"Marturisire" despre creator si creatie

"Marturisire" despre creator si creatie

Camil Baltazar, un apropiat al autorului, vorbeste despre Rebreanu descriindu-i stilul de lucru si minutiozitatea cu care isi intocmea genealogia personajelor, modul in care isi fixa conflictul dintre eroii sai, totul fiind cu grija asezat intr-un plan dinainte intocmit.

Dupa ce planul de lucru era intocmit, iar liniile directoare trasate in amanunt, autorul marturiseste ca, in momentul in care se aseza la masa de lucru, toata aceasta meticulozitate se pierdea in fata inspiratiei suverane:

"Inspiratia este un fel de uitare de sine, o transpunere intr-o lume deosebita; o concentrare foarte puternica asupra unui lucru. Cand te gandesti si gandul se roteste in jurul unui singur obiectiv, la un moment dat el se materializeaza. Inspiratia, nu vine singura, deodata, trebuie sa te transpui treptat-treptat in lumea eroilor pe care vrei sa o recreezi () Inainte de a elabora materialul il vad perfect compartimentat pe capitole si dozat sistematic, insa nici disciplina aceasta nu o respect pana la capat. Trebuie sa recunosc, cu parere de rau ca inspiratia e stapana! E ca un fluid magnetic ce te conduce".

Exigenta artistica a autorului caracterizeaza nu numai scrierea romanelor, unele - ca Ion - avand cateva versiuni, dar prevaleaza si in nuvelele, schitele, piesele, eseurile pe care le scria, transcria si revedea cu scrupulozitate.

Surprinzandu-l intr-un moment intim de creatie, Camil Baltazar marturiseste: "L-am zarit atunci prin fereastra, stand adanc incovoiat peste birou si scriind. Fata era de o paloare accentuata de parca, in efortul nemasurat de a transpune pe hartia alba din fata slova chinuita de framantarea launtrica, tot sangele ii pierise din obraji. Parea cu totul un alt om decat cel cunoscut - invesmantat cum era, inflorea ca intr-o stranie ninsoare a lumii.

Am ramas locului impresionat, in prezenta demiurgului care sedea incovoiat si scria cu imensa, colosala truda, de parca si-ar fi dat, intr-adevar, acolo, in fata mesei lunguiete de lemn de stejar, tot sangele, picatura cu picatura

In tot acest efort, in toata creatia sa, deasupra zbuciumului, a suferintelor si chiar a erorilor lui Rebreanu, viata triumfa: in Rascoala, in Ion, in Padurea spanzuratilor. Ea triumfa si calmeaza victoria autorului, pentru ca ea n-a luat loc in cartile sale ca invitata, ci asa cum am vazut, e cu ardoare cautata, cu dintii stransi, smulsa. Rebreanu marturiseste: " un roman care nu palpita de viata - cu toate ororile, cu toate contradictiile ei - nu are sorti de viata, chiar cand are norocul succesului".

Oamenii sunt vazuti de el " si buni si rai; mai putini buni, mai putini rai - oamenii tarii noastre si oamenii in general ". Dar, crede el, cei mai buni sunt taranii, luati in totalitatea lor. Afirmatia e replica la acuzele ca i-ar fi prezentat pe taranii plini de vicii si de cruzime.

Lovinescu il vede pe Rebreanu un ardelean tipic, incapabil de expresie, ci mai degraba cu o expresie frusta si greoaie; tendinta acestuia de a comunica e vazuta de critic ca fiind zadarnicita de sfortarea continua de a gasi cuvantul potrivit. El il vede capabil de a reproduce viata intr-un mod amplu, in curgerea ei tumultoasa, insa il face impropriu pentru cadre restranse si pentru analize de atelier.

Stilul impersonal si astfel detasat a lui Rebreanu ii da o mare calitate artistica de obiectivitate, de inregistrare nealterata, insa se opune complet principiului subiectiv de la baza lirismului lui Tudor Arghezi, fapt ce duce la atitudinea ostila a acestuia din urma fata de poetica lui Rebreanu.

Desi Lovinescu nu ii recunoaste scriitorului veleitatile stilului, ii recunoaste geniul.

O alta fateta a personalitatii scriitorului, decat cea general cunoscuta, de sobru prozator, si-o dezvaluie in Jurnalul sau publicat, mai tarziu. Primele fraze ne infatiseaza un ins problematic, insetat de confesiune, dar incapabil de ea - probabil din discretie sau poate dintr-o pudoare inhibitoare - altfel decat in mare taina: " Incep acest jurnal cu gandul sa-mi spun aici tot ce am in mine si-n suflet - o spovedanie pentru mine insumi, care altfel n-ar fi posibila."[i]

Programul "proustian", cum ii sta bine oricarui jurnal, declara deschis intentia scriitorului de a se lasa patruns, dezvaluindu-ni-se in toata sinceritatea. E un lucru neasteptat la Rebreanu, un prozator asa-zis obiectiv, de formatie mai degraba "balzaciana", daca nu chiar naturalista, detasat, deloc dedat la introspectiuni patetice. Continuand insa lectura jurnalului, il vom regasi pe scriitor, care pare sa-si revina :

"Impresiile despre altii, despre lumea din afara vor infatisa, nu senzatiile momentane, ci mai ales - asa as vrea cel putin - pareri filtrate prin judecata mea rece, obiectiva, ceva ca o reflectare vie in oglinda sufletului meu" este se pare o rasturnare de o suta optzeci de grade: Rebreanu se pronunta acum pentru "raceala", obiectivitate, elaborare ("nu senzatiile momentane").

Acest pasaj spune, totusi, mult mai mult despre opera prozatorului si despre tipul sau creator. Elocvente sunt extremele afirmate: confesiune necrutatoare, franca, absolut sincera, dar si aproape paradoxal, pareri filtrate prin ratiune, abstrase, obiective. In aparenta, incompatibilitate absoluta. Insa tocmai aceasta contradictie ne descopera o fata greu banuita a manierei sale prozastice. Aspra obiectivitate isi dezvaluie aici latura patetica. Romanele au impresionat intotdeauna prin tenacitatea inaintarii, prin arhitectura echilibrata, prin expresivitatea lenta, greoaie, "rece" a stilului. Frazele din debutul jurnalului vorbesc la polul opus - despre o ardenta pe care masca obiectivitatii a disimulat-o. Descoperim, astfel, un Rebreanu framantandu-se la masa de scris, traind, la modul proustian, evenimentele si senzatiile, si facand, de fapt, indelungi eforturi, constiente, voite, de obiectivare, de filtrare a emotiilor, de inghetare a vibratiei interioare in structura obiectiva, fixa, perfecta, de cristal a paginii scrise. Un Rebreanu care traieste la o temperatura greu de banuit actul creator, in care se implica - aproape la modul fizic - total.

Tinuta sobra a maestrului ascunde zbuciumul autentic al artistului si o complexitate in consecinta. Astfel daca vedem in maniera marilor sale constructii epice o optiune nu doar temperamentala, ci si una constienta (constientizata), atunci incepe sa devina posibil ca Ion si celelalte romane sa ne apara ca mecanisme textuale subtil coordonate de autor potrivit unui program artistic, precis (lucru deja dezvaluit si de observatiile lui Camil Baltazar in Amintiri despre Liviu Rebreanu, acesta avand ocazia de a-l cunoaste pe autor si a-l observa in intimitatea sa, acolo unde putini puteau patrunde). Rezulta astfel un romancier lucid, un "tehnician" al prozei. Dupa parerea lui Ion Bogdan Lefter, el fiind doar " in aparenta" un realist obiectiv.

Fiind provocat de N. Papatanasiu sa dea o definitie romanului, prozatorul face deja binecunoscuta declaratie in care este cuprinsa esenta viziunii sale romanesti :

" Romanul e ca si viata. Viata n-o poti defini si nici cuprinde (). Pentru a defini romanul trebuie sa cobori la esenta lui, e greu sa dai o definitie a romanului. As incerca o definitie legata insa de un lucrator, un inchipuitor de romane. Iata-l! Romanul este o proiectie in afara a trairilor mele, organizate intr-un cosmos nou." Apoi incercand o alta definitie cat mai potrivita, tot el adauga : " ori, altfel: romanul e o lume noua, , nascuta din lumea subconstientului meu. Sau : romanul este o viata de fictiune izvorata dintr-o viata adevarat, a mea . Vezi, in definitie, autorul, este prezent. Nu-l pot inlatura! Si acestea sunt definitiile formulate de un autor de romane, calificat drept obiectiv ! Rapsodul, aedul e simtit, sufleteste. Scriitorul obiectiv spune: romanul este o expresie a unui suflet, in toata complexitatea lui. In roman se poate intalni orice, ca-n viata, pentru ca e expresia unei vieti. Se mai poate spune - dar asa ceva se refera la orice opera de arta - ca romanul ia viata reala, o preschimba intr-o fictiune atat de puternica incat va da impresia de viata reala! Lumea e asa cum o vad eu, prin posibilitatile proprii de perceptie! Doar umbrele realitatii trebuiesc intarite, pentru ca cititorul romanului s-o poata lua drept viata adevarata! Urmarind asadar procesul de geneza, ajungem la definitia romanului. Iata si o definitie mai inchegata: Romanul este o constructie de arta, care fixeaza scurgerea vietii( aceasta viata, care e nestatornica, fluida, fara de tipar) Fenomenul vietii este o iradiere multipla. Razele curg pretutindeni, intr-un joc fascinant. Arta nu stavileste jocul viu al iradierii; va dirigui numai fascicolele de raze pe anume cai. E ceea ce ne straduim sa infaptuim intr-un roman."

Apoi fiind intrebat despre o formula a romanului modern, el vorbeste despre o noua obiectivitate pe care o intrezareste in orizontul creatiei, aceea a unei noi obiectivitati, a neorealismului. O noua perspectiva asupra vietii, un realism nou, care s-ar putea defini oarecum ca fiind o noua sintetizare a vietii.

Pana in momentul acela realismul copia sincer, fidel si fotografic - pana in cele mai marunte amanunte totul. Insa culminand cu Honor de Balzac si Stendhal, decazut in naturalism, realismul revine, dupa parerea autorului, fara fotografie, dar cu perspective care patrund dincolo de "scoarta" realului, spre esente. Asa dupa cum insusi Camil Petrescu vede in literatura romana neorealismul, acesta se poate cuprinde intr-un singur cuvant: substantialismul - amanuntul luat ca esential. Vorbind despre aceasta noua formula, o formula generica a romanului modern, Rebreanu vede in acest nou realism, ce inglobeaza din punctul lui de vedere "toate fenomenele scriitoricesti de seama" - evident ale momentului - , o modalitate sau formula prin care orice talent se poate exprima.

Ramanand in aceeasi zona, a talentului, el ii remarca puterea creatoare : "este totdeauna un dar special, un dar divin. Manifestarea acestui dar insa reclama si vointa mare a celui inzestrat. Cand in sufletul tau s-a dospit suficient aluatul viitoarei opere de arta, luni sau ani de zile, parte constient, mare parte cu totul inconstient, si in afara de puterea vointei tale, cand fermentatia aceasta tainica s-a terminat, atunci trebuie sa intervie vointa ta hotarata, staruitoare, incapatanata, adica munca creatiei, cu bucuriile si ostenelile ei, programatica, asidua".

Aceasta marturisire intregeste portretul scriitorului, care nu se multumeste cu talentul, si ne confirma portretul atat de dezbatut de contemporanii sai, al unui titan, in ceea ce priveste eforturile de a scrie, de a elabora vaste, uriase tablouri epice.

Fiind un intimist, marturiseste ca, pentru el, era jenant sa vorbeasca despre romanele sale in perioada elaborarii lor, chiar si celor mai apropiati: "Am considerat ca este jenant sa vorbesti despre un lucru atat de intim, care nu sti de va iesi prost sau bine niciodata n-am vorbit cuiva despre o carte pe care o plasmuiesc si nici n-am discutat temele si personagiile proiectate. De altfel, gasesc ca a vorbi despre cele ce scrii, iti raceste mult inspiratia si caldura lucrului plasmuit in taina si copt in fierbinteala subconstientului"[ii].

Asadar intimist convins, el isi priveste creatia ca pe ceva deosebit de personal, cultivand convingerea ca scrisul e o emanatie misterioasa a subconstientului.

In ceea ce priveste scrierea romanelor, geneza romanului Ion e cea care exemplifica cel mai bine efortul si indelunga documentare si perfectionare prin care treceau romanele sale.

Intre scena vazuta, care e punctul de pornire al romanului Ion, si aparitia acestuia, sunt aproape doua decenii de gestatie, ezitari si munca istovitoare, de revenire neincetata si de transcriere mereu adancita a variantelor, cu scopul evident de a reda cat mai reusit miezul si pulsul evenimentelor, ce ar fi putut ramane superficiale.

Rebreanu e intr-o continua cautare a "originii" lucrurilor, a "misterului" lor vital, de a gasi tonul adanc si grav al relatarii, la baza fiecarui roman stand o experienta sau o imagine ce l-a impresionat pe romancier, o scena inregistrata intamplator, o impresie puternica care inca circula in rezervoarele fiintei sale.

In 1932, Rebreanu marturisea ca Ion isi are originea intr-o imagine inregistrata cu trei decenii in urma, deci cu aproape doua decenii inainte de aparitia romanului. "Era o zi de inceput de primavara. Pamantul era jilav, lipicios. Iesisem cu o pusca la porumbei salbatici. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am zarit un taran, imbracat in straie de sarbatoare. El nu ma vedea () deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. La sarutat ca pe-o ibovnica scena m-a uimit si mi s-a intiparit in minte, dar fara un scop deosebit, ci numai ca o simpla observatie."[iii]

Alt eveniment de care isi va aduce aminte Liviu Rebreanu privea pe fata unui taran vaduv, bogat, ce isi batuse unica fata intr-un hal ingrozitor, deoarece ramasese insarcinata. In aceeasi perioada, Rebreanu sta de vorba cu un flacau din vecini, voinic, harnic, dar sarac, pe care il chema Ion Pop al Glanetasului, nume primit de eroul central al romanului omonim. Acesta i se plangea autorului de faptul ca nu are pamant, iar autorul sesizeaza ardoarea cu care tanarul vorbeste, din cuvintele acestuia razbatand o "dragoste aproape bolnavicioasa"[iv].

Dupa trei ani, Liviu Rebreanu reia textul si asterne pe hartie intaia oara povestea: "In acest interval s-a limpezit insa in sufletul meu ceea ce fusese cetos. Vedeam acum in fiecare moment mersul romanului () de la noua seara pana la sase dimineata am stat la birou neclintit si am lucrat fara intrerupere.

In noaptea aceea am scris intreg capitol intai, cel mai lung din roman, si inceputul celui de-al doilea (), mai mult, ritmul si tonul intregului roman in noaptea aceea s-a creat."[v]

O explicatie a acestei rodnicii o da chiar autorul, si anume: aproape toata desfasurarea din primul capitol este, de fapt, evocarea primelor amintiri din copilaria sa: "De satul Maieru se leaga primele impresii care au lasat urme ce nu se pot sterge, in toate domeniile perceptiei si a constiintei. De acolo mi-a ramas imaginea jocului romanesc, asa cum l-am scris, in capitolul intai din Ion cu invartita, cu felele care asteapta sa fie poftite, cu nevestele si batranele in grup separat de privitoare, cu barbatii care palavragesc cu gravitate. Acolo au trait aievea lautarii din Ion, si Briceag, si Holbea si Gavan..."[vi]

Si in Padurea spanzuratilor, Liviu Rebreanu creeaza "o alta lume, noua, cu legile ei, cu intamplarile ei."[vii], luand realitatea doar ca pretext. Aceasta s-a nascut dintr-o fotografie pe care i-a aratat-o un prieten la sfarsitul anului 1918. Fotografia reprezenta o padure plina de cehi spanzurati in spatele frontului austriac dinspre Italia. "Fotografia m-a impresionat puternic si m-a urmarit multa vreme."[viii]

Un alt eveniment ce il inspira se petrece cateva luni mai tarziu, cand afla ca fratele sau Emil, ofiter in armata austriaca, constrans sa lupte pe frontul romanesc impotriva romanilor, in incercarea sa de a trece la romani, este prins, condamnat si executat prin streang. Numai dupa descoperirea mormantului acestuia si mutarea osemintelor sale pe pamant vechi romanesc (dupa ultima-i dorinta), autorul poate in sfarsit sa scrie Padurea spanzuratilor (roman ce il preocupa, dealtfel, de cativa ani). Dupa cum ne marturiseste chiar el mai tarziu, incercase pana atunci de vreo patru ori, insa simtea ca nu gaseste nici ritmul, nici atmosfera potrivita. Raspunzand opiniei multor critici el afirma: "Apostol Bologa n-are nimic din fratele meu () tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul in care se petrece romanul si putine personaje localnice: preotul, groparul, Ilona etc."

Desi Rebreanu n-a trait razboiul in intreg dramatism al istoriei, il traieste interior foarte puternic, ajutandu-l la aceasta descoperirea documentelor: scrisorile fratelui sau, ce vor deveni material epic de inspiratie.

Acest "deja-vu" pe care il experimenteaza ii sugereaza acestuia ideea reincarnarii. Sub imperiul acestei impresii el hotaraste sa creeze un roman in care sa inchipuie aceasta teorie.