Literatura (generalitati)

Literatura (generalitati)

Clasicism.

Termen care se refera la ansamblul de trasaturi proprii culturii grecesti din sec. V - VII i.e.n., si latine, prin extensiune celei antice, folosit si pentru denumirea acelui curent literar ce se manifesta in cultura apuseana din sec. al XVIII-lea pana la inceputul sec. al XIX-lea.

Clasicismul se caracterizeaza prin crearea unor opere artistice exemplare, devenite model, asemeni celor ale clasicismului antic.

Intemeindu-se pe legile ratiunii, el prescrie creatiei poetice o serie de reguli rigide, o adevarata dogmatizare, (ex. regula celor trei unitati, definirea si separarea neta aa genurilor literare, primatul ratiunii in procesul de creatie, principiul idealitatii exprimat in forme absolute, limitarea scriitorilor la alegerea temelor si la imitarea procedeelor de expresie din literatura si cultura greco-latina).

Clasicismul cerea ca in arta sa fie exprimate idei importante ca patriotismul, simtul datoriei, infranarea pasiunilor egoiste, eroismul, nobletea.

Unele norme formulate de clasicism au si astazi o deosebita importanta, ca, de exemplu, acelea privitoare la caracterizarea precisa a tipului, la structura armonioasa a compozitiei operei, la claritatea si exactitatea limbajului, la perfectiunea si la echilibrul creatiei literare. Limpezime, echilibru, rationalitate, simtul proportiei si al masurii sunt atributele clasicismului.

Cei mai de seama reprezentanti ai clasicismului francez sunt P. Corneille, J. Racine, N. Boileau.

Termenul de clasicism mai este folosit si pentru desemnarea acelei perioade din istoria literaturii si a altor arte, ale carei creatii au atins cea mai inalta treapta a perfectiei artistice.

O astfel de perioada o reprezinta, pentru literatura noastra, a doua jumatate a sec. XIX-lea, cand si-au desfasurat activitatea creatoare M. Eminescu, I. Creanga, I. L. Caragiale, I. Slavici, perioada marilor nostri clasici.

Romantism.

Miscarea literara si artistica dezvoltata in primele decenii ale secolului al XIX-lea, in Europa (Franta, Anglia, Germania), extinzandu-se si in alte continente, si care s-a manifestat si in alte domenii ale artei - muzica, pictura, precum si in ramuri ale stiintei ca: istoria, filosofia, lingvistica, estetica, etc.

Ca miscare literara, romantismul, datorita diversitatii faptelor de arta comportand sensuri de altfel diferite, s-a afirmat ca o reactie fata de clasicism, prin negarea legilor rigide ale acestuia, legi care diriguiau creatia scriitorilor.

In locul legilor fixe de creatie, romantismul proclama principiul revolutionar al libertatii de creatie, urmarind emanciparea limbii si eliberarea poeziei. De aici deriva mai toate trasaturile romantismului:

aspiratie spre originalitate si libertatea formelor;

expansiunea eului individual, a subiectivismului, de unde rezulta primatul sentimentului, al pasiunii, al fanteziei, care au dat un deosebit impuls poeziei lirice;

evadarea in tinuturi exotice si refugiul in trecutul istoric;

aprecierea valorilor specific nationale si indeosebi a folclorului;

folosirea antitezei in poezie si in construirea personajelor luate si din clasele de jos si care se schimba in cursul existentei lor, manifestand stari sufletesti contradictorii;

largirea si imbogatirea limbii literare prin includerea limbii populare, a provincialismelor si arhaismelor.

Promovand poezia lirica, indeosebi, dar si dramaturgia si proza, romantismul a creat noi specii ca: meditatia, elegia, poemul filosofic, apoi drama si nuvela istorica.

Scriitorii romantici se disting prin stil retoric, exaltat, pitoresc, ei cultivand antiteza, hiperbola, tirada. Aceasta innoire a procedeelor stilistice corespunde pasiunilor excesive, framantarilor interioare ale poetului sau violentei conflictului dintre personaje.

Reprezentanti de seama ai romantismului: V. Hugo, Lamartine, Vigny, Muset, Schiller, Heine, Grimm, Byron, Shelley, Manzoni, Leopardi, Puskin, Lermontov.

In literatura romana, romantismul s-a afirmat in trei etape deosebit de importante:

romantismul scriitorilor pasoptisti (1840-1870) un romantism activ, militant, reprezentat prin: Gr. Alexandrescu, I. E. Radulescu, N. Balcescu, C. Negruzzi, M. Kogalniceanu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu;

romantismul eminescian, ultima afirmare a romantismului universal;

romantismul posteminescian, reprezentat prin poeti ca: Al. Macedonski, B. St. Delavrancea, Al. Vlahuta, O. Goga, St. O. Iosif.

Prelungiri si ecouri ale romantismului au staruit si in etapele ulterioare si chiar in literatura din zilele noastre.

Parnasianism.

Miscare literara aparuta in poezia franceza, intre 1850 si 1870, ca o reactie impotriva romantismului.

Numele de parnasieni si l-a luat grupul de poeti ale caror versuri s-au publicat in culegerea "Parnasse contemporain".

Parnasienii cultiva o poezie picturala, rece, impersonala, in care subiectivitatea este aproape exclusa, ei deosebindu-se prin respectul pentru arta, preferinta pentru formele expresive, frumoase, printr-o cunoastere remarcabila a facturii artistice, prin cultul perfectiunii formale.

De asemenea, parnasienii acorda multa atentie corectitudinii versului, ritmului, sonoritatii cuvintelor, bogatiei si raritatii rimelor. Punand accentul pe mestesugul literar, ei vor realiza mai ales poezii in forme fixe ca: sonetul, rondelul, trioletul, pantumul, etc.

Prin rafinatul cult al sugestiei si evocarii, parnasianismul anticipeaza simbolismul.

Seful scolii parnasiene franceze este socotit poetul Leconte de Lisle (Poemes antiques, 1852).

In literatura noastra si-au insusit conceptia artistica parnasiana poeti ca: Stefan Petica, Cincinat Pavelescu, dar cea mai deosebita manifestare a parnasianismului apare in creatia lui Al. Macedonski, indeosebi in volumul "Poema rondelurilor".

Simbolism.

Curent literar-artistic de mare amploare, care a impus o noua intelegere a poeziei si artei si care isi are inceputurile de afirmare in Franta, ca o reactie antinaturalista si antiparnasiana.

Denumirea de simbolism a acestei miscari i-a fost data de poetul Jean Moreas, in 1885, inlocuind o mai veche si nepotrivita denumire, aceea de decadentism.

Fara sa aiba un program precis formulat, doctrina simbolista se gaseste in germene, in poemul "Corespondente", al lui Beaudelaire.

Acesta considera existenta reala ca fiind doar invelisul exterior, o masca simbolica a unei realitati, in care toate se confunda si isi corespund.

Poezia simbolista se caracterizeaza mai ales prin faptul ca evoca si sugereaza printr-o serie de mijloace ca:

muzicalitatea sau sonoritatea cuvintelor strans legate de tonul emotional si realizata prin cadenta, ritm launtric, repetitii, refrene, armonii;

folosirea simbolurilor, nu insa a celor cunoscute, traditionale, ci simboluri noi, inventate de fantezia poetului;

preferinta pentru imagini vagi, fluide, fara contur;

intrebuintarea unui limbaj cu multe resursre sugestive;

cultivarea cu predilectie, a versului liber.

Meritul simbolismului este de a fi pus in locul exprimarii discursive, al descriptiei precise si prozaice, exprimarea emotiei pe calea sugestiei muzicale si prin mijlocirea simbolurilor.

La noi, primul teoretician al simbolismului este Al. Macedonski. De asemeni, E. Lovinescu vede in simbolism adancirea lirismului in subsonstient, prin exprimarea, pe cale mai mult de sugestie, a fondului muzical al sufletului omenesc.

Poeti mai reprezentativi ai simbolismului nostru sunt: Tr. Demetrescu, D. Anghel, Stefan Petrica, I. Minulescu, G. Bacovia, M. Cruceanu.

Elementele simboliste se pot intalni si la alti poeti: T. Arghezi, I. Pillat, Demostene Botez, Adrian Maniu.

Prin simbolism, poezia s-a apropiat foarte mult de esenta ei, innoindu-i mijloacele de expresie in directia unei mai mari puteri de sugestie muzicala a limbajului poetic.

Modernism.

Diversitate de tendinte literare, modernismul apare in literatura sec. al XX-lea, in opozitie cu traditionalismul, el propunandu-si sa innoiasca expresia artistica.

Desprins din miscarea simbolista, modernismul, incercand sa puna de acord expresia artistica cu viata moderna, cu sensibilitatea epocii, a contribuit la imbogatirea mijloacelor poetice.

In goana dupa originalitate insa, modernismul ajunge la creatii arbitrare, rupte de realitate, luand forme diverse, ca: dadaismul, constructivismul, suprarealismul, impresionismul, ermetismul.

Toate aceste formule moderniste prezinta cateva trasaturi comune:

negarea ratiunii si proclamarea intuitiei ca singur mod de cunoastere;

izolarea artei de viata sociala;

cultivarea expresiei in sine, ceea ce duce la formalism.

Cautarile si innoirile formale au contribuit insa la imbogatirea mijloacelor artistice, dar goana dupa inedit cu orice pret, dupa trucuri formale, a avut ca rezultat chiar degradarea formei, care devine o alaturare de cuvinte fara sens sau cu sens voit ascuns.

Teoretizat, in special de criticul Eugen Lovinescu, in revista "Sburatorul" si in activitatea sa de critic si istoric literar, modernismul s-a manifestat in literatura noastra mai ales in poezie, incepand din primele decenii ale secolului al XX-lea si continuand simbolismul, pe care-l adapteaza la noile conceptii estetice ale epocii.

In cadrul poeziei modernste este socotit si ermetismul, tendinta manifestata in creatia unor poeti, caracteristica prin folosirea unui stil obscur, greu de inteles, poetii ermetici imperechind adesea cuvintele intr-un chip neasteptat, ilogic.

Creatorul ermetismului in literatura franceza, desi contestat de unii esteticieni, este socotit poetul Stephane Malarme.

In poezia noastra, reprezentant al ermetismului, cu efecte insa poetice, este poetul Ion Barbu.