MESTERUL MANOLE de Lucian Blaga - comentariu

MESTERUL MANOLE

de Lucian Blaga

Actul I ne introduce in camera de lucru a Mesterului Manole, intr-un decor propice meditatiei grave-lumanari aprinse pe masa, pe blidar, in fereastra. Pe masa, dupa precizarile autorului, se vede un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Staretul Bogumil, in fata mesei, priveste drept inainte si clipeste repede din ochi. Gaman, figura ca de poveste, cu barba lunga impletita, cu haina de lana ca un cojoc, doarme intr-un colt, miscanu-se nelinistit in somn cand si cand scoate sunete ca un horcait si ca un suspin in acelasi timp. Meste Manole la masa, aplecat peste pergamente si planuri, masoara chinuit si fragmentat. Este noaptea tarziu. Aceste precizari pe care face autorul, precum si cele care deschid actele urmatoare evidentiaza claritatea discursului poetic, intr-un cadru foarte bine stabilit. De o mare insemnatate sunt si celelalte indicatii scenice, de miscare, de reactie psihologica mai ales, care contribuie la caracterizarea personajelor, dat fiind faptul ca drama este construita intr-o maniera moderna, cu un decor redus, care subliniaza ideile textului.

Este folosit jocul de lumini care adanceste si lumineaza misterul; jocul scenic este marcat de gesturi modelate si de pauze meditative. Fiind o drama de idei filosofice, autorul urmareste ca spectatorul sa contemple un om in care sa se regaseasca, sa traiasca intens drama unei vieti superioare, pline de tensiune, activa, pusa mereu in fata unor alernative contrastante. Drama nu mai incepe ca balada cu alegerea locului pentru manastire, pe un zid vechi, neispravit si parasit. Constructia se concepe tot in spiritul traditiei: "Intr-un loc incercat-am sa-l ridicam pe moaste. In alta parte apa unui rau am ridicat-o din albie, ca sa cladim pe temelie curata. Peste morti am incercat."

Alegerea locului inseamna si la Blaga contactul cu spiritualitatea originara, cu elementele simbolice: viata, moarte, apa, morti.

Intriga se contureaza inca din primul act, prin motivul jertfei, anuntat de staretul Bogumil si de Gaman.

Bogumil semnifica doctrina religioasa cu originea in Asia Mica, cunoscuta sub numele de bogomilism, dupa numele calugarului bulgar Ieremia Bogomil. Doctrina concepe puterile supranaturale ca expresie a doua principii universale: al binelui, reprezentat de Dumnezeu, si al raului, reprezentat de Satana. Potrivit acestei conceptii, trupul omului a fost creat de Satana, iar sufletul i l-a dat Dumnezeu, omul aparand astfel drept credatie a celor doua principii.

Gaman este deasemenea , un personaj ce simbolizeaza mentalitatea primitivului, care, in conceptia lui Blaga, reprezinta fortele magice.Gaman asista in somn la manifestarile spiritelor negative. Magicul explica faptul ca zidurile se surpa pentru ca nu sunt contracarate de o alta forta. Manole refuza ideea, ceea ce va adanci conflictul dramatic, pentru ca Gaman intruchipeaza si un personaj in actiune.

Neastamparul demonic care-l stapaneste pe Manole pentru a realiza un lacas de preamarire pentru divinitate este infruntat de Bogumil-care dezleaga enigma nerealizarii prin jertfa de om .Nelinistea si tensiunea sufleteasca ale mesterului sunt sustinute de iubirea pentru Mira, dragostea contopindu-se intru tot: "Tu incceput si sfarsit, tu totul () Intre voi doua nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteti una."Sau replica lui Manole in finalul actului intai: "Viata fara pereche, du-te, odihneste-te. Nu stiu cand ma intorc. Nimic nu mai stim. Nici cand sfarseste potopul, nici unde s-arata semnul invingerii. Si nu stim cine dintre noi il va vedea si cine nu (catre oameni). Sa mergem la locul prapadului." Manole, fata de personajul din balada, apare mai umanizat. Gaman, care se vrea umbra lui Manole, nu va mai aparea in actele II, III, si IV, incheindu-si prezicerea.

Mira, femeia "adusa de peste apa", este simbolul puritatii, al jertfei care intelege tragismul situatiei lui Manole, in neputinta lui de a renunta la creatie. Pasiunea lui este manata de un destin necunoscut, ca in tragedia moderna, (nu antica- unde omul este o jucarie in mana destinului) si in care "vointa omeneasca se impleteste cu destinul, omul nu este tarat de destin, ci destinul este dus la implinire de vointa omeneasca.Omul este obligat sa vrea, acesta este destinul lui. Este o nazuinta pozitivasi creatoare, omul este partas activ la nazuinta lumii de a se depasi, acesta este rostul lui. Pentru aceea vorbele mesterului au efect de vraja: ele traduc constiinta tovarasilor ceea ce mocneste si in adancul sufletului lor. Imaginea marii alcatuiri stapanindu-i si pe ei." (Liviu Rusu)

Actul al II lea este semnificativ pentru scena "Juramantului", pe care le vom regasi in toate celelalte acte, asa cum am aratat mai sus.

Manole este surprins de mesteri cum cerceteaza ruinele bisericii: "Ce tot cerceteaza Mesterul Nenoroc?"Discutia intre Manole , mesteri si solul venit de la Voda capata si ea un caracter dramatic. Certitudinea reusitei este sintetizata de cuvintele lui Manole catre sol: "Ai venit sol de la Voda, intoarce-te sol de la noi: biserica se va ridica!"Horoscopul pe care-l comunica solul lui Manole se constitue ca un avertisment asupra pericolului, anticipand deznodamantul tragic: "Umbra ta a cazut pe planeta Vinerii. Asta inseamna ca esti in pericol pentru neamul femeiesc.De aceea, cele noua discuri lunare ale propriei tale planete te pandesc cu rautate. Dupa alte semne, neincrederea lor se va inteti, si neobrazarea lor nu va mai cunoaste nici o masura. Va trebui sa fii istet ca serpii, dar blandetea s-o lasi porumbilor."

Mesterii se invoiesc, dupa o dramatica confruntare, care se vrea o dezlegare de la vrajitoria ascunsa cu care Manole a biruit cu "chipul mic al bisericii" si care nu mai poate fi uitata.Manole, tiran li rebel in realizarea marii opere, isi da seama ca nu poate realiza opera fara ajutorul mesterilor. Previziunea oculara- a unuia (cu glas ireal, cum noteaza scriitorul)-, incheie acest act: "Pentru sotie care inca n-a nascut, pentru sora curata sau fiica luminata care intai va veni/ barbat sa-si vada,/ frate sa-si vada,/ tata sa-si vada."

Actul al III lea pune in lumina, cu acelasi rafinament artistic, momentele de mare groaza ale asteptarii, ale aparitiei Mirei, ale jertfei: "Trei zile ca trei ani ne-am pandit unul pe altul. Stai, ce faci? Nu te misca! Juramantul ne-a istovit intre bolovani. Fiecare a crezut ca poate sa-nsele pe-Naltul"; "In rascoala patimei toti ne-am rugat, si fiecare din noi a incercat sa schimbe mersul pecetluit cu juramant al intamplarilor."

De fapt, indicatiile scenice ale acestui act sunt semnificative pentru caracterizarea atmosferei de mare incordare. "Zidarii sunt in asteptarea celei dintai care va veni . Fetele lor sunt trase, palide, slabite. Mult timp tacere. Numai cate un tusit s- aude. Fiecare pe cate o piatra." Scena jocului de-a moartea este dramatica: "Te potrivesti in ceruri si te-ai ratacit intre noi, oameni de gluma rea. Mira, ce sa-ti mai spun? De-atatea ori ai fost caprioara neagra acand suiai drumul la noi. De-atatea ori ai fost izvor de munte, cand coborai de la noi. Acum esti inca o data: nici caprioara, nici izvor, ci altar"Manole rosteste aici cel mai cutremurator crez din literatura romana, de sorginte faustiana, care confirma conceptia potrivit careia creatia majora nu se poate dobandi decat prin iubire.Metaforele pe care Blaga le foloseste in caracterizarea Mirei, adancesc lirismul textului dramei: "caprioara neagra", "izvor de munte"- simboluri ale frumusetii si ale puritatii- ea fiind singura capabila de a deveni "altar".Manole incheie acest act prin cuvintele: "Jocul e scurt. Dar lunga si fara de sfarsit minunea."Aceasta sintagma este sustinuta in textul acestui act de alte rascolitoare previziuni: "a ta a fost patima de a cladi".

Actul al IV lea releva febrilitatea zidirii , zbaterea lui Manole, constituindu-se in una din culmile a tot ce s-a scris pana acum la noi: "ca unitate a constructiei, ca baza solida a actiunii, ca framantare a profunzimilor sufletesti , ca inaltare si disperare, foc si transfigurare, iad prin paradis si paradis prin iad- adica prin toate datele faustiene, redate printr-o extraordinara forta a limbajului." (Liviu Rusu). Manole se razvrateste, obsedat de "vaietul" ce razbate din zidurile bisericii. Blaga face din Manole un erou civilizator ce depaseste durerea individuala, care-l indeamna la distrugerea operei terminate. Blestemul lui Manole este dureros. Lovind mai departe zidul, rosteste: "Nu mai vreau ferestre, nu mai vreau turle, nu mai vreau nimic!Vaietul tot mai tare se aude.Gol si uitare sa se lase in jurul nostru. Povestea noastra sa se cufunde-n pamant, ca a fost cea mai grea, cea mai trista, mai fara de noima, mai tulburatoare, din toate povestile purtate vreodata de vant. Un berbec de cetate imi trebuie!!() Pieire nefireasca sa ajunga din urma pe cel ce dincolo de inaltarea lacasului mai vrea sa traiasca. Sa ni se uite numele. Sa ni se arda casele, si cenusa madularelor noastre pe apa sa se arunce."

Valorile metaforei sunt certe, Blaga gradand intrarea in eternitate prin iubirea Mirei: "lumina", "femeia din miazazi" si "stea", in jocul etern al dragostei, al muncii in timpul zidirii, al mortii.

Asemanarea cu "Luceafarul" lui Mihai Eminescu este certa, fiindca geniul, inclusiv al creatiei, este sortit pieirii.

Actul patru se incheie intr-o dureroasa liniste: "Voi sta aici. Ce departe unul de altul- in suferinta. Acum e liniste. Toti au tacut?Undeva s-a oprit un vant. Undeva a contenit un glas. Straini suntem in mare singuratate si vesnica pierdere. Lacas abia inceput, mormant de ingeri si sfinti, canta spre golul inaltului taina ei calatoare printre vesnici parinti."

Actul al V lea releva moartea eroica , intr-o comuniune de dreptate si iubire; autosacrificarea duce la unirea din nou cu Mira, dupa credinta populara- in viata de dincolo. Ipostaza mortii explica puterea creatoare a omului in folosul colectivitatii. Prin creatie, prin perfectiunea ei, creatia intra in eternitate si o data cu ea iubirea de viata, de arta. Asa se explica ca multimea se impotriveste soborului care cere osandirea mesterului. Simtul estetic al poporului este pronuntat, poporul este pastratorul "matricei stilistice" originare.

Revolta strecurata in suflet il face pe Manole sa stranga pumnul impotriva credintei- "astazi si totdeauna". Voda insa il mangaie si-i spune: "Nu strange pumnii, Manole, ca biserica ta canta peste toata tara.Daca ai vedea-o o data din vale, uitarea ti s-ar asterne pe amintiri. Totul e si mai minunat decat s-a putut vedea din chipul mic. Eu uit comorile prapadite, rautetea curtenilor si uneltirile altora." I se replica: "Nu, stapane, amintirle mele nu se sting. Ochii nu se inchid. In urechile mele, somnul nu tace. Lacrima ma simt intarziata, si caut odihna de piatra. In zid ea s-a stins, dar in mine ea tot mai striga. Ridicat din carnea mea strigatul copleseste vuietul lumii."

Dorinta ultima este aceea de a trage cel dintai clopotul. Face gestul de revolta prometeica: "Nu stapane, tot ce mai doresc e sa ma lasi- sa ma lasi sa ma sui in biserica. Vreau sa trag eu clopotul intaia oara pentru aceea care cantare de clopon n-a avut- numai atat, stapane- numai atat. Stapane, lucrul e ispravit, astazi ne vom imprastia asa cum am venit."

Sentimentul mortii este vizibil: "Da, o sa mai vorbim, mult, si mai ales in liniste. O sa vorbim uitandu-ne mult unul la altul. Eu nu voi zice nimic, iar tu, stapane, vei asculta si vei intelege- ca altfel- nu se poate.(catre Bogumil). Parinte, daca m-am impotrivit cruci tale, a fost fiindca voiam sa ti-o cer acum."

Cel de-al treilea zidar, intr-o replica pe care i-o da lui Voda care se intreaba cine unelteste, defineste portretul moral, inaltarea sufleteasca a lui Manole. Un calugar afirma: "Manole s-a impotrivit crucii!", zidarul insa raspunde: "Nu crucii, ci laudelor. Pe cataligele mandriei, el niciodata n-a umblat." Un boier: "A invins stihiile cu omoe, si fapta lui striga la cer!" Se cere rostirea osandei de catre Voda. Multimea se opune, iar Voda " isi muta toiagul dintr-o mana in cealalta si priveste tulburat si mut". In acest act reapare Bogumil care marturiseste providential parca: "Unii mor tineri, altii mor batrani. La judecata din urma ea dintai de aci va iesi, cand ca pasari de toamna ingeri calatori pe biserica se vor odihni, trambitand peste Arges, peste sate si stani." Iar Gaman- venind in mijloc- in aiureala interioara rosteste cuvinte care maresc confkictul dramatic si motiveaza actul indraznelii care nu poate sa tina de hazard, sustinand faptele personajului principal: " Cantecul din zid te cheama spre alt taram , unde huma e albastra si unde se duc toate vietile. Dintre turle privesti si ti se pare jalnica lumea si toata frumusetea. Sufletul tau se desprinde din trup, lumina se invarte, cerul iti pare jos ca un scut. Gandul tau zboara, trupul tau cade ca o haina care te-a strans si mult te-a durut."

De dupa biserica, un tipat: "Manole s-a aruncat in vazduh". Moartea tragica a lui Manole confirma idealul pentru care a trait- iubirea si creatia primind consacrarea definitiva. Manole nu poate fi privit ca un destin individual, ci ca un exponent al vointei istorice care reveleaza nazuintele adanci de care este animata umanitatea. Animatorul actului creatiei lui Manole este iubirea, iubire care cere jurtfa suprema, adica moarte. Manole cladeste din iubire cu iubire. Mira intrand in zid va straluci peste vreme. Zidurile pland, plansul fiind insa un cantec de iubire si slava. "Glasul iubirii este ceea ce sustine lume, o inalta si o duce inainte."

Asadar, toate personajele lui Blaga sunt purtatoare de semnificatii majore, dramaturgul stiind cand sa le puna sa vorbeasca. In primul rand personajele se autocaracterizeaza prin actiunile proprii, prin vorbire, prin gestica; sunt caracterizate intre ele prin replici si situatii. Un rol deosebit il are si caracterizarea lor de catre autor- caracterizare sintetizata in deschiderile actelor si in indicatiile scenice de pe parcurs, multe din acestea constituindu-se in adevarate sugestii psihologice care conduc la cresterea dramatismului.

Sunt relevante pentru incarcatura artistica metaforele, comparatiile, personificarile, antiteza si limbajul pe care Blaga il imbogateste cu proverbe si zicatori, expresii populare ce dau originalitate dramei. De asemenea, multe din replici se constitue ca sentinte ale iubirii, ale vietii, mortii, pasiunea pentru bine si frumos capatand valoare gnomica. Mit al miturilor, capodopera a literaturii romane, ca de altfel intreaga creatie a lui Lucian Blaga, drama "Mesterul Manole" aduce dovada maiestriei, a talentului scriitoricesc, a conceptiilor filosofice, artistice si de limba romaneasca ridicate la rafinamentul intelectual circumscris in universalitate, in reprezentarea spiritualitatii romanesti si prin literatura lui Lucian Blaga si a capodoperei arhitectonice care se vede: Manastirea de la Curtea de Arges.