Trasaturi ale romantismului intr-un text poetic de Mihai Eminescu: Luceafarul

Romantismul este miscarea artistica de la inceputul secolului al XIX-lea ce introduce noi categorii estetice (uratul, grotescul, macabrul, fantasticul) si noi specii literare (elegia, meditatia, poemul filosofic). Trasaturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente puternice, personajele exceptionale, cultivarea specificului national, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumusetilor naturii, modalitatea stilistica specifica fiind antiteza.

Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcata de creatia lui Mihai Eminescu. "Luceafarul" este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii sale poetice, iar legenda Luceafarului este mai mult decat alegoria propriei existente de poet a lui Eminescu, este totodata simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie poetic in poezia mitului romanesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin. Dupa marturisirea autorului insusi, poemul are ca sursa principala de inspiratie, basmul popular romanesc "Fata in gradina de aur", cules de germanul Richard Kunisch, in calatoria sa    prin Tarile Romane si publicat la Berlin in 1861 intr-un memorial de calatorie.

Problema geniului este privita de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Poemul romantic, construit pe tema destinului omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l intelege si ostila, "Luceafarul" este, in acelasi timp, un poem desavarsit al iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o cu sete nespusa toata viata, inaltandu-se inspre ea necontenit ca o vapaie din propria-i mistuire. Din punctul de vedere al speciei literare, "Luceafarul" este un poem filozofic, in care pastelul, idila, elegia si meditatia reliefeaza, in formule artistice variate, adancimea simtirii si a cugetarii poetice. Semnificatia alegoriei este ca pamanteanul aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.

Forma introductiva este aceea traditionala a basmului popular. Urmatoarele strofe infatiseaza iubirea ce se infiripa intre reprezentantii celor doua lumi diametral opuse: "-O, dulce-al noptii mele domn, / De ce nu vii tu? Vina!". Atractia indragostitilor unul catre celalalt, este sugerata mai intai de o chemare, menita sa le scoata in relief dorul si puterea sentimentului. Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare, asemenea lui Neptun, ca un "tanar voievod", totodata "un mort frumos cu ochii vii". In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice : "par de aur moale", "umerele goale", "umbra fetei stravezii". In contrast cu paloarea fetei sunt ochii, care ilustreaza prin scanteiere viata interioara.

Fiintele superioare au posibilitatea de a-si depasi conditia, de a se metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul se arunca in mare si prefacut intr-un tanar palid cu parul de aur si ochii scanteietori, purtand un giulgiu vanat pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii, patrunde in camera fetei. Mediul fizic al luceafarului, "sfera mea", este unul ideal, situat in afara timpului si spatiului, deschis spre necuprins, supus miscarii de coborare si de inaltare, asemenea nazuintei fetei de imparat catre idealul erotic, dar si prin atractia Luceafarului spre lumea terestra. In antiteza cu imaginea angelica a primei intrupari, cea de-a doua metamorfoza este circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata : "O, esti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arata". Imaginea se inscrie tot in canoanele romantismului: parul negru, "marmoreele brate", "ochii mari si minunati".

Luceafarul apartine unui mediu fizic si moral inalt. "Eu sunt luceafarul de sus", unde epitetul locutional "de sus" nu trebuie sa fie interpretat in sens strict fizic, ci in inteles moral. El nu precizeaza doar pozitia spatiala, ca astru, a lui Hyperion fata de pamant si fata de pamanteni, cat mai degraba sugereaza constiinta de sine a geniului, orgoliul sau. Omul de rand este incapabil sa-si depaseasca propria conditie. Fata ii cere Luceafarului supremul sacrificiu, iar hotararea de jertfa suprema luata de Luceafar este exemplara pentru ipostaza de erou-titan, care traverseaza etape dramatice, specifice patimei spre absolut.

Partea a doua a poemului, cu idila dintre Catalina si pajul Catalin, simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii inferioare. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Diferit sub toate aspectele de Luceafar, Catalin devine intruchiparea mediocritatii. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul Luceafarului, pentru care motivele si simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimand nemarginirea, infinitul, eternitatea.

Partea a treia a poemului proiecteaza calatoria Luceafarului in Cosmos, prin sferele ceresti si convorbirea cu Demiurgul, forta suprema a universului. Calatoria Luceafarului in spatiul cosmic dezvaluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstractiile.Trasaturile lumii lui Hyperion sunt infinitul si eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemarginire, de absolut. Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva, pe linia timpului, in cursul careia el traieste in sens istoria creatiunii.

Este descrisa imaginea spatiului celest si a drumului catre Demiurg sugerand ideea ca Hyperion este mai presus de spatiu si timp. Predicatul "porni" urmat de subiectul "Luceafarul" dinamizeaza tabloul, dandu-i dintr-o data amploare. Inversiunea topica : "a lui aripe", imperfectul verbelor : "cresteau", "treceau", alaturi de determinarile adverbiale si substantivele : "in cer", "cai de mii de ani" sugereaza maretia eroului si nemarginirea spatiului sau.

Hotararea Luceafarului de a renunta la nemurire de dragul fecioarei pamantene, concretizeaza conceptia poetului despre iubire, privita ca un ideal superior, ca o inalta aspiratie care nu poate fi atinsa decat prin credinta, devotament si sacrificiu. Insa cererea lui Hyperion de a deveni un om muritor e ininteligibila pentru Demiurg, intrucat Hyperion participa la fiinta lui ca o parte a unui tot si a-i intrerupe existenta ar insemna sa se anihileze pe el insusi. Mai departe, Demiurgul ii propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvantului, a verbului creator: "Cere-mi cuvantul meu de-ntai/ Sa-ti dau intelepciune?"; a geniului militar : "Iti dau catarg, / Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si marea-n larg". Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd. Hyperion ramane in inaltul cerului, patrunzand cu detasare izbavirea.

Poem romantic prin tema si motive, "Luceafarul" dezvaluie tipul eroului de exceptie, al titanului si al geniului absolut. "Luceafarul" este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul popular, acela al zburatorului si prin insusi ceremonialul erotic, desfasurat intr-o natura feerica. Tesatura textului poetic este sprijinita de antiteza, potentandu-se astfel incompatibilitatea dintre cele doua lumi. Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obtinut prin simplificare si concentrare, o expresie de maxima precizie. Versurile, grupate in catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe inrudite cu ritmul baladelor germane, cuceresc prin eufonie si muzicalitate.

Cu o extraordinara capacitate de a invesmanta cugetarea in "cuvantul ce exprima adevarul", cel mai mare creator de limba poetica romaneasca creeaza expresivitate prin asocieri lexico-sintactice inedite. Substanta stilului este metaforica. Categoriile gramaticale(substantivul si verbul, mai ales) primesc virtuti poetice deosebite.

Astfel, desprindem mai intai, in concordanta cu afirmatia lui Eugen Simion in "Prefata" la volumul lui Mihai Eminescu, Opere, I, trasaturile directe, integrate in alcatuirea departarii, si apoi pe cele derivate. Aceasta categorie poetica este plina cu forme si structuri vizuale, fie de-a dreptul intuite, fie doar reprezentate. Vizualitatea este cel dintai liant de intreguri sau de ansambluri structurale, implicit si al acelora pe care le ofera departarea. La Eminescu, ea se dirijeaza nu numai in ordinea spatiului, alcatuire care se adreseaza direct ochiului, ci si a timpului istoric, geologic cosmologic, pe calea intuitiilor sale originare. Observam centrarea lui Eminescu, ca natura, in zona categoriala a departarii - unde isi stabileste focarul intregii sale radiatii. Aceasta s-ar cuprinde si ea, deopotriva in intregul univers, in vastul volum interior al poetului. Putem spune ca Eminescu priveste lucrurile nu numai de foarte de sus si de foarte departe, ci si de foarte din adanc spiritual.

Prin categoria departelui, Eminescu a imbogatit romantismul european, iar prin muzicalitatea fascinanta a prefigurat simbolismul.