ION CREANGA - 'Povestea lui Harap-Alb'

ION CREANGA - 'Povestea lui Harap-Alb'

'Povestea lui Harap-Alb' a fost publicata mai întâi în revista Convorbiri literare (1 aug. 1877), iar Eminescu reproduce basmul în ziarul Timpul, în mai multe numere succesive. În timpul vietii autorului, basmul mai apare în traducere germana în Rumänische Revue (1886). Ulterior va mai fi tradus în limbile franceza, italiana si engleza, încât povestea lui Creanga a intrat în circuitul literaturii universale înca din primele decenii ale secolului al XX-lea.

Este fara îndoiala cea mai frumoasa poveste a lui Creanga si din întreaga noastra literatura, în acelasi timp si cea mai lunga si mai complexa din repertoriul humulesteanului. Conform clasificarii facute de Jean Boutičre, apartine grupului basmelor fantastice, alaturi de Soacra cu trei nurori, Fata babei si fata mosneagului, Fat-Frumos, fiul iepei si Povestea porcului. Datorita complexitatii iesite din comun, unii cercetatori au emis ipoteza ca 'Povestea lui Harap-Alb' ar fi îmbinarea a cel putin doua basme diferite, pe care Creanga le-ar fi sudat apoi într-o sinteza epica unitara. Ovidiu Bârlea, reputatul folclorist, considera ca presupunerea e falsa, 'fiindca toate episoadele basmului se înlantuiesc în chip armonios, realizând un tot unitar, cu o schema compozitionala clara, fireasca si completa'. Chiar si Boutičre admitea ca, în realitate, complexitatea basmului este 'inerenta temei pe care autorul a dezvoltat-o'. Cum arata acelasi Ov. Bârlea, în repertoriul popular exista basme mai lungi si mai complexe decât 'Harap-Alb'. În spatiul nostru folcloric, basmul mentionat e atestat în 16 variante, culese din toate provinciile tarii si de la aromânii din Pind. Toate variantele înregistrate sunt ulterioare basmului lui Creanga.

Dar meritul lui Creanga este ca, prin povestile sale, a scos basmul din circuitul folcloric si i-a dat un alt statut artistic. Toate povestile sale sunt, într-adevar, creatii culte, nuvele, cum a intuit mai demult G. Ibraileanu, eroii vorbind si comportându-se ca niste tarani. Daca lumea e taraneasca, subiectul respecta totusi tiparele basmului, cu competitia dintre bine si rau si comprimarea actiunii, care strabate distantele cu 'viteza vântului si a gândului'. Tarâmul de dincolo e, de asemenea, o lume terestra. Tot ce e transcendent în poveste, la Creanga, e adus pe pamânt, spune într-un loc G. Calinescu. La fel, despre iad Creanga pune în circulatie o imagine voioasa, plina de savoare, iar edenul este pur si simplu refuzat în numele principiului vietii ('Ivan Turbinca'). De regula, fantasticul e tratat în maniera realistica în opera lui Creanga, impresia de realism taranesc fiind accentuata în special de vorbirea eroilor. Numai ca în povesti, placerea de a fabula e la fel de mare ca si placerea de a povesti. Creanga manifesta mai degraba o atitudine moderata, rezonabila - în sensul cel mai propriu al cuvântului - fata de fantastic, caruia îi confera expresivitate omeneasca. Toate aceste caracteristici sunt valabile si pentru 'Povestea lui Harap-Alb'. Mai ales ca eroul principal, fapt subliniat de mai toti comentatorii de pâna acum, nu are propriu-zis însusiri miraculoase. El izbuteste sa treaca dificilele probe la care e supus nu prin darurile sale supranaturale, ci numai cu ajutorul primit din partea unor fapturi fantastice, cum sunt Sfânta Duminica, furnicile, calul nazdravan, craiasa albinelor, Gerila, Flamânzila, Setila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila.

Harap-Alb, ca personaj, este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi melancolici ai lui Cranga. Pe acestia fortele raului nu-i pot supune total, fiindca nu le pot citi gândurile. Puterea lor reala sta în gândul propriu, în gândul lor bun. Stan e milostiv, Harap-Alb omenos, fata mosului e cuminte. Pâna sa ajunga împarat, fiindca asa îi este scris, fiul craiului trebuia sa se lepede de ispita puterii, sa învete pe pielea lui ca puterea nu e un joc: 'Of! craisorule! crede-ma, ca sa aibi tu puterea mea, ai vântura tarile si marile, pamântul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite asa, pe degete, si toate ar fi dupa gândul tau'.

Desigur, aici Creanga complica putin lucrurile, dar astfel de interventii subtile si deloc întâmplatoare, prind bine în 'Povestea lui Harap-Alb', care se întinde pe un registru complet al comicului, de la duiosie la grotesc, si în care se extinde rolul povestitorului, fara a incomoda însa personajele, într-o naratiune preponderent obiectiva. În ciuda lungimii si a fragmentarii în doua parti, scrierea este unitara, cum am spus. Acest ocol în actiune, ca si dezvoltarea mai putin obisnuita a dialogului si a descriptiei, alaturi de dexteritatea portretistica (odata cu intrarea în scena a uriasilor), nu caracterizeaza si basmul popular. De asemenea, nu se pune accentul pe latura epica, iar vorbirea este mai degraba simbolica: '- Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a întâmplat vorba ceea: apara-ma de gaini, ca de câini nu mi-e teama'. Deci nu întâmplarile se întâmpla, ci 'vorba ceea'. O astfel de vorbire nu individualizeaza suficient personajele. Toti eroii din poveste vorbesc la fel si asta nu numai pentru ca sunt interpretati, pe rând, de povestitor, care-si are în afara de rolul specific (facând parte din poveste) si un rol al rolurilor, de pura interpretare din exterior a scenariului scris. Cu totii însa – personaje si autor deopotriva - sunt înlantuiti într-un limbaj paradigmatic al formelor fixe, valabil aiurea, dar si în planul mitic al lui 'a fost odata'

Urmarind firul naratiunii, la început, fiii cei mari ai craiului, pusi la încercare, se comporta las, dând cinstea pe rusine - cum îi mustra cu amaraciune tatal lor. Mezinul nu e nici el, de la primele tentative, 'eroul fara frica', dar încearca si el mai mult de rusinea fratilor sai si a Craiului. E ajutat cu sfaturi întelepte de o batrânica, sub care se ascunde Sf. Duminica, si de calul nazdravan. Totul se desfasoara în logica basmului, punând mai întâi raul si apoi binele, fiindca 'rau îi cu rau, dar mai rau fara rau'. De aici încolo actiunea se complica, desi în chip previzibil, cu numeroase stereotipii si repetitii. Dar în poveste acestea nu supara. Datorita zicalei 'de ce ti-e frica nu scapi', Harap-Alb nu scapa nici de Spân nici de Împaratul Rosu. În ultima mare aventura pleaca anume ca sa aiba de unde se întoarce, pentru a împlini astfel cercul initierii si al rabdarii. Redus la tacere de Spân, dupa ce simbolic se naste a doua oara, când iese din fântâna, eroul vorbeste mai mult de unul singur sau numai cu calul, asa cum vorbesc taranii. Când îi întâlneste pe Gerila si pe ceilalti uriasi (comparati, pe buna dreptate, cu eroii lui Rabelais, Luigi Pulci si Giambattista Basile), care personifica forte elementare ale naturii, devine subit vorbaret si ironic, iar cu slugile si împaratul e pus tot timpul pe cearta. În sfârsit, fiindca dragoste cu sila nu se poate, fata de împarat îl prefera pe Harap-Alb, iar Spânul, personaj demonic, e pedepsit. Restul, mai ales portretistica si pitorescul dialog al scenei din Casa de Arama si din atâtea alte scene, nu se poate rezuma. Nu tine de planul epic propriu-zis.

Dar 'Povestea lui Harap-Alb' poate fi citita si ca un roman initiatic, în masura în care orice basm contine în sine si un scenariu initiatic, în sens purificator si moralizator. O asemenea lectura, cu puternice elemente ezoterice, încearca Vasile Lovinescu, în cartea sa Creanga si Creanga de Aur. Una din tezele acestuia e ca basmele humulesteanului 'apartin familiei miturilor de tip complet, desfasurându-se într-o lume consecventa cu ea însasi, în logica supranaturalului'. Supranatural înseamna însa 'deasupra planului nostru de existenta', adica identificarea simbolurilor esentiale în planul Cosmosului total, fata de care ne situam în relatie cu o cauzalitate inversa, revendicând povestile de la 'radacinile stelare' ale mitului. În comentariile sale, destul de insolite, V. Lovinescu concepe întâlnirea cu textul ca o 'întâlnire cu enigmele', punând în lumina, cu deosebire, echivalentele cu miturile si folclorul universal. Metoda folosita este aceea a identificarii analogiilor, nu a influentelor. Lectura de acest tip, chiar daca adesea contrariaza, nu e complet lipsita de relevanta, mai ales când evidentiaza 'forta mitica' a povestilor, cu alte cuvinte un 'Creanga nocturn', uimitor pentru aceia care îsi fac mai ales o imagine surâzatoare despre humulestean, eludând stratul de adâncime, tragic, al operei sale.

Or, tocmai la acest nivel de adâncime se coaguleaza substanta mitica a povestilor si 'Povestea lui Harap-Alb' poate oferi, în acest sens, o decriptare exemplara a semnificatiilor mitice. Pentru V. Lovinescu, lumea din acest basm e o lume primitiva, cazuta în haos, 'regentata' virtual de doua principii subordonate unul altuia, Împaratul Verde si Craiul, fratele mai mare si cel mai mic. Legatura este însa slabita din cauza dezordinii dinafara. 'Tamaduitorul' ei nu poate fi decât un erou solar. Obiectul 'questei' lui Harap-Alb consta asadar în restaurarea organicitatii lumii. Harap-Alb este un Fenix, un Renovator Mundi, rascumparator al unei epoci urgisite. La baza dezordinii provocate poate sta o ruptura între casta razboinicilor si casta sacerdotala. Craiul apartine categoriei razboinicilor, asa cum sugereaza blana de urs cu care se deghizeaza si o da fiului sau cel mic (ursul - simbol nordic al castei razboinicilor), investindu-l cu o trasmisiune initiatica razboinica. În schimb, functia Împaratului Verde este de Monarh Universal, functie anemiata si ofilita, redusa la imanenta, la o simpla virtualitate. Ea trebuia, deci, revigorata si “reînverzita', fiindca Verde Împarat se identifica cu arborele vesnic verde al Lumii: functia lui este asadar cosmica. La masa lui Verde Împarat (masa are caracter euharistic) salatele verzi sunt o raritate, aproape inaccesibile, si nu întâmplator prima proba la care e supus Harap-Alb e sa le aduca din Gradina Ursului. Este ajutat de Sf. Duminica, la început ascunsa sub o înfatisare umila. Tot ea îl ajuta si în a doua expeditie, dar de asta data trofeul nu mai este vegetal, ci mineral si animal (pielea cerbului). Cerbul se afla tot acolo unde se gaseste si ursul, amândoi vecini cu Sf. Duminica, pe Insula. Expeditia contra Cerbului apartine aceleiasi familii mitice ca si omorârea Meduzei de catre Perseu. Privirea Cerbului ca si a Meduzei ucide si Harap-Alb îsi pune obrazarul si ia în mâna sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, adica 'supraliciteaza groaza si grotescul pentru a înfrunta entitatile cele mai terifice ale Infernului'. Dar tema revigorarii si regenerarii se regaseste si în Calul nazdravan, care premerge regenerarea eroului. El este o latenta si un simbol, adica e Aurul Solar (Bun-Galben-de-Soare în unele basme), de aceea jaraticul desteapta focul din cal. Prin zborul lui, acesta din urma uneste cerul cu pamântul si e singurul mijloc de a ajunge în alta calitate de timp si spatiu. Insolita este si interpretarea data Spânului ca 'maestru spiritual', un fel de rau necesar, fara de care aventura initiatica a eroului principal nu s-ar împlini. În schimb, cei cinci uriasi nazdravani sunt considerati 'regenti ai elementelor', simbolizând forte ale naturii. Acestia îl ajuta pe Harap-Alb sa treaca ultimele probe, la curtea Împaratului Rosu, simbol malefic sangvinar. Ca si Tristan, pornit în cautarea balanei Isolde, Harap-Alb porneste în petitul fetei Împaratului Rosu cu toata loialitatea. De asta data, 'miracolul initiatic consista în faptul ca, pornind sa peteasca o idee, eroul se întoarce cu o mireasa'.

O asemenea lectura a basmului lui Creanga, nelipsita de interes, evidentiind zona de profunzime si substrat mitic a scrierii, tine, totusi, prea putin seama de literaritatea intrinseca a textului. V. Lovinescu recunoaste ca întâlnim la autorul povestilor rafinamente si subtilitati literare care nu exista în basmul focloric. Acestea ar fi, în 'Povestea lui Harap-Alb', umorul si grotescul, dialogul, descriptiile, portretistica, oralitatea de tip scriptural (de gradul al doilea) si, nu în ultimul rând, pozitia cu totul speciala a naratorului-povestitor, cu un rol mult mai extins decât în alte povesti. Aceeasi relevanta are si raportul dintre real si fabulos, suprapus nu mai putin peste raportul dintre fictiune si oralitate. Integrate în farmecul lecturii, toate aceste elemente, adunate la un loc, fac din povestea lui Creanga o capodopera a literaturii române si universale.

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, G., Istoria literaturii de la origini pâna în prezent, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1941; Bârlea, Ovidiu, Povestile lui Cranga, E.P.L. Bucuresti, 1967; Lovinescu, Vasile, Creanga si Creanga de Aur, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 1989.