Lumina si eul modelator

Lumina si eul modelator

Nichita Stanescu este unul din marii reprezentanti ai poeziei moderne iar sentimentalismul lui devine o forma de modernitate. Acest adevar este un paradox al definitiei poeziei moderne-asentimentala- dar este motivul pentru care publicul larg iubeste formula poeziei si-i gaseste originalitatea. Criticul Alex Stefanescu spune ca ,,poezia lui Nichita Stanescu are adepti chiar si printre cei care n-o inteleg" si explicatia vine din ,,aureola de personaj legendar dobandita de poet inca din timpul vietii".1

Poetul Stanescu nu poate fi doar un simplu reprezentant al poeziei contemporane, ci ,,o constiinta artistica ce regandeste, de la capat, intreaga poeticitate in toate articulatiile ei, propunand o opera de o mare profunzime si originalitate, cat si un sistem coerent de a intelege poezia, bazat pe un efort creator indelung si pe o vasta cultura."2 Toate laturile poeziei sunt redefinite, propunandu-se o noua viziune artistica asupra lumii, o noua atitudine fata de cuvant, acesta purtand accentul unei personalitati la care verbul este dotat cu o noua putere, datorita angajarii totale in el a aceluia care l-a rostit.

In ciuda reactiilor contradictorii pe care poetul Nichita le-a starnit in randul criticilor ( aceasta amintind de aceeasi reactie in 1927 la aparitia ,,Cuvintelor Potrivite" a lui Arghezi) este recunoscut mai apoi rolul sau de inovator in substanta poeziei. Majoritatea criticilor literari, cum ar fi: Ov. S. Crohmalniceanu, G. Munteanu, Marian Papahagi, M.Mincu erau de parere ca poezia stanesciana este un nou teritoriu, o noua experienta lirica. Noutatea acestei poezii consta in "absolutizare si explorare a teritoriului cuvantului, in delimitarea cu propria-i vorbire traita domeniul poeziei"3. Un exemplu relevant ni-l ofera insusi poetul in Cartea de recitire:,,Al meu suflet, Psyche, s-a tulburat: ce faci, mi-a spus, incerci sa dai o definitie poeziei! Nu, am strigat, nu vreau sa dau o definitie poeziei, desi uneori ea opreste cate un verb si cu ochi mirati priveste fiintele, si ele mirate, descinzind din verb.

Inca din primele volume de versuri ale poetului, nu lumea, materiile, lucrurile apar in poezie ci ,, el, poetul este Inca din primele volume de versuri ale poetului, nu lumea, materiile, lucrurile, apar in poezie ci ,, el, poetueste insusi vazul, auzul, mirosul, pipaitul, organ senzorial imens si multiplu''5, asa cum mai tarziu tot el se surprinde devenind ,,insusi cuvantul" in cunoscutul poem Lupta lui Iacob Cu ingerul:   

,,De ce o fi spus atunci :

Te-ai luptat cu insusi cuvantul

Si l-ai invins!

Sa fi fost el insusi cuvantul?

Numele sa fie insusi cuvantul?

El care este numai tu,

tu si tu si tu si tu,

Cel care imi inconjoara numele?"6

Noutatea poeziei stanesciene se bazeaza pe un principiu poetic ce vizeaza un discurs total in care eul devine insusi cuvantul, tema, motivul, universul operei. ,,Stapan pe aproape toate secretele imbinarii cuvantului, cunoscator avizat al intregii axe a poeticitatii de pana la el, poetul le asuma, de cele mai multe ori, cu scopul de a rupe conventiile, de a le pune la proba pentru a regasi poezia ca stare, chiar dincolo de cuvant."7

Eul stanescian este o problema greu de definit dincolo de cuvinte, deoarece toate componentele sale-anatomice, psihice- apartin ideii de tu. Locul eului este atat de schimbator in vorbire incat genereaza o permanenta zbatere launtrica. Dintre toate componentele eului, doar numele, care in realitate este cel mai lipsit de materie, pare a exprima ideea de eu. Intreaga opera a lui Stanescu este o ,,geneza de mituri ale intamplarilor revelatoare existential ale eului, desfasurate in jurul cautarii de sine" 8 caci dupa spusele poetului, ideea de sine este principalul act existential uman.

Exista anumite motive de a-l socoti pe Nichita Stanescu marele poet al secolului douazeci, asa cum Mihai Eminescu ramane marele poet al secolului nouasprezece. Cel mai serios motiv il constituie insusi faptul ca Nichita Stanescu a scris cu totul altfel decat Mihai Eminescu. Stanescu a reusit sa iasa cu totul din raza influentei exercitate de marele poet al secolului trecut.

Anul 1960, cand apare Sensul iubirii, ar putea fi considerat anul ,,cuceririi independentei de catre poezia noastra moderna in raport cu tiranicul farmec al creatiei eminesciene."9 Pentru a consimti aceasta victorie, Nichita Stanescu a inclus in volumul sau de debut un poem care poarta acelasi titlu cu un poem scris de Mihai Eminescu la saisprezece ani: O calarire in zori. Primele versuri ale poemului dau o plastica imagine in care tacerea, ca o fiinta bicisnica ,,se izbeste de trunchiuri, se-ncruci-se", fugind din fata unei fiinte integre, intoarse catre lumina. Verbele, mai numeroase ca oricand, exprima actiuni plenare volitive:,,smulg", ,,taind", ,,salta", ,,ma-ntorc". Cauza acestei miscari impetuoase este rasaritului astrului zilei, imagine resimtita ca simultana cu aceea a elanurilor interioare ale fiintei umane. Miscarea de cucerire a propriului eu este vazuta ca ,,confruntare cu lumina, o reabsortie in sanul acesteia, ca zbor vertiginos inspre lumina, dupa ivirea ei in constiinta."10

Termenul eu si termenul soare sunt confundati in primele doua strofe: ,,Mi-am intors catre soare unicul chip." Soarele creste in lupta cu tacerea maiestuoasa a tariilor, ca si eroul. In strofa a treia, ca si in a patra, primul impuls apartine soarelui: ,,Soarele rupe orizontul in doua, Soarele salta din lucruri,strigand," iar saltul subiectului se petrece intr-un paralelism simultan: ,,Calul meu salta pe doua potcoave." Consonanta totala se realizeaza definitiv in ultima strofa, prin verbul ,,salta" care determina ambele subiecte:,, calul meu salta", ,,soarele salta". Seducatorul ,, paradox al luminii"11 este exprimat poeticeste in metafora ,, calaririi", in care ,,cal" si ,,calaret"sunt una, ,,mareea" luminii umane se confunda cu cea solara. Eul isi incepe cavalcada aurorala ca o tropotitoare trecere prin starile materiei -tacere, lut, nisip, piatra, arbori, cal, acvila, aer, privire, suflet, ardere- in intampinarea luminii:

,,Mi-am intors catre soare unicul chip,

umerii mei zmulg din goana frunzise.

Campul taindu-l, pe doua potcoave

Calul meu salta din lut,fumegand.

Ave, ma-ntorc catre tine, eu. Ave!

Soarele a izbucnit peste lume strigand

Calul meu salta pe doua potcoave

Ave , maree a luminilor, ave!

Soarele salta din lucruri, strigand

Clatina muchiile surde si grave.

Sufletul meu il intampina, ave!

Calul meu salta pe doua potcoave.

Coama mea blonda arde in vant."

Treptele regnurilor sunt strabatute intr-un puternic elan de miscarea ascendenta a sufletului spre puritate: calul ce salta din lut fumegand devine centaur, apoi inaltandu-se, cal inaripat, sau pasare phoenix arzand in vant, imagine a materiei iradiate de spirit, purificate prin foc. Criticul Stefania Mincu era de parere ca ,,imprumutand de la Eminescu titlul unei ingenue poeme de tinerete, Nichita Stanescu exprima pe cont propriu si cu mijloace lingvistice moderne o idee inedita: depasirea vechilor sensuri, a vechilor peisaje incremenite ale naturii printr-un salt al luminii in lumina."

In primele doua volume ,,Sensul iubirii" si ,,O viziune a sentimentelor", majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica framantalele intamplari ale fiintei interioare, care sunt mai puternice decat ale conditiei fizice date. Iubirea produce o senzatie de plutire, zborul se naste din dragoste ca o coloana a infinitului intre pamant si cer.

Sensul iubirii are in centrul sau, ca orice inceput mitul nasterii esentiale intru fiinta poetica, prin care lumina cosmogonica se autocontempla, o trezire de sine din somnul eternului continuu al legii:

,,O dunga rosie-n zari se iscase/si plopii, trezindu-se brusc, dinadins/ cu umbrele lor melodioase/ umerii inca dormind, mi i-au atins./Ma ridicam din somn ca din mare,/ scuturandu-mi suvitele cazute pe frunte, visele,/ abisele./ Va fi o dimineata neobisnuit de lunga,/ urcand un soare neobisnuit./ Adinc, lumina-n ape o sa-mpunga:/ din ochii nostri se va-ntoarce inmiit!/ Ma ridicam, scuturindu-mi lin undele./ apele se retrageau tacute, geloase./ Plopii mi-atingeau umerii, timplele/cu umbrele lor melodioase."14 (,,Dimineata marina")

Dimineata va fi timpul mitic stanescian cu o innoita geneza la fel cum pentru Eminescu era inserarea. Soarele, arborele si umbra lui melodioasa anunta ridicarea eului in lumina, despartirea lui prin cuvant de apele amniotice universale. Ochii reflectand parabolic lumina, ca un laser patrunzand pana-n adancul materiei, releva caracterul sacru al privirii la Nichita Stanescu, de purtatoare al razelor primordiale.

Rupandu-se din intunericul tacut al somnului osmotic, eul intra in regimul diurn, abstractizant si sonor al spiritului care disociaza, separa si diseca spre a patrunde in esenta fenomenelor. De aceea, intr-un univers oniric fascinat de starea geometrica a materiei, atras de puritatea mineralului si stralucirea cristalului, obsedat de duritatea pietrei, el va umbla intotdeauna inarmat.

Ca si incercarea din basm a temperamentului lui Fat-Frumos, eroul va alege armele, desigur cele nobile si taioase, nu cele ce sfarama brutal obiectele: un puternic ,,complex al spadei guverneaza vocabularul operatiunilor poetice si stanesciene." 15     Deocamdata insa, printul e doar un adolescent ,,cascaund" plutind printre lucruri, cuprins de-o mirare visatoare. Varsta edenica de-o complexitate fermecatoare a nevinoatiei, jucandu-se cu marul cunoasterii fara sa-l guste inca, adolescenta unifica in sine contrariile nelasand taisurile orgolioase ale mintii sa desfaca eul din armonia universala.

Un alt poem ne poarta pe taramul vrajit si himeric al visului si convoaca vizionar elementele universului poetic stanescian: ,,Ci i-ati calul de capastru, pune-ti talpa-n scari si du-te/ e o lume-acolo, alta, a copacilor si-a marii./ Pasari albe peste turle trag cu aripa volute./ Se roteste marea-n tarmuri, pietrele tin gustul sarii./ Te primeste si pe tine sub arcada-i zvelta, du-te!/ E o lume care-n jurul soarelui a pus inele,/ flori de platina smaltate, si de aur noi laute,/ si corabii zburatoare, cu samanta lumii-n ele."16 (,,Marina")

O lume paradisiaca se iveste feeric la indemnul magic al acestei voci imperative, impersonale si omnisciente. Logosul insusi pare ca fiinteaza aici si prin el se intrupeaza viziunea lumii promise. E prima epifanie a ,,supraeului stanescian"17 ce i se va infatisa de acum inainte mereu, ca inger sau pasare daimon la raspantiile aventurii sale poetice.

Modul de a vorbi despre sine si despre lume era izbitor din primele

sale volume. Nicolae Manolescu vorbea despre,,anatomii lirice"18 : gleznele infloreau, bratele tasneau ca niste serpi, din umeri ieseau pantere si lei, in tample se infigeau vise, scheletul lumina, mainile dadeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchetind de degetul mijlociu sau starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea, zborul? Tot criticul era de parere ca ,,poezia inchipuia o lume reala fara gravitatie, imateriala, diafana in care obiectele luneca dintr-o forma in alta, dintr-un contur in altul ca niste misterioase fluide; si totodata o lume a starilor de suflet substantiala, densa, in care sentimentele se ating, se lovesc si se ranesc."