LUMEA LUI CARAGIALE

LUMEA LUI CARAGIALE

Caragiale, prin statutul sau ironic, figureaza o lume cu scopul de a-i contesta imperfectiile. Lumea lui este trecatoare, o lume care se ascunde in spatele mastilor. Mihai Ralea spunea: "lumea lui Caragiale e minunata: e o lume absolut paradisiaca, fara griji si fara cine stie ce problematici interne. Oamenii rad, petrec si se bucura. Preocuparile lor sunt insignifiante." (M. Ralea, Lumea lui Caragiale, in Scrieri, vol. II, Ed. Minerva, 1977, p. 609). In intreaga sa opera clocoteste viata, G. Ibraileanu scriind despre Caragiale ca este "cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura", un autor care, "pe pamantul romanesc pe langa sutele de milioane de oameni creati de Dumnezeu de-a lungul vremii, a mai creat cativa". Aceasta veridicitate, Caragiale a realizat-o in virtutea stiintei lui de a descifra esentialul. Oamenii sai sunt parca mai vii, mai reali, chiar decat oamenii pe care ii vedem in carne si oase. Sunt mai vii si mai reali, deoarece in fiecare din ei traieste o intreaga categorie umana, o societate, o lume, o epoca.

Eroii lui Caragiale s-au predispus, printr-un conformism ironic, la o adaptare lesnicioasa. Ei au priceput repede, probabil numai la nivelul instinctului, ca daca aspectele sociale nu tin seama de ceea ce vrea "alegatorul", de granita dintre bine si rau, dintre aparenta si realitate, ca infamia e libera si abuzurile inocente, ca daca, indiferent carei clase sociale apartine individul, oamenii se cearta si se impaca in dispretul principiilor, iar violenta lor nu e violenta si afectiunea lor nu e afectiune, atunci nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevarat. Oamenii se afla intr-un univers al vidului, fiind iresponsabili in fata realitatii.

Caragiale a infatisat in opera sa absenta valorilor fundamentale care fac individul nobil si demn, situand raporturile umane sub semnul paradoxului si grotescului. Astfel, eroii sunt in contradictie, iar trasatura ce ii uneste este aceea ca ei au pierdut simtul raspunderii, ca nu exista nimic in faptele lor care sa trezeasca interes si sa se puna pret pe ele, ca nu exista nici o idee care sa-i situeze adanc si cu adevarat intr-o chestiune, ca nu exista nici un sentiment care sa-i impiedice sa ignore maine ceea ce au sustinut azi, ca atitudinile lor schimbatoare si fara urmare. De fapt, Caragiale vrea sa arate ca nu exista situatii sau momente extraordinare cand oamenii acestei lumi sa dea dovada de vreo idee sau simtamant. Acesti oameni nu stiu ce inseamna raspunderea in fata faptului implinit sau gravitatea lucrurilor. "Toti sunt niste nulitati care au asezat la temelia existentei lor renghiul, chiulul, poltroneria." (B. Elvin, Modernitatea clasicului I. L. Caragiale, Buc., Ed. Pentru literatura, 1967, p. 126). Un exemplu in acest sens este Nicu Ionescu din schita "Autoritate", un impostor literar, care debuteaza prin a cere protectie si sfarseste prin a-si exercita autoritatea impotriva vechilor sai sustinatori. Suspicios si cam lipsit de cultura, el e gata sa nimiceasca pe oricine, dar acoperindu-si spatele sub un pseudonim. Coriolan Draganescu din schita "Tempora" se transforma sau se metamorfozeaza, este cuvantul potrivit, dintr-un student protestatar intr-un nerusinat inspector de politie, iar acest fapt nu a deranjat pe nimeni. Se pune, insa, intrebarea daca acei oameni, care, cine stie, ii sunt amici sau dusmani, facandu-l "canalie ordinara", "misel fara rusine", "salbatec zbir", "calau antropofag", sunt intr-adevar indignati de acest lucru? Nu se poate raspunde concret pentru ca si ei toti cred la fel de putin in ceea ce spun si ceea ce fac.

Prin acesti doi eroi, care nu au o functie prea importanta in stat, Caragiale arata ca aceeasi iresponsabilitate se regaseste pe toate treptele ierarhiei sociale. Astfel, Manolache Costache din "Sah si mat", unul dintre cei mai importanti "barbati de stat" este asteptat la Consiliul de Ministri, care nu poate avea loc deoarece acesta intarzie. Intarziera lui se datoreaza faptului ca se afla in toiul unei partide de sah aproape castigata. In cele din urma, Manolache se prezinta la Consiliu cu o intarziere de patru ore si jumatate, o nimica toata am spune noi, gasindu-i pe ceilalti "cam impacientati". O astfel de intamplare, cu accente ironice, ar fi trebuit sa-i scandalizeze pe toti, sa fie furiosi pana la limita. Dar ei sunt numai "impacientati", de unde se pune intrebarea daca toata acea agitatie era intr-adevar "amenintatoare" pentru ordinea generala.

Faptul ca eroii lui Caragiale nu pun valoare pe principiile etice, pe simtul raspunderii si ca privesc aceste lucruri cu o seninatate absolut normala pentru ei, totul si-a pus amprenta si asupra formelor de legatura umana. De aceea, intre Lache si Mache, despre care se stie ca "vor da exemple veacurilor urmatoare despre puterea prietesugului", nu s-a stabilit niciodata o relatie mai profunda, iar lucrul care ii uneste cel mai mult este dorinta de a-si rade unul fata de altul, de a-si juca farse. Mache, care este vesel si cu pofta de conversatie, gaseste o adevarata placere in a-i tranti impertinent lui Lache, care e "fara chef", cateva adevaruri crude, desigur, facand partas la acest lucru si pe un al treilea amic. Singurul motiv pentru care Mache il cauta pe Lache, si viceversa, este de a rade de un "prieten".

Nici chiar dragostea sau casnicia nu reprezinta o legatura umana stransa, o comunicare profunda intre doua persoane. In schita "Om cu noroc!", casatoria este vazuta ca un interes, care daca merge asa, se poate trai linistit si bine. Ce este uimitor si, in acelasi timp, ironic, nu este doar faptul ca atat prima, cat si a doua sotie a lui Guvidi isi inseala amantii in schimbul unor sume frumoase de bani, pe care apoi le impart "cinstit" cu sotul, caci nu de alta dar ambele aveau mult "tact diplomatic", dar ca domnul Guvidi este apreciat ca fiind un om cu noroc.

In lumea lui Caragiale nimeni nu se mira ca sentimentul de dusmanie nu porneste de la constiinta de a avea principii opuse, li se pare normal sa fii si amic si dusman in acelasi timp. Ei nu sunt constienti ca o relatie intre doi oameni se intemeiaza si, apoi, se bazeaza pe intelegere si afectiune, ca intre om si ideile sale, intre si sentimentele lui nu se stabilesc raporturi superficiale si inconsitente. Mentalitatea lor este "pe dos", casi ei toti, atat prin comportament, cat si prin modul de a-si exprima opiniile.

Acestea fiind zise, Caragiale nu urmareste sa indrepte valorile etice ale acestei lumi. El niciodata nu a aratat ca este posibila afirmarea principiilor de adevar si justitie in randul acestor indivizi, daca ii putem numi asa. Nu inlatura degradarile, incompetentele daunatoare, nu pedepseste iresponsabilitatile, totul trece fara a lasa vreo urma si fara a exista vreo consecinta in acest sens. Scriitorul stie ca, in lumea in care traieste si pe care a transfigurat-o in opera sa, valorile nu inseamna mare lucru. Totul ar trebui rasturnat pentru a fi cu putinta o judecata normala si o purificare a constiintelor, dar nu gaseste o cale de a face ceva in aceasta privinta. De aceea, finalurile schitelor, comediilor sau nuvelelor nu adus nici o consolare. Caci nu se poate instaura ordine morala intr-o lume in care cei care inving nu sunt cu nimic superiori celor invinsi, iar cei inselati nu au mai multa dreptate decat cei care ii trag pe sfoara. In randul acestor indivizi nu exista decat complici mai mult sau mai putin vinovati de caderea, poate definitiva, a moralitatii.

Efectele comice din "Un pedagog de scoala noua" sau "Vizita" sau "D-l Goe" rezulta din firescul cu care sunt instruiti in directia anomaliei si coruptiei niste copii, despre care stim ca ar trebui sa aiba o inocenta fundamentala. Cand ii auzim pe acesti copii vorbind, carora ar fi trebuit sa li se scoata in evidenta transparenta varstei, ei repetand mecanic bazaconiile lui Marius Chicos Rostogan sau reproducand impertinent aroganta si vulgaritatea celor mari, intelegem ca inocenta lor, timiditatea, puritatea au fost definitiv alterate.

Copii lui Caragiale nu au acel sentiment de uimire in fata lucrurilor ce se intampla si a oamenilor din preajma, asa cum este specific copilariei. Nici unul nu descopera ceva pentru prima data. Chiar si pentru ei, fara a exista astfel vreo exceptie, totul este obisnuita si nimic nu-i incanta. Gingasia specifica copiilor care ar trebui sa-i inlature din fata brutalitatii faptelor lipseste "cu desavarsire". I-a luat locul o indiferenta exagerata, primita si acceptata usor, care ii imbatraneste parca mai mult decat ar fi necesar. Chiar si cand plang, acest lucru reprezinta pentru "monstruletii" caragialieni numai capriciu si rasfat. La Caragiale copilaria este deopotriva cu varsta adulta, este o lume fara visuri si naivitati. Vorba lui "mam'mare" din "d-l Goe", "e lucru mare cat sunt de destepti. E ceva de speriat, parol! Adauga tanti Mita". Ei sunt "scolari emininke", gata sa se sinucida daca mai sunt lasati o data repetenti, fiinte "simtitoare", care intervin cu autoritatea varstei lor in probleme etimologice (marinel, marinal, mariner - echivalentele domnului Goe pentru substantivul marinar) si se tin de farse de prost gust (toarna dulceata in sosonii musafirului) intocmai ca cei varstnici.

In devenirea lor iluzorie, eroii lui Caragiale sunt calauziti de o conceptie, care pentru ei semnifica o "filosofie" de viata, probabil, aceea de a nu crede in nimic. Ei iau totul in gluma, refuza sa patrunda in esenta lucrurilor si de a le discerne pe cele bune de cele rele. Acest lucru nu face altceva decat sa arate golul mare al moralitatii lor, demonstrand ca ei isi interpreteaza existenta sub deviza "c'esti copil?!" si au oroare de naivitate. Caci nu li se cere decat indiferenta si nimeni nu-i gaseste vinovati de neseriozitate. Deci, obiectul ironiei la Caragiale a devenit naivitatea si tocmai de aceea nimic nu rastoarna nepasarea, trairea in indiferenta.

In cadrul social al lui Caragiale se amplifica confuzia intre valoare si nonvaloare, binele nu se mai deosebeste de rau, adevarul de minciuna, tragedia de farsa, deoarece atata timp cat sentimentele se cumpara si nimic nu scapa de obsesia coruptiei, oamenii sunt crescuti de mici cu ideea ca totul pe lume are un pret, totul se cumpara daca stii sa te si tocmesti, totul inseamna nimic in definitiv. Ce era contradictoriu, pentru lumea lui Caragiale devine echivalent: "Bucurii si necazuri, merit si infamie, vina si patenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politica, ciuma, lingoare, difterita, sibaritism, vitiuri distrugatoare, suferinta, mizerie, talent si imbecilitate, eclipse de luna si de minte, trecut, prezent, viitor - toate au un singur cuvant, le numim noi romanii moderni, scurt: MOFT." (I. L. Caragiale, in Opere, vol. II, 1960, E. S. P. L. A, p.352).

Se afirma tare si raspicat ca lumea lui Caragiale nu are granite, nu are nici un punct de reper, o lume a carei valoare lipseste, al carui principiu in viata este negativ, totul se reduce la nimic. Personajele lui Caragiale sunt oameni care nu constietizeaza adevarata lor conditie, ei si-au pierdut personalitatea, producandu-se o ruptura intre ceea ce sunt si ceea ce par ca sunt; ele nu au constiinta propriei existente de caricatura, ba mai mult sunt mandre de ceea ce sunt si fac. Lev Tolstoi a spus, in acest sens, un mare adevar. El considera ca omul, in special omul lui Caragiale, se poate asemana cu o fractie, in care numaratorul este ceea ce reprezinta el de fapt, iar numitorul ceea ce crede el despre sine si, ca si aritmetica, pe masura ce numitorul creste, fractia se micsoreaza. Ceea ce a vrut sa arate Tolstoi este evidentierea contrastului dintre esenta si aparenta, care a dat in literatura cate un tip reprezentativ, o categorie umana in ansamblu.

Atunci ne intrebam cum se explica pasiunea eroilor lui Caragiale pentru activitatea politica, politica reprezentand un domeniu unde se infrunta principii, valori, personalitati, ceea ce lor le lipseste, de aceasta data putandu-se afirma expresia "cu desavarsire". Raspunsul lui Caragiale nu poate fi decat unul singur, acela ca politica reprezinta pentru eroii sai o modalitate de a parveni. Personajele lui Caragiale cred ca devin "oameni"prin intermediul politicii, dar tocmai aceasta politica ii scoate din cadrul uman. Politica este atat de adanc inradacinata in existenta lor, incat ajung sa discute si sa-si rezolve problemele personale in stilul vietii publice a timpului. Fiecare dintre ei este un Machiavelli "mai mult sau mai putin" norocos. Norocos si foarte mandru se simte un functionar de stat, al carui post urma sa se desfiinteze, iar frumoasa lui sotie a reusit sa-i convinga pe superiori sai sa-l mentina in post, acta datorita unei "politici inalte", care apoi ea "l-a tradus" si pe director si pe secretarul general si pe ministru, el numind acest lucru "diplomatie" (Diplomatie).

Fiecare personaj isi justifica faptele pornind de la o idee politica. O femeie este tradata de sotul ei, suferind enorm din aceasta cauza, dar manata de dragoste si orgoliul femeii inselate, ea hataraste sa se razbune pe cel care a inselat-o, desfigurandu-l. Inainte de a face acest lucru, il pune in tema asupra deciziei ei si, ca sa-l asigure ca intr-adevar se va intampla, ea ii aduce la cunostinta ca nu cunoaste mila, ii reaminteste ca este "fiica din popor", ca e "violenta", ca e "republicana", ca ii "curge sangele martirilor" (D-ale carnavalului). Atat in vocabularul, cat si in gestica oamenilor s-a introdus profund demagogia politica. Daca jupan Dumitrache il considera pe Rica Venturiano un derbedeu este pentru ca "e d-ai nostri". Cand Ipingescu il someaza sa se predea, o face "in numele Constitutiunii".

Orice intamplare sta sub amprenta politica, iar indivizii o accepta pentru avantajele personale ce le poate aduce. Leonida si Efimita, treziti al miezul noptii de zgomotele unei petreceri populare, isi inchipuie ca traiesc un moment important din istoria tarii, ca dincolo de zidurile casei lor au loc primele acte ale unei nari miscari politice si ei se gandesc deja la foloasele pe care le vor avea apoi. (Conul Leonida fata cu Reactiunea).

Consecinta este aceea ca politica s-a instaurat pretutindeni, in casele si pe buzele tuturor si nu exista nici o sansa ca eroii sa abandoneze aceasta pasiune, care nu duce nicaieri si nu inseamna nimic. In realitate, politica nu-i solicita profund, nu le ridica nici o intrebare sau problema, nu-i tulbura deloc. Este o activitate obisnuita, ca si cum mananci pentru ca stomacul ti-o cere. Ea a devenit un automatism al constiintelor fiecaruia, eroii incercand sa-si dovedesca lor insesi si celorlalti un rol activ in conducerea politica a tarii. Astfel, in schita "Cum devine cineva revolutionar si om politic.", Caragiale, care stia ca politica inseamna fapte, iar nu teorii, a aratat ca eroii nu influenteaza cu nimic desfasurarea unui mecanism. Un tanar de la tara este atras, fara voia lui si fara sa inteleaga despre ce e vorba, intr-o lupta electorala si scapa teafar doar printr-o minune. Dar apoi hotaraste sa ramana in capitala, caci "Nu e mai bine om politic in Capitala?", decat un biet preot la tara. De aici se poate concluziona ca participarea la luptele politice este aparenta si in nici un caz nu este determinata de vreun instinct, politica nereprezentand altceva decat o activitate de rutina, care a inlocuit viata de zi cu zi.

Datorita aceleiasi ironii, Caragiale a desprins trasatura distinctiva a personajului caragialian - caracterul nesincer, mimat al sentimentelor sale. Personajele se prefac ca au sentimente dictate de o anumita situatie, ca ei pot sa si le exteriorizeze, atata timp cat ele sunt inexistente. Un exemplu bun in acest sens este discursul celebru al lui Catavencu, care isi afiseaza o importanta aparte, isi tamponeaza cu batista fruntea transpirata, tuseste sa sa-si anunte discursul, isi simuleaza emotia, glasul ii tremura, izbucneste in plans, dar toate acestea nu sunt urmarea unei sensibilitati, ci limbajul gestual al minciunii. Catavencu, prin urmare, poate face parte doar din categoria oratorilor demagogi, categorie careia i se conformeaza in totalitate.

Personajele caragialiene isi etaleaza aceste false sentimente nu numai pe scena politica, dar si in viata particulara, in momentele de intimitate. Acesta simulare a sentimentelor a devenit o practica de care ei nu mai sunt constienti. Atitudinile "dramatice" reprezinta pentru ei trairi profunde. In acest sens, Zoe este o medaliata, ca urmare a strigatelor ei patetice, atunci cand scrisoarea ei a incaput pe mana lui Catavencu:

" - Atunci. (inecata) lasa-ma, lasa-ma in nenorocire. lasa-ma sa mor de rusine. Omoara-ma pe mine ca te-am iubit, care am jertfit tot pentru tine. Iata unde m-ai adus! Iata cat plateau juramintele tale! M-ai adus la moarte - pentru ca (hotarata) ma omor inainte de izbucnirea scandalului, astazi, acum, aici! - m-ai adus la moarte, si ma poti scapa, si ma lasi sa mor. (plange)".

Realitatea este ca eroii lui Caragiale, fara sa-si dea seama, au crescut si s-au desavarsit intr-un mod superficial si exagerat de a-si manifesta sentimentele. Cand Rica Venturiano pune mana la inima, cade in genunchi si isi incepe declaratia sa de dragoste, insotita de o gesticulatie aparte, nu se poate stie daca intr-adevar are atractie fata de Zita sau este un ipocrit; el este, pur si simplu, pus in rolul de indragostit.

Multe din personajele lui Caragiale isi dau toata silinta sa-si joace rolul (al patriotului, al indragostitului, al generosului), imitand cuvintele, ticurile si gesturile personalitatii - tip pe care o interpreteaza, iar daca ei mai adauga un plus de simtaminte pe care le etaleaza si uneori le si traiesc, este pentru ca ei trebuie sa ascunda ceva din launtrul lor. Este de greu de dedus daca Veta si Chiriac se iubesc, pentru ca isi adreseaza replici fulgeratoare, recurg la gesturi solemne (Chiriac incearca sa se omoare), atitudini fatale, dar pentru ei asa se manifesta sentimentele de dragoste.

In aceasta directie, Caragiale nu a facut altceva decat sa demonstreze caracterul mimat al anumitor sentimente si sa contureze niste oameni care nu au structura morala precisa, caracter definit, caci imita un personaj model. In opera lui Caragiale, omul este strans legat de mediul in care traieste, iar urmarea este una singura: depersonalizarea. Personajele sale sunt uniforme, nu au trasatura fundamentala a omului, si anume, individualitatea.

De fiecare data intalnim alte figuri: imbecilul, vicleanul, servilul, copilul rasfatat si obraznic, demagogul, "pedagogul absolut"etc. Insa atunci cand terminam de citit, chipurile personajelor se imbina in amintirea noastra, diferentele dispar si nu ramane decat imaginea unui singur personaj, aparand in zeci de variante si fara calitati distinctive. Ceea ce ii aseamana, ducand pana intr-acolo incat se confunda, este acelasi caracter, aceeasi sensibilitate standard, acelasi vocabular plin de clisee, ei neputand sa se afirme ca o individualitate. Acest lucru reiese ca ei sunt lipsiti de viata interioara.

Se intampla foarte rar ca in scrierile lui Caragiale, personajul sa fie singur, iar nu impreuna cu alti patru, trei sau doi eroi, astfel incat cititorul sa-l poata surprinde in momentul cand se izoleaza de grupul uniform pentru a gandi si altceva. In "O scrisoare pierduta" se intampla totusi ca personajul sa ramana singur, dar foarte putin timp, in care nu are un moment de viata proprie, de traire interioara, ci doar prelungeste o fraza sau actiune inceputa in scena precedenta cand era cu alte personaje. Pristanda, cu toate ca este surprins o clipa singur, nu spune altceva decat ceea ce a spus si de fata cu coana Joitica sau Tipatescu sau Catavencu: "Famelie mare.remuneratie dupa buget mica.". La fel si Catavencu, care isi spune siesi unul din aforismele pe care probabil le comunica tuturor amicilor sai: "Scopul scuza mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta". Coana Joitica, ramasa si ea o clipa singura, nu-si repeta altceve decat ceea ce spune si de fata cu Tipatescu sau Trahanache: "Trebuie sa alegem pe Catavencu!".

Astfel, daca personajul s-ar detasa de grupul in care evolueaza, daca s-ar desprinde de actiunea lui obisnuita, de tot ce gandeste si simte, atunci ar ramane un vid. Daca ii despartim pe Lache si Mache, nu ar mai ramane nimic, caci daca il caracterizezi pe Lache trebuie sa te referi si la Mache sau "viceversa". La Caragiale este general valabil ca eroul sa prinda contur atunci cand este in relatie cu un altul, caci el poate sa preia oricand pozitia adversa "daca interesele o cer". Nu se mai pune problema ca locul lui Tipatescu sa nu poata fi luat de Catavencu si invers. Si aceasta pentru ca personajele sunt facute din aceeasi materie umana, toti sunt la fel si nici unul nu exista, ei neavand personalitate proprie ce face ca un individ sa nu se identifice cu un altul.

Ca urmare, nu se poate spune decat ca personajele interpreteaza niste roluri, iar fiinta lor se limiteaza doar la acest rol si dincolo de el nu mai este nimic. Ei isi doresc foarte mult un rol important intr-o piesa dar ei nu fac nimic ca sa-l obtina, ci doar il cersesc, nefiindu-le rusine de asta. De aceea, distributia rolurilor in randul oamenilor lui Caragiale nu este grea, caci, datorita uniformizarii, protagonistii se pot schimba cu usurinta. Intrigantul ia locul victimei sau invers.

In "D-ale carnavalului" se vede ca personajele seamana perfect intre ele, mereu pereche si, drept urmare, avand acelasi fel de a gandi, de a simti si de a se exprima, cu greu deosebindu-se intre ei. Ele sunt ca niste actori de duzina, care daca isi schimba costumele dobandesc o alta infatisare, devin altcineva si sunt "intersanjabili".

Fiecare personaj se regaseste perfect in altul ca si cum s-ar uita in oglinda. Iar in "D-ale carnavalului" confruntarile nu au loc intre indivizi, ci intre perechi, care se fac si se desfac in continuu. Cuplurile se schimba intre ele mereu, dar fara a se schimba ceva in psihologia partenerilor si capata identitate proprie, ei inca o data dau dovada cu nu sunt unicati ca individualitate.

Astfel Iancu Pampon este tot una cu Mache Razachescu (amandoi stupizi, inselati, gelosi, agresivi), iar Mita Baston tot una cu Didina Mazu (amandoua iubite de barbati pe care nu-i iubesc, exersate "taducatoare" in amor si nevrand pentru nimic in lume sa se "comromonteze"). Ei se afla intr-o desavarsita egalitate si identitate inte ei.

Caragiale descrie in asa fel incat portretul devine o modalitate de a spune ceea ce nu este personajul, caci rolul scriitorului este de a consemna lipsa de calitati ale eroului sau, un erou "nici prea-prea, nici foarte-foarte", un "baiat potrivit la toate". Scriitorul a zugravit o "lume fara carne, fara oase, fara trup" de "fiinte fara fiinte", asa cum a descoperit-o el sub masca aparentelor inselatoare. Tocmai aceasta masca duce la disocierea dintre aparenta si esenta, se disting actorul si rolul sau. Masca presupune un chip peste care se aseaza o alta figura. Participantii la jocul de masti nu au constiinta mascarii, ei sunt daruiti cu totul acelui chip exterior lor cu care se confunda, asumandu-l pana la identificarea cu el, reducandu-se pe sine la masca. Distinctia dintre chipul adevarat si masca devine dificila pentru ca nu exista distantarea luciditatii, separarea dintre actor si rol. Ca o ironie, desi masca presupune existenta unui chip dincolo de ea, personajele mascate apar ca un tot unitar, chipul exterior mergand pana la a se confunda cu ceea ce ascunde. Datorita acestei "parade a mastilor", personajele sunt asemanatoare marionetelor, pentru ca ele se lasa manipulate in agitatia lor fara a incerca macar sa descopere ceea ce la impiedica actiunea lor. Si Ion Constantinesu spunea: "<marionetele> lui Caragiale traiesc o drama (chiar daca nu o traiesc la nivelul constientului), o drama a instrainarii de propria lor natura, o drama a incapacitatii de a actiona prin ele insesi; ele se afla intr-un spatiu inchis, fara iesire." (I. Constantinescu, Caragiale si inceputurile teatrului european modern, Ed. Minerva, Buc., 1974, p. 74).

La Caragiale, aceasta "parada a mastilor" da viziunea unui univers lipsit de armonie: "Lumea aceasta se aseamana cu un vast balci improvizat, in care totul e trecator, nimic infiintat de-a binelea, nimic durabil" (Politica si cultura). Este o lume "nebuna, nebuna, nebuna", intoarsa pe dos din toate punctele de vedere.

Sau, asa cum spune I. Constantinescu, este o "lume rasturnata", pentru care tot ce este maret si adevarat pentru om, binele, dreptatea, este reprezentat rasturnat. Nimic nu mai este normal.

Insusi Caragiale enumera in lucrarea sa "1907. Din primavara pana-n toamna" lumea pe care si-a recrutat-o in opera sa: "plebea incapabila de munca si neavand ce munci, negustorasi, precupeti de mahala scapatati, mici primejdiosi agitatori ai satelor si imprejurimilor oraselor, agenti electorali batausi; apoi productul ibrid al scoalelor de toate gradele, intelectualii semiculti, avocati si avocatei, profesori dascali si dascalasi, popi liber - cugetatori si raspopiti, invatatori analfabeti - toti teoreticieni de berarie; dupa acestia mari functionari si impiegati mititei, in imensa lor majoritate amovibili". De aceea, asa cum afirma si Paul Bujor, Caragiale s-a dovedit a fi "un indraznet si viguros biciuitor al moravurilor din tara noastra; un biciuitor, in special, al ridiculului si al prostiei omenesti. Si cu cat el suferea mai mult din cauza rautatii si prostiei omenesti, cu atat ironia si ridicularizarea deveneau biciuiri de foc care brazdau mai luminos si mai usturator rautatea si prostia omeneasca". (Paul Bujor, in Amintiri deapre Caragiale, antologie si prefata de St. Cazimir, Ed. Minerva, Buc., 1972, p. 34). Astfel, Caragiale nu vede decat raul, pentru ca este singura inspiratie, singura muza care il face sa-si "pieptene stilul", atat de meticulos: "Asa e societatea pe care a zugravit-o. Fiind obiectiv, n-a putut s-o zugraveasca decat rea.". (G. Ibraileanu, Spiritul critic in cultura romanesca. Note si impresii, Ed. Minerva, Buc., 1984, p. 171).