LUCEAFARUL (comentariu literar)

LUCEAFARUL

(comentariu literar)

" Slujit de o enorma acumulare de cultura romaneasca si straina, de un gust fara gres, format la scoala lui Homer, Shakespeare si Goethe, precum si la aceea a clasicului folclor romanesc, Eminescu a realizat o opera de sinteza a tuturor traditiilor populare si culte nationale, depasindu-le prin geniul si munca sa neprecupetita si intrupandu-le in fauriri de fond si forme admirabile, lucrate in atelierul sau de titan neobosit."

(Zoe Dumitrescu-Busulenga, " Mihai Eminescu ")

Luceafarul" este expresia desavarsita a geniului    eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii sale poetice, ca un diamant fascinant intr-un colier cu multe nestemate, este geniul mitului romanesc, iar legenda Luceafarului este mai mult decat alegoria propriei existente de poet a lui Eminescu, este totodata simbolul unei istorii, pe care el o reconstituia poetic in poezia mitului romanesc, pentru a-i da astfel prestigiul unui destin.

Dupa marturisirea autorului insusi, poemul are ca sursa principala de inspiratie, basmul popular romanesc Fata in gradina de aur" cules de germanul Richard Kunisch, in calatoria sa prin Tarile Romane si publicat la Berlin in 1861 intr-un memorial de calatorie.

Basmul popular trece, in gandirea poetica eminesciana, prin mai multe variante. Prima varianta pastreaza aproape toate episoadele basmului, modificand doar finalul. In basm, Zmeul, care ceruse de la Demiurg sa fie dezlegat de nemurire pentru dragostea frumoasei fete de imparat, va pravali o stanca pe cei doi indragostiti. In viziunea lui Eminescu, razbunarea zmeului se face cu detasare superioara, caracteristica fiintei nemuritoare, astfel ca Zmeul ii blestema pe cei doi pamanteni:

" Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -

Atat de fericiti, cat viata toata

Un chin s-aveti: de-a nu muri vreodata!"

Versiunea definitiva, cea de-a cincia varianta, este o stilizare a basmului si o amplificare a simbolurilor, astfel ca in "Luceafarul", "in cadrul de basm se inalta expresia cea mai desavarsita a lirismului erotic si filozofic al lui Eminescu" (T. Vianu).

Lectura poemului, dupa cum marturiseste Titu Maiorescu in insemnarile zilnice, s-a facut la "Junimea", inainte de aparitia operei. "Luceafarul" a fost publicat in Almanahul Societatii academice social-literare "Romania Juna" din Viena, in aprilie 1883. Poezia a fost reprodusa in acelasi an in " Convorbiri literare" si in "Familia", pentru ca in decembrie 1883 sa apara in prima editie a poeziilor lui Eminescu, tiparita de Titu Maiorescu.

Dintre multiplele interpretari care s-au dat capodoperei lui Eminescu, poemului "Luceafarul", cea mai potrivita este interpretarea poetului, insemnata pe fila unui manuscris: " In descrierea unui voiaj in Tarile Romane, germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar sensul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."

Problema geniului este privita de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristica inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul de rand nu-si poate depasi conditia subiectiva, fiind dominat de vointa oarba de a trai.

Poem romantic, construit pe tema destinului omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l intelege si ostila acestuia, "Luceafarul" este, in acelasi timp, un poem desavarsit al iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o cu sete nespusa toata viata, inaltandu-se inspre ea necontenit ca o vapaie din propria-i mistuire.

Cele 392 de versuri ale poemului, distribuite in 98 de catrene, sunt organizate intr-o structura compozitionala armonioasa, sustinuta de cele doua planuri: universal-cosmic si uman-terestru, care converg permanent unul spre celalalt si se interfereaza uneori in cele patru tablouri, gandite ca parti distincte in arhitectura ansamblului.

Din punctul de vedere al speciei literare, "Luceafarul" este un poem filozofic, in care pastelul, idila, elegia si meditatia reliefeaza, in formule artistice variate, adancimea simtirii si a cugetarii poetice.

Formula introductiva este aceea a basmului popular:

" A fost odata ca-n povesti,

A fost ca niciodata,

Din rude mari imparatesti

O preafrumoasa fata."

Poemul se desfasoara pe un vag fir epic intr-o suita de metafore si simboluri in care se absorb idei filozofice. Nostalgia muritorului catre astre e un motiv romantic frecvent. Il intalnim printre altii, la Byron in "Cain" unde fecioara Adah marturiseste lui Lucifer dragostea ei pentru steaua ce vesteste zorii: " Ce stea frumoasa! Draga mi-e nespus ". Spatiul sideral, astrele, constituie si la Eminescu decorul cel mai inalt si semnificativ al iubirii sale.

Primele sapte strofe ale poemului ne-o arata pe fata de imparat contempland Luceafarul, seara de seara, de la fereastra dinspre mare a castelului:

" Privea in zare cum pe mari

Rasare si straluce,

Pe miscatoarele carari

Corabii negre duce "

La randu-i, Luceafarul, privind " spre umbra negrului castel ", o indrageste pe fata si se lasa coplesit tot mai mult de dorul ei. Semnificatia alegoriei este ca pamanteanul aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.

Urmatoarele strofe infatiseaza iubirea ce se infiripa intre reprezentantii celor doua lumi diametral opuse. Surprinsa de recile scantei ale Luceafarului, care arunca in iatacul ei " o mreaja de vapaie ", urmand-o adanc in vis, cand vine sa se culce, fata il imbie induiosator:

" - O, dulce-al noptii mele domn,

De ce nu vii tu Vina!"

Asadar ca si in "Floare albastra" sau "Dorinta" atractia indragostitilor, unul catre celalalt, este sugerata mai intai de o chemare, menita sa le scoata in relief mai pregnant dorul, dar si puterea sentimentului.

Luceafarul este insa un duh pentru chemarea caruia este nevoie de o formula incantatorie, magica:

" Cobori in jos, luceafar bland,

Alunecand pe-o raza,

Patrunde-n casa si in gand

Si viata-mi lumineaza"

Fiintele superioare au posibilitatea de a-si depasi conditia, de a se metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul se arunca in mare si prefacut intr-un tanar palid cu parul de aur si ochi scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii, patrunde in camera fetei. Mediul fizic al luceafarului, "sfera mea", este unul ideal, situat in afara timpului si spatiului, deschis spre necuprins, supus miscarii de coborare si de inaltare, asemenea nazuintei fetei de imparat catre idealul erotic, dar si prin atractia Luceafarului spre lumea terestra:

" Iar cerul este tatal meu

Si muma-mea e marea"

Dupa Platon, la originea lucrurilor ar sta cerul si pamantul, din a caror unire au iesit Tetyis, zeita marii si Oceanos, zeul apelor. Tanarul cu toiag incununat de trestii, nascut din cer si mare, stapan al palatelor acvatice, nu poate fi decat Neptun. Zeii sunt nemuritori, prin urmare Luceafarul e " un mort frumos cu ochii vii ", caci nemurirea este pentru nemuritori o forma a mortii. La chemarea Luceafarului, fata are o senzatie de frig:

" Strain la vorba si la port

Lucesti fara de viata,

Caci eu sunt vie, tu esti mort,

Si ochiul tau ma-ngheata "

Peste catva timp, in somn, fata rosteste din nou chemarea ei si iarasi Luceafarul intrupat acum din vaile haosului, vine invesmantat in giulgiu negru si purtand pe vitele-I negre de par o coroana ce parca arde. Tatal Luceafarului este de data aceasta focul, soarele insusi, iar muma noaptea. Dupa Hesiod, Noaptea, zeita tenebrelor, fiica Haosului, este muma tuturor zeilor. Chemarea Luceafarului se repeta, ca si la prima aparitie:

" O vin , odorul meu nespus,

Si lumea ta o lasa;

Eu sunt luceafarul de sus,

Iar tu sa-mi fi mireasa."

Luceafarul apartine unui mediu fizic si moral inalt: " Eu sunt luceafarul de sus ", unde epitetul locutional "de sus" nu trebuie sa fie interpretat in sens strict fizic, ci in inteles moral. El nu precizeaza doar pozitia spatiala, ca astru, a lui Hyperion fata de pamant si fata de pamanteni, cat mai degraba sugereaza constiinta de sine a geniului, orgoliul sau.

Tanarul fagaduieste miresei sale "cununi de stele" si-I ofera cerul pe care sa rasara, ca o stea alaturi de el, mai mandra decat celelalte. Fata are o senzatie insuportabila de caldura:

" Ma dor de crudul tau amor

A pieptului meu coarde,

Si ochii mari si grei ma dor,

Privirea ta ma arde "

Omul de rand este incapabil sa-si depaseasca propria conditie. Fata cere Luceafarului supremul sacrificiu:

" Dar daca vrei cu crezamant

Sa te-ndragesc pe tine,

Tu te coboara pe pamant,

Fii muritor ca mine "

Hotararea de jertfa suprema luata de Luceafar este exemplara pentru ipostaza de erou-titan, care traverseaza etape dramatice, specifice patimei spre absolut:

" Da, ma voi naste din pacat,

Primind o alta lege;

Cu vesnicia sunt legat,

Ci voi sa ma dezlege"

Partea a doua a poemului, cu idila dintre Catalina si pajul Catalin, simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii inferioare. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Diferit sub toate aspectele Luceafarului, Catalin devine intruchiparea mediocritatii:

" Viclean copil de casa,

Ce imple cupele cu vin

Mesenilor la masa,

Un paj ce poarta pas cu pas

A-mparatesii rochii,

Baiat din flori si de pripas,

Dar indraznet cu ochii "

Ca mod de expunere este preponderent dialogul. Idila se desfasoara sub forma unui joc amagitor. Pentru a seduce pe Catalina, Catalin urmeaza tehnica bine cunoscuta, foarte asemanatoare cu aceea a prinderii pasarilor in evul mediu, timpul predilect al romanticilor:

" Cum vanatoru-ntinde-n crang

La pasarele latul,

Cand ti-oi intinde bratul stang

Sa ma cuprinzi cu bratul "

Prezentarea tanarului e facuta de Eminescu in culori nefavorabile, cu umor si ironie. E alintat, tandru si fara idealuri deosebite. Impreuna cu Catalina formeaza un cuplu norocos si fericit, supus legilor pamantene, deosebite de legea dupa care traieste Hyperion: " o alta lege ". Catalina recunoaste acest lucru:

" - Inca de mic

Te cunosteam pe tine

Si guraliv si de nimic,

Te-ai potrivi cu mine."

Fire romantica, aureolata prin frumusete si iubire, Catalina, chiar daca il accepta pe Catalin, aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar. Pare ca are constiinta imposibilitatii realizarii acestui vis:

" Dar se inalta tot mai sus

Ca sa nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte.

In veci il voi iubi si-n veci

Va ramanea departe."

Partea a treia a poemului proiecteaza calatoria Luceafarului in Cosmos, prin sferele ceresti si convorbirea cu Demiurgul, forta suprema a universului. Calatoria Luceafarului in spatiul cosmic dezvaluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstractiile. Trasaturile lumii lui Hyperion, sunt infinitul si eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemarginire, de absolut. Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva, pe linia timpului, in cursul careia el traieste in sens istoria creatiunii:

"Si din a chaosului vai,

Jur imprejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea de-ntai,

Cum, izvorau lumine;"

Este descrisa imaginea spatiului celest si a drumului catre Demiurg sugerand ideea ca Hyperion este mai presus de spatiu si timp. Predicatul "porni" urmat de subiectul "Luceafarul" dinamizeaza tabloul, dandu-i dintr-o data amploare. Inversiunea topica: "a lui aripe", imperfectul verbelor: "cresteau", "treceau", alaturi de determinarile adverbiale si substantivale: "in cer", "cai de mii de ani" sugereaza maretia eroului si nemarginirea spatiului sau. Acustic, impresia trecerii clipelor cu repeziciune este sustinuta prin aliteratia consoanei "t", repetata de patru ori numai in versul: "In tot atatea clipe", sugerand parca o unitate ritmica, asemenea unui cronometru. Perceptia vizuala a spatiului se adanceste prin metafora: "parea un fulger ne-ntrerupt", sugerand zborul vertiginos in haos, elanul puternic si capacitatea de a birui spatiul nemarginit. In descrierea calatoriei Luceafarului se pastreaza unele determinari spatiale si temporale: stele izvorasc din a haosului vai, el le vede ca in ziua dintai iar imensitatea luminilor il inconjoara "Ca niste mari, de-a-notul.".

Evocat pentru a masura, prin viteza, absolutul pasiunii care nu cunoaste hotare, haosul este lasat in urma. Spatiul infinit, parcurs de Luceafar este, de fapt, metafora plastica a dorului, a setei de implinire, a absolutului prin iubire:

" El zboara, gand purtat de dor,

Pan piere totul, totul;"

Zona in care salasluieste Demiurgul este infinitul, spatiul fara limita, adanc ca abisul uitarii:

" Caci unde-ajunge nu-i hotar,

nici ochi spre a cunoaste,

si vremea-ncearca in zadar

din goluri a se naste"

Sugestia existentei dumnezeirii este realizata intr-un stil inalt si sobru, in strofa-metafora:

" Nu e nimic si totusi e

O sete care-l soarbe,

E un adanc asemene

Uitarii celei oarbe."

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul, insetat de repaos: " Si din repaos m-am nascut,/ Mi-e sete de repaos ", adica de viata finita, de stingere, este numit Hyperion, ceea ce ne duce iarasi la mitologie. Dupa Hesiod, Hyperion, divinitate simbolica, este fiul Cerului, tatal Soarelui si al Lunii, un titan ucis din invidie de alti titani; dupa Homer si alti poeti, Hyperion este soarele insusi.

Rugamintea lui Hyperion, adresata Demiurgului, de a fi dezlegat de povara nemuririi, contine o tensiune dramatica puternica:

" Reia-mi al nemuririi nimb

Si focul din privire,

Si pentru toate da-mi in schimb

O ora de iubire."

Hotararea Luceafarului de a renunta la nemurire de dragul fecioarei pamantene, concretizeaza conceptia poetului despre iubire, privita ca un ideal superior, ca o inalta aspiratie care nu poate fi atinsa decat prin credinta, devotament si sacrificiu. Insa cererea lui Hyperion de a deveni un om muritor e ininteligibila pentru Demiurg, intrucat Hyperion participa la fiinta lui ca o parte a unui tot si a-i intrerupe existenta ar insemna sa se anihileze pe el insusi:

" Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunoastem moartea."

Principiul unitatii totului deriva din religia indica in care " unul e tot si toate sunt in una". Luceafarul trebuie sa se elibereze de aceasta dorinta prin cunoastere de sine. Prin comparatie, sunt definite trasaturile eternitatii si ale efemeritatii lumii finite, a oamenilor:

" Dar piara oamenii cu toti,

S-ar naste iarasi oameni

Ei numai doar dureaza-n vant

Deserte idealuri -

Cand valuri afla un mormant

Rasar in urma valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Si prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Si nu cunoastem moarte"

Mai departe, Demiurgul propune lui Hyperion, diferite ipostaze ale geniului: a cuvantului, a verbului creator: "Cere-mi cuvantul meu de-ntai / Sa-ti dau intelepciune ", ipostaza imparatului: " Ti-as da pamantul in bucati Sa-l faci imparatie ", a geniului militar: "Iti dau catarg langa catarg, Ostiri spre a strabate Pamantu-n lung si marea-n larg Dar moartea nu se poate ". Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd.

In partea a patra a poemului revine planul terestru, cu aceleasi imagini paradisiace specifice universului eminescian:

" Caci este sara-n asfintit -

Si noaptea o sa-nceapa

Rasare luna linistit

Si tremurand din apa

Si imple cu-ale ei scantei

Cararile din cranguri"

Revedem perechea Catalin - Catalina intr-un cadru romantic: "Sub sirul lung de mandri tei".

Urmatoarele trei strofe cuprind declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire. Metaforele: "noaptea mea de patima", "durerea mea", "iubirea mea de-ntai" si "visul meu din urma" exprimate de Catalin, il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului. Profunzimea pasiunii lui o egaleaza pe cea a Luceafarului in imprejurari similare.

" Imbatata de amor ", Catalina are inca nostalgia astrului iubirii si-i adreseaza din nou chemarea, de data aceasta Luceafarul semnificand pentru ea "steaua norocului", in credinta populara, stelele prefigurand destine umane:

" - Cobori in jos, luceafar bland,

Alunecand pe-o raza,

Patrunde-n codru si in gand,

Norocu-mi lumineaza!"

Eliberat de patima iubirii, Hyperion: " .nu mai cade ca-n trecut In mari din tot inaltul " ci, ramanand in inaltul cerului el patrunde cu detasare izbavirea:

" Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece "

Trecerea de la caracterizarea cerului stramt al lumii Catalinei la afirmarea suveranei constiinte de sine se face in stil solemn, in care antiteza pronumelui la persoana I singular cu pronumele la persoana a doua plural, simbolizeaza, in chip de concluzie, esenta conflictului dintre etern si efemer si subliniaza menirea creatoare a geniului eliberat de patima si de amagitoarele chemari ale fericirii. " Mangaierea prin filozofie a geniului care nu va cunoaste moartea dar nici fericirea marunta a oamenilor, se incarca greu, cu regretele nespuse ale iubirii netraite "(Zoe Dumitrescu-Busulega, "Eminescu - cultura si creatie"). Izolat prin calitatile sale exceptionale, Hyperion ramane nemuritor prin forta gandirii dar rece in plan afectiv. Aici intervine filozofia ataraxiei (renuntarii) stoice.

Poem romantic prin tema si motive, "Luceafarul" dezvaluie tipul eroului de exceptie, al titanului si al geniului absolut. "Luceafarul" este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul popular, acela al zburatorului si prin insusi ceremonialul erotic, desfasurat intr-o natura feerica. Tesatura textului poetic este sprijinita de antiteza, potentandu-se astfel incompatibilitatea dintre cele doua lumi.

Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obtinut prin simplificare si concentrare, o expresie de maxima precizie. Versurile sunt grupate in catrene cu perioade iambice de 8+7 silabe inrudite cu ritmul baladelor germane, cucerindu-ne astfel cu eufonia si muzicalitatea lor.

Structura lexicala a poemului pune in lumina frecventa covarsitoare a elementelor stravechi, mostenite din limba latina. In multe situatii aproape strofe intregi sunt alcatuite din cuvinte de origine latina.

Cu o extraordinara capacitate de a invesmanta cugetarea in "cuvantul ce exprima adevarul", cel mai mare creator de limba poetica romaneasca creeaza expresivitate prin asocieri lexico-sintactice inedite. Substanta stilului este metaforica. Prin simplificare si "scuturare a podoabelor", cum scrie Tudor Vianu, Eminescu a infaptuit cea mai inalta forma artistica a limbii nationale. In viziunea sa, categoriile gramaticale (substantivul si verbul, mai ales) primesc virtuti poetice deosebite, conferind versului stralucirea diamantului.

Prin nobletea ideilor si profunzimea sentimentelor, prin adancimea filozofica si indrazneala atitudinii, prin forta de sugestie si splendoarea neobisnuita a imaginilor, "Luceafarul" se inscrie intre valorile perene cele dintai si din totdeauna ale marii poezii universale.