Literatura romana postbelica. Periodizari. Raportul politic-estetic. Modelul Marin Preda

Literatura romana postbelica. Periodizari. Raportul politic-estetic. Modelul Marin Preda

Ceea ce numim, in mod generic, "literatura postbelica" reprezinta o realitate mult mai complicata decat oricare alta dintre cele discutate pana acum. Un prim factor care dificulteaza prezentarea coerenta a acestei perioade este durata ei, mai extinsa decat a celorlalte, exceptand epoca veche in care faptele propriu zise de literatura sunt putine si sumare.

Masurat strict conventional de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial (1944) pana azi, timpul postbelic insumeaza sase decenii. Decurge drept necesara de aici introducerea unor principii apte sa asigure o mai buna organizare a unei astfel de materii. Pe de alta parte, pana in 1989, fenomenul literar romanesc s-a desfasurat sub semnul unui regim politic care, prin natura sa totalitara, i-a alterat, uneori profund, specificitatea, suprimandu-i sau doar restrangandu-i libertatile, controland, in orice caz, actul creatiei in moduri diferite si cu instrumente diverse.

In aceste conditii, separarea valorii de nonvaloare este o operatiune necesara, dar si delicata, pentru ca masura unei astfel de aprecieri trebuie sa tina seama de o suma de factori contextuali. Este de precizat, apoi, ca biografia unora dintre cei mai importanti scriitori care se afirmasera intre cele doua razboaie, continua si in epoca postbelica, dar statutul lor social si literar este, in unele cazuri, serios afectat de atitudinea puterii politice. Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi sunt numai cateva dintre cele mai rezonante nume. Incat, desi existenta lor ar fi putut garanta continuitatea fireasca a fenomenelor literare, inregistram mai degraba o ruptura brutala de directiile artistice conturate in epoca anterioara.

O anume importanta pentru intelegerea acestor fenomene prezinta si faptul ca adeziunea unora dintre acesti scriitori la ideile regimului politic comunist a putut confuziona interpretarea creatiilor pe care le-au dat la iveala in acest timp.

In sfarsit, dupa 1989, s-au conturat cateva tendinte negatoare sau deformatoare care au vizat intreaga literatura creata anterior acestei date. De pilda, opera unora dintre scriitorii insemnati ai anilor saizeci a fost pusa in discutie si clasificata cu criterii nespecifice, care au putut denatura actul de evaluare si au creat o imagine eronata asupra asezarii acestora pe scara de valori. Asupra catorva dintre aceste tendinte merita sa zabovim, pentru ca, in absenta unei grile critice, efectul lor poate fi daunator. Cele mai multe dintre ele isi datoreaza excesele situarii factorului politic si a celui estetic intr-un raport rigid, care ignora aspecte importante ale acelei epoci.

Raportul politic - estetic

Dupa 1989, lumea literara romaneasca, destul de agitata, a inregistrat unele tendinte ale caror origini se afla in afara domeniului specific al literaturii. In opinia unor critici sau (doar) publicisti literari, personalitatea catorva scriitori postbelici importanti ar trebui reevaluata din unghiul relatiei lor cu puterea politica. O relatie reala uneori, dar prezentata exagerat in aceste tentative "reevaluatoare", alteori inchipuita si acuzata in mod nejustificat.

Prin paginile unor publicatii de pe la inceputul epocii post - decembriste se vorbea de nevoia infiintarii unui "tribunal al scriitorilor" sau chiar a unui "Nrnberg romanesc" in fata caruia ar fi trebuit sa compara, in persoana sau in efigie, Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu (pe atunci in viata), Nichita Stanescu, Marin Preda sau Mihail Sadoveanu. Despre acesta din urma, de pilda, cineva scria ca istoria literara "urineaza pe opera sa". Nu vreau sa-i pomenesc si numele. Ti-ai putut da cu siguranta seama ca termenii citati il situeaza pe autorul lor intr-o categorie deloc glorioasa.

Cat priveste ideea instituirii unor instante "justitiare" si punitive, sa spunem doar ca ea vine dintr-o febrilitate maladiva a gandirii, pe care perioadele mai tulburi ale istoriei le provoaca firilor prea patimase. Cu mare grabire si fara nici un fel de nuantare, emitatorii unor astfel de idei pun in seama scriitorilor amintiti mai sus - si a altora - vina de a fi colaborat cu regimul comunist. Se cuvine sa deschidem aici o scurta discutie lamuritoare.

Mihail Sadoveanu, de pilda, a aderat, aproape imediat dupa 1944 la ideile puterii abia instalate. Aceasta adeziune s-a concretizat in cateva scrieri in care devotamentul scriitorului fata de noua politica de atunci era manifest: "Lumina vine de la rasarit", "Pauna Mica" sau "Mitrea Cocor" sunt astfel de texte. Sigur, atitudinea prozatorului interbelic poate fi calificata si in termenii oportunismului sau ai colaborationismului. Calificarea ar presupune insa o anume discontinuitate in raport cu tinuta sa ideologica anterioara razboiului. Or, o privire fie ea si sumara asupra intregii prezente publicistice si artistice a scriitorului arata o consecventa inechivoca a convingerilor "de stanga" din care se revendica mai toate scrierile sale cu caracter social. Din acest punct de vedere, Sadoveanu epocii comuniste nu are alta identitate ideologica decat cel dinaintea acesteia. Mai cu indreptatire pot fi descalificate manifestarile sale literare din punct de vedere artistic. Texte precum ultimele doua din cele trei citate sunt de valoare indoielnica, daca nu de-a dreptul submediocra.

In cazul lui Eugen Barbu, lucrurile au alta infatisare. Prozatorul a condus o revista "culturala" - "Saptamana" - in care, destule evidente, indica o directie in serviciu comandat si in folosul puterii. Numerosi scriitori ai momentului au fost defaimati in paginile acestei publicatii, iar opera lor minimalizata. Ar fi insa interesant de vazut, cand pasiunile create de aceste episoade se vor mai domoli, daca chiar toate analizele si verdictele literare date de Eugen Barbu au fost neindreptatite. Spiritul polemic si critic al prozatorului au avut de multe ori tinte valabile. Astazi deja, se poate vedea ca gloria literara a unora dintre cei vizati (sau cel putin a unora dintre productiile lor) este mai mica decat aceea ca au fost "injurati" de Eugen Barbu.

Dumitru Radu Popescu a indeplinit cativa ani inainte de 1989 functia de Presedinte al Uniunii Scriitorilor, calitate care pentru criticii sai se confunda cu aceea de "om al puterii". Judecata din nou pripita, pe care romanele sale o contrazic.

Cat il priveste pe Marin Preda, "colaborationismul" sau ar consta in faptul ca a detinut directoratul editurii "Cartea Romaneasca" si ca nu a manifestat o atitudine anticomunista fatisa. Nu insist. Scriitorul se apara singur cu opera sa. Totusi: merita Preda mai putin decat altii aceasta functie? A deturnat editura in alte directii decat cele care ii erau menite? Oricine ar face un inventar al cartilor editate aici sub directoratul sau isi poate da seama ca orice acuza este neintemeiata. Pe de alta parte: ce ar fi castigat literatura romana daca Marin Preda ar fi iesit in pietele publice si ar fi clamat lozinci anticomuniste. Ne-am fi ales cu un disident (inutil) in plus si cu un mare scriitor mai putin. Daunele ar fi fost uriase.

Exemplele de acest fel se pot inmulti. Scopul nostru este insa acela de a atrage atentia asupra unui fenomen care isi are originea mai degraba in complexe marunte decat in intentia autentica de a "asana" moral literatura romana.

Un lucru este insa sigur. Toate aceste tentative demolatoare se intemeiaza, deliberat sau nu, pe o confuzie grava: judecatile morale - mai mult, mai putin sau deloc indreptatite - sunt extinse si asupra operei scriitorului, care, in conceptia celor ce colporteaza astfel de idei, ar scadea proportional cu "vinovatiile" morale si politice ale autorului. Eroarea este pe cat de evidenta, pe atat de grava. Textul artistic este un univers independent de biografia scriitorului si de persoana sa fizica. La fel, sa u mai ales, valoarea lui. Astazi nu stim si nu are vreo importanta ce apucaturi imorale avea, daca avea, Sofocle. "Oedip rege" si "Antigona" fac inutile speculatiile pe aceasta tema.

Intre convingerile politice ale unui scriitor si calitatea artistica a operei sale nu exista vreun raport de detreminare. "Hanul Ancutei" sau "Vanatoarea regala", "Princepele" sau "Morometii" raman opere de neindoielnic nivel artistic indiferent de statutul civic al autorilor lor. Desigur, in orice literatura, e nevoie ca scara de valori constituita la un moment dat sa fie reanalizata si, eventual, reorganizata. Numai ca acest proces nu se poate realiza cu criterii extra - estetice.

O tendinta la fel de neintemeiata s-a manifestat si in tentativa de a evalua literatura postbelica in ansamblul ei. Unii comentatori au calificat aceasta secventa de istorie literara drept o "Siberie a spiritului". Altii o intinsa "Sahara". "Metaforele" pot parea inspirate, dar realitatea la care fac ele referire nu le justifica. Intentia din care au rezultat poate fi, pana la un punct, de inteles. Comunismul, ca ideologie si regim politic, trebuia pus sub acuzatie, iar consecintele sale nefericite divulgate pentru a aneantiza cauzele care le-au produs. De aici pana la negarea oricarei manifestari creatoare notabile este insa o distanta echivalenta cu aceea dintre firesc si exces sau chiar neadevar. Oricine citeste literatura anilor saizeci, saptezeci sau optzeci poate sa-l contrazica.

Pe de alta parte, istoria culturii universale ofera destule si serioase argumente contrare. Sub Inchizitie, oricat de apriga a fost prigoana, spiritul creator nu a incetat sa se manifeste. La fel sub dominatia nazista sau, mai aproape de subiectul nostru, in Rusia sovietica a epocii staliniste. Au trait si au creat acolo Bulgakov, Ilf si Petrov, Suksin. La noi, Nichita Stanescu, Marin Preda, Marin Sorescu.

E adevarat, factorul politic face obligatoriu parte din ecuatia creatiei literare si nu se poate nega pozitia de autoritate pe care a detinut-o in raporturile sale cu domeniul esteticului. Numai ca presiunea politicului asupra spiritului creator nu a fost egala pe parcursul celor 45 de ani de comunism. Ca urmare, literatura acestei perioade nu poate fi evaluata si calificata cu o singura masura, ci nuantat, dupa cum s-au modificat si datele acestei ecuatii. Simtul adevarului trebuie sa invinga oroarea justificata determinata de un regim pe care oricum istoria l-a aneantizat. Privite din acest unghi, fenomenele literare postbelice pot beneficia de o judecata mai putin patimasa si, ca efect, mai dreapta.

In functie de modificarile de accent survenite in evolutia raportului dintre factorul politic si cel estetic, propun urmatoarea etapizare a literaturii postbelice:

Instalarea regimului comunist, in august 1944, nu a insemnat si instapanirea imediata asupra intregii societati romanesti. Puterea politica avea, pentru moment, alte prioritati. Intre ele, cea mai importanta - inlaturarea adversarilor politici si consolidarea puterii.

In aceste conditii, si pentru acest scurt interval de timp, nu se poate vorbi de o imixtiune directa si institutionalizata in domeniul creatiei literare. Daca se poate vorbi, si se poate, de perturbari politice ale spatiului literar, acestea isi au originea chiar in interiorul breslei scriitoricesti. Ca totdeauna in perioade de mari rasturnari politice, in lumea artistica se manifesta tendinta de repunere in discutie a valorilor consacrate si de reasezare a scarii axiologice. De obicei, fenomenul se intemeiaza pe criterii care vin din afara domeniului estetic, asociind cel mai adesea judecati de ordin politic si etico-moral. Demascarile, denunturile, chemarile in fata unor "instante morale" sunt procedee frecvente in epoca. Autorii acestor initiative sunt, de multe ori, scriitori fara prestigiu care se folosesc de imprejurari pentru a se elibera de complexul insignifiantei.

Nu e lipsit de importanta faptul ca semnalul acestor denunturi il da un oarecare Oscar Lemnaru, care, inca din septembrie 1944, initiaza rubrica "perna cu ace" in ziarul (atentie!) "Dreptatea", oficios al opozitiei taraniste. E o dovada certa ca primele imixtiuni politice in viata literara nu se datoreaza autoritatii abia instalate. "Programul" rubricii citate este inechivoc: "Prin fata acestui reflector vor trece, ca la politie, raufacatorii, toti aceia care, sprijiniti pe confuzia de odinioara, au raspandit prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura. Vor veni sa dea socoteala toti detinatorii de condeie ai unei epoci defuncte (.). Vom scotoci toate ascunzisurile presei si tiparului, vom cotrobai prin toate hrubele intunecate in care zac uneltele de lucru ale unei generatii imbecile si le vom aseza la locul de onoare in muzeul acuzator al momentului de astazi".

Un program incrancenat, care concureaza strans cu zelul "acuzatorilor" din presa comunista oficiala de mai tarziu. Cine sunt "raufacatorii" si "imbecilii"? Constantin Noica, Emil Cioran , Mircea Eliade, urmati de Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Bratescu - Voinesti, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea, George Calinescu. Teza conform careia talentul si valoarea inceteaza sa mai existe in fata criteriului moral, de fapt politic, acum se constituie: "In acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va lasa inselata de prejudecata talentului". (apud Ana Selejan, Tradarea intelectualilor. Reeducare si prigoana).

Dincolo de aceste rafuieli launtrice, literatura romana a primilor ani de dupa razboi se dezvolta in inertia timpului interbelic si isi pastreaza libertatile fundamentale ale creatiei pana spre 1948. Scriitorul poate, inca, sa opteze pentru orice tema si pentru orice formula estetica pe care o considera adecvata structurii sale artistice si materialului transfigurat. Doua exemple ilustre sunt argumente suficiente pentru aceasta teza. Lucian Blaga isi publica in 1946 "Trilogia valorilor", iar in 1947 apare volumul "Una suta una poeme" semnat de Tudor Arghezi.

Prelungind spiritul literaturii interbelice, intervalul dintre anii 1944 - 1947 reprezinta, practic, etapa finala a acestei epoci. La urma urmei, evenimentele care delimiteaza perioadele literare sunt, intr-o anume masura, conventionale. in orice tentativa de periodizare este in primul rand important spiritul epocii. Este de remarcat, totusi, ca in aceasta etapa literatura romana nu da la iveala prea multe realizari artistice notabile, in ciuda faptului ca generatia care se afirmase spectaculos intre razboaie se afla in plina putere creatoare. Murisera Eugen Lovinescu si Liviu Rebreanu, dar se aflau la varsta creatiei mature Camil Petrescu, Hortensia Papadat - Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, chiar si Mihail Sadoveanu.

Explicatia nu trebuie cautata in actiunea factorului politic, care, dupa cum am vazut, intarzie sa se manifeste represiv, ci in insesi datele interne specifice ale fenomenului literar. Este neindoielnic ca efortul urias de modernizare consumat in timpul dintre razboaie a condus creatia la un soi de manierism. Destui scriitori care experimentasera formule noi tind acum sa-si imite propriile modele. Pe de alta parte, experienta razboiului, ca totdeauna in astfel de imprejurari, a determinat nevoia de reconsiderare a ideii de literatura si a functiilor acesteia.

Totusi, perioada pe care o analizam aici nu este lipsita de evenimente literare demne de luat in consideratie. Chiar in anii razboiului se afirmase generatia albatrosista: Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru si altii. Primul dintre ei, lider al gruparii si fara indoiala cel mai talentat exponent ale ei, publica in anul 1946 volumul "Libertatea de a trage cu pusca", moment important in reconsiderarea limbajului poetic.

In 1945 apare, chiar daca pentru foarte scurta vreme "Revista Cercului Literar" de la Sibiu care afirma ferm doctrina literara estetizanta a acestei grupari (Radu Stanca, Stefan Augustin Doinas, Ion Negoitescu, Nicolae Balota, Ioanichie Olteanu etc).

Ultima creatie importanta rezultata din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut al lui Marin Preda, "Intalnirea din pamanturi", aparut in 1948. Criticile severe la care va fi supus, imediat dupa aparitie, acest volum sunt, alaturi de altele, semne ca libertatile literare interbelice intra sub zodia nefericita a limitarilor si chiar a interdictiilor.

Inca din anul 1948, regimul comunist incepe sa ia in stapanire domeniul creatiei literare. Adversarii politici fusesera inlaturati iar institutia monarhica desfiintata in decembrie 1947. Viata politica romaneasca se reduce, de acum, la existenta unui singur partid, care exercita puterea in mod discretionar si al carui program vizeaza dizlocarea intregii societati romanesti din temeiurile ei democratice. Se "reformeaza" invatamantul, se "reformeaza" chiar si ortografia, dar mai ales incepe "reformarea" economiei, in sensul eliminarii proprietatii private. Evident, literatura nu poate nici ea scapa de acest tavalug "reformator". Indeosebi potentialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens in urmatorul deceniu.

Asaltul politic asupra literaturii romane este declansat pe mai multe directii.

Eliminarea modelelor. In 1948, ziarul "Scanteia" publica un articol semnat de un oarecare Sorin Toma si intitulat "Poezia putrefactiei si putrefactia poeziei" in care, la comanda, autorul ataca violent creatia lirica a lui Tudor Arghezi. Imputarile nu vin, desigur, din zona esteticului, ci din aceea politico-ideologica. Tinta acestui articol si a altora similare este evidenta: marii creatori interbelici care nu aderasera explicit la politica partidului unic trebuia sa fie inlaturate din viata literara, din istoria literaturii si din constiinta publica.

Vor avea aceasta soarta, alaturi de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Hortensia Papadat - Bengescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade si destui altii. Unii vor ajunge in inchisori ispasind varii "pacate" ideologice. Li se reproseaza, dupa caz, "reactionarismul", "obscurantismul ideologic", "misticismul", etc. Nu vor mai publica, iar cartile le vor fi indepartate din biblioteci. Lectura operei lor devine un delict si se va mai face doar intr-o primejdioasa clandestinitate.

Fenomenul nu-i vizeaza doar pe scriitorii in viata, ci si pe cei clasicizati. Titu Maiorescu, de exemplu, ori Octavian Goga si Ioan Slavici. Chiar in opera lirica eminesciana se opereaza o "selectie" drastica, insistandu-se pe creatiile care puteau fi exploatate ideologic. Geniul, de pilda, este definit drept fiinta superioara "neinteleasa de regimul burghezo - mosieresc.

Cateva generatii studioase, inclusiv filologice, se vor forma in absenta modelelor literare autentice. In locul acestora, trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidentiasera prin devotamentul fata de programul partidului unic. Acestora li se adauga un numar de scriitori sovietici "exemplari".

"Conceptele" proletcultiste. Unul dintre termenii pusi in circulatie de diriguitorii politici ai culturii deceniului al saselea este "realismul socialist". Se observa usor ca sintagma contine doi termeni aflati in contradictie, pentru ca realismul nu suporta o eticheta de ordin doctrinar politic cu efect deformator asupra reflectarii realitatii. De fapt, literatura rezultata din aceasta exigenta a epocii aboleste realitatea si o inlocuieste cu o imagine a ei fabricata in laboratoarele propagandei comuniste.

"Literatura pentru mase" ar fi, in conceptia ideologilor vremii, o literatura pe intelesul tuturor. De aici, o serie de consecinte, intre care elementarizarea limbajului poetic si schematizarea constructiei epice.

"Critica de indrumare" isi asuma functia de a veghea ca opera literara sa respecte exigentele dogmatismului politic si sa sanctioneze orice abaterea de la "linia partidului". Aceste "deviante" sunt multe si odata depistate in creatie il pun in mare pericol pe autorul ei: naturalismul, psihologismul, estetismul sunt considerate manifestari ale unei gandiri "retrograde", "reactionare", reminiscente primejdioase ale mentalitatii regimului anterior. Critica estetica este abolita, iar criticii literari ai momentului vor prelua si vor practica metoda sociologica a lui Constantin Dobrogeanu - Gherea, pe care o vor cobori in vulgaritate.

"Lupta de clasa" este o idee imprumutata, ca mai toate celelalte, din "teoriile literare" staliniste. Ea devine o tema obligatorie a creatiei proletcultiste chemate sa contribuie la eliminarea "ramasitelor burghezo - mosieresti".

Creatia. E limpede ca din astfel de directionari nu putea iesi o literatura de calitate. Cand specificul estetic devine o notiune ilicita, iar literaturii i se rezerva exclusiv rolul de instrument propagandistic, productia "artistica" este pe masura. Aberatiile si excesele politice ale epocii se rasfrang nefast asupra tuturor compartimentelor creatiei.

Poezia iese din matca ei si este pusa sa slujeasca scopurile politice ale momentului. Cand sunt lirice, poeziile odifica partidul si Uniunea Sovietica. Tendinta cea mai evidenta este insa aceea de epiciziare. Poezia incepe acum sa povesteasca fapte de munca sau din lupta comunistilor, pe care le prezinta drept modele de comportament politico - social. Sentimentele intime si relatia subiectiva a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci cand se exprima, chiar si timid, devin obiect al unor violente critici si acuze.

Semnele lirismului autentic, sesizabil atat in exprimarea unei realitati interioare cat si in expresia poetica, se fac totusi simtite si in aceasta epoca. Nicolae Labis - "buzduganul unei generatii, cum il numeste criticul Eugen Simion - anunta reintoarcerea poeziei la rosturile ei. Il urmeaza indeaproape poeti cu un talent energic, care-si vor construi ulterior o identitate lirica precis. Intre ei, Gheorghe Tomozei, A. E. Baconsky, Ion Horea etc.

Proza, indeosebi romanul, apare in optica vremii mai apta sa colporteze ansamblul de idei menite sa rastoarne structurile sociale, caci epicul, care presupune personaje si actiune, are calitatea de a fi mai usor inteles si de a crea mai intens impresia de viata. Romanul abordeaza acum teme impuse: uzina, santierul, satul, colectivizarea. Desfasurarea epica este redusa la o schema rudimentar maniheista. Ca in basme, binele se confrunta cu raul si iese triumfator. Binele este intruchipat de activistul de partid, om "cu constiinta inaintata", "provenit din randul maselor". El este un fel de Fat Frumos, impecabil din punct de vedere moral si daruit complet cauzei partidului. In functie de spatiul tematic pe care il abordeaza romanul, de partea lui sunt muncitorii sau taranii saraci. De partea cealalta se afla fie burghezul si uneltele sale, fie chiaburii si complicii lor. Caricaturizati, ei incearca sa submineze munca avantata din uzine sau sa impiedice constituirea gospodariilor agricole colective. Evident, in final vor fi infranti.

Exista insa chiar si in cuprinsul deceniului al saselea realizari romanesti care demonstreaza ca, atunci cand talentul este puternic, iar creatia se pastreaza pe teritoriul principiilor ei specifice, opera triumfa: "Morometii" (1955), "Cronica de familie" (1956) si "Groapa" (1957) sunt creatii de exceptie care arata ca nici acestui interval de timp nu i se poate anexa cu totala indreptatire eticheta de "Siberie a spiritului"

Dupa 1960, presiunea politicului asupra domeniului literar incepe sa scada. O anume tendinta de sustragere de sub suzeranitatea politica a Moscovei contribuie la derularea acestui fenomen. Pe de alta parte, procesul colectivizarii agriculturii (de fapt, al deposedarii taranului de mica lui proprietate agrara), in serviciul caruia fusese pusa in mare masura creatia literara, era aproape incheiat. Pe la jumatatea deceniului, partidul comunist isi schimba conducerea da semne de oarecare tendinte de rupere cu trecutul. In aceste conditii, literatura e pe cale sa-si redobandeasca o parte din libertatile de creatie.

Este o perioada scurta, pe care o putem considera tranzitorie. Se scrie inca din inertie, multi scriitori sunt fie prea puternic fixati in modelul literaturii la comanda, fie nu pot inca sa-si abandoneze temerile. Totusi, inca de la inceputul acestui interval, poezia da semne decise ale regasirii de sine. In 1960, debuteaza editorial Nichita Stanescu, cu volumul "Sensul iubirii". Titlul este semnificativ, ca si al urmatorului: "O viziune a sentimentelor". Poezia recupereaza sentimentele intime puse sub interdictie in deceniul anterior. Cam in aceeasi perioada, debuteaza Marin Sorescu, iar pe parcursul deceniului al saptelea si alti reprezentanti importanti ai generatiei saizeciste.

La randul sau, Marin Preda incearca formula romanului existentialist prin Risipitorii. E adevarat, romanul nu reprezinta o reusita, dar experimentul vadeste tendinta prozei de a se desprinde de sub presiunea tiparelor proletcultiste.

In sfarsit, in 1967, acelasi Marin Preda publica cel de al doilea volum al romanului Morometii. Este o data importanta, pentru ca romancierul deschide astfel o tema care va avea o foarte bogata ilustrarea in etapa urmatoare: problematica obsedantului deceniu. Este pentru prima data cand un scriitor denunta, cu mijloacele superioare ale artei, nu numai abuzurile politice ale deceniului anterior, dar si "cumplita realitate a disparitiei clasei taranesti".

Procesul de revenire a literaturii la conditia ei specifica se consolideaza prohibitiile tematice, impunerile si limitarile tind sa devina aproape nesemnificative. Creatia acestei etape este dominata de scriitorii generatiei saizeci. Despovarata partial de presiunea ideologica, o buna parte din proza acestei perioade repune in discutie "obsedantul deceniu", proiectand asupra oamenilor, abuzurilor si dramelor acelui timp o viziune realista. Abordand relatia individ - istorie, prozatorii deplaseaza acum accentul spre individ si cultiva cu precadere analiza existentialista.

Indeosebi dupa, 1970, se contureaza cateva tipuri de roman reprezentate de prozatorii de marca ai saizecismului. Romanul politic (Augustin Buzura - "Fetele tacerii", "Vocile noptii") ; Petre Salcudeanu - "Biblioteca din Alexandria" ; Constantin Toiu - "Galeria cu vita salbatica" ; Marin Preda - "Delirul", "Cel mai iubit dintre pamanteni") ; romanul mitic (Dumitru radu Popescu - "F", "Vanatoarea regala ; "Fanus Neagu - Frumosii nebuni ai marilor orase ; Stefan Banulescu - "Cartea milionarului". S-ar mai putea vorbi de romanul psihologic (Dana Dumitriu), romanul istoric (Eugen Barbu, Eugen Uricaru, Paul Anghel), romanul parabolic (Marin Sorescu, Octavian Paler, cu precizarea ca intre directiile citate nu se pot stabili delimitari nete.

O oarecare omogenitate de grup prezinta scriitorii cunoscuti sub denumirea generica "Scoala de la Targoviste": Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu Costache Olareanu, Tudor Topa. Ei cultiva metaromanul si jurnalul de crreatie. Grija pentru forma, dublata de o irepresibila placere a scriiturii si asociata cu o anume indiferenta pentru continut constituie cvateva dintre trasaturile care definesc creatia acestor prozatori pentru care opera devine un produs artistic autonom.

La randul ei, poezia isi reia in posesie teritoriul, recuperand dimensiunea lirica, si desprinzandu-se, intr-o masura meritorie, de circumstantele extraestetice. Un numar impresionant de poeti se afirmasera inca din deceniul al saptelea si continua sa redeschida drumurile temporar intelenite ale traditiei intrerupte. Poetii se caracterizeaza printr-o anume omogenitate valorica, dar constituirea si dinamica formulelor artistice sunt destul de diferite, incat clasificarea lor in orientari strict delimitate e greu de realizat. A-i cuprinde sub denumirea globala de poeti saizecisti reprezinta, partial, o necestitate metodologica, dar in acelasi timp si o modalitatea de acoperire a unui fenomen distinct prin amploare, intensitatea si, desigur, incadrare cronologica.

In cuprinsul acestei generatii, criticul Eugen Simion distinge cateva posibile delimitari tematico - stilistice. Poezia poeziei (Nichita Stanescu) ; conceptualizarea simbolurilor (Cezar Baltag) ; Poezia sociala. Expresionism taranesc (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pitut etc) ; Poezia politica. Un spirit macedonskian (Adrian Paunescu) ; Ironisti si fantezisti (Marin Sorescu, Mircea Ivanescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi) ; Lirica feminina. Spiritualizarea emotiei (Ana Blandiana, Constanta Buzea). S-ar mai putea adauga poezia onirica (Leonid Dimov) ca si creatiile bine conturate ale altor poeti asimilabili acestor directii: Gheorghe Tomozei, Grigore Hagiu, Ileana Malancioiu, Mircea Ciobanu, Dan Laurentiu, Ioanid Romanescu, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu.

Dupa 1980, incepe sa se afirme o noua generatie, omogena prin varsta, afinitati si viziune creatoare. Numita "optzecista" (de la deceniul pe care, fara a-l lua cu totul in dominatie, il jaloneaza totusi destul de viguros), noua generatie cuprinde scriitori a caror solida informatie teoretica se reflecta aproape direct in creatie. Cei mai multi scriitori ai acestei generatii ilustreaza fenomenul postmodernismului literar romanesc.

Prozatorii cultiva la inceput textul scurt, caracterizat prin autoreferentialitate si prin inlaturarea conventiei autorului omniscient. Textul isi este siesi reper, construindu-se si modificandu-se din mers, "pe viu", ca intr-o experienta de laborator. Destul de numeroasa si fara a se sustine valoric prin toate cartile publicate, generatia prozatorilor optzecisti conteaza prin numele lui Mircea Nedelciu, Sorin Preda George Cusnarencu, Ioan Lacusta, Alexandru Vlad etc.

Intre poetii optzecisti cei mai reprezentativi, sunt de amintit Traian T. Cosovei, Ioan Stratan, Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Nichita Danilov etc.

Modelul Marin Preda. Obsesia raportului dintre individ si istorie

Radiografia operei

Ca si Nichita Stanescu, in poezie, Marin Preda a intruchipat esential mitul creatorului si a devenit un simbol al indraznelii artistice, al libertatii creatoare si al supravietuirii spirituale prin asumarea totala a destinului literar. Viu disputata de critica literara si astazi, la aproape doua decenii si jumatate de la disparitia scriitorului, opera lui Marin Preda marcheaza decisiv literatura romana de dupa al doilea razboi mondial. Cele mai importante creatii ale sale pot fi considerate repere esentiale ale acestei epoci agitate, iar prozatorul un creator exponential al ei.

Volumul sau de debut, Intalnirea din pamanturi, apare in anul 1948 si este ultima creatie prestigioasa pe care spiritul literaturii interbelice o da la iveala inainte de a-si pierde libertatile sub apasarea unui regim politic nefast. De altfel, criticile ideologizante de natura proletcultista nu intarzie sa apara, iar unele obtuzitati in intelegerea universului taranesc propus de scriitor se manifesta inca si astazi. Cu acest volum, Marin Preda impune o viziune noua si autentica asupra satului romanesc, al carui spatiu tematic s-a aflat pana atunci sub autoritatea literara a lui Liviu Rebreanu.

Dupa anul 1948, creatia artistica romaneasca e subordonata total unor imperative politice absurde, iar din aceasta nefericita relatie iese, timp de aproximativ un deceniu, o literatura falsa, schematica, preponderent propagandistica. Sunt extrem de putine cartile adevarate care apar in acest interval ("obsedantul deceniu", cum il va numi prozatorul) si fac ca spiritul creator autentic sa supravietuiasca. Volumul intai al romanului Morometii, aparut, surprinzator, in 1955, e in mod sigur una dintre ele. Prin el, marin Preda impune un univers taranesc inedit si un personaj memorabil.

Mai putin realizat artistic, in orice caz nu la inaltimea primului sau roman, Risipitorii (1962) rezulta din dorinta scriitorului de a aborda si alte spatii tematice si de a experimenta un registru stilistic diferit de cel care il consacrase. Cartea are meritul de a primeni atmosfera creatoare marcata inca de grave obtuzitati, de a sonda zonele abisale ale constiintei si de a proiecta o viziune profund existentialista asupra conditiei umane tinute inca in chingi ideologice.

1967 este anul in care apare cel de al doilea volum al Morometilor. Moment din nou important pentru creatia noastra romanesca. Desi aparut la o distanta considerabila de primul volum, cartea se articuleaza perfect cu acesta, intr-un ansamblu coerent, cu semnificatii unitare. Prozatorul rupe tiparele epice in care activistii se instalasera ca Feti-frumosi fara pata si fara prihana si pune in dezbatere procesul nefast al colectivizarii care a condus la "cumplita disparitie a clasei taranesti". Romanul deschide hotarat drumul unor creatii cu o problematica similara, care vor domina literatura romana a deceniului urmator.

Cu Intrusul, aparut in anul 1968, romancierul da o directie si o semnificatie autentica altei teme (a santierului) mutilate ideologic de literatura proletcultista. Intelesurile mari ale cartii vizeaza prin protagonistul ei, tanarul Calin Surupaceanu, vocatia sisifica a constructiei si mitul creatorului devorat de propria sa creatie.

Romanele Marele singuratic (1972) si Delirul (1975) completeaza tetralogia morometiana, dar fiecare are o importanta si o semnificatie autonoma. Primul e o pledoarie, desfasurata cu mijloace artistice convingatoare, pentru implicarea in existenta si asumarea activa a destinului, indiferent de potrivnicia circumstantelor. Cel de al doilea reconstituie cu tehnicile realismului clasic una dintre cele mai agitate perioade ale istoriei romanesti moderne. Inaintea istoricilor, Marin Preda pune in discutie miscarea legionara, viata politica destul de confuza a epocii, si figura maresalului Antonescu pe care il situeaza in complicatul joc al circumstantelor si incearca sa-l explice prin ele.

Viata ca o prada, aparuta, in 1977, poate fi considerata un roman indirect. E o confesiune autobiografica, o interesanta istorie a devenirii artistice a scriitorului. Prin ea, anumite aspecte ale epocii si, mai ales, ale psihologiei creatiei devin mai lamurite si isi largesc intelesurile.

Ultimul roman al prozatorului este Cel mai iubit dintre pamanteni (1980), roman total, cum l-a numit criticul Eugen Simion. Cartea, o impresionanta desfasurare epica, a avut un succes urias, probabil unic in literatura romana. Prin ea, romancierul ridica problematica "obsedantului deceniu", ramasa multa vreme in stadiul faptului accidental, la inaltimea semnificatiilor generale si ii adauga o componenta metafizica. Sensurile mari ale romanului depasesc tentatia dezvaluirilor politice, oricat de spectaculoase ar fi ele, si vizeaza conditia umana aflata in puterea circumstantelor.

Avand o structura artistica fundamental realista, scriitorul a pus fictiunea sa lucreze in serviciul faptului adevarat, dat la iveala de istoria recenta sau contemporana si, trait de oameni adevarati, aflat intr-o zona foarte larga de interes. O problematica actuala, sau prelungita prin consecintele ei asupra tuturor, afla in Marin Preda un observator lucid si un analist riguros care, prin procedeele specifice artei autentice ii da raspunsuri inedite, dar convingatoare.

Tema predilecta a scriitorului este raportul dintre individ si istorie, dar, desi le dezbate pana la intelegerea cauzelor prime, romancierul nu se limiteaza niciodata la aspecte particulare. Problemele generale ale existentei, de la mitul fericirii prin iubire la "blestematele chestiuni insolubile" care agita fiinta strafunda a individului, confera firesc si intensa emotie tuturor scrierilor sale.O rara capacitate de a construi personaje puternice si memorabile - Ilie Moromete si Victor Petrini sunt cele mai celebre - face din romanele sale creatii autentice situate la nivelul de varf pe scara axiologica a literaturii romane.

Dupa mai bine de douazeci de ani de la disparitia sa, Marin Preda continua sa fie in actualitate cu tot atatea imagini cate sunt oglinzile in care personalitatea sa complexa se reflecta. Scriitorul si-a croit o statura de dimensiuni impunatoare careia vremea nu i-a estompat contururile. Opera si autorul ei sunt inca obiectul unor studii si atitudini care, indiferent de tema sau intentie, indica imposibilitatea de a gandi creatia prediana altfel decat ca un reper fundamental al literaturii romane postbelice.

Taranul si istoria

Primul volum al "Morometilor" fixeaza inca de la inceput romanul in formula realismului canonic, furnizand informatii minim necesare pentru situarea intamplarilor intr-un timp si spatiu bine determinate: "In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare ; viata se scurgea aici fara conflicte mari." Fraza citata sintetizeaza una dintre temele mari si predilecte ale scriitorului - raportul dintre individ si istorie - concretizata, aici, la destinul unei familii taranesti intr-o perioada cand mica gospodarie rurala era decisiva pentru configuratia satului si a economiei agrare romanesti.

Vazuta astfel, viata taranilor predisti se scurge "fara conflicte mari". E numai o iluzie care poate fi, deocamdata, usor de intretinut. In fapt, chiar daca nu se manifesta inca agresiv, istoria situeaza satul romanesc intr-un proces de eroziune, tinzand sa-l dizloce din structurile lui traditionale. Incat, mai mult decat aspectul accidental al unor evenimente familiale, e important sa fie analizat acest proces de deconstructie a clasei taranesti, al carei exponent sintetic este, in ambele volume, Ilie Moromete.

Personajul trebuie vazut astfel nu atat ca o individualitate, oricat de puternic ar fi el conturat in acest plan, cat ca intruchipare a unei spiritualitati, a unui mod de viata si a mentalitatii proprii unui cod de existenta. Drama lui are o substanta bicompozita, pentru ca rezulta din convergenta a doua cauze: pe de o parte, ea tine de avatarurile existentei si ale conditiei umane, in general ; pe de alta parte se datoreaza multiplelor determinari istorice care hotarasc soarta unor categorii umane si a indivizilor care le compun.

Aceste determinari actioneaza inca din primul volum, cand istoria pare foarte ingaduitoare. Satul romanesc este insa atras lent, dar sigur, in circuitul valorilor capitaliste, solicitand taranului insemnate modificari comportamentale. Modul economic natural se conformeaza exigentelor istoriei. Relatia dintre taran si stat e concretizata in impozite, fonciirea care il preocupa atata pe Moromete si nu doar pe el. Pentru a le plati, surplusul agrar inceteaza sa mai fie, ca odinioara, obiect de troc - porumbul si graul campiei in schimbul fructelor sau tuicii muntenilor - si devine marfa valorificabila in bani. Daca banii nu ajung (si nu ajung!), e nevoie de imprumuturi la banca, de vinderea unui salcam sau chiar a unei parti din pamanturi. Desi nu vede rostul banilor, Moromete va trebui sa-i procure si pentru asta isi adecveaza conduita. Nu, insa, si convingerile.

Pe de alta parte, istoria deschide porti perfide catre alte moduri de existenta care, o data trecute, fragilizeaza, la randul lor, structurile satesti traditionale. Destui tarani manifesta tendinte centrifugale fata de "axa rurala a lumii". Niculae vrea sa fie invatator. Tudor Balosu este comis voiajor. Scamosu si Ouabei naveteaza intre sat si oras facand negot cu produse agrare. Achim, Nila si Paraschiv sunt atrasi irevocabil de viata citadina. Toate acestea sunt semne ca istoria nu este asa de rabdatoare cum s-ar parea. Dar actiunea ei e inca discreta, iar taranul isi pastreaza libertatile esentiale pe care i le-a statuat traditia: dispune de pamantul si produsele sale, mai pacaleste autoritatile exploatand bunavointa acestora si se bucura chiar de pretuirea lor.

Mai important decat orice e faptul ca in satul morometian ierarhiile nu se alcatuiesc, ca la Rebreanu, in functie de cantitatea de pamant. Oamenii au valori diferite in constiinta obstii, in raport cu forta lor spirituala: un mod de a vedea lumea, de a o gandi si a da un inteles intamplarilor. Tudor Balosu sau Aristide, desi bogati, au parte cel mult de condescendenta zeflemitoare. Moromete si prietenii sai "politici" sunt admirati si pretuiti.

In cel de al doilea volum al romanului, satul romanesc intra sub alta zodie istorica. Fenomenul de alienare si de extinctie a taranului se afla insa abia la inceput. Totusi, prozatorul dezvaluie inca din prima fraza, in stilul sau voalat-metaforic, directionarea unui intreg proces social: "Dupa fuga baietilor, Moromete, schimbandu-si firea, nu mai vazu nici cum toti cei care-l dusmaneau sau stateau cu ochii pe el, se potolira sau il uitara. ; nu se intampla inca nimic in sat (.), totusi oamenii se facura parca mai mici." (subl. mea).

E limpede ca Moromete nu traieste numai o drama individuala ci, ca exponent al ei, drama evanescentei sociale a intregii comunitati rurale. Dupa mutenia stupefiata in care intrase, semn al refuzului de a mai comunica spiritual cu lumea, il vedem totusi adaptandu-si comportamentul la realitatile istorice anterioare razboiului: pleaca iarna, din proprie initiativa, sa vanda porumb la munte, cumpara de acolo purcei, sindrila si tuica, pe care le vinde apoi in sat, calculand si transformand totul in bani. Cuvantul cu care isi masoara acum actiunile este "beneficiu". "Devenise in mod ciudat intreprinzator". E cert ca personajul nu-si putea transforma firea, contrazicandu-si principiile cele mai ferm conturate. Modificarea sa e atitudinala, nu structurala.

Curand, politica navaleste insa in viata oamenilor, intr-un mod brutal, afectand de aceasta data comunitatea rurala in ansamblul ei: "printr-o spartura ce nu mai putea fi dreasa, incepura sa navaleasca pe scena satului oameni si intamplari (.), evenimente pline de viclenie." Daca destramarea familiei morometiene se produsese datorita unor cauze in primul rand interne, disolutia structurilor sociale taranesti se produce prin exercitarea unor presiuni exterioare, in numele unui "imperativ istoric" si dupa un model politic aberant.

Aceste transformari care desfigureaza satul romanesc constituie problematica generala a celui de al doilea volum, a carui autenticitate artistica ramane la un ridicat nivel valoric, in ciuda unor judecati contrare ale criticii. S-a facut destul de frecvent observatia ca acesta este romanul fiului, Niculae, al existentei sale ca adept al "noii religii", si ca Ilie nu mai are, aici, suficiente sustineri artistice.

Intr-adevar, prezenta lui Ilie Moromete in aceste pagini este redusa simtitor. Organizarea artistica a volumului este insa perfect adecvata realitatii sociale infatisate aici, pe care scriitorul o numeste undeva "cumplita realitate a disparitiei clasei taranesti". O clasa care, sub presiunea evenimentelor, inceteaza treptat sa mai existe nu mai poate domina nici macar prin exponentii sai spatiul literar al unei opere care si-a propus sa reflecte acest fenomen.

Taranul Moromete nu mai este o personalitate fascinanta pentru sateni si cu atat mai putin pentru reprezentantii autoritatii statale. Pentru acestia el exista doar sub forma unui numar si a unor cantitati consemnate in registrul de cote. Acum Moromete vorbeste fara sa fie auzit si e prezent fara sa fie vazut. Autoritatea nu mai e deloc dispusa sa considere taranul in individualitatea lui sau sa manifeste, precum Jupuitu odinioara, o atitudine toleranta si oarecum familiar-binevoitoare. In conditiile unei asemenea optici asupra individului rural, romancierul isi adecveaza viziunea artistica si tehnicile de constructie a personajului. Importanta sociala a taranului fiind diminuata pana la nesemnificativ, scriitorul estompeaza statura personajului sau, integrandu-l astfel cu naturalete si consecventa realista in sistemul de circumstante ale epocii.

Taranul nu mai are motive sa se simta si nu mai este considerat stapan al pamantului. In timpul secerisului, "cei mari" se perinda pe arie, fara sa ia act de prezenta taranilor, carora nici nu le dau binete, fiind interesati doar de recolta careia ii evalueaza cantitatea si calitatea. Moromete nu intelege de ce i s-au fixat cote absurde, dar nimeni nu se osteneste sa-i explice. Totul e impunere administrativa, cu caracter de lege.

Intr-o astfel de lume, care se construieste prin agresiune alienanta asupra taranului, Ilie Moromete reprezinta factorul de rezistenta morala. El nu vede rostul noii lumi, nici nu are vreunul, dar e constient de neputinta de a se impotrivi istoriei. Convins de inutilitatea vreunei opozitii manifeste, nu-i ramane decat sa-si conserve identitatea spirituala si sa opune tendintelor aberante ale epocii valorile morale in care continua sa creada. Una din formele de opozitie morala a personajului este neacceptarea unui limbaj mistificator. In folosinta propagandistica, unele cuvinte primesc sensuri straine de utilizarea lor fireasca, iar altele, necunoscute pana atunci in vorbirea taranilor, incep sa fie vehiculate cu o frecventa primejdioasa pentru insesi relatiile interumane. Personajul, atat de dornic odinioara sa foloseasca vocabule de efect, se delimiteaza acum de ele opunandu-le o proprietate sanatoasa a limbajului: "Adica cum unelte? (Era un cuvant din ziare, prin care erau desemnati astfel acei tarani care continuau sa fie in relatii pasnice cu chiaburii, alt cuvant necunoscut in sat, prin care erau desemnati cei cu stare). Prin unelte Moromete dadea de inteles ca se gandeste la o sapa, o grebla, o furca (.)".

Dizlocat din structurile sale, satul devine o lume fara intemeieri morale, in care relatiile intrafamiliale si insasi notiunea de familie sunt profund deteriorate (cele mai multe personaje prediste sunt incapabile sa intemeieze un cuplu statornic), in care foamea contrazice mitul bunastarii ("si ce-ai sa mananci, ma, tampitule?"), memoria colectiva s-a pierdut, iar scara valorilor este complet rasturnata.

Dar lumea aceasta nu mai este a lui Ilie Moromete, de fapt nu mai este a celui care vrea sa ramana taran, plamadit parca dupa chipul si asemanarea unui Dumnezeu al pamantului. Desi prins dureros in vartejul si fatalitatea istoriei, tot ce poate face este sa ofere pana la capat un exemplu moral: "Pana in ultima clipa omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce-o sa se aleaga de el".

Lumea veche a disparut. Toposurile satesti traditionale (poiana lui Iocan, loc de contemplatie si de exercitiu spiritual)) cedeaza in favoarea primariei, unde se exercita puterea discretionara. Dimensiunea spirituala e supusa demolitiunii de primitivismul politic. Taranul nu mai umbla prin lume ca taran, ci sub alte identitati, de cele mai multe ori imposturi: portar de bloc, activist, lucrator la STB sau in cine stie ce uzina, director sau chiar general.

Cel din urma taran se stinge, facand o ultima prevestire privitoare la pierderea constiintei taranesti: "Mi-e bine, nu ma doare nimic, dar nu prea mai sunt constient". Dupa romanul Morometii o imagine a taranului roman dintotdeauna nu s-a mai putut constitui literar, cu aceeasi autenticitate artistica. Marin Preda epuizeaza astfel o tema cu o indelungata cariera in literatura romana.

Intelectualul si istoria

Romanul Cel mai iubit dintre pamanteni a avut un succes extraordinar (unic, in orice caz, in perioada de dupa al doilea razboi mondial), intrand rapid si reverberand profund in constiinta cititorilor din cele mai diverse categorii sociale. La randul ei, critica literara a reactionat cu entuziasm, iar cei mai importanti comentatori ai momentului i-au dedicat analize temeinice si laudative.

Cea mai inspirata si mai justa tentativa de a cuprinde intr-o formula caracterizarea cartii ii apartine criticului Eugen Simion care considera cartea un roman total. Sintagma acopera in intregime substanta cartii care dezvolta mai multe directii tematice: tema erotica, tema politicului (a obsedantului deceniu), tema creatiei, tema istoriei, tema feminitatii, filozofica, sociala, religioasa, a libertatii, a destinului. care antreneaza in desfasurarea lor tipologii umane dintre cele mai diverse. Faptele sunt in permanenta dublate de reflectia profunda asupra existentei, a raportului individului cu istoria, cu divinitatea.

Conflictele, multiple si ele, se creeaza, se dezvolta si se solutioneaza in interiorul si in conformitate cu natura fiecarei teme in parte, dar toate se contopesc intr-un conflict unic, dramatic si amplu care rezulta din conditia de existenta a individului vazut ca o "divinitate inlantuita de puterea conditiilor". In intelegerea lui Marin Preda, asta inseamna ca existenta umana se afla totdeauna la intersectia unor determinari, concrete sau metafizice, care micsoreaza tragic spatiul si numarul optiunilor, al libertatilor. In aceasta privinta, destinul lui Victor Petrini este exemplar.

Considerat sub aspectul evidentelor sale epice, romanul prezinta un numar impresionant de episoade consumate pe fondul realitatilor romanesti din deceniile al saselea si al saptelea ale secolului trecut. Evenimentele individuale si cele socio-politice se afla intr-o remarcabila corespondenta.

Conditionarile politice ale lui Victor Petrini reprezinta insa elementul accidental, conjunctural al vietii sale, sigur, decisive si tragice pentru destinul sau, dar nu suficiente pentru intelegerea semnificatiilor mari si profunde ale romanului. Acestea se lasa mai usor dezvaluite prin analiza experientelor erotice pe care le traieste personajul si care il ridica, pe el si intelesurile cartii, deasupra particularului. Relatiile afective pe care le stabileste personajul contin mai intens dimensiunea initiatica a romanului, una dintre cele mai importante care ii sustin structura si prin care Marin Preda intentioneaza sa reveleze anumite aspecte ale raportului individului cu existenta, in tentativa lui fireasca de a o intelege si a si-o asuma.

Victor Petrini consuma patru experiente erotice esentiale, fiecare coincidenta nu numai cu o anumita varsta a constiintei sale, ci si cu o bine determinata circumstanta istorico-sociala. La capatul lor, personajul accede la intelegerea arbitrarului care domina existenta. Din coincidenta acestor experiente afective cu tipurile de realitate de care protagonistul ia act in diferite secvente ale existentei sale se alcatuieste dimensiunea metafizica a romanului. Catre ele ar trebui, de aceea, sa se focalizeze o analiza mai cuprinzatoare a romanului.

Nineta este iubirea adolescentina a lui Victor Petrini. Prima. Ea se instaleaza brusc, fara sustinerea sufleteasca fireasca varstei, isi are mai degraba cauzele intr-o senzualitate intensa pe care tanara femeie, gratie naturii si experientei sale, o degaja si pe care adolescentul o descopera fascinat. De aceea el confunda usor esenta cu aparenta, cu formele exterioare in care ea se exprima. Perfectiunea halucinanta a corpului femeii, voluptatea atingerilor cu aceste forme care se ofera, fara nici o retinere, bucuria insasi a posesiei - toate acestea pot sa fie usor considerate, la varsta sa, drept esenta existentei, iar eroul, fascinat de noutatea experientei, traieste iluzia ca nimeni si nimic nu ii poate sta impotriva spre a o lua in posesie totala si definitiva. Personajul se raporteaza, acum, la existenta, sub influenta decisiva a impulsului sexual adolescentin care, satisfacut, determina lesne confuzia cu comunicarea profunda si autentica. De aceea spiritul rebel se manifesta intens fata de orice atitudine mai rationala in comparatie cu perceptia sa: isi infrunta belicos parintii, sanctionandu-le vehement si jignitor prejudecatile si sfarseste prin a considera o simpla experienta initiatica drept acord esential cu existenta. Cu alte cuvine, isi traieste firesc varsta, transferand in realitate propriile reprezentari despre ideal.

Relatia cu Nineta isi dovedeste repede precaritatea si se destrama din motive la fel de neesentiale ca acelea din care se alcatuise. Intr-un moment banal, o simpla plimbare, fara scop precis, Petrini refuza (de ce neaparat acea strada?!) invitatia Ninetei de a merge pe o strada oarecare. Nu are un motiv anume. Pur si simplu. Femeia il paraseste si acest deznodamant, cu toata suferinta pe care o provoaca, va ramane singura victorie a lui Petrini in confruntarea lui cu existenta. Ridicata la intelesuri mai inalte, intamplarea are miez. Personajul dobandeste iluzia ca poate alege in deplina libertate, respingand ideea unui traseu prestabilit. Cu o remarcabila intuitie a sensurilor, Marin Preda situeaza acest episod (nu numai) erotic intr-o epoca in care libertatea individului de a-si construi destinul este, inca, aparent deplina. Cu aceasta experienta, Petrini se inscrie patimas in competitia pentru existenta: a o cunoaste, a o intelege, a opta si a o domina. Episodul Nineta ii creeaza iluzia ca toate acestea se afla in puterea sa.

Caprioara, cea de a doua experienta erotica a personajului , ii consolideaza iluzia ca sta in puterea lui sa ia in posesie si sa domine existenta si ca este un privilegiat al acesteia. Petrini se afla la sfarsitul studiilor universitare, le-a urmat cu ambitie si obtine o licenta stralucita. Aflat la o varsta post-adolescentina inca foarte orgolioasa, personajul isi consolideaza convingerea ca este un "ales", din moment ce existenta, sub infatisarea superba a Caprioarei l-a "selectionat" dintre altii. In mod firesc, el crede ca poate alege la randul sau, ca toate caile spre aceasta existenta ii sunt deschise si ca nu depinde decat de vointa sa spre a o lua in posesie totala si definitiva. El nu intelege decat dupa consumarea completa si tragica a acestei experiente ca a luat drept existenta vie si autentica o simpla ipostaza "neclintita si amorfa a acesteia".

Personajul afla, insa, curand ca ii este imposibil sa ia in posesie o existenta care, chiar daca nu-l refuza, nu e apta sa primeasca nimic din realitatea sufleteasca a celui care incearca sa si-o asume. Structurile interioare in care s-ar fi putut impregna aceasta energie spirituala nu exista, in spatele "frumusetii deosebite" a fetei nu se mai afla nimic. "Ea, lovita ca o gaina de dragostea stralucitului medicinist, ma uitase absolut, ca si cand n-as fi existat, un zero." Spre deosebire de prima sa experienta erotica, Petrini nu mai confunda acum senzualitatea pura cu comunicarea spirituala autentica, dar persista in iluzia ca poate alege si poate domina existenta, modificand-o superior printr-un transfer de energie sufleteasca si intelectuala.

El ignora, astfel, ca episodul Caprioara este doar una dintre formele in care se infatiseaza realitatea, nu continutul esential al acesteia. Eroul ia hotararea de a refuza sau se afla in neputinta de a-si asuma o existenta care poarta in sine urmele altui "cuceritor". Femeia a ramas insarcinata in urma scurtei aventuri cu medicinistul si, din prejudecata sau orgoliu, Petrini decide sa o supuna unei interventii chirurgicale tardive si periculoase care ii va aduce Caprioarei moartea. Din nou a putut sa aleaga, dar, de aceasta data, optiunea sa nu ramane fara consecinte in plan moral, caci, iluzia libertatii de alegere se asociaza, deocamdata in zonele marginale ale constiintei, cu sentimentul culpabilitatii.

Si inca o achizitie cognitiva care deosebeste aceasta experienta erotica de prima. Personajul afla acum ca prin ambitia de a cuceri si a domina existenta se inscrie irevocabil intr-o competitie. El are acum un rival, medicinistul, caruia, chiar daca ii recunoaste onest calitatile, nu-i poate accepta umbra prelungita asupra existentei pe care o ia in posesie

Relatia cu Matilda se constituie si se desfasoara sub semnul tentatiei fascinante si obsesive de descifrare a necunoscutului, a misterelor profunde ale existentei pe care personajul doreste sa si-o asume. Incercand sa-i patrunda si sa-i desluseasca esenta, el dirijeaza necontenit asupra femeii proiectoarele unei gandiri formate in spiritul sistemelor generale si abstracte de cuprindere si explicare a existentei.

Tentativa sa e coincidenta cu ambitia de a intemeia un sistem de gandire original - o "noua gnoza". De aici credinta sa ca, sprijinite pe o teorie coerenta, raporturile cu existenta pot determina cunoasterea completa a acesteia si luarea ei in posesie prin stapanirea tuturor necunoscutelor care aparent se refuza cunoasterii. Abia acum, insa, Victor Petrini incepe sa inteleaga ca existenta nu este ceea ce, insufletit de orgoliul cunoasterii totale, credea el ca ar fi. E pentru prima data cand lui Petrini existenta i se ofera asa cum este ea, nu in forme inselatoare: abjecta si deseori ticaloasa, dar autentica si justificata daca isi exprima, asa cum insasi Matilda marturiseste, esenta.

Victor Petrini isi asuma existenta intruchipata de Matilda printr-un act de deposedare infaptuit in dauna prietenului sau, Petrica Nicolau, in indiferenta totala fata de acesta si de sentimentul prieteniei in general. In orice caz, fara prea mari procese de constiinta. Petrica, o vointa slaba, preocupat mai mult de descriere si de punere in ecuatie decat de un demers cognitiv ambitios si sustinut, este tratat in consecinta de protagonist, care nu-i ofera nici sansa rivalitatii nici pe aceea a prieteniei reale." El nutreste insa doar iluzia ca este cuceritorul asteptat de o existenta care se refuza celor slabi. Daca Petrica Nicolau este sortit irevocabil unei mediocritati care il exclude din competitia existentei, Petrini pare a indeplini conditiile necesare invingatorului: are in fata o stralucita cariera universitara, e inzestrat cu o mare ambitie dar, inteligent si instruit, ii sunt straine mijloacele carierismului vulgar, isi ordoneaza gandirea intr-un sistem teoretic original care il poate conduce la un succes social meritat. Ar parea ca sunt calitati suficiente pentru ca existenta sa-l accepte si sa il "rasfete'. Totusi, nu sunt. Imprevizibila, ascunzand sub suprafetele cele mai linistite inspaimantatoare forte ostile, existenta - reflectata in buna masura de comportamentul Matildei, e un continent al nisipurilor miscatoare.

Cel mai proeminent personaj feminin al cartii (si, probabil, al intregii proze romanesti) poate fi considerat in stricta lui individualitate, dar rolul ei in relatia cu Petrini ca si similitudinile cu continutul socio-politic si moral al epocii (anii cincizeci) fac posibila ipoteza ca ea reprezinta o sinteza a existentei cu care se confrunta, in general, fiinta umana. Matilda reprezinta, deci, o intruchipare a existentei haotice pe care nu oameni ai spiritului o pot domina (dimpotriva, ei sunt cei exclusi), ci Mircea, aflat pe o pozitie de autoritate politica fata de existenta. In consecinta acestei anomii localizate la nivelul afectelor, Matilda ameninta, umileste, agreseaza, devenind, in felul ei, o tortionara.

Nu altceva ii ofera lui Petrini contactul brutal si tragic cu existenta sociala care-l absoarbe si ea imperativ, prinzandu-l intr-un mecanism culpabilizator, injosindu-l si fiind gata sa-l anuleze. In acest plan, scara valorilor se rastoarna si se petrec evenimente fara nici un inteles: facultatea e condusa de un obscur caloriferist, profesorii eminenti sunt inlaturati de la catedre si inlocuiti de nulitati, studentii sunt exmatriculati pentru ca parintii lor au fost declarati "dusmani ai poporului", un poet analfabet bantuie prin redactii ambitionand sa-l puna in umbra pe Eminescu (si chiar il pune, datorita ideologizarii masive a culturii), refulati gregari de tot felul dirijeaza cu voluptate sadica anchete chinuitoare, iar anchetatul caruia nu i s-a putut dovedi nici o vina primeste obligatoriu trei ani de inchisoare.

Gandirea proprie, in afara dogmelor, devine un delict grav, pe care Petrini il ispaseste cu inchisoarea, apoi cu retragerea dreptului de a preda la Universitate sau de a primi vreo ocupatie compatibila cu pregatirea sa. Inca o data protagonistul sufera un esec. Unul tragic. In tentativa fireasca de a cuceri si a-si asuma existenta afectiva pura, ca si in aceea, onesta si indreptatita, de a se realiza in existenta sociala, protagonistul este infrant fara a infrunta rivali autentici, ci numai opresori. Nu Mircea, ca alt barbat, il "deposedeaza" de Matilda, decat in sensul fortei de atractie pe care o exercita Puterea si al obedientei fascinate impuse de ea. Pur spirituala, puterea lui Petrini este cauza fragilitatii si a infrangerii sale in raporturile cu existenta sociala. Cel putin in aceasta epoca. Esecul personajului in aceasta a treia experienta se datoreaza actiunii unor forte abisale, dezlantuite, stimulate sa se manifeste de forte obscure. Traindu-l, Petrini e mai apt sa inteleaga ca libertatea e iluzorie si abstracta, iar fiinta umana nu e decat punctul de convergenta a mai multor determinante, destule dintre ele irationale, "care o inlantuie inca din fasa si nu o elibereaza decat in moarte".

Cu Suzy, cea de a patra iubire a sa, Petrini traieste experienta paradisului interzis. A iesit din inchisoare, a fost lucrator la deratizare, s-a despartit de Matilda, iar moartea mamei i-a adus o stare de neutralitate afectiva "superioara fericirii sentimentelor". Imaginea florii pe care Suzy i-o asaza intr-o zi pe prozaicul sau birou o aminteste pe aceea a marului edenic de la inceputurile lumii. O ispita a cunoasterii. O noua existenta ii este oferita, iar protagonistului i se deschide o alta sansa posibila de a o identifica, a o cunoaste si a o cuceri. Suzy intruchipeaza aceasta existenta ca o promisiune de tandrete, supunere, daruire totala si intelegere. Toate acestea i se ofera lui Petrini fara a fi nevoie ca el sa desfasoare strategii complicate sau sa rezolve dureroase ecuatii existentiale.

La randul sau, protagonistul pretinde acestei existente nu numai sa-si marturiseasca sau macar sa-si sugereze esenta, ci "sa-l vada", sa ia act de viata sa ca de o realitate concreta si distincta. "Voiam sa se uite la mine si sa ma vada", spune el. In acest moment totul se sfarseste. Nu datorita unui capriciu juvenil, a orgoliului unei alegeri minore, a unor prejudecati sau a unor forte abisale pe fondul unor rivalitati reale sau imaginare. Fostul sot al lui Suzy nu e un rival, ci pare mai degraba un trimis al destinului, al acelui "cineva care stie", arbitrar si necrutator din amuzament, facand ca indivizii sa fie "cobai ai divinitatii": "un Dumnezeu ilogic si acazual", cum afirma Petrini.

Prin aceasta ultima experienta existentiala, mesajul lui Victor Petrini este al unui naufragiat, care a esuat definitiv datorita arbitrarului existentei si pentru care esecul nu mai reprezinta, ca inainte, "premisa unei victorii". O alta formula o inlocuieste acum pe cea optimista: "Salvarea celor invinsi - nici o speranta!"

Prin cele patru experiente erotice pe care le parcurge Victor Petrini, romanul deschide posibilitatea mai multor interpretari. Una dintre ele, apta sa reuneasca aspectele cele mai diverse ale operei dar si sa indice un inteles superior, vizeaza conditia de existenta a omului, aflat in voia unui destin care nu are numai determinari imediate, cu atat mai putin numai interioare. Conditionarile existentiale se afla undeva, deasupra realitatii identificabile si cuantificabile. Marin Preda depaseste astfel limitele celor mai multe romane despre "obsedantul deceniu", ale caror sensuri graviteaza aproape exclusiv in jurul acestei circumstante.