Evolutia poeziei in literatura romana - Neotrubadurii

In ultimile doua decenii ale secolului al XVIII- lea , sub aceeasi influenta a gandirii iluministe, se dezvolta in Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania, poezia lirica si epica.

Este perioada in care intimismul, devenise tendinta dominanta, poezia de lume, poezia lautareasca fiind atunci practicata de cei mai valorosi poeti romani. Limbajul constituit pe la 1800 este pentru critical Mircea Scarlat, al treilea dupa limbajul ecomiasticii si al naratiunilor, poate primul cu adevarat important. Dintre reprezentantii acestui " manierism al sentimentului patetic" trebuie amintiti poetii Vacaresti si Costache Conachi.

Ienachita Vacarescu

Dupa o genealogie a familiei, pierduta in 1848, Vacarestii sau Fagarestii ar descinde din Dan, voievod al Fagarasului, nepot de sora, al lui Radu-Voda Negru, intemeietorul Tarii Romanesti. In 1215, Neagoe Vacarescu, fiul lui dan, cobora spre Campulung si lua in stapanire 12 sate pe Dambovita ctitorind tot atatea biserici. Om foarte bogat, Neagoe ar fi avut opt urmasi, sase fete si doi fii, pe Radu si Serban.

Ienache era fiul lui Stefan Vacarescu, data nasterii acestuia a fost fixata de A. I. Odobescu, autorul celui mai cuprinzator studiu despre Vacaresti , cu aproximatie in 1740, poetul insusi sustinand ca s-a nascut in zilele sultanului Mahmed. A invatat in casa limbile greaca, latina, italiana, franceza, germana si turca. Dascal de greceste l-a avut pe Neofit cel Batran Kavsocalivitul, de latina pe un german, Weber, de turca niste hogi.

Participand la multe delegatii in afara tarii, Ienachita Vacarescu este ridicat in 1780, la rangul de mare spatar, tot in acelasi an isi pierde sotia. In toamna anului 1781, fii domnitorului Alexandru Ipsilante fug din tara iar Ienachita este trimis dupa ei, dupa ce se casatoreste a doua oara cu Elena caragea, fiica terzimanului Iordache Caragea.

In 1787, poetul isi tiparea la Ramnic si la Viena ale sale "Observatii sau bagari de seama asupra regulelor si oranduielilor gramaticii romanesti", scrisa din 1780, o data cu gramatica lui Micu si Sincai. S-a dovedit ca pentru gramatica propriu-zisa, Vacarescu s-a servit de "Gramatica geografica" a lui Gheorghe fatea din Cerigo, tiparita in 1760, la Venetia, iar pentru capitolul poetica, de "Gramatica greaca completa" a lui Antonie Catiforo. Ienachita era nu numai un poet pologlot ci si un erudit; de la Thales tinea minte sfatul de amuri pentru patrie, din Sallustius scoate invatatura ca gloria biruitorilor se datoreaza ostirilor. De la Seneca a invatat sa persiste in lucrulinceput; pe Voltaire l-a utilizat in chestiunea introducerii religiei crestine ca religie de stat cu cartea "Viata lui Petru cel Mare" , laudandu-l nu mai putin pe Henriada. Din Catiforo se informa asupra istoricului poeticei pe care o descoperea foarte veche.

Cultul lui Vacarescu se indreapta catre literaturile elena si latina; el stie ca elenii au intrebuintat intai versul cand laudau pe zei, apoi l-au intrebuintat si pentru a canta pe oameni in "istorii, comedii, opere". Ienachita Vacarescu regreta ca limba romaneasca nu avea inca nici gramatici, nici dictionar, dupa 1601 de ani pentru a putea talmaci cu inlesnire "cartile de stiinta in limba rumaneasca!. Isi arata consideratia pentru limba greaca si latina prin faptul ca se ocupa si de diversificatia lor. Era constient de importanta gramaticii pentru realizarea unitatii limbii si a progresului ei, si deplange indelungata lipsa a unui astfel de manual, faptul ca printre colonistii romani nu s-au aflat nici un gramatic care sa statorniceasca regulile de vorbire in Dacia.

Spre deosebire de filologii latinizanti, Ienachita Vacarescu nu propune eliminarea cuvintelor slave din limba si recomanda pentru imbogatirea vocabularului introducerea neologismelordin limba greaca. Au ramas in manuscris patru dictionare intocmite de el: "Dictionar roman-german si Dictionar german-roman, Dictionar romano-turc, Dictionar turc-roman". Gramatica lui ienachita a avut ecou printre contemporani; o societate romaneasca de filozofie din Transilvania apreciindu-i modelele de versificatie, il numea in 1795, Anacreon al romanilor, iar 20 de ani mai tarziu, Zaharia Carcalechi arata ca "in toate bibliotecile imparatesti si craiesti se afla aceasta gramatica, ca semn de lauda a neamului romanesc".

Ienachita Vacarescu are mai mult decat ceilalti , constiinta dificultatii de a scrie. Alecu, Nicolae chiar foarte instruitul Iancu au constiinta dificultatii de a alege. Ienachita se lupta cu stangaciile limbii, trece printr-o criza specifica spiritelor intemeietoare. La el ezitarea ia forme teribile pentru ca poetul are impresia ca-i lipseste pana si instrumentul care sa exprime aceasta nehotarare. Constiinta scrisului incepe la el printr-o constiinta a impreciziei limbajului: "Muza- yice el in celebra Gramatica- putere, da, ma rog, la graiurile mele/ Zi-mi, cum sa-ncep 'n ce fel s' arat gandirea me aprin ele ". Invocarea muzei, conventie veche, ascunde la Ienachita o reala neliniste in fata foii albe. Deasemenea el este cunoscut pentru celebrul"Testament" prin care isi indeamna urmasii sa isi cinsteasca patria si " sa creasca" limba romana: "Urmasilor mei vacaresti/ Las' voua mostenire/ Cresterea limbii romanesti,/ si-a patriei cinstire."

O caracteristica a celor opt poezi din gramatica este relativa lor dificultate. Alte poezii erotice au fost socotite pe nedrept, triviale, din cauza imaginilor invechite. Departe de a fi vulgare in vremea cand au aparut, ele contin metafore, culte ale poeziei galante din secolul al - XVIII- lea:

"Tu esti puisor canar!

Nu te hranesti cu zahar,

Nici macar cu canepioara,

Ci hrapesti o inimioara,

Ce-ai facut o jertfa tie!

Ce-ai cu ea de gand nu stie! sau:

" Intr-un copaciu zarifior,

Un soim prins in latisor

Striga amar ciripind

Norocul sau blestemand;

Multe pasari am vanat,

Si-mi ziceau soim minunat;

Iar aici lat fiind intins,

Cum am dat, pe loc m-am prins!

De inima de cap!

N-am nadejde sa mai scap.!

Scrie o poezie ocazionala, tanguioasa si descopera primele facilitati- diminutivele, acrostihul, alegoria. Ca tot indragostitul epocii el se chinuieste si ca atare precum "un soim in latisor/ striga amar ciripind/ norocul sau blestemand", se crede nefericit si ofteaza.

Tema din "Amarata turturea" afost pusa in circulatie de "Bestiariile medievale" de unde a trecut si in literatura noastra, in "Cazanii", modelul lui Ienachita a fost fara indoiala poezia lui Athanase Psalidas din "Efectele amorului", 1792. Comparatismul excesiv a dedus ca poezia "Intr-o gradina" ar fi o traducere dupa "Gefunden"de Goethe, scrisa 16 ani dupa moartea poetului roman. Motivul exista in poezia populara aromana unde a venit probabil din Grecia;tratarea pe care i-o da Ienachita este una originala, acesta exprima cu simplitate si gratie indeciziunea indragostitului, slujindu-se de metafora florii:

"Intr-o gradina,

Lang-o tulpina,

Zarii o floare ca o lumina.

S-o tai se strica!

S-o las mi-e frica

Ca vine altul si mi-o ridica."

Ienachita Vacarescu a fost un deschizator de drumuri intr-un moment cand literatura noastra era ca si necunoscuta dincolo de granitele ei.

Alecu Vacarescu

Darul poetic al lui Ienachita Vacarescu s-a transmis fiilor sai, intai lui Alecu, al carui bunic dupa mama, Iacovache Rizu, era nu mai putin poet.

S-a nascut dupa presupunerile cele mai plauzibile in 1769 si desigur fusese luat in refugiu, la Brasov, unde familia a stat pana la 1774. Mama sa, a murit in 1780, poetul ramanand orfan de mic copil. Opt ani mai tarziu il insoteste pe tatal sau la Nicopole si dupa intoarcerea in tara la 1791, se casatoreste cu Elenco Dudescu, de 15 ani, luand ca zestre mosia Boldu din districtul Slam-Ramnic, cu helesteu, sat si vii si primind de la tatal sau in onoarea satiei, mosia Radulesti, si o cantitate insemnata de bijuterii in valoare de patru mii de taleri. In general, Alecu nu era un bun gospodar, traind in petreceri costisitoare si risipa, ceea ce-l va duce la ruina. Avea cultura greceasca si frantuzeasca dobandita in casa, dar dregatoriile nu l-au ispitit.

In 1792, i se naste primul fiu, Iancu, viitorul poet; desi a mai avut doua fete nu s-a impacat cu sotia, cu care nu a trait decat cinci ani, despartindu-se de ea in 1797. Placerile dionisiace si iubirea, mistuit de patima interioara a iubirii, el se lamenteaza, reproseaza in maniera trubaduriilor medievali sau a lautarilor de mai tarziu. Nu scrie nici pentru glorie sau pentru recunoastere, ci scrie pentru ca asa simte, pentru ca vrea sa-si exprime sentimentele prin scris.

Poeziile lui Alecu Vacarescu ne-au ramas intr-o culegere intocmita de Nicolae, care lauda intr-o prefata"duhul cel cu noian" al fratelui sau, cand scanteile ii aprindeau" cu vapai iuti inima". Spre deosebire de Ienachita care e un moralist, Alecu este poet, in versurile romanesti, ca si in majoritatea celor grecesti exclusiv erotic, ca Petrarca, al carui stil se prelungeste prin Renastere pana in secolul al-XVIII-lea.

Pentru Alecu Vacacrescu, dragostea este o lege a firii la care el este bucuros sa se supuna in orice moment: "La ochii ce au din fire,

osebit nur si simtire,

Este catre toti o lege

bucurosi robi sa se lege."

Ochilor ce dau si fura viata ai Ruxandrei, poetul le fagaduieste robie pe veci, facand si un juramant:

"Am hotarat cu juramant, supt prea slavita-ti mana,

Pan-oi muri sa fiu supus si tu sa-mi fi stapana."

In conceptia lui Alecu Vacarescu si mai tarziu in aceea a lui Eminescu, femeia nu e constienta de rostul ei pentru artist, care e in stare s-o nemureasca si atunci poetul trebuie sa-i lamureasca semnificatia gesturilor sale, s-o educe asupra seriozitasii lor:

"Ci cata esti sa stii, de vei,

Da crezamant ochilor mei,

Fiinca nu te-nsala,

Nici face vreo gresala."

Exprimandu-si dragostea, Alecu Vacarescu se compara cu fluturele de noapte fascinat de flacara lampii, combatut de intuneric si de lumina, de frig si de caldura:

" Ca pervaneaua am ajuns,

Nu e vreun lucru de ascuns,

Singur alerg de voie,

In foc fara nevoie!

Cand nu te vaz, inghet de frig,

Voi sa te vaz si sa ma frig,

A ochilor tai raza,

Imi place sa ma arza!"

Limbajul lui Alecu este elementar si lasa impresia afectarii prin stangacie, a trivialitatii prin asprimea expresiei. Dar tonul principal al poeziei sale erotice este intotodeauna platonic, spiritual, chiar cand improvizeaza.

Poezia " Foarte multa vaz placere" este un dialog pe tema ca trei lucruri sunt placute vederii omenesti: un rau, o pajiste si un chip frumos.O minte "subtire " nu va acorda insa tuturor o valoare egala. Apa si verdeata, exemple de frumos natural, nu scad nici nu cresc placerea contemplatorului, pe cand frumusetea chipului uman o coboara in adancime prin semnificatiile-i multiple si prin marea-i varietate :

"Vedem chipuri milioane,

Dar sant cadre si icoane,

Care-mpodobesc paretii

Cu napasta frumusetii!"

Frumusetea rezida, conchide poetul, in virtutile morale, dar se afirma printr-un inefabil nescio quid, je ne sais quoi:

"Cand voi zice frumusete,

Voi si suflet cu blandete,

Cu simtiri, cu isteciune,

Departat de-nselaciune.

Si un nu stiu ce prea dulce,

Ce simpatie aduce!"

Tematic, monocorda poezie alui Alecu se reduce la economiastica profana generata de sentimentul erotic. Cultivarea paradoxului este noua in poezia romana ; textul si el foarte reprezentativ pentru Alecu va fi intalnit mai tarziu in reprosurile verificate atat de cultivate de lautari

Alecu scrie asadar repede, fara ezitari, in situatii nefavorabile si daca dam crezare primului sau biograf si critic, scrie sub presiunea amorului dar si a fricii. Scrisul nu-l preocupa, grija lui cea mare este sa traiasca "fara spatiu". Anacreon voia sa se faca oglinda ca sa-l priveasca iubita, mantie ca sa-i cuprinda trupul, apa ca s-o scalde, ulei ca sa-i aromeze parul, legatura ca sa-i tina sanul, coturn ca sa-i inalte calcaiul. Intr-un distih grecesc cusut pe un colan, Alecu Vacarescu anacreontizeaza cu siguranta, facand concetti in stilul barocului italian:

"Daca s-ar lua in bagare de seama gradele de fericire ale lucrurilor neinsufletite, ar fi o mare fericire pentru mine sa-ncing un mijloc atat de frumos !

"Ma multumesc, dar, sa fiu cerc si sa am de centru nu pamantul, ci sfera gratiilor si izvorul amorului!"

Metafora discursului este la Alecu Vacarescu, focul, iar, starea lui de gratie : robia. Exista in stihurile destrabalatului boier, un rafinat mazochism: ca sa traiasca bucuriile iubirii, trebuie sa arda, sa sufere ca un rob, la el focul este elementul nutritiv cel mai favorabil sentimentului.

Nicolae Vacarescu

Pe langa Ienache si Alecu, Nicolae Vacarescu obiectivizeaza o atitudine mai tonifianta. Importanta lui sta in gasirea unor facilitati noi; caracteristica in poezia lui este antinomia rai/iad ,"In rai fara tine e moarte, e gheata/ in iad langa tine e bine, e viata." Spre deosebire de Alecu, Nicolae e interiorizat, vazand in interiorizare o condamnabila slabiciune.

Poezia arata o oarecare virtuozitate si o iubire moderata de efecte obtinute prin alaturarea notiunilor contrastante, Nicolae nu indoaie mai bine fraza decat fratele sau, Alecu, aspirand la rafinamentul si faima tatalui. Nu ajunge la formule memorabile, versurile raman uscate, prea dialectice pentru gustul modern. Nicolae introduce in poezia galanta a Vacarestilor o nota de austeritate, punand un prag in calea placerilor si a anarhiei simturilor.

Discursul sau a devenit preponderent moral; figura lirica este retragerea si legea morala pe care o recomanda e cumintenia(temperanta).

Iancu Vacarescu

Este un poet important pentru ca a ilustrat, intr-o epoca ce pregatea autonomizarea poeziei noastre, multe specii poetice oferind modele interne atunci cand prezenta lor era o necesitate imperioasa. Des citata "O zi si o noapte de primavara la Vacaresti" sau "Primavara amorului" slaba articeste si suparator de prolixa, a creat totusi imitatori, contribuind astfel la aparitia institutiei literare autohtone.

Iancu Vacarescu va contribui la fundarea unei mitologii literare autohtone, mult mai interesant este renuntarea la prejudecata existentei unor elemente "poetice" consacrate si intuirea a ceea ce mai tarziu va fi numit "estetica uratului " in "Ielele" al caror inceput este modern.

Iancu este o parte importanta a sensibilitatii si culturii lui de poet de veche mentalitate. Sentimentul nou se manifesta la el prin deschiderea discursului spre formele materiale, transformarea istoriei si a mitologiei in obiecte de reflectie lirica. Materia este pentru el natura, firea, particularizata prin cateva elemente : varful de delisor, apsoara, filomela[1], ruinele unei cetati faimoase etc.

Costache Conachi

Logofatul Costache Conachi este o figura contradictorie, tipica pentru epoca de tranzitie de la inceputul secolului al XIX-lea. Mare boier si mare propietar, el este totusi un ganditor realist, un voltaire care pledeaza pentru luminarea poporului, caci stiinta "nu aduce pe cel adevarat folos daca nu este intemeiata pe folosul noroadelor", intr-un proiect de reforma a invatamantului din Moldova, el arata ca studiul trebuie sa aiba un scop moral: "Ce-ar folosi sa stim cate sunt in vazduh, in cer, pe pamant si in mari cand am jefui, am prigoni, am invrajbi, adica ne-am face mai rai decat am fost."

Jurist fiind a luat parte la redactarea Regulamentului Organic si a formulat unele articole care aveau in vedere unirea celor doua principate. Ca poet Costache Conachi ofera o imagine contradictorie, el cultiva inca o sensibilitate declarativa intr-un limbaj poetic zgomotos, facand uz de alegorii mitologice, de acrostihuri, punand in evidenta un ritual exterior al sentimentului erotic, chiar in cazul destul de frecvent- cand utilizeaza modele folclorice.

Nou in poezia sa este sentimentul naturii, poetul descoperind in anumite cazuri consonanta peisajului cu starea sa de spirit. Conachi incearca sa uneasca cele doua forme ale afectiunii; intr-un prim poem poem ("Lumea")face elogiul prieteniei, insa temenul este ambiguu. Pentru a desemna diferitele nuante ale dragostei, grecii foloseau si notiunea de "eunoia"(bunavointa si devotament), storge(tandrete), pathos(dragoste ca dorinta). Pasiunea lui Conachi bate mai spre mania (pasiunea erotica dezlantuita), desi nu exclude si nuanta afectiunii dezinteresate.

Bibliografie :

AL. Piru, "Literatura Romana Veche", Editura pentru Literatura, 1961.

Eugen Simion,"Dimineata poetilor", Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980.

Mircea Scarlat,"Istoria poeziei romanesti",vol. I, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.