Reportajul

Reportajul

Termenul de reportaj a avut inca de la aparitia lui o dualitate semantica. Pe de o parte el era inteles ca un gen literar deosebit, avand o functie specifica si in consecinta caracteristici proprii de continut si forma, iar pe de alta parte era considerat ca o metoda creatoare, aplicabila la diverse genuri literare (aidoma metodei naturiste in domeniul romanului, al nuvelei sau al dramei). S-a incercat apoi sa se defineasca trasaturile reportajului, aplicandu-se idei disparate care urmau sa stabileasca pozitia genului in cadrul domeniului vast al literaturii. Pentru aceasta s-au folosit ca puncte de referinta astfel de notiuni contradictorii ca "estetic-documentar", "tipic-individual", "ziaristic-literar" etc.

Au existat si propuneri de dividere a genului in doua parti: literar si neliterar, pentru a contura sfera studiilor si a inlesni definirea acestei activitati. Alte incercari de a delimita genul au plecat de la psihologia si tehnica procesului de creare a reportajului.

In majoritatea cazurilor teoreticienii nu s-au rezumat la adoptarea unui singur criteriu de definire a genului, ci au imbinat, in deliberarile lor, diferite conceptii metodologice. Dincolo de toate aceste formulari, mai mult sau mai putin fundamentate, vom retine faptul ca ceea ce hotaraste, in primul rand, caracterul de reportaj al genului este construirea, intr-un anumit scop, a continutului si a formei cu obiectivul caruia urmeaza sa-i serveasca cuvantul scris, altfel spus criteriul functionalitatii.

Genurile publicistice se deosebesc unul de celalalt mai ales prin obiectivele lor. In ce scop este scris si publicat reportajul ? Functia principala a reportajului nu este informativa, in sensul general al cuvantului, care presupune: exactitate, concizie, economie maxima de mijloace lingvistice. Daca scopul sau ar fi pur si simplu de a informa acest lucru s-ar putea realiza in forme mult mai scurte si mai putin complicate, fara a utiliza un intreg ansamblu de mijloace si procedee necunoscute genului informatiei. La o simpla privire se poate constata ca unele reportaje nu raspund la toate intrebarile fundamentale pentru informatie,    ceea ce nu inseamna ca ele au un continut sarac. Deosebirile dintre reportaj si informatie constau in faptul ca fiecare dintre ele are o sarcina diferita de indeplinit.

Este de asemenea indoielnica si inoperanta incercarea de a se atribui reportajului functii apropiate de obiectivele strict literare sau a reduce acest gen publicistic la sarcinile sale ideologice si educative (trasatura tipica nu numai reportajului ci aproape tuturor genurilor publicistice). Caracterul sau specific a fost deja definit prin termenul francez "reportage", adica relatarea unui fapt, prezentarea lui. Aceasta functie ii asigura locul sau propriu, distinct, in ierarhia textelor publicistice. O relatare implica existenta celui care relateaza - un observator si intermediar in procesul informarii cu privire la ceea ce s-a intamplat in realitate. Din functia de relatare deriva si atitudinea personala a aceluia care povesteste despre obiectul supus observatiei. Acest lucru nu respinge insa si posibilitatea de a scrie un reportaj care sa descrie fapte indepartate in timp sau spatiu si care nu pot fi privite in mod direct de autor.

Functia de relatare este conceputa sub forma unei naratiuni care prezinta actiunea sau care ofera o descriere. Din acest punct de vedere structura evolutiei naratiunii in reportaj difera evident de cea a naratiunii in alte genuri publicistice. Aici avem de-a face fie cu o succesiune a evenimentelor relatate in timp, fie cu o descriere lipsita de actiune caracterizand un anumit mediu, anumite situatii sau oameni. In unele reportaje se utilizeaza metoda povestirii pentru a organiza evolutia naratiunii, similara cu regulile acesteia in fictiune.

Plecand de la aceste consideratii mai generale sa incercam cateva delimitari. Originea multor reportaje este de regula o scurta stire publicata care contine elemente interesante, suficiente pentru a fi dezvoltate. Aceasta situatie a facut ca reportajul sa fie calificat de catre unii drept "stire hipertrofiata".

Cum reportajul a devenit una din formele frecvent utilizate pentru prezentarea de texte ziaristice in reviste, ziare, la radio sau televiziune, mijloacele moderne de comunicare recurg la el pentru a infatisa in mod vioi un eveniment din viata economica, politica, sociala, culturala. Insa reportajul este o forma publicistica cu multiple acceptii. In unele tari ale Americii de Sud, de exemplu, el se defineste drept "redactarea stirii in sine". Unele scoli europene de ziaristica il apreciaza ca pe "trairea personala a unei intamplari", cu toate ca se recunoaste existenta posibilitatii ca, in unele ocazii, sa se realizeze un "reportaj de arhiva" pe o tema istorica. Francezii cunosc doua forme de reportaj: "micul reportaj", relatarea conventionala a stirii si "marele reportaj", ceea ce cunoastem noi in general, drept acest gen. In Venezuela reportajul este "o relatare informativa cu date si puncte de vedere speciale asupra ambiantei, culorii locale, ajungand a fi mai amplu decat stirea-reportaj". Un curs practic argentinian de jurnalistica mentioneaza la definitia reportajului: "cuvantul francez reportaj care inseamna a raporta, a intoarce, se dezvolta in limbaj publicistic pentru a desemna acele informatii, in forma de interviuri, in care ziaristul transcrie literal intrebarile formulate unei persoane care ocupa o pozitie importanta". Reportajul in Spania se defineste drept "informatie cu lupa" sau "o stire la persoana intai", desi in expresie gramaticala autorul se disimuleaza de multe ori.

Daca acceptam cateva definitii, evident simpliste si altele chiar absurde - cum este cea din "Curs practic argentinian" - se pot gasi parti comune care sa permita definirea reportajului ca forma publicistica ce comunica, explica, analizeaza si examineaza faptele din realitate si patrunde in toate aspectele intamplarilor ce le povesteste.

Reportajul are mai multe caracteristici. In primul rand este anticipativ, adica se bazeaza pe capacitatea ziaristului de a fi cu un pas inaintea evenimentului, de a prevedea mersul lucrurilor. Anticipatia necesita o perioada de timp mai mult sau mai putin prelungita de realizare, studiu, investigatie, ancheta, cautare, elaborare, complexitate de expresie de care ziaristul trebuie sa dispuna pentru a realiza un text care atunci cand va fi citit sa fie nou si de actualitate. Apoi reportajul trebuie sa fie interpretativ, sa mearga la "fondul informatiei", sa explice semnificatia si importanta evenimentelor. Aici, tema este aprofundata, pentru a ajuta cititorul, ascultatorul sau telespectatorul sa inteleaga faptele prezentate. Prin aceasta caracteristica, tinand de elaborare, reportajul se deosebeste de informatie care se realizeaza aproape simultan cu desfasurarea faptelor. El are o mare incarcatura de meditatie, de reflectie. Se zice ca reportajul a dobandit un nou sens, acela de "informatie provocata". Pornind de la o intamplare oarecare el o analizeaza din unghiuri diferite si noi. Cel mai bun reportaj este acela care prezinta faptele in stil direct, usor si precis si este rezultatul unei minutioase culegeri de date. Unele reportaje pot fi scrise avand ca izvor o informatie iar altele se elaboreaza ca rezultat al unei munci de cautare si explorare a izvoarelor. Ca atare trei sunt punctele de sprijin ale ziaristului: discutiile personale, cercetarile directe pe teren, izvoarele tiparite.

Cand reportajul are drept obiect prezentarea unei personalitati cel mai bun izvor de informare este insusi cel ales ca subiect, iar materialul informativ pentru reportaj se obtine dintr-un interviu personal. Acesta poate oferi si date importante despre intamplari istorice care nu sunt necesare pentru o tema speciala.

Vizitarea locului evenimentelor, despre care va relata reporterul, verificarea in teren a faptelor, explorarea si cautarea datelor la locul ce serveste drept cadru muncii ziaristice, "trairea personala", este, in majoritatea cazurilor, o recuzita indispensabila.

Cartile, publicatiile, statisticile, biblioteca si arhiva sunt si ele izvoare de informare de mare importanta.

Unele tratate considera ca un ziarist cu experienta, capacitate, cultura, se poate informa bine in aproape orice tema. Reportajele, cum este lesne de inteles, nu pot fi realizate improvizat, ca rezultat al unei inspiratii subite. Inainte de a scrie este necesara o cercetare amanuntita, o cautare insistenta. Esentiala este de asemenea, planificarea judicioasa a muncii. Unii dintre ziaristi se orienteaza dupa urmatorul plan pentru a redacta un reportaj:

a)     Elaborarea unei schite. Primul lucru pe care trebuie sa-l faca autorul este sa stabileasca exact ceea ce isi propune sa spuna si cum sa spuna, cum va incepe si cum va termina. O schita a reportajului in care se precizeaza relatiile si ordinea temelor de tratat, poate constitui baza de pornire. Sub fiecare tema reporterul noteaza, pe scurt, exemple, date statistice si alte detalii care pot fi utilizate pentru rotunjirea reportajului.

b)    Intocmirea unei ciorne. Odata schita realizata, care ii va permite prezentarea temei intr-o ordine logica, reporterul o dezvolta apoi intr-o ciorna. Uneori este necesara rescrierea reportajului de doua sau de trei ori. De fiecare data, in reelaborare se modifica ordinea prezentarii, se corecteaza erorile de sinteza si interpretare sau se suprima materialele ce nu mai sunt utile pentru dezvoltarea ideii centrale ori care ingreuneaza cursivitatea relatarii. Corpul reportajului admite - in proportii care variaza dupa intentia si stilul ziaristului - dialogul, descrierea ambiantei, reflectiile povestitorului, interpretarea faptelor, transcrierea textuala a unor declaratii, imagini si metafore si orice alta forma de expresie. Impartirea corpului reportajului in mici capitole, titrate sugestiv, este un ajutor pretios pentru a spori claritatea textului si pentru a stimula interesul cititorului.

La elaborarea si reelaborarea reportajului ziaristul tine seama intotdeauna de prezenta cititorului si va face tot ce-i posibil pentru a-i starni interesul.

In unele scoli de ziaristica din Europa si America se recomanda urmatorul model:

a)     Formularea intrebarilor in asa fel incat cititorul sa le urmareasca pana la obtinerea raspunsurilor si conceperea lor intr-o forma care sa poata sugera noi intrebari in mintea cititorului.

b)    Mentinerea curiozitatii cititorului pentru a sti "ce va veni dupa aceea", asteptarea fiind o forma de stimulare a interesului.

c)     Emiterea unor afirmatii indraznete, uneori chiar paradoxale.

d)    Includerea incidentelor sau anecdotelor singulare.

e)     Descrierea concreta a persoanelor si locurilor direct implicate in relatare.

Legile generale ale ziaristicii sunt aplicabile si in reportaj dar el nu poate fi pus in scheme determinate. Asta nu inseamna ca nu exista modele si ca noi nu putem sa le folosim. Forme piramidale si piramide inversate, care au aplicare particulara in reportaj, permit cele mai variate moduri de structurare interna. Unele studii de ziaristica recomanda anumite norme de elaborare a reportajului, care insa se cer folosite cu discernamant pentru a nu cadea in schematism.

Faptul, evenimentul, importanta sa, alaturi de stilul reporterului, de intentia lui sunt factorii determinanti in reusita unui reportaj. Urmatorul model, de pilda, poate fi folositor in cazurile mai comune ale reportajului:

Prezentarea temei: introducerea.

Ea poate cuprinde:

a)     o afirmatie cu caracter general,

b)    un exemplu specific,

c)     un fapt semnificativ.

Definirea temei: unul sau mai multe alineate care dezvolta afirmatia generala, exemplul specific sau faptul semnificativ, se poate dezvolta astfel prin:

a)     valorificarea repetitiei,

b)    valorificarea contrastului,

c)     valorificarea unei intamplari concrete.

Aprofundarea temei: se face printr-un numar nedeterminat de alineate care cuprind elementele mai importante ale temei, operatiune care se poate obtine prin intermediul:

a)     Particularizarii,

b)    Verificarii.

Culminatia temei: doua sau mai multe alineate care stabilesc concluziile:

a)     Cu ajutorul denumirii consecintelor,

b)    Prin intermediul verificarii cu fapte similare,

c)     Folosind analiza valorii faptelor prezentate.

Fiecare dintre ultimile trei puncte pot fi presarate cu anecdote, judecati interpretative, elemente de ambianta s.a.m.d.

Sigur, aceasta poate fi o posibila schema dar este evident ca reportajul nu se schematizeaza si nu se incadreaza in norme stricte, fiecare reporter dezvoltandu-si un stil propriu. In functie de evolutia naratiunii unii autori rusi si polonezi impart reportajul in patru categorii:

Reportajul-propriu-zis. Aici evenimentele sunt relatate de reporter in ordinea lor fireasca, in stricta conformitate cu metoda cronologica. Acest tip include numeroase relatari de calatorie, sportive, de alta natura. In literatura romaneasca si universala se intalnesc numeroase exemple de acest gen: Mihai Ralea - Note de calatorie; Eugen Barbu - Foamea de spatiu; Ioan Grigorescu - Zig-zag pe mapamond; Traian Bratianu - Un Ulise intamplator; J.Reed - Zece zile care au zguduit lumea; Serban Gheorghiu - Drum spre Australia.

Reportajul-eseu. Se bazeaza pe o descriere lipsita de actiune si de ordine cronologica. Elementele structurii compozitiei se leaga intre ele nu in functie de desfasurarea    in timp ci de un principiu de organizare impus de narator, in conformitate cu care el prezinta diverse aspecte ale situatiilor si trasaturilor personalitatii umane relatate (in povestiri biografice). Exemplu: Octavian Paler - Drumuri prin memorie; Gerhard Prause - Nimeni nu a ras de Columb etc.

Reportajul-povestire. Este caracterizat printr-o ordonare a evenimentelor in functie de actiune. Ex: E.E.Kisch - Paradisul America sau Ioan Grigorescu - Obsesia.

Reportajul portret. Se refera la un singur om si urmareste popularizarea unor idei deosebite, a unor experiente de viata, a unor metode de munca. Reportajul portret poate prelua elemente ale altor forme de prezentare ziaristica. Ex.: Johan Peter Eckermann - Convorbiri cu Goethe, Leon Sarateanu - Acasa la, Coposu. Confesiuni. Dialoguri    etc.

O alta maniera de clasificare a reportajului o intalnim la autorii francezi care iau in consideratie preponderenta acelui nucleu narativ pe care reporterul are intentia sa-l evidentieze: elementul de decor si influentarea faptelor. In functie de aceste deosebiri intalnim:

a) Reportajul de atmosfera. Aici autorul este interesat in special de a crea "culoarea locala" a evenimentului.

b) Reportajul de eveniment. El presupune plasarea cititorului in mijlocul faptelor, cu ajutorul detaliilor de atmosfera

La randul lor teoreticienii americani clasifica reportajele dupa calitatile evenimentului, dupa complexitatea si semnificatia faptelor si anume:

a)   Faptele diverse (o intamplare simpla care nu presupune intotdeauna o documentare laborioasa).

b)  Evenimentele centrate pe fapte de actualitate, de larg interes social si uman (accidente, crime, fapte mondene etc).

c)  Evenimente caracterizate prin complexitatea faptelor si a planurilor pe care se desfasoara (greve, manifestatii, razboaie).

d)  Evenimente caracterizate prin fapte care se succed in timp, care necesita o investigare de lunga durata (copii abandonati, consumatori de droguri, militari dezertori etc).   

Trecerea in revista a tipologiei prezentate aici nu este completa deoarece in practica exista multe alte forme intermediare, compozitii care asociaza elementele unei naratiuni relative cu elemente straine genului, de exemplu cu ale unui interviu, ale unui jurnal, ale unei cronici etc. Existenta unor forme intermediare nu modifica insa faptul ca esenta structurii reportajului trebuie sa constea intotdeauna dintr-o relatare operativa si din afirmatii cu privire la realitatea concreta.

Sa evidentiem doua stiluri de a scrie reportaj, la doi mari scriitori romani: George Calinescu si Geo Bogza. In cartea "Insemnari din calatorie" primul consemneaza impresiile sale din periplurile intreprinse prin tara. Iata un fragment din reportajul "La Siria": "Cimpia aradeana este un fel de Baragan, care exalta vitalitatea, dindu-ti gustul sa te arunci pe cal si sa scoti efecte de copite. Insa speta cabalina, cel putin in timpul cit am trecut prin aceasta pusta, de curind, mi s-a parut slab reprezentata. In schimb, porcii, din cauza proiectiei pe orizont, par rinoceri. Cimpia e plina de giste, in corpore ori solitare. Crezi ca a ramas pe alocuri zapada netopita din iarna trecuta. Intr-un tirg, am socotit, in fuga autobusului, ca se vindeau bolovani de marmura ori nameti de zapada. Nu. Erau tot giste. Ne trebuie un nou Liszt care sa evoce gigiitul acestei lebede a uscatului. Mergem spre Siria (cu accent pe al doilea i), satul de nastere al lui Ion Slavici. Intii insa, plecind din Deva, trecem prin Gurasada, cu o biserica romaneasca primitiva din sec. XIV, care e mai mult un turn de observatie, cu o mica bolta de piatra la poalele lui, pe un Zam, unde se afla un asa-zis castel, al unui onorabil domn care noaptea era bandit, de unde numele de Nopcea." (Insemnari de calatorie, Editura pentru turism, 1973, p.124).

Cel de-al doilea ne-a lasat impresii memorabile in multe din cartile sale, inclusiv "Paznic de far", de unde prezentam un fragment din reportajul "Lira de zapada": "Urcind in acea seara pe strada Nicolae Balcescu din Predeal, nu m-am putut opri sa scot o exclamatie de uimire. De douazeci de ani urc aceasta strada, atit de generoasa in privelisti, in vaste si marete privelisti, de o parte si de alta a Carpatilor, de o parte si de alta si pina foarte departe, incit de multe ori ma gindesc, cu emotie, la barbatul cu ochi mistuitori, arsi de febra marilor idealuri, al carui nume il poarta: Dintr-un asemenea loc, de pe o asemenea muche, va fi privit el Ardealul, spre a ne lasa acea pagina solemna si memorabila." (Paznic de far, Editura Minerva, 1974, p.140)

Daca George Calinescu este preocupat in special de detaliile naturale, Geo Bogza se refera la oameni, la problemele care ii framanta. In afara de "Paznic de far" el a mai scris "Oameni si carbuni din Valea Jiului", "Tari de piatra, de foc si de pamant", "Ca sa fii om intreg" si reportajul poematic "Cartea Oltului".   

Un mare reporter roman F. Brunea Fox, autor de reportaje-ancheta cu alura de cronica sociala, care investigau medii si categorii umane diverse, a carui activitate se intinde pe mai bine de 55 de ani, de la 1920 la 1977, spunea: "Reportajul se naste din relatarea simpla, de cele mai multe ori concisa, a unui fapt de viata socotit ca demn de atentie si interes. Nu cred in memorii. Memorialistica este chiar jurnalistica vietii; reportajul e o disciplina si un filtru, un element care sportifica facultatile, dezobloneste perceptiile, o gimnastica pentru spontaenitate".

Vorbind despre prezenta lui in gazetaria romaneasca Dan C. Mihailescu arata: "Marile reportaje ale lui Fox au aparut in plina epoca a reportajului exploziv. Mutatiile de substanta ale vietii publice au activat si aici, transformand cadrele traditionale ale acestei specii socio-literare intr-o exprimare neortodoxa, se poate spune ca reportajul nu mai era atat "sarea si piperul" ziarului, cat - alaturi de editorial - "cheia" acestuia. Senzational nu mai era acum un fapt sau altul, cat realitatea ca atare. O crima, o sinucidere, o deraiere, un faliment etc. nu mai reprezinta "evenimente" comentate pentru ele insele, limitele realului sunt atacate frontal si Partea devine emblema a Intregului".

Sa evidentiem si opiniile altor doi reporteri romani care s-au remarcat in a doua jumatate a secolului XX.

Anton Breitenhofer: "Abstractie facand de genuri, dupa parerea mea exista numai doua feluri de reportaje: reportajul bine scris, care il acapareaza imediat pe cititor si-l pasioneaza, si reportajul prost, plat, anost (uneori i se zice "de serviciu" cand de fapt el face undeserviciu publicatiei respective). Reportajul bun este in esenta sa intotdeauna o stire buna, interesanta, semnificativa. El nu reda supozitii, plasmuiri, ci numai fapte, relatate de reporterul cu har, martor ocular. Fapta este miezul."

La randul sau Traian Cosovei (reporter de origine dobrogeana, nascut in localitatea tulceana Somova, autor a unor carti de reportaje precum "Imparatia vanturilor", "Farmecul genezei", "Uriasul preludiu", "Semnul din larg", "Prietenie", "Cantec sa creasca baiatul", "Stelele diminetii" si altele) este de parere ca: "Puterea reporterului nu sta in fictiune - fictiunea nu are ce cauta in scrisul lui ! - ci in capacitatea lui ca din realitate sa descopere si sa extraga semnificatiile majore pentru lume, pentru oamenii despre care scrie si - obligatoriu valabile pentru lume, in general. Reportajul    - o vocatie nobila. O vocatie sociala. Nu ai cum sa i te impotrivesti."

Problema autenticitatii reportajului, a veridicitatii sale specifice a fost adesea discutata. Caracteristica lui de a fi o relatare a adevarului si o reconstituire a unor fapte reale a fost considerata ca reprezentand esenta genului. E.E.Kisch scria: "Trasatura specifica a reportajului este ca el reda un eveniment real. Oare nu s-ar putea utiliza ca tema a reportajului un eveniment inventat ? Nu, nu s-ar putea. Atunci cand se recurge la un eveniment inchipuit, indiferent de faptul daca cititorul a observat sau nu acest lucru, descrierea de acest fel nu este un reportaj."

In aceeasi maniera se exprima si Michel Voirol: "scopul redactarii unui reportaj este acela de a-i face pe cititori sa vada, sa auda si sa simta ceea ce jurnalistul insusi a vazut, a auzit si a simtit"3.

Definitia reportajului ca "relatare despre ceva" presupune existenta reala a obiectului cercetarii, a unor oameni, fapte sau evenimente care exista aevea. Din acest punct de vedere nu se pot respinge tezele teoreticienilor genului care subliniaza raportul strans existent intre relatare si realitatea exterioara. Dificultatea consta in faptul ca reportajul nu este singurul gen caracterizat prin autenticitate. Alte genuri de acest fel sunt: memoriile, jurnalul, povestirea, romanele biografice etc. In plus nu se poate nega faptul ca si operele literare care indeplinesc anumite functiuni cognitive isi pot construi naratiunea pe fapte si evenimente reale. Deosebirea consta in faptul ca momentele reportajului sunt enuntate in mod "serios" obligand cititorul sa creada ca autorul le formuleaza punand accentul pe convingere. Opera literara evident nu are acest caracter. Caracterul de afirmatie al reportajelor se realizeaza prin numeroase mijloace. Factori extratextuali, cum ar fi ilustratiile si legendele sau titlurile si subtitlurile, notele autorului sau ale editorului pot modifica insa atitudinea si convingerile cititorului. Adeseori se folosesc date, nume, adrese, denumiri pentru a furniza reportajului o anumita atmosfera specifica de veridicitate si pentru a obtine increderea cititorului in ceea ce priveste adevarul afirmatiilor autorului. O conditie esentiala este ca autorii reportajelor sa fie veridici si onesti in comunicarea faptelor si a evenimentelor. Neglijarea acestor cerinte devine in anumite cazuri, un motiv de invinuire, nu numai de catre critici, dar si de lege.

Descoperirea concordantei faptelor cu evenimentele reale nu implica neaparat faptul ca o lucrare apartine unui anumit gen specific, deoarece si veridicitatea poate fi caracteristica multor forme de expresie, nu numai reportajului. Ceea ce determina conventia genului de care ne ocupam este selectia mijloacelor de a comunica date adevarate, autentice, conventia definita a unui text determinand modul in care textul va fi receptionat.

Evident despre reportaj s-ar putea spune inca multe alte lucruri (ca de pilda faptul ca "un reportaj bine scris respecta patru reguli de aur: acuratetea, claritatea, credibilitatea si stilul potrivit")4. Dar am putea conchide cu un indemn pe care il facea Ernest Hemingway: "Scrieti despre ceea ce stiti si scrieti adevarat. Scrieti despre oamenii pe care ii cunoasteti, pe care ii iubiti si ii urati si nu despre oamenii despre care invatati".