaneasca.
            Biografia lui Petru Maior a fost scrisa de At.M. Marienescu (discurs de receptie la Academie, 1883) si de G. Bogdan-Duica (in ziarul 'Tribuna', Sibiu, 1893).
            Operele lui Petru Maior se pot grupa in trei categorii: istorice, bisericesti si lingvistice.
            Operele bisericesti sau religioase au de scop sa formeze cultura preotilor si in acelasi timp sa raspandeasca idei de morala si credinta si in ceilalti cititori.
            Predicile (3 vol., Buda, 1811), destinate a se citi la sarbatori, au ori teme din dogmele religioase, ori din viata noastra de toate zilele. In acestea indeamna pe oameni la un trai modest, activ si cu frica lui Dumnezeu. Orice obicei care nu se potriveste cu ideea lui, e aspru criticat.
            Si mai puritan se arata in Didahiile sau invataturile pentru cresterea copiilor (Buda, 1809). Nu trebuie sa ne asteptam la vreo incercare de pedagogie sistematica in sensul modern, ci aflam numai o serie de sfaturi relative la educatiune, pornind toate de la principiul ca educatiunea cea mai severa este cea mai buna. Ca sa poata reusi parintii in cresterea copiilor, trebuie sa puie un mare pret pe exemple, pentru ca 'cu vintele nu sunt alta fara o icoana a lucrarii, pilda este insasi lucrarea'.
            Preocupatiunea pentru educatiune si pentru ideile ce trebuiesc insuflate tinerimii il indeamna sa traduca (din italieneste) Intamplarile lui Telemach de Fenelon (tom I, Buda, 1818).
            In fine, vom mai cita din lucrarile sale din aceasta categorie Propovedanii sau predice la morti, alcatuite dupa diferiti autori bisericesti straini (Buda, 1809).
            Lucrarile sale istorice principale sunt doua:
            Istoria bisericii romanilor atat a celor din coace cat si a celor dincolo de Dunare (Buda, 1821) a fost scrisa in ultimii ani ai vietii sale si tiparirea s-a intrerupt din cauza mortii autorului. Dorinta ce marturiseste ca a avut de a cunoaste tot trecutul bisericii romane se explica prin faptul educatiunii clericale ce primise, dar desigur ca si interesul istoric l-a preocupat. Mai mult decat pentru alte popoare, pentru romani fazele prin care a trecut biserica, viata si activitatea prelatilor, au o importanta mare prin faptul legaturii stranse ce a fost intre biserica si cultura nationala pana in secolul nostru.
            De o valoare mult mai mare este Istoria pentru inceputul romanilor. Aceasta lucrare fu provocata de afirmarile istoricilor straini, mai ales Sulzer (Istoria Daciei transalpine, Viena, 1781) si Engel (Istoria Valachiei, 1804) in privinta originii romanilor, tagaduind latinitatea lor. Se hotaraste dar sa scrie, sa dovedeasca continuitatea noastra in Dacia-Traiana, 'ca vazand romanii de ce vita stralucita sunt prasiti, toti sa se indemne stramosilor lor intru omenie si buna-cuviinta a le urma'. Desigur ca astazi, dupa trecerea de atatia ani, dupa scoaterea la lumina a unui mare numar de argumente istorice si mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare foarte defectuoasa in chestiunea continuitatii, dar el are meritul de a fi cel dintai istoric roman care s-a ocupat cu originea neamului, caci cartea primului descalecat al lui Miron Costin e prea putin serioasa si nu judeca din punctul de vedere din care privea istoricul transilvanean.
            Dupa ce povesteste razboaiele lui Traian cu dacii, Maior expune teoria sa: ca Dacia a fost desertata cu totul de locuitori. Examinand apoi modul cum s-a facut colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii in timpul cat a fost stapanita de romani si ajunge la Aurelian. El socoteste 'fara crezamant' parerea ca 'toti romanii sa fi iesit din Dacia in Moesia' si aduce o suma de argumente. De aceea studiaza deosebit viata colonistilor din Dacia, de la Aurelian pana la sosirea ungurilor, aratand stabilirea acestora in Ardeal si luptele lor cu romanii si deosebit cu ale romanilor de peste Dunare. Capitole speciale sunt consacrate numelui romanilor (rumani, vlahi, cutovlahi) si teoriei lui Sulzer ca in sec. XIII romanii de peste Dunare au trecut in Dacia. La fine sunt doua disertatii: una privitoare la inceputul limbii romanesti; alta la literatura veche a romanilor, cea mai veche incercare de istorie a literaturii noastre.
            Curand dupa iesirea la lumina a acestei opere, se incepu o vie polemica intre adversarii vederilor lui Maior si intre autor. Astfel, peste un an, aparu intr-o revista vieneza o critica, la care raspunde prin Animadversiones in recensionem historiae de origine Valachorum in Dacia' (Observatiuni asupra recesiunii istoriei despre originea romanilor in Dacia). Acest critic a fost slavistul Kopitar (1780-1844), scriitor favorabil romanilor, care recunoaste si meritul lui Maior. Bunavointa i se arata si prin faptul ca, in loc sa tipareasca replica lui, o trimite scrisa autorului. Acesta raspunde prin Reflexiones in responsum Domini recensentis Viennensis (Reflexiuni asupra raspunsului d-lui recensent din Viena). Criticul ia din nou cuvantul si dupa aceea Maior publica Contemplatio recensionis in Valachicum anticriticam Litterariis Ephmeridibus Vinnensibus (Privire asupra recensiunii anticriticii romane publicata in revista literara din Viena). Cu aceasta se termina cearta.
            Prima editie a Istoriei acesteia s-a tiparit in Buda, in 1812. A doua a tiparit-o Iordache Malinescu, dupa moartea autorului, tot in Buda, in 1834. La fine sunt toate raspunsurile lui Maior in discutie cu Kopitar, traduse de Damaschin Bojinca. A 3-a editie a aparut in 1883 (Budapesta, Gherla).
            Activitatea lui Maior pe terenul studiului limbii e insemnata prin Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat si, mai ales, prin Ortografia limbii si prin alte articole in legatura cu aceasta. El se deosebeste de parerea lui Micu si Sincai, care socoteau ca limba noastra are origine latina clasica si spune ca romana s-a format din latina vulgara. El crede ca toti dacii au fost exterminati si colonistii s-au adus din Italia. Ei au pastrat limba asa cum au avut-o si daca nu s-ar fi adus imprumuturi de la straini, ar fi si azi tocmai ca la venirea lor in Dacia. Daca dar s-ar invoi romanii sa lase la o parte toate acele imprumuturi, s-ar capata acea limba vorbita de popor in timpul republicii. Aceasta limba populara, fiind anterioara evolutiunii literare, urmeaza ca limba romana e anterioara limbii clasice, cu alte vorbe, e muma limbii latine.
            Cu toate scaderile si argumentarile eronate, cu aceasta se pune baza stiintifica a cercetarilor de mai tarziu: explicarea limbii romane prin latina vulgara.