Istoriografia. Machiavelli, Guicciardini si alti istorici

Istoriografia. Machiavelli, Guicciardini si alti istorici

Istoricii umanisti, amintiti in capitolul precedent, s-au deosebit de cronicari organizand materia studiului lor pe unitati de timp egale cu unitatile raportului cauza - efect, astfel incat succesiunea mecanica a anilor a fost inlocuita prin succesiunea logica a inlantuirilor cauzale. Continuand cercetarea lor, mari istorice ai Renasterii includ in studiul istoriei studiul omului al valorii finalitatii actiunilor lui; istoricii Renasterii sunt implicit moralisti si filozofi ai istoriei; si, prin finalitatea practica a cercetarii lor, ganditori activi preocupati de indrumarea politica a contemporanilor. Opera lui Machiavelli prezinta aceasta pluralitate de continut.

Nascut in 1469, la Florenta, Niccolo Machiavelli, ocupa in 1498, functia de secretar al celei de a II-a Cancelarii insarcinata cu rezolvarea afacerilor externe. In calitatea aceasta, el insoteste pe ambasadorii Florentei in diferite misiuni, fiind de multe ori factorul principal in tratativele diplomatice ce se duc.

In 1512, cand Medici-i reiau puterea la Florenta, dupa infrangerea francezilor la Ravenna, Machiavelli isi pierde functia si, dupa ce este acuzat de a fi participat la o conspiratie contra noilor stapani, fiind inchis si supus torturii, este nevoit sa se retraga langa San Casciano. Ramane astfel mai multi ani exilat din viata publica, fara a reusi sa mai obtina vreodata increderea guvernantilor. La Florenta, este oaspetele "Gradinilor" de pe langa palatul familiei Rucellai, unde se adunau intelectualii de frunte cu idei republicane si aici citeste publicului fragmente din Dialogurile privind mestesugul razboiului. In 1519, castiga favoarea cardinalilor Giulio de Medici pentru care, in 1520 va incepe sa scrie Istoriile florentine. In 1527, cand Medici-i pierd din nou puterea si Republica este pentru scurt timp restaurata Machiavelli, care fusese ani intregi suspect celor dintai functia de secretar in slujba adversarilor lor aflati in conducerea Republicii, este de data aceasta suspect acestora din urma pentru scurtele misiuni obtinute de la cei dintai; in acelasi an moare, in iunie 1527.

Ca secretar a celei de a II-a cancelarii, a dobandit o multipla experienta politica pe care a valorificat-o in opera sa. Rapoartele adresate Senioriei cu privire la indeplinirea misiunilor avute sunt adevarate studii de politica contemporana: in urma calatoriilor in Franta, Machiavelli scrie Ritratti delle cose di Francia ("Descrierea lucrurilor din Franta") (1510); misiunea indeplinita pe langa Maximilian ii dicteaza Ritratti delle cose della Magna (" Descrierea lucrurilor din Germania") (1512).

Constrans la exil, Machiavelli incearca sa uite prin scris izolarea in care se afla; o bogata corespondenta il leaga de unii contemporani, ramasi in functii carora le expune parerile lui cu privire la razboiul care continua pe teritoriul Italiei. Incepe sa scrie, in 1512, Discursurile asupra primei decade a lui Tit Liviu ("Discorsi sulla prima Deca di Tito Livio"), dar le intrerupe foarte curand pentru a dedica lui Lorenzo de Medici, nepotul Magnificului, micul tratat Principele ("Il Principe"), scris in cursul anului 1513.

Poet, autor de Capitole satirice, Machiavelli este si autorul Matragunei (La Mandragola), cea mai buna comedie de moravuri a Renasterii; este de asemenea autorul unui Dialog in care sustine ca limba literara trebuie sa aiba la baza ei numai dialectul florentin: Dialoghi interno alla nostra lingua; dar el este in toate operele lui, in acelasi timp istoric moralist si filozof al istoriei, in fine om politic, si nu separa niciodata cele trei serii de preocupari.

Este istoric in primul rand in Le Istorie fiorentine; este filozof al istoriei in Discursuri, este moralist in toate operele intrucat explica mersul istoriei prin natura omului; in fine, este om politic in Principele, propunand solutii pentru rezolvarea crizei in care se aflau la acea data statele italiene si mai ales Florenta.

Principele este un manifest politic, nu un tratat. Definitia principatului si clasificarea diferitelor tipuri de principate se bazeaza pe cunoasterea statelor italiene si a principalelor tari vecine, Franta si Germania in primul rand; ea implica o analiza istorica si o expunere a situatiei lor contemporane. In definitia "principelui" si in indicarea insusirilor care ii sunt necesare in guvernare, intervine moralistul: pentru a-si pastra autoritatea, principele trebuie sa fie si puternic si viclean, sa fie " ca leul si ca vulpea", dar pentru a guverna el trebuie sa fie mai intai iubit si apoi temut; in fine, retragand analiza la nevoile Italiei, Principele devine opera oratorica, un manifest politic, intrucat se adreseaza "principilor Italiei" si le cere sa salveze independenta statelor lor aparandu-le de "furia barbarilor".

Scris in momentul cand Medici-i stapaneau Toscana si, prin alegerea ca papa a lui Giovanni, sub numele de Leon al X-lea, ei isi    extindeau puterea si asupra statului pontifical, Principele se adreseaza familiei domnitoare celei mai puternice din Italia, care, prin aceasta, ar fi putut unifica sub aceeasi conducere majoritatea statelor Peninsulei. Principatul definit de Machiavelli este monarhia absoluta care asigura unitatea si puterea Frantei; insusirile cerute principelui puteau infaptui prin forta unificarea teritoriala care ar fi salvat independenta statelor italiene. Cezar Borgia incercase o actiune de acest fel inlaturand pe micii tirani din Romagna, si numai moartea neasteptata a tatalui sau il oprise de a-si duce la capat actiunea. In conceptia lui Machiavelli "principele" trebuia sa reia opera lui Cezar Borgia; organizata pe baza datelor prezente si a celor viitoare, logic previzibile, ea trebuia sa faca posibila unificarea politica a peninsulei care numai in acest fel ar fi putut sa reziste dusmanilor ei din afara.

Pentru a dobandi victoria, un principe are nevoie de armate proprii. Machiavelli arata ca existenta trupelor mercenare este una din cauzele de slabiciune a statelor italiene si citeaza exemplul Frantei care reusise sa-si alcatuiasca o armata nationala, obtinand astfel victoriile finale in razboiul impotriva Angliei. Problema desfiintarii trupelor mercenare este pentru Machiavelli o problema hotaratoare; el insusi, in functia de secretar al republicii, incepuse, in 1506, o actiune de inrolare si instruire a unui corp de armata florentini. Principele expune, teoria statului absolutist pe care-l socoteste drept singurul capabil de a asigura unitatea Italiei; el expune principiile guvernarii unui stat absolutist; in fine, isi bazeaza teoria politica pe o conceptie filozofica despre realitatea obiectiva in raport cu omul. Numeste aceasta realitate "adevarul faptelor" sau la verità effettuale si arata ca actiunea omului nu o poate ignora; prin ratiune insa, aceasta realitate obiectiva poate fi astfel dirijata si modificata incat omul, adaptandu-i-se, sa o manuiasca in folosul lui. Teoria realitatii obiective implica o teorie a actiunii dirijate sau a organizarii ei in vederea reusitei: prin inteligenta si stiinta - virtù - , omul stie sa foloseasca " ocazia", adica imprejurarile obiective propice actiunii, dominand asadar " soarta" (la fortuna).

Analiza "adevarului faptelor" impunea scriitorului folosirea cuvantului precis si univoc. Machiavelli tehnifica sensul unor cuvinte si, limitandu-l la o sfera mai restransa, creeaza termenii de specialitate ai politicii. In planul metodei de gandire si in planul ideilor expuse, Machiavelli inoveaza ca exponent al Renasterii.