LITERATURA ISTORICA

LITERATURA ISTORICA

            Productiuni istorice in romaneste nu intalnim mai inainte de secolul XVII si cel mai vechi scriitor este Grigore Ureche; dar nu se poate admite ca acesta sa fi aparut deodata, fiindca opera lui infatiseaza o stare de progres foarte simtitor si fiindca el insusi indica niste productiuni anterioare. Hasdeu a aflat intr-o traducere polona o cronica anterioara lui Ureche, dar tocmai aproape de sfarsitul secolului XIX s-au facut alte descoperiri, care ne arata ca istoriografia romana incepe in secolul XVI si se scrie intai in limba slavona.
            In biblioteca din Kiev, s-a gasit un zbornic slavon ce contine, pe langa multe materii de natura religioasa, si un numar de 50 file avand ca titlu: Povestirea in scurt despre domnii moldovenesti. Aceasta scrisoare au scris-o Isaia din Slatina. Descoperirea aceasta s-a completat prin aflarea in biblioteca clubului bulgar din Tulcea a unui codice, cuprinzand si el, intre materii de natura religioasa, o cronica cu titlul: Acesta este letopisetul de cand cu voia lui Dumnezeu s-a inceput tara moldoveneasca.
            Chestiunea aceasta se poate studia in cele doua publicatii ale lui I. Bogdan (Vechile cronice moldovenesti pana la Ureche, Buc. 1891 si Cronice inedite, atingatoare de Istoria Romanilor Buc., 1895), privitoare la istoriografia slavona, cum si in cele doua 'excursuri' ale d-lui N. Iorga la finele istoriei literatutrii in secolul XVIII (vol. II). Un rezumat clar se gaseste si in prima parte a discursului de receptie in Academie a lui I. Bogdan (Istoriografia romana si problemele ei actuale, Buc., 1905).

SECOLUL XVI

            Istoriografia, adica genul literar care ne pastreaza faptele trecutului, s-a inceput prin simple pomelnice prin manastiri si prin insemnari foarte scurte ale evenimentelor din acele manastiri. Aceste pomelnice si aceste insemnari cu totul locale dobandesc o importanta generala prin faptul ca cititorii, care, natural, trebuie sa aiba pomelnice speciale, sunt mai ales domnitori ai tarilor, astfel ca, daca nu aflam altceva, aflam macar date cronologice.
            Insemnarile acestea devin din ce in ce mai complete si ajungem la cronicile primitive.
            Dezvoltarea lor se poate urmari mai bine in Moldova decat in Muntenia.

IN MOLDOVA

            1. Cea mai veche cronica moldoveneasca, insa scrisa slavoneste, este Cronica de la Bistrita. Se cunoaste o parte din ea cuprinsa in zbornicul de la Tulcea. Aceasta s-a publicat insotita de traducere romana de I. Bogdan. Iata inceputul acestei cronici.
            In anul 6867 (1359) veni Dragos Voda din tara ungureasca de la Maramures la vanat de zimbru si domni 2 ani. Dupa el domni fiul sau Sas Voevod 4 ani. Dupa acesta domni fiul sau Latco Voevod 8 ani. Dupa el domni Bogdan Voevod 6 ani. Petru Voevod, fiul lui Musat, domni 12 ani. Iar dupa el domni fratele sau Roman Voevod, fiul lui Musat, domni 12 ani. Iar dupa el domni fratele sau, Roman Voevod 3 ani. Dupa acesta domni fratele sau Stefan Voevod 7 ani. Iar dupa el domni Iuga Voevod 2 ani'.
            Partea care urmeaza este intitulata 'tarii moldovenesti' singura cronica unde se da acest nume domnitorilor nostri. De aci incolo, adica de la Alexandru cel Bun, se dau mai multe amanunte, ceea ce da drept a se crede ca din vremea acestuia incep letopisetele moldovenesti si de aci incolo se copiaza si se completeaza - si una din aceste copii este si manuscrisul numit Cronica de la Bistrita.
            Aceasta cronica merge pana la razboiul lui Bogdan cu Radu cel Frumos (1506). Partea cea mai dezvoltata este domnia lui Stefan cel Mare.
            2. Cronica de la Putna, publicata tot de I. Bogdan, cu traducere, pare a fi formata din doua bucati: prima mai pe scurt de la Dragos (1359) pana la Petru Aron (1456); alta mai pe larg, de la suirea lui Stefan cel Mare (1457) pana la Petru, fiul lui Bogdan Chiorul (1525).
            Partea intaia e mai mult o simpla genealogie, spunand al cui fiu era fiecare domn si cati ani a stat pe tron. Ea are valoare pentru ca e una din cele mai vechi insemnari istorice moldovenesti si ne arata cum se faceau acestea. I. Bogdan o atribuie unui calugar numit Azarie, bazandu-se pe faptul ca un adnotator al lui Ureche da niste notite care se gasesc in aceasta cronica si zice ca le-a gasit intr-un letopiset sarbesc (adica slavon) al lui Azarie calugarul.
            Cronica de la Putna a fost tradusa in limba polona de Nicolae Brzeski, un sol trimis de regele Sigismund al Poloniei la Poarta, dar retinut in Iasi de catre Alexandru Lapusneanu, care se temea sa nu reclame contra lui.
            Traducerea lui Brzeski s-a numit Cronica moldo-polona pentru ca a tradus povestirea evenimentelor de la 1359 si pana la 1525, iar de aci si pana la 1566 a adaus de la sine. Lucrarea aceasta a fost publicata de Wojcki (1844) si tradusa de Hasdeu in 'Arhiva istorica'.
            3. Cronica lui Macarie, a fost descoperita si publicata cu traducere romana de I. Bogdan. Macarie a fost egumen la manastirea Neamtului si mai tarziu episcop al Romanului. Si-a inceput cronica pe cand era egumen, dupa indemnul lui Petru Rares si al marelui logofat Teodor. Ea cuprinde istoria Moldovei de la moartea lui Stefan cel Mare (1504) pana la instalarea lui Petru Rares, in a doua domnie (1541). Se pot deosebi doua parti: partea pana la Rares e o compilatiune dupa analele putnene; istoria lui Rares e partea principala.
            El a cautat sa imite pe scriitorii slavoni si in special traducerea slavona a scriitorului bizantin Manasses, care scrie cu multa pompa retorica. Imitatiunea a mers asa departe, incat a luat expresiuni, comparatiuni, reflexiuni si de multe ori le-a pus in cronica sa in locuri in care nu erau nicidecum potrivite. Afara de aceasta, valoarea cronicii e mica si prin faptul ca se arata foarte partinitor pentru Petru Rares, caruia ii da cu belsug toate laudele si merge uneori pana la denaturarea faptelor pentru a putea sa vorbeasca bine despre dansul.
            4. Tot lui I. Bogdan se datoreste si publicarea Cronicei lui Eftimie. Eftimie a fost egumen la manastirea Neamtului si a scris cronica din porunca lui Alexandru Lapusneanu. El a fost influentat de Macarie, dar nu a dat atata importanta ca dansul modului de expunere, ci s-a preocupat mai mult de fapte. Lucrarea lui, care merge de la 1541 panja la 1553, continuand pe Macarie, e importanta pentru noi, pe de o parte fiindca n-a fost folosita de Ureche, pe de alta fiindca ne da lamuriri in privinta fiilor lui Petru Rares, despre care avem putine cunostinte.
            Natural, Lapusneanu este zugravit in culorile cele mai favorabile. Cand vorbeste despre suirea lui pe tron, il numeste:
            'Viteazul si prea inteleptul ostas, minunatul Alexandru care ca o stea stralucitoare si-a indreptat cursul sau spre tara sa'.
            Iar cand arata impresia ce-a produs-o asupra poporului, zice:
            'Veneau din toate locurile oamenii sa se indulceasca de vederea fetii lui, de bunatatea, de blandetea si de frumusetea lui si se uitau la chipul voevodului ca la chipul lui Hristos'

IN MUNTENIA

            In Muntenia se vor fi scris, de asemenea, pomelnice si scurte insemnari cronologice, dar nu s-au pastrat. Lucrari mai lungi nu s-au putut scrie: aceasta este, cel putin, parerea d-lui Iorga in cercetarea asupra vechilor cronice muntene (excursul II in vol. II al Istor. lit. sec. XVIII).
            Se pomenesc totusi doua lucrari din secolul XVI: o biografie a patriarhului Nifon si o istorie a lui Mihai Viteazul.
            Grecul Nifon, gonit de turci din situatia de patriarh al Constantinopolului, a locuit in Tara Romaneasca in vremea lui Radu (domn intre 1495-1508) si a cercat sa organizeze episcopatul roman, dar, certandu-se cu domnul, a fost silit sa plece din tara si s-a dus la Muntele Athos, unde a si murit. Neagoe, care avea o adevarata adoratie pentru acest cuvios calugar, cand ajunge domn (1512-1521), aduce cu mare pompa moastele lui si le ingroapa la manastirea Dealului. Cand se sfinteste biserica de la Arges, vine si superiorul manastirii din Muntele Athos, Gavril, cu mai multi calugari. Acest Gavril este autorul biografiei lui Nifon pe care a scris-o greceste si a trimis-o lui Neagoe. D-l Iorga presupune ca Neagoe insusi a tradus-o in slavoneste si in aceasta forma a fost cunoscuta pe la inceputul secolului XVII. Nu stim cand si de cine s-a tradus in romaneste; dar se cunosc doua traduceri: una publicata de Hasdeu ('Arhiva istorica' vol. I, partea 2-a, pag. 132) - alta de C. Erbiceanu (Bucuresti, 1888).
            In anul 1599 s-a tiparit la Gorlici o carte latineasca despre faptele lui Mihai (Brevis et vera descriptio rerum ab illoust, duce Ion Michaele gestarum) scrisa de Baltasar Walther din Silezia. Autorul ne spune in prefata ca in 1597 se afla la curtea lui Mihai in Targoviste. Acolo a aflat o scurta descriere a faptelor eroului crestinatatii facuta de cancelar (adica de logofat, dar nu-i spune numele) si aprobata de domn. Un polon care se afla la Curte, Taranoviu (Taranovski) a tradus-o in polona si de pe aceasta traducere el a dat-o pe latineste. Poate ca prima redactie a logofatului Teodosie a fost romaneasca, daca n-a fost slavona. Ea nu s-a gasit pana acum. Cartea latineasca ea insasi este foarte rara, dar a reprodus-o cu traducere Papiu Ilarian in 'Tezaur de monumente istorice' (Bucuresti, 1862, vol. I).
            Slavona a fost, desigur, redactia primitiva a Invataturilor lui Neagoe catre fiul sau Teodosie, dar nu e sigur daca va fi compus el insusi sau altcineva, care a atribuit-o piosului domnitor al Tarii Romanesti. Pentru paternitatea lui Neagoe se pronunta d-l Iorga (in Istoria literaturii bisericesti); pentru un autor deosebit argumenteaza d-l D. Rousso (Studii bizantino-romane, 1907). O redactie romaneasca s-a publicat in 1843 intr-un volum separat; alta a fost data la lumina de Hasdeu (in 'Arhiva istorica', vol.I, partea I-a).

            Aceasta indoiala in privinta autorului si epocii ne obliga a mentiona o alta chestiune in legatura cu vechea noastra istoriografie. E vorba de asa zisa Cronica a lui Huru, care constituie cea mai interesanta incercare de mistificare literara.
            In 1857 apare, in tipografia lui Asachi din Iasi o brosura intitulata Fragment istoric scris in vechea limba romana din 1495. Chiar din detaliile titlului se vede ca pe vremea lui Stefan cel Mare un spatar numit Petre Clanau a gasit in anul 1495 si a tradus in romaneste o cronica, pe care un oarecare Huru a copiat-o in anul 1280 de pe un original mai vechi, scris de Arbore Campodux. Isi poate inchipui oricine valva produsa de aceasta publicatie: intai, vei avea un document romanesc din vremea lui Stefan cel Mare si apoi, vei avea informatii sigure despre traiul romanilor inainte de intemeierea principatelor scrise de un contemporan. Indata ce s-a dat la lumina lucrarea, domnitorul Moldovei a numit o comisiune compusa din mai multi istorici si alti oameni de seama (intre care M. Kogalniceanu, A. Laurian, C. Negruzzi). Acestia facura un raport prin care afirmara ca lucrarea este apocrifa. O intamplare mai curioasa a fost faptul ca cei ce dadusera la lumina manuscrisul au declarat ca l-au pierdut, astfel ca studii asupra conditiilor materiale nu s-au mai putut face. S-au facut insa alte cateva studii asupra limbii si ideilor cuprinse in el si concluzia a fost ca ne aflam in fata unei falsificari. Se presupune ca autorul este G. Saulescu, care l-ar fi lucrat cu stirea lui Asachi.
            Daca ar vrea cineva sa citeasca azi acest text, l-ar gasi cu greu, caci se tiparise in putine exemplare. S-a reprodus insa in 'Revista Romana' (Buc., an. I, 1861).

SECOLUL XVII

            Cunoscand astfel ce dezvoltare a avut istoriografia in tarile noastre inainte de Ureche, ne explicam mai bine lucrarea lui si intelegem si citatiile ce face despre cronicile de care s-a servit. Cu el se incepe epoca adevarata a cronicarilor, care prezinta un interes deosebit din mai multe puncte de vedere. Sunt productiuni originale, pe cand scrierile religioase sunt toate traduceri. Ele nu numai ne arata evenimentele si ne inlesnesc cunoasterea trecutului, dar dau la iveala, direct sau indirect, ideile personale ale scriitorilor, precum si ale categoriilor sociale din care faceau ei parte. Studiate cu de-amanuntul, cronicile au dat si material literar propriu-zis, intrucat s-au aflat multe pasagii pline de calitati stilistice deosebite.
            Pe de alta parte trebuie sa observam ca scrierile istorice au avut mai putina influenta asupra contemporanilor lor decat cele religioase, din pricina ca acestea din urma se tipareau in sute de exemplare si se raspandeau prin orase si prin sate, pe cand cronicile se pastrau in manuscrise si numai cativa boieri si domni puteau sa aiba la indemana oameni care sa le copieze.
            Copiile acestea sunt foarte pretioase, dar ele nu reprezinta totdeauna forma adevarata pe care le-a dat-o autorul. Copistul nu facea o simpla lucrare mecanica, ci era uneori un adevarat compilator si adnotator. El cauta, spre slujba domnului sau a boierului care-l insarcinase cu aceasta, sa completeze povestirea trecutului tarii si lua adeseori din doua sau trei manuscrise anterioare lipind unul cu altul sau se tinea de unul si adauga din altele informatii care nu se gaseau in cel dintai.
            In Moldova cronicarii, in majoritatea cazurilor, au cunostinta unii de altii si se prezinta chiar ca continuatori; astfel ca avem un sir aproape neintrerupt pentru tot trecutul acestui principat de la primele timpuri pana la finele secolului XVIII.
            Grigore Ureche incepe cu anul 1359, pe care-l socoteste el ca data intemeierii principatului Moldovei si merge pana la 1594. Miron Costin urmeaza de aici pana la 1661. De la acest an continua si fiul sau Nicolae (1662-1711) si Neculce (1662-1743) si Mustea (1661-1729) si Amiras (1662-1733), asa ca avem informatii neintrerupte pentru acest principat pana la 1743. Tot cu o parte din aceasta vreme se ocupa Axente Uricarul (1711-1716) si mai departe merg Ienache Kogalniceanu (1733-1774) si Ion Canta (1741-1774).
            De la 1774 cronica moldoveneasca tace.
            In Muntenia nu aflam aceeasi continuitate. Scriitorii nu au legatura intre ei si aproape nici unul nu se da urmasul altuia; in schimb, genul acesta literar se cultiva aici pana la mijlocul secolului XIX. Constantin Capitanul incepe cu anul 1290, pe care-l socoteste ca data a intemeirii principatului de dincoace de Milcov si merge pana la 1688. Urmeaza Radu Greceanu, care scrie pana la 1714, si Radu Popescu a carui cronica imbratiseaza evenimentele dintre 1700 si 1729. Aci avem o intrerupere, caci cronicarul urmator e Dionisie Eclesiarhul, care incepe numai cu anul 1764 si merge pana la 1814. Intamplarile de la finele secolului XVII se gasesc povestite in scrierile Stolnicului Dumitrache (1786-1789), iar in secolul XIX avem cronicile lui Zilot Romanul, care se ocupa mai ales cu evenimentele dintre 1800-1823.
            Mai sunt si alte deosebiri intre cronicarii moldoveni si cei munteni, observate de toti cei ce s-au ocupat cu istoria literaturii noastre. Se afirma superioritatea moldovenilor: erau si oameni mai invatati, caci unii din ei urmasera cursuri in scolile poloneze, cunosteau limbi straine si se serveau de izvoare straine pe langa cele interne; erau, cei mai multi, oameni de o conditie sociala mai ridicata decat muntenii, in fine, o parte din ei arata o mare impartialitate scriind din interesul pentru tara si, natural, pentru clasa din care faceau parte, iar nu pentru a slavi pe anume domnitor sau pentru a sustine interesele unei familii.
            Se impune deci sa vorbim indeosebi de toti acesti cronicari.

IN MOLDOVA

            Se cunosc prea putine amanunte biografice despre autorul primei cronici romane a Moldovei, despre Ureche, ba a fost o vreme in care se discuta daca acest autor este Grigore Ureche sau tatal sau Nestor Ureche.
            O scurta explicare asupra acestui punct. Cronica lui Sincai, desi nu citeaza direct din Ureche, zice, cand vorbeste despre el: 'Ureche Vornicul'. Kogalniceanu de la prima sa editiune a cronicilor (1852), numeste pe acest scriitor 'Gricore Ureche Vornicul'. Iata insa ca Hasdeu - in revista sa 'Din Moldova' (Iasi, 1862), emite parerea ca 'Ureche', autorul cronicii, a trait in secolul XVI si ca este Nestor, nu Grigore. Parerea lui a fost reluata si dezvoltata cu argumente de Aron Densusianu in Istoria literaturii (Iasi, 1885), argumente primite si de I. Nadejde (Istoria literaturii, Iasi, 1886). In manualul meu din 1894 am cautat a combate aceste argumente, sustinand ca autorul adevarat este Grigore. I.G. Sbiera, care in 1884 publicase o interesanta contributie la biografia acestui Grigore, socotindu-l ca autorul cronicii, arata oarecare indoiala in volumul asupra 'miscarilor culturale' (Cernauti, 1897), I. Bogdan (Vechile cro nici, Buc., 1892) desi zice ca 'cu izvoarele ce avem la dispozitie o dezlegare definitiva a chestiunii paternitatii lui Ureche este foarte grea', crede totusi ca 'incercarea d-lui Densusianu' este 'nefondata'. Mai hotarat pentru Grigore s-au pronuntat: V.A. Ureche, Al. Xenopol (Istoria Romanilor, vol. IV) si mai ales N. Iorga (Ist. lit. in sec. XVIII, vol. II, excursul I). Asadar sa vorbim despre Grigore.
            Grigore Ureche s-a nascut pe la 1590 dintr-o veche familie boiereasca. Fiu al lui Nestor Ureche, el a facut studii in Polonia si ocupa diferite functiuni insemnate in tara, ajungand pana la demnitatea de mare vornic al tarii de jos. De la 1646 nu se mai pomeneste nimic despre dansul.
            Grigore Ureche e autorul unei importante lucrari: Domnii tarii Moldovei si viata lor, pe care n-o cunoastem in original, ci in copii ulterioare.
            Ea s-a publicat prima data in editia I-a a colectiei lui Kogalniceanu (tom. I, 1852) si in editia II (tom. I, 1872). O editie critica s-a tiparit in 1912 de G. Popovici, dar nu s-a dat publicitatii. O alta de catre comisiunea istorica a Romaniei, insa sub numele lui Simion Dascalul.
            Asa cum a publicat-o Kogalniceanu, cronica incepe cu o prefata (Predoslovie), in care ne spune motivele ce l-au indemnat sa scrie: 'ca sa nu se inece anii cei trecuti'. Ne spune, de asemenea, ca s-a servit de izvoare straine, mai ales de istorici poloni (citeaza pe I. Bielski si M. Paskowski), cum si de izvoare indigene, care sunt cronica putneana si cronica lui Macarie si ca a scris numai pe baza izvoarelor: 'cum am aflat, asa am aratat'.
            Dupa prefata, urmeaza introducerea: 'Pentru descalecatul tarii Moldovei' (intemeierea principatului, unde vorbeste si de originea latina a poporului si a limbii romanesti. 'De la Ram ne tragem', zice el si aduce chiar exemple de cuvinte ca: pane-panis, carne-caro, gaina-gallina, muiare-mulier s.a. Apoi vine cronica propriu-zisa, alcatuita din 33 de capitole, unele avand mai multe paragrafe. Ne povesteste istoria Moldovei de la 6867 (1359) pana la 7102 (1594), adica de la intemeiere pana la mijlocul domniei a doua a lui Aron-voda, zis cel rau (1592-1595).
            Despre primii domnitori scrie pe scurt, multumindu-se a-i insira unul dupa altul cu aratarea anilor cat au domnit ca si vechile insemnari analistice. Mai pe larg scrie de la Alexandru-Voda 'cel bun si batran' si urmeaza astfel cu povestirea despre cei mai multi domnitori.
            Insirarea faptelor o intrerupe adesea cu reflexiuni de natura generala, adesea banale, cateodata interesante. Uneori isi propune a da caracteristica pe scurt a persoanelor, cum este acel cunoscut pasagiu despre Stefan cel Mare:
            'Era acest Stefan Voda om nu mare la stat, manios si de graba varsa sange nevinovat! de multe ori la ospete omora fara judet; era intreg la minte, nelenevos si lucrul sau stia sa-l acopere; si unde nu cugetai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester; unde era nevoie, insusi se vara, ca vazandu-l ai sai sa nu indarapteze. Si pentru aceea, rar razboiu de nu biruia. Asijderea si unde-l biruia altii, nu pierdea nadejdea; ca stiin-du-se cazut jos se ridica deasupra biruitorilor'.

            Limba lui este destul de curata, fraza nu e prea greoaie, asa ca, in mare parte, cronica se poate citi cu interes. Stilul este adesea vioi si denota oarecare talent literar acolo unde povestirea ii permite o exprimare mai libera. Astfel este paragraful pe care-l intituleaza el insusi, ori poate un copist: 'Invatatura si mustrare celor mai mari', unde vorbeste despre putinul simt de dreptate al unor domnitori si al unora dintre boieri.

            Cronica lui Ureche s-a raspandit prin numeroase copii. Unele din acestea infatiseaza si completari de amanunt si adaugiri mai mari. Dintre acestea trebuiesc citate trei lucrari: a lui Evstratie Logofatul, a lui Simion Dascalul si a lui Misail Calugarul.
            Partile deosebite de textul lui Ureche ale acestor adnotatori au fost publicate de Kogalniceanu in apendicele volumului I al colectiei sale (no. 1, no. 7, no. 9).
            Simion dascalul, pe care d-l Iorga il crede ca era dascal romanesc la scoala de la Trei Ierarhi, a facut adause mai numeroase decat ceilalti (vezi mss. Acad. no. 174). El, daca Miron Costin e bine informat, a copiat pe Evstratie. D-l Iorga insa considera ca informatia nu e sigura si deci contesta celorlalti doi titlul de adnotatori ai lui Ureche, ramanand numai Simion. (op. citata asupra sec. XVIII, vol. II, 562). C. Giurescu socotea ca acest Simion este autorul adevarat al cronicii cunoscute sub numele lui Ureche.
            Alt adnotator este logofatul Evstratie din timpul lui Vasile Lupu. E acela care se arata ca traducator al condicei de legi a acestui domnitor.
            Despre calugarul Misail nu avem nici o cunostinta biografica, dar el trebuie sa fi scris in urma celorlalti doi.
            Adnotarile comune au intre ele si un capitol despre 'Ijderenia (originea) moldovenilor'. Acolo spun ei ca pe vremea unui craiu unguresc 'Laslau' au venit tatari prin 'locurile acestea' si craiul a cerut ajutor de la 'Traian, imparatul Ramului, iar Traian i-a trimis pe toti talharii din puscarii cu conditia ca sa nu-i mai intoarca si, dupa ce au invins pe tatari, romanii aceia au ramas pe aci si au dat nastere poporului moldovenesc'.

            Miron Costin, membru al uneia din cele mai vechi familii boieresti din Moldova, s-a nascut la 1633. Cariera sa politica incepe sub Gheorghe Stefan, cand il gasim sluger. De aci incolo, sub diferiti domni, el ocupa functiunile cele mai importante, mare comis, mare vornic, mare logofat si exercita o inraurire directa in conducerea afacerilor tarii. In timpul lui Petriceico, Costin fu trimis in interes diplomatic in tabara turcilor la Nistru si cu acest prilej rosti catre vizir acele faimoase cuvinte: 'Suntem noi moldovenii bucurosi sa se lateasca imparatia in toate partile cat mai mult, iar peste tara noastra nu ne pare bine sa se lateasca'.
            Tot sub Petriceico turcii intra in lupta cu polonii si domnul voieste sa treaca in partea acestor din urma. Costin insa convinge pe ceilalti boieri care toti se opun domnului, pentru ca vedeau ca solutiunea cea mai buna a crizei era unirea cu turcii, iar nu cu polonii, care au si fost invinsi.
            Se intelege ca Dumitrascu Cantacuzino, care vine la tron indata dupa acest eveniment - in urma caderii lui Petriceico - cauta sa ia langa sine pe Costin. Acesta devenea din ce in ce mai influent, era agent de frunte in tratativele diplomatice intre turci si poloni si, izbuti astfel sa rastoarne pe Dumitrascu, socotindu-l uzurpator. Anton Roset, care urmeaza in domnie, incarca pe Costin cu cele mai mari onoruri, dar - din motive pe care nu le putem sti - vedem ca e rasturnat tocmai de Costin si inlocuit cu Constantin Duca. Acest Duca, dupa spusa tuturor cronicarilor, era un domn foarte rau si Miron Costin a avut sa plateasca scump greseala, de care se caia acum. Dupa ce Duca se intoarse de la impresurarea Vienei (1683), fu atacat de poloni si luat prizonier impreuna cu Miron Costin si cu alti boieri.
            Costinestii stau de aci inainte retrasi in Polonia si numai pe la inceputul domniei lui Constantin Cantemir se intorc in tara si vedem ca atat Miron cat si fratele sau Velisco Vornicul ocupa functiuni.
            Intrigile de la curte, neintelegerile dintre Costinesti si Rosetesti, care aveau mare influenta pe langa domn, facura pe cei dintai sa devie adversari ai lui Cantemir. Povestesc cronicarii ca Miron ii zicea: 'Mai des cu paharele si mai rar cu oranduielile, ca-i vrea sa-ti dai Maria-Ta seama odata si n'ei putea'. In curand Costinestii fura scosi din functiuni si Velisco, luand parte la un complot, care avea de scop rasturnarea domnului, fu prins, adus la Iasi, batut si omorat. Crezand atunci ca si Miron va fi fiind amestecat, Cantemir trimise la mosia acestuia sa-l prinda - cand se dusese ca sa-si inmormanteze sotia - si astfel in decembrie 1691 acest mare barbat al tarii fu omorat.
            Miron Costin a scris si proza si versuri. Scrierile sale s-au tiparit intr-o editie completa a Academiei Romane, sub ingrijirea lui V.A. Urechia (2 vol., Buc., 1886). Se pare ca editorul a atribuit cronicarului si unele scrieri ce nu sunt ale lui, cum e Istoria de craie ungureasca, pe care d-l Iorga o socoteste scrisa in sec. XVIII de un anonim al carui nume, in starea actuala a cercetarilor, nu se poate preciza.
            Cunoscand opera lui Grigore Ureche, Costin isi propune sa scrie o istorie completa a neamului, incepand chiar de la origine. Aceasta o vedem in prefata ('Predoslovie') Cartii pentru descalecatul dintai. Prin 'descalecatul dintai' cronicarii inteleg colonizarea Daciei, pastrand termenul de 'descalecatul al doilea' pentru 'intemeierea principatelor'.
            Incredintat ca acest descalecat a fost facut 'de Traian imparatul Ramului', el, desi vede greutatile lucrarii, simte in inima durere si 'biruie gandul' sa se apuce de munca. E recunoscator fata de memoria lui Ureche Vornicul 'carele au facut den dragostea tarii letopisetul sau'; dar observa pe de o parte ca predecesorul sau a inceput numai de la al doilea descalecat, pe de alta vede ca adnotatorii aceluia au scris 'ocari si basne' si de aceea se crede dator nu numai sa cerceteze trecutul neamului sau, dar sa ridice glasul spre a-l apara. 'Nici este saga a scrie ocara vesnica unui neam, zice el, ca scrisoarea iaste vesnica si cand ocaram intru vreo zi pre cineva, iaste cu greu a rabda, dara inca si in veci!'.
            Dupa aceasta prefata, el insira autorii straini de care s-a servit si apoi ne da lucrarea in care cerceteaza origina poporului roman. Dupa ce vorbeste de romani si de daci, despre razboaiele lui Traian, despre podul cladit de acesta 'caruia cu ochii nostri am privit pragurile prin apa limpede a Dunarii cand am mers cu Dabija Voda cu ostile la Uivar', el arata cum s-a colonizat provincia Daciei, unde s-au adus oameni 'cu sutele de mii, pentru a face colonie romana adeca descalecarea Ramului'. E interesant ca aminteste aci 'un neam ce le zicem cotovlahi', care locuieste 'in tarile grecesti', pe care-i considera coloni romani, dar nu ca o frantura a neamului romanesc. Costin are cunostinta ca au ramas pe pamantul principatelor cetati din timpul romanilor si stie ca Aurelian a desfiintat organizarea oficiala a provinciei, dar crede ca a 'ridicat' pe oameni 'de prin orase si de prin sate si i-au trecut Dunarea de cea parte in Dobroge'. Incheierea lui, este, natural, dovedirea absurditatei fabulei lui Simion Dascalul, caci 'intre Traian imparatul si intre Laslau craiul opt sute de ani sunt'.
            Fagaduiala data in prefata acestei carti nu poate s-o tie Miron Costin. Aceasta ne explica el in prefata ('Voroava') celei de a doua lucrari in proza: Letopisetul tarii Moldovei de la Aron Voda, de unde e parasit de Ureche Vornicul din Tara de Jos, izvodit de Miron Costin biv-vel vornic tarii de jos. Sosind 'cumplite vremi' el nu se mai poate ocupa cu istoria, caci 'la acest fel de scrisoare gand slobod si fara valuri trebuiaste', iar el sta 'de grija si suspinuri' si vede 'cumpana mare' si pentru tara si pentru sine; de aceea paraseste ideea de a scrie intreaga istorie a Moldovei si se margineste a urma de unde lasase Ureche, incepand cu sfarsitul domniei lui Aron (1594).
            Letopisetul acesta merge pana la moartea lui Stefanita Voda (Stefan X-lea) la anul 1661. Se ocupa in primul rand de istoria patriei sale, atingand din cand in cand si evenimentele din Muntenia si din Transilvania.
            Letopisetul acesta are foarte multe merite: poate sluji ca opera de consultat, nu e o simpla insirare de fapte, pentru ca in cursul povestirii sunt presarate aprecieri judicioase, e o compunere literara cu multe calitati - intr-o vorba, e cel mai insemnat dintre toate letopisetele romane.
            Pe cand se afla pribeag prin Polonia, el scrie: Despre poporul Moldovei si al Tarii Romanesti poema in versuri polone in trei canturi. E dedicata regelui Ioan III Sobieski si poarta data de 1684. Se pare ca lucrarea lui Costin s-a pastrat in manuscris, caci se cunoaste drept prima editie acea data de contele I. Dunin-Borkowski in anul 1856. In anul 1867 un refugiat polon a daruit un exemplar din aceasta carte bibliotecii statului din Bucuresti. De pe acest exemplar a tradus Hasdeu, iar Kogalniceanu a reprodus si textul si traducerea in vol. III al editiei a 2-a a colectiei sale. Astazi exemplarul de care se vorbeste aci nu se mai gaseste.
            Iata cum incepe:
            'Voiu sa-ti descriu patria lacramata si pe bietii locuitori ai pamantului romanesc, colonizati odata in ambele Dacii pana la santul lui Traian si desbinati apoi prin indelungul sir de secoli in urmatoarele trei ramuri: Ardealul, Tara Oltului sau Munteneasca, Moldova. In catesitrele poporul se faleste cu numele de roman si nici nu se poate indoi cineva cum ca se trage din Roma'.
            Fondul este cam acelasi ca in cartea descalecatului. El insista asupra dovezilor ce in timpul sau se puteau da pentru latinitatea poporului roman si adesea se ocupa de limba, citand ca si Ureche, cuvinte ca: homo-omul, frons-fruntea, meus-al meu s.a. ba chiar staruie asupra faptului ca s-au pastrat de popor numele de roman in roman si ca moldoveanul nu te intreaba: stii moldoveneste?, ci stii rumaneste?
            Poema se termina cu intemeierea principatului si cu descrierea frumusetilor si bogatiei tarii, pe care 'n-o intrece nici Egiptul cu toata a sa fala'.
            Cam aceleasi chestiuni se gasesc dezvoltate intr-o alta scriere polona in proza, pe care a descoperit-o si publicat-o I. Bogdan (Cronici inedite, Buc., 1895, pag. 141), Cronica tarii Moldovei si a Munteniei. Aci avem o lucrare mai sistematica, impartita in capitole. Incepe cu Dacia, vorbeste de colonizare si despre intemeierea principatelor si da lamuriri asupra vechilor numiri ale principatelor, asupra titlurilor domnesti. Pasagii destul de intinse sunt consacrate geografiei, limbii, religiei.
            D-l Iorga crede ca aceste doua lucrari polone sunt anterioare cartii descalecatului, cu care se aseamana in privinta materiei.
            Afara de scrierile sale istorice, avem de la Miron Costin si o lucrare poetica de 128 de versuri: Viata lumii. Se gaseste in editia completa a lui V.A. Urechie.
            E o poezie filozofica-teologica in care dezvolta vorbele eclesiastului 'deserta ciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni'. Lumea e guvernata prin voia intamplarii, tot este supus pieirii:

            Nu-i nimica sa stea-n veci, toate trec in lume
            Toate-s nestatatoare, toate-s neste spume.

            Unde sunt imparatii care au stapanit popoarele? Unde sunt inteleptii, cugetatorii cei mari? Totul piere, intamplarea neasteptata distruge cladirile ce ni se par noua ca au sa traiasca in veci. In fata acestei privelisti, pe care poetul si-o pune inainte, nu-l cuprinde insa deznadejdea - ca pe pesimistii moderni -, caci crede in Dumnezeu si in rasplata faptelor bune:

            Una fapta ce-ti ramane buna te lateste,
            In cer cu fericire in veci te mareste.

            Lucrarea este precedata de o prefata si de o mica lamurire asupra versificatiei: 'Intelesul stihilor cum trebuieste sa se citeasca'. El spune ca a scris poema pentru a arata ca se poate face si in limba romana 'acest fel de scrisoare ce se cheama stihuri'.
            Din tot ce ne-a ramas de la Miron Costin, se intelege ca cea mai importanta parte o formeaza opera istorica. Acestei opere el i-a consacrat toata vremea cata i-o lasau libera treburile tarii si din tinerete chiar i-a dat o atentie deosebita. De aceea este interesant sa aratam modul cum considera el scrierile istorice si importanta ce le da.
            Letopisetele au de scop sa ne faca a cunoaste viitorul prin cunoasterea trecutului. Fiecare citititor - domn, boier, slujitor -, gaseste in istorie pilde si invataminte. In ce priveste istoria nationala, scrie ca sa arate ce fel este neamul romanesc si care sunt faptele lui, luand indemn de la Ureche, pe care-l lauda ca 'numai lui de aceasta tara i-au fost mila, sa nu ramaie in intunericul nestiintei'. Costin pune un mare pret pe scrierile istorice si nu voieste ca ele sa se margineasca numai la razboaie si la schimbari de domni, ci sa se ocupe de faptele interne, de rivalitati dintre partide si state si alte de-amaruntul lucruri de casa'; el crede necesar sa se studieze si istoria tarilor vecine, caci numai asa se pot intelege multe intamplari din patrie. Cine scrie istorie trebuie sa se fi ocupat mult si sa controleze tot ce inainteaza, sa nu se slujeasca de izvoare pe care nu se poate pune baza, sa le cerceteze cu sinceritate si mai presus de toate sa iubeasca adevarul, pe care nici un fel de consideratie nu trebuie sa-l ascunza.
            Miron Costin era om foarte invatat, stia limba polona, latina, poate si ungara.
            Judecata lui Cantemir, care facea pe Costin cel mai mare istoric al Moldovei, o aflam si azi foarte intemeiata, caci in adevar el e cronicarul cel mai insemnat, cu care numai Neculce se poate alatura, dar caruia ii lipseste cultura pe care a avut-o Miron.

            Povestirea lui Miron Costin a fost continuata de alti doi cronicari, care au lasat materialul lor in posesia fiului lui Miron. Acestia sunt Dubau si Damian.
            Tudosie Dubau a ocupat functiuni din ce in ce mai mari, a fost odata tovaras in luptele politice cu Miron Costin, cand au rasturnat pe Antonie Ruset (1678); dar mai tarziu il vedem in buni termeni cu Constantin Cantemir si luand postul de mare logofat.
            Vasile Damian a fost o persoana mai obscura, a ocupat functiuni modeste, ca aceea de logofat al treilea. Cronica lui, de care s-a servit Nicolae Costin, s-a publicat de N. Iorga in Studii si documente (vol. III).

            Contemporan cu Miron Costin a fost Nicolae Milescu.
            Nascut pe la 1625, Nicolae Milescu se duse inca de tanar la Constantinopole, unde invata cu Gabriel Vlasios: teologia, filozofia, literatura; iar in Italia studie stiintele naturale.
            Venind in tara, el ocupa diferite posturi, ajungand sa-si creeze o situatie politica stralucita. Fu amic cu Vasile Lupu, cu George Ghica, cu Stefanita fiul lui Lupu. In timpul domniei acestuia insa, el incearca sa provoace o schimbare de domn. Faptul fu descoperit si voda porunci sa i se taie nasul, porunca executata, precum ne spune Neculce, chiar cu hangerul domnului. Atunci se duse prin strainatate ca sa incerce a se vindeca si - tot dupa spusa lui Neculce - 'a gasit acolo un doftor de-i tot slobozea sangele din obraz si-l botea la nas si asa, din zi in zi, sangele se inchega de i-au crescut nasul la loc; iar cand au venit aici in tara numai de abea s-au fost cunoscand nasul ca-i taiat'.
            A fost catva timp agentul lui Grigore Ghica - domnul Munteniei - la Constantinopol, dar l-a tradat in interesul lui Serban Cantacuzino.
            Mai tarziu fu trimis de George Stefan la Stockholm, apoi se duse in Rusia, unde intra in relatiuni cu oamenii cei mai de frunte, scrise ruseste, greceste, traduse diferite carti.
            La 1674, fiind trimis de tarul Rusiei in China, se duse la Peking, unde invata si chinezeste. Calatoria a tinut vreo trei ani. Intorcandu-se a facut o descriere a calatoriei si a Chinei.
            Muri in 1714.
            Milescu a scris mult, dar a publicat putin. In Introducere in istoria limbii si literaturii de Al. Philippide se citeaza 19 scrieri, dintre care o mare parte se gasesc in diferite arhive si biblioteci din Rusia. Scrierile acestea sunt foarte variate: religioase, istorice, geografice s.a. E pacat ca toate sunt in limbi straine: greceste, ruseste, slavoneste.
            E adevarat ca locul sau nu e tocmai potrivit aci, dar tot asa de putin potrivit ar fi fost la literatura religioasa, din cauza varietatii operei sale.

IN MUNTENIA

            Cea mai veche cronica munteneasca este a lui Moxa.
            Mihail Moxa sau Moxalie a trait in prima jumatate a secolului XVII si a lucrat la pravila cea mica a lui Matei Basarab. El a scris si o cronica ramasa multa vreme necunoscuta. Un profesor rus, Gregorovici, a cumparat-o in Bucuresti si a publicat o parte din ea in anul 1859. De la el manuscrisul (in 8 - 101 foi) a ajuns in muzeul Rumiantzov din Moscova. Acolo l-a copiat Grigore Tocilescu in anul 1877 si a trimis copia lui Hasdeu, care a publicat-o in Cuvente den batrani, (vol. I, 1878).
            Titlul este: De-nceputul lumiei de-ntaiu. E un fel de istorie universala.
            Incepand de la facerea lumii, vorbind de asirieni, egipteni, persi, trecand apoi la romani, face istoria republicii pe scurt; apoi insira imparatii de Apus si de Rasarit, pana la stabilirea domniei turcesti in Europa si termina cu primele lupte ale turcilor cu romanii la 1489.
            Intr-un pasagiu al cronicii, autorul ne spune ca se numeste Moxa, ca e calugar si a scris in anul 1620 servindu-se de izvoade slavonesti.
            Lucrarea lui e o compilatie dupa diferiti scriitori, dintre care cel mai insemnat este Constantinos Manasses, bizantinul, in traducere slavona. Desi limba e incarcata cu slavonisme, lucrarea e insemnata prin faptul ca e cea mai veche cronica scrisa romaneste din cate cunoastem pana acum.

            Cronici privitoare la trecutul principatului ni s-au pastrat numai amestecate in compilatiile din a doua jumatate a secolului XVII. Aceste compilatii au iesit din interesele a doua familii sau grupe de familii boieresti din Tara Romaneasca. Lucrul l-a observat pentru prima data N. Balcescu si apoi l-au cercetat I.G. Sbiera (Miscari culturale) si N. Iorga (excursul II din Ist. lit. rom. sec. XVIII, vol. II). Dorinta de a fi glorificate, de a-si atribui partea frumoasa in luptele si intrigile pentru domnie, care aduc asa de dese schimbari de domni in acest secol; iata punctul de plecare, ratiunea de a fi, am putea zice, a cronicilor pe care le cunostea sub numele lui Stoica Ludescu, Constantin Capitanul si Radu Greceanu. Ludescu scrie pentru familia Cantacuzinilor, Capitanul scrie pentru Baleni, dusmanii acestora, iar Greceanu scrie in special pentru gloria lui Brancoveanu.
            Stoica Ludescu a fost un om de casa, 'sluga batrana' zice el, al familiei Cantacuzinilor. El a scris istoria principatului pana in anul 1688. Paternitatea lui Ludescu a stabilit-o d-l N. Iorga ('Analele Academiei', XXI, 334); iar indicatii biografice da in Istoria literaturii, sec. XVIII (volumul II).
            Cronica aceasta nu e publicata decat in parte in 'Magazinul istoric' IV, 231, fara nume de autor. Se afla in colectiunea Academiei (mss. no. 180 si 196).
            Sub numele lui Constantin Capitanul s-a publicat pentru prima data o cronica in 'Magazin istoric' al lui Laurian si Balcescu (vol. I, 1845). Aron Densusianu (in Istoria literaturii) afirma pentru prima data ca sub acest nume trebuie sa fie inteles Constantin Capitanul Filipescu. Aceasta afirmatie o contesta I.G. Sbiera (Miscari culturale), care crede ca nu poate fi vorba de acest boier, iar acest Constantin nu e autor al cronicii, ci simplu copist, lucru pe care-l banuia si Balcescu in 1845. D-l N.Iorga primeste parerea d-lui Densusianu, socoteste ca nu poate fi pusa la indoiala si chiar publica o editie a cronicii, dand si portretul lui Constantin Capitanul Filipescu (Buc. 1902).
            Acest Constantin Filipescu, nascut pe la anul 1655, a fost om cu oarecare invatatura, dar mai mult cu cunostinta de oameni, fiind de tanar ocupat in functiuni la Curte. Persoana de incredere a lui Serban Cantacuzino, a fost trimis de acesta in Ardeal, sa se intoarca cu ginerele lui, cu Grigore Baleanu. Totusi in cronica sa, il vorbeste de rau foarte des. A murit, zice d-l Iorga (Ist. sec. XVIII, vol. II) in 1696.
            Cronica cunoscuta sub numele lui incepe cu domnia lui Radu Negru, pe care o stabileste la anul 1290. In acest prim capitol el spune ca 'mosii si stramosii romanilor venise de la Roma'. Dupa Radu, pune pe Mihail Voda, Dan Voda, Alexandru Voda si ajunge la Mircea Voda. Astfel urmeaza cu povestirea faptelor domnitorilor, luandu-se de pe izvoare interne si mai rar straine, pana la anul 1688.
            Radu Greceanu a ocupat functiuni si s-a indeletnicit cu lucrari literare pe timpul lui Serban Cantacuzino si pe timpul lui Brancoveanu. De la dansul au ramas diferite lucrari religioase: Margaritare adica cuvinte de multe realuri a lui Zlatoust (Gura de aur), traduse de Serban si Radu Greceanu, care se tipareste in 1691; Pravoslavnica marturisre, care se tipareste in 1692.
            Insemnatatea cea mai mare a capatat-o el prin operele istorice. Voind sa faca istoria generala a Tarii Romanesti, a compilat cronicile anterioare si paralel cu aceasta lucrare a cautat sa stabileasca cronologia tarii dupa 'pisanii, hrisoave si letopisete'. Manuscrisul original, care purta titlul: Letopisetul de la descalecarea cea dintaiu a romanilor si asezarea lor in Tara Romaneasca, s-a pierdut si compilatiunea cronicilor a fost tradusa in nemteste de Filstich (care a fost pe la 1727-30 director al gimnaziului saxon din Brasov); iar stabilirea cronologiei se afla intr-un manuscris, ce se ocupa de anii 1215-1667. D-l N. Iorga crede ca cronologia e pe nedrept pusa pe socoteala lui Greceanu si ca autorul este stolnicul Constantin Cantacuzino.
            In timpul lui Brancoveanu si-a intrerupt lucrarea generala istorica, pentru a se ocupa in special de faptele acestui domnitor, pe care le-a povestit in scrierea intitulata: Incepatura istoriei vietii Luminatului si prea crestinului domnului Tarii Romanesti, Io Constantin B. Basarab V.V. de cand D-zeu cu domnia l-au incoronat. Ca functionar al domnului se intelege ca nu putea sa fie nepartinitor si in adevar il vedem adesea uitandu-si datoria de istoric, luand greseli ale domnului si vorbind cu ura de dusmanii lui personali. Scrierea lui merge pana la 1714, caderea lui Brancoveanu.
            Cronica aceasta s-a publicat in 'Magazin istoric' (vol. II) si intr-un volum deosebit (Buc., 1906) sub ingrijirea lui Stefan Greceanu.
            Asupra lui Radu Greceanu s-a publicat un mic studiu, de catre editorul cronicei (Buc., 1904). Sunt insa o suma de puncte obscure in activitatea lui istorica.

SECOLUL XVIII

IN MOLDOVA

            Nicolae Costin (1660-1712) fiul lui Miron. A studiat in scolile polone si si-a capatat renume de barbat foarte invatat. Pe langa acest fapt, familia din care facea parte si inrudirea cu Duca-Voda i-au asigurat o pozitiune stralucita in stat. Sub cinci domni a ocupat pozitiunile cele mai inalte; vornic de tara de sus si de jos, hatman, mare logofat - iar in alte timpuri, cum a fost dupa caderea lui Duca, s-a vazut nevoit sa fuga din tara, ca sa scape de persecutiunea adversarilor sai politici. Ca si tatal sau, Nicolae Costin era pretuit in afacerile diplomatice. Astfel vedem ca, in timpul pregatirilor de razboi intre Petru cel Mare si Carol XII, venind in Moldova ambasadorul Frantei, marchizul Desalleurs, Costin a fost trimis ca sa-l intampine. In alt rand, venind Pototki, voevodul Galitiei, tot el i-a iesit inainte.
            De la dansul avem o scrisoare filozofica si scrieri istorice.
            Cea dintai poarta numele de Ceasornicul domnilor si este o lucrare filozofica, morala si politica. Pana acum nu s-a tiparit, ci se afla in doua copii: una in biblioteca statului din Iasi, de la inceputul secolului trecut (mss. 6), alta de la inceputul secolului nostru, in biblioteca seminarului din Iasi (Veniamin). Extrase se pot citi in: Gaster, Literatura populara, 1883. Apendice.
            Operele istorice sunt doua:
            Cartea descalecatului de-ntaiu, precedata de o prefata in care autorul arata importanta istoriei, 'ca istoria desteapta si pre cei lenesi si nestiuti spre mari lucruri'. El incepe cu zidirea lumii, vorbeste despre Turnul Babel, despre semintiile celor trei fii ai lui Noe, toate dupa biblie. Dupa aceasta copiaza, aproape vorba cu vorba, capitole intregi din scrierea tatalui sau, intercaland parti luate din diferiti autori, care nu au nici o importanta pentru chestiune. Se vede din multele citatiuni ce face, o deosebita eruditiune, dar expunerea e greoaie.
            Letopisetul tarii Moldovei de la Stefan sin Vasile Voda, de unde este parasit de Miron Costin Logofatul, de pre izvoadele lui Vasile Damian ce au fost Treti-Logofat, a lui Tudosie Dubau Logofatul si altora cuprinde evenimentele de la 1661 pana la 1711. Incepe cu suirea pe tron a lui Evstratie Dabija (1661-1665) si merge pana la finele domniei lui Dumitru Cantemir (iunie 1711). Ultimele capitole se ocupa cu diferitele caimacamii, a lui Lupu Vornicul si a lui Ion Mavrocordat, care tine locul fratelui sau Nicolae, numit titular pe ziua de 6 noiembrie 1711 si suit in scaun a doua oara la 19 noiembrie.
            Despre cei doi cronicari, care au procurat o parte din materialul lui Nicolae Costin, aflam informatii in Miscari culturale de I.G. Sbiera si apoi in Istoria literaturii de N. Ioga (sec. XVIII, vol. II, Excursul I).
            Costin avea un om de casa pe Axinte care, sub Racovita Voda, a fost uricar. Acesta ne-a lasat o cronica despre a doua domnie a lui Mavrocordat (1711-1715). Scrierea lui pierde din valoare prin faptul ca e lucrata cu scop vadit de a placea domnului si prin urmare nu putea sa aiba spirit de independenta, nici in expunerea evenimentelor, nici in judecarea lor.

            Ioan Neculce a fost boier mare si a ocupat diferite functiuni insemnate. S-a nascut la 1672. Sub Antioh Cantemir a inaintat pana la rangul de spatar si, dupa ce a stat retras catava vreme, a fost facut mare hatman de catre Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare si a luat parte la razboiul rusilor cu turcii. Pierzand rusii razboiul, Neculce a trecut cu Cantemir in Rusia si a stat acolo cativa ani, pana la 1719 si intorcandu-se a trait la mosia sa, ocupand numai o data, sub Constantin Mavrocordat, functiunea de vornic. A murit dupa 1744, lucru ce se dovedeste prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune ca Const. Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit nici un an intreg, ci a fost numit in Muntenia, ceea ce s-a intamplat la anul 1744.
            Neculce a fost un militar distins si Petru cel Mare l-a pretuit mult si i-a aratat o deosebita simpatie. Tot asa era privit si de familia lui Cantemir si de ceilalti boieri; de aceea cand a voit sa se intoarca in tara, cu multa greutate a scapat de insistentele lor. El insa a tinut cu orice pret sa-si vada tara si nu s-a temut ca i se va intampla vreo nenorocire, vreo persecutie, ci - precum insusi zice - si-a pus nadejdea in Dumnezeu, care din toate l-a scapat.
            Lucrarea de capetenie a lui Neculce - in afara de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisetul tarii Moldovei de la Dabija VV. Pana la domnia lui Ion Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 pana la 1743, la care a fost mai totdeauna partas sau le-a cunoscut de aproape.
            In prefata ne spune ca pana la Duca-Voda s-a slujit de diferitele izvoare ce a aflat pe la unii si altii, 'iar de la Duca-Voda cel batran inainte pana unde s-o vedea, la domnia lui Ion Voda Mavrocordat, nici de pre un izvor a nimanui, ce am scris singur dintru a mea stiinta, cate s-au tamplat de au fost in viata mea. Nu mi-au trebuit istoric strain sa cetesc si sa scriu ca au fost scrise in inima mea'.
            Letopisetul este precedat de cateva file ce poarta titlul: 'O seama de cuvinte ce sunt auzite din om in om, de oameni vechi si batrani si in letopisete nu sunt scrise'. Aci se cuprind o suma de traditiuni relative la diferiti domni si care au format subiectele legendelor si poemelor din literatura noastra moderna, precum: Daniil Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul manastirii Putna de Alecsandri, Cupa lui Stefan de Bolintineanul, Dumbrava rosie de Alecsandri, Visul lui Petru Rares de Alecsandri s.a.
            Neculce nu era prea invatat, dar era om cu bun simt, cu pricepere de a judeca lucrurile, castigata prin amestecul direct in afacerile statului si cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice ca el e cel mai literat din toti cronicarii Moldovei. El stie foarte adesea sa gaseasca cuvantul just pentru a zugravi o situatie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al analistilor ce scriau slavoneste, ci dimpotriva simplu si, prin aceasta, foarte atragator. Epitetul bine gasit are cateodata valoare artistica. Cine vrea sa afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie sa caute in primul rand in Neculce, apoi in Miron Costin si Grigore Ureche.
            Aproape toti domnii, despre care vorbeste in cursul cronicii sale, au cate un scurt portret sau cate o caracteristica. De la el aflam ca Dumitrascu Cantacuzino (1684-85), era 'om nestatator la voroava (vorba), amagitor, geambas de cai de la Fanar din Tarigrad', Constantin Cantemir (1685-1693), 'carte nu stia, ci numai iscalitura invatase de o facea; practica buna avea: manca bine si bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat, barba ii era alba ca zapada'. Fiul acestuia, Antioh Voda (1695-1700) era om mare la trup, chipes, la minte asezat, judecator drept; nu prea era carturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era si credincios la juramant. Manie avea strasnica; de multe ori racnea tare, cam cu graba'. E interesant sa observam impartialitatea cu care vorbeste despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise intr-atat incat plecase cu dansul din tara. Cand ajunge la domnia acestuia, aminteste purtarea rea ce avusese in timpul domniei lui Antioh. Despre Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflam de la Neculce ca 'era de stat cam mic si subtire, uscat, numai era cu toane; la unele se arata prea harnic, bun si vrednic, milostiv si rabdator, dar era si cam grabnic la manie, dar apoi curand se intorcea'.
            Cunoscand aceasta deprindere a lui, sa cautam ce va zice despre Petru cel Mare, caci stim ca la venirea imparatului Rusiei in Iasi el era functionar inalt si legat de aproape cu domnitorul. Vom afla, in adevar, si portretul tarului: 'Om mare, mai inalt decat toti oamenii, iara nu gros, rotund la fata si cam oaches si cam arunca cateodata din cap, fluturand'.
            Dar nu nu numai pe indivizi ii placea lui Neculce sa-i caracterizeze, ci si grupurile, natiunile. Despre tatari ne spune ca sunt lupi apucatori, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci cateva randuri:
            La grec mila, sau omenie, sau dreptate, sau neviclesug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai cand nu poate sa faca rau se arata cu blandete, iar inima si firea tot cat ar putea este sa faca rautate.
            Cu Neculce se termina seria marilor cronicari ai Moldovei. Mai scriu insa si altii.

            Intre acestia e si Ienache Kogalniceanu. Despre el ne da informatii biografice Mihail Kogalniceanu in editia prima a colectiei sale de cronici.
            Fiu al lui Vasile Kogalniceanu, capitan al tinutului Iasilor, nascut la 10 octombrie 1730. La varsta de 16 ani a intrat in slujba domnului ca copil de casa. Copiii de casa erau un corp de trupa compus numai din fii de boieri. La 1749, sub Constantin Racovita, ia prima slujba de comis al treilea. Cu acesta trece in Tara Romaneasca (1753) si sta cu el, fiind inaintat in slujba, acolo, pana cand acesta reia domnia Moldovei, cand se intoarce acasa, unde e si inaintat vataf al copiilor de casa si apoi vataf de aprozi. Atat de mult a tinut Kogalniceanu la domnul sau, incat in 1757, cand Racovita este mazilit, se duce cu el la Constantinopol si sade acolo ani indelungati pana la incheierea pacii de la Kuciuk-Kainargi (1774) si tot acolo isi scrie cronica.
            A mai servit sub Grigore Ghica (1774-1777) in timpul in care s-a pierdut Bucovina si mai tarziu s-a retras din serviciul public la mosia sa din tinutul Falciu, unde a murit in anul 1795.
            Cronica lui incepe cu prima domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733) si sfarseste cu a patra domnie a aceluiasi domn si cu ocupatia ruseasca (1744). E curios de observat ca despe Racovita, protectorul sau, vorbeste cu indiferenta, ba chiar in privinta primei domnii ii adreseaza critici foarte severe. Din unele pasagii ar rezulta nemultumirea sa personala pentru ca i-au fost preferati altii la inaintare in slujba.
            M. Kogalniceanu ii atribuie si doua bucati de versuri in care vorbeste despre uciderea boierilor Ion Cuza si Manolache Bogdan in 1778 de catre Constantin Moruz. D-l Iorga contesta paternitatea lui Kogalniceanu si socoteste ca altul - un anonim - este autorul.
            Alte cronici contemporane cu a lui Kogalniceanu mai sunt:
            a) una datorita unui mic boier Alexandru Amiras, tradusa de acesta si in greceste si tiparita la Paris in 1827, care povesteste evenimentele de la domnia lui Evstratie Dabija (1661-1665) pana la domnia lui Grigore Ghica (1726-1733);
            b) alta atribuita lui Nicolae Mustea, uricar care trateaza aceeasi epoca, numai ca se opreste la anul 1729;
            c) a treia a lui Ion Canta. Acest boier, despre care aflam date biografice in Istoria literaturii romane de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I), a fost un membru al familiei Cantacuzino, care obisnuia sa-si scrie numele prescurtat, a ocupat functiuni insemnate, ajungand pana la aceea de spatar (1769) si apoi de stolnic. El povesteste intamplarile din Moldova, de la a doua pana la a 4-a domnie a lui Constantin Mavrocordat (1741-1769).
            Catestrele aceste cronici se gasesc publicate in vol. III al colectiei lui M. Kogalniceanu.
            In aceasta colectie s-a publicat si o alta lucrare din aceeasi epoca, insa nu o cronica, ci o Condica de obiceiuri, scrisa in 1762 de Ghiorgachi al doilea logofat. Lucrarea e facuta din porunca lui Grigore Calimach (1761-1764) si arata diferitele ceremonii ce se obisnuiau in Moldova, la suirea pe tron a domnitorilor, la Craciun, la Sf. Boboteaza, la Inviere, la schimbarea mitropolitului, la primirea oaspetilor straini s.a. Amanunte biografice se arata in Istoria literaturii de N. Iorga (sec. XVIII, vol. I).

            Dumitru Cantemir, nascut in 1673, a fost fiul lui Constantin Cantemir, care a domnit in Moldova (1685-1693). Dupa ce a invatat in tara cu un dascal renumit pe timpul acela Ieremia Cacavelas, fu trimis la Constantinopol ca ostatec in locul fratelui sau Antioh. Aci asculta o suma de invatati, veniti din Occident, invata limba turceasca, introduse notele de muzica la turci si compuse chiar cantari religioase foarte pretuite de turci. Cu chipul acesta isi castiga multe simpatii printre oamenii sus-pusi de la Poarta.
            La moartea tatalui sau, fu ales domn de boieri, dar nu fu confirmat de Poarta si continua a sedea la Constantinopol.
            Cand, la 1710, Petru cel Mare declara razboi Turciei, Cantemir fu rugat sa primeasca domnia Moldovei, socotit ca destoinic in conducerea armatei, cat si ca om de incredere al guvernului otoman. Contrar tuturor obiceiurilor, in loc sa-i ceara bani, turcii i-au dat un ajutor banesc spre a se stabili la domnie.
            Suparat ca, peste catva timp, i s-au cerut sumele de care fusese crutat la instalare, s-a hotarat sa dea o lovitura grozava turcilor, aliindu-se cu rusii. Pe cand lucra la podul ce i se ordonase sa faca peste Dunare, el indemna pe Petru cel Mare sa treaca cu armata in Moldova; se vede insa ca acesta nu l-a ascultat si a trecut mai tarziu. Catava vreme Cantemir s-a parut prieten ambelor parti, dar in curand a trebuit sa ia pe fata partea Rusiei, dupa ce facuse un tractat prin care isi asigura pentru familia sa domnia ereditara in Moldova.
            Soarta armelor dete victorie turcilor si Cantemir, cu o suma de boieri partizani, fugi in Rusia, unde imparatul il primi cu toata cinstea, ii darui cateva mosii, il investi cu functiuni si titluri inalte. Aci se casatori si el a doua oara cu o printesa rusa. Aci isi trecu el restul vietii pana la moarte, 1723.
            Cantemir a fost un om foarte invatat. Cunostea multe limbi europene si orientale si prin lucrarile sale se facu cunoscut in toata Europa astfel ca Academia din Berlin (Societas Regia Berlinensis) il alese membru la 1714.
            Cantemir a lasat un mare numar de opere, dintre care cele mai insemnate s-au tiparit de Academia Romana in 8 volume (1872-1901).
            In volumul al 7-lea se afla si o biografie.
            Divanul sau galceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul, e o lucrare scrisa in romaneste si greceste, cand era tanar si tiparita la Iasi, 1698. Ne infatiseaza o filozofie teologica ascetica, sustinand ca toate sunt pieritoare pe lume, toate inselatoare, ca adevarata fericire e numai cand omul se retrage din lume si traieste in frica lui Dumnezeu.
            Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor, intai pre limba latineasca izvodit, iara acum pre limba romaneasca, scos cu truda si osteninta lui Dimitrie Cantemir Voievodul si de mosie domn al Moldovei si a svintei rossienesti imparatii cniaz. In Sant Petersburg Anul 7225 (1717) nu este o cronica, precum ar arata titlul, ci o lucrare istorica in care studiaza staruinta romanilor in Dacia si viata lor pana la intemeierea principatelor. Dupa trei carti in 'prolegomena' in care vorbeste despre daci, despre romani si despre originea romanilor, respingand 'bazna unui Misail si Simeon' de care se ocupa si Miron Costin in cartea descalecatului, urmeaza hronicul 'vechimii Romano-Moldovlachilor', adica partea principala a operei. Aci vorbeste de colonizarea Daciei, si apoi, pentru epoca fiecarui imparat, arata dovezi de staruinta romanilor. Despre stramutarea lui Aurelian zice ca romanii chiar daca s-au dus in 'Misia', dar curand s-au intors in 'Dachia'. Face apoi istoricul navalirilor barbare, al imperiului romano-bulgar si ajunge pana la ceea ce numesc cronicarii 'descalecarea a doua', adica fundarea principatelor. Se intelege ca, fata cu cunostintele istorice si arheologice de azi, scrierea lui Cantemir cuprinde multe erori; dar, daca tinem seama de timpul in care a scris-o, trebuie sa admiram vastitatea cercetarilor si priceperea in utilizarea unui mare numar de izvoare.
            Prima editie a acestei scrieri s-a tiparit in anii 1833-36, din initiativa mitropolitului Veniamin Costache, care a staruit de Kisselef si a obtinut chiar manuscrisul original al lucrarii care se afla intr-o arhiva din Moscova. Imprimarea s-a facut sub ingrijirea lui G. Saulescu. Aceasta editie avand multe greseli (schimbari de cuvinte, omisiuni de pasagii), Academia Romana a hotarat a publica o a doua editie tot dupa manuscrisul original. Ea a aparut in 1901 in vol. VIII al scrierilor lui Cantemir, sub ingrijirea lui Gr. Tocilescu.
            Istoria imperiului otoman, scrisa latineste (in 1715-1716, dupa parerea d-lui N. Iorga), sub titlul: Historia incrementorum atque decrementorum aulae othmanicae, s-a publicat dupa moartea lui in traducere engleza (Londra 1734-1735). Din aceasta editie nu avem in tara nici un exemplar. Bibliografia de Bianu si Hodos ne spune ca se afla un exmeplar in Muzeul britanic din Londra. In schimb se gaseste la Academia Romana a doua editie (Londra, 1756).
            Lucrarea aceasta a fost cunoscuta si renumita in toata Europa si nu si-a pierdut insemnatatea decat dupa ce Hammer, istoricul german, a publicat monumentala sa opera (1834).
            Ea a aparut in traducere franceza (Paris, 1743) si germana (Hamburg, 1755). Trateaza intreaga istorie a imperiului turc, incepand cu 'Othman sau Osman I, fonda torul imperiului otoman sau aliotman' si merge pana la Ahmet III, predecesorul lui Mahmud, care domnea in timpul cand a scris cartea.
            Istoria ieroglifica este si o lucrare istorica si o satira politica, scrisa romaneste, insa intr-un stil foarte nelamurit, cu o alcatuire de fraze de tot neobisnuita in limba noastra si adesea ajungand la obscuritate.
            Iata cum incepe:
            Mai dinainte decat temeliile Vavilonului a se zidi si Semiramis intr-insul raiul spanzurat (cele din sapte minuni ale lumii unul este) a zidi si Eufratul intre ale Asiei ape vestitul prin ulite-i a-i porni; intre creierii Leului si tamplele Vulturului vivor de chiteala si holbura de socoteala ca aceasta se scorni.
            Sub forma de alegorie, ni se descriu intrigile politice dintre familiile boieresti de la finele secolului XVII si inceputul secolului XVIII. Muntenia este numita imparatia vulturului si Moldova a leului; intre acestea se incepe o lupta, pe care autorul o povesteste in 12 parti insirand un mare numar de fabule, a caror deplina intelegere este foarte grea, desi pune la urma o lista in care diferitele nume alegorice sunt explicate.
            Aceasta lucrare se pastreaza in manuscris in biblioteca arhivelor Ministerului de Externe din Moscova. In 1877 Academia Romana a insarcinat pe Grigore Tocilescu sa o copieze. De pe aceasta copie s-a tiparit in 1883.
            Asupra Istoriei ieroglifice avem o cercetare in scrierea d-lui G. Constantinescu-Ram (Vrajba dintre Cantacuzinesti, Cantemiresti si Brancoveni Barlad 1889). D-l N. Iorga (Istoria liter. sec. XVIII, vol. I, 329 s.u.) da o analiza amanuntita aratand si situatia politica din principate din acea vreme. Cu aceasta se poate ajuta cineva la intelegerea operei lui Cantemir.
            Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis Moldaviae principis povesteste originea familiei sale si da insemnate detalii asupra celor petrecute in timpul domniei tatalui sau. Ea s-a publicat intaia data de Academia Romana (1883) de pe un manuscris ce se gaseste in Petersburg si care el insusi se arata a fi copie.
            Evenimentele Cantacuzinilor si Brancovenilor a fost scrisa intaia oara ruseste, apoi s-a tradus in limba germana si din aceasta in greceste de catre G. Zavira in 1795. Romaneste s-a tradus de doua ori: prima data de Vasile Varnav, a carui traducere s-a publicat in 'Arhiva Romaneasca' (Iasi 1845) si apoi de G. Sion, insarcinat de Academie cu tiparirea acestei scrieri (1878).
            Povesteste in paragrafe scurte intrigile si luptele dintre aceste doua familii. Ne arata cum Brancoveanu a fost pierdut de catre Constantin Cantacuzen, care avea dovezi asupra relatiilor lui cu Rusia si Germania, dovezi pe care le-a aratat Portii, dupa care s-a trimis un agent turcesc sa mazileasca si sa aresteze pe Brancoveanu.
            Raposatul Sion credea ca aceasta lucrare e pe nedrept atribuita lui Cantemir, fiindca stilul se deosebeste de stilul celorlalte opere si fiindca vorbeste prea rau de Cantacuzinesti, familia primei lui neveste.
            Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, opera scrisa pe la 1716, e facuta dupa indemnul colegilor sai din Academia de la Berlin.
            Este alcatuita din trei parti.
            Prima cuprinde notiuni despre geografia fizica si economica a Moldovei, despre impartirea in tinuturi.
            Cea de a doua se ocupa de forma de guvern, datinile, legile, finantele. Aci ne arata cum se aleg domnii si se da o lista cronologica a lor. Vedem apoi cum se mazileau domnii, care erau boieriile si atributiunile lor, cum era organizata armata. Amanunte asupra obiceiurilor de la ceremoniile Curtii, de la inmormantarea domnilor s.a. fac citirea foarte interesanta. Legile, veniturile si cheltuielile tarii, datinile la nunti si la inmormantari isi au capitolele lor speciale. Pretios este cel care vorbeste despre 'naravurile moldovenilor' in care gasim notita urmatoare:
            'Ei la inceputul razboiului sunt foarte viteji si de al doilea mai slabi la inima; iar daca infrang protivnicii inapoi, prea rar au barbatia sa inceapa a treia oara'.
            A treia trateaza despre religiunea moldovenilor si despre literele de care se slujeau in scris. Aci sunt insirate o suma de superstitiuni ale poporului ca: Tricoliciul, Joimaritele, Ursitele, Sanzienele s.a. Tot aci aflam pasagii importante in privinta raportului dintre cler si puterea civila:
            'Povatuirea cea din afara a bisericii este numai a domniei, fara purtarea de grija cea din launtru pentru sufletele este incredintata mitropolitului Pe diacon il pedepseste preotul; pre preot, protopopul, pre eromonach, egumenul; pre protopop, pre egumen si pre arhimandrit, episcopul; pre episcop mitropolitul, iar pre mitropolit il pedepseste domnia'.
            Scrierea aceasta a lui Cantemir are o poveste lunga. Se va fi redactat curand dupa 1714 data primirii sale in Academia din Berlin, dar nu s-a publicat in timpul vietii autorului. Ramanand in stapanirea fiului sau Antioh, nici acesta n-a reusit s-o tipareasca. De la el a trecut prin mai multe maini pana la 1769, cand o vedem publicata intr-o revista germana, dupa care are in fine o buna editie la Frankfurt si Lipsca (1771). Dupa indemnul mitropolitului Veniamin in 1806 fu tradusa in romaneste, probabil de Vasile Varnav, dar traducerea aceasta se rataci si astfel vazu lumina tocmai in 1825, la manastirea Neamtului, sub titlul de Scrisoarea Moldovei. O a doua (1851) si o a treia editiune (1868) raspandira aceasta scriere printre romanii iubitori de trecutul tarii lor. In 1869 Academia Romana afland de existenta textului latin, lua masuri ca sa se copieze cele doua manuscrise ce se aflau in Biblioteca Academiei teologice din Moscova; apoi tipari in doua volume deosebite versiunea latina si traducerea ei romaneasca facuta de Al. Papiu Ilarian. O editie noua a aparut (1909) in colectia 'scriitorilor romani' [a] librariei Socec sub ingrijirea d-lui Miron Nicolescu, care in prefata da si amanunte asupra istoriei manuscrisului.
            Afara de acestea, Cantemir ne-a lasat multe scrieri asupra muzicii si religiunii turcesti si scrieri filozofice, dupa filozoful olandez Van Helmont.

IN MUNTENIA

            Numarul cronicilor care s-au scris in veacul XVIII in Tara Romaneasca este destul de mare. Asupra lor se pot citi cele doua memorii ale d-lui N. Iorga (in 'Analele Academiei', XXI). Cu greu este insa a stabili numele autorilor. Poate chiar sa zica cineva ca plutim in aceasta privinta, intr-o mare nesiguranta si, ce e mai curios, intr-o mare prefacere continua de nume. Manuscrise fara nume sunt atribuite, azi unui personaj istoric, maine altuia. In paginile ce urmeaza vom vorbi de cele mai insemnate din manuscrisele istorice si vom infatisa starea de lucruri de acum, fara a socoti ca definitive o mare parte din concluziile adoptate de cei mai multi cercetatori asupra istoriografiei noastre; de aceea vom arata si toate punctele indoielnice.

            Intre cronicarii din acest secol se pun de obicei inainte numele a doi membri din familia Cantacuzinestilor.
            Despre inceputurile acestei familii, care a jucat un rol insemnat in istoria tarilor noastre, gasim amanunte intr-un studiu biografic al lui N. Balcescu ('Magazin istoric', I, 1845). Ea se trage dintr-un dibaci negutator grec Mihail Cantacuzino care traia prin se colul XVI in orasul Anhial (Turcia) si era supranumit de turci 'Seitanoglu', fiul dracului. Fiind acest Mihail ucis de turci, familia sa fugi in Creta, care era pe atunci a venetieni lor. Mai tarziu urmasii sai se intorc in Constantinopol. Unii dintre ei ramasera in Turcia, altii venira in principatele romane: doi in Moldova si unul in Muntenia. Acesta se nu mea Constantin si deveni cunoscut sub numele de postelnicul Constantin Cantacuzino.
            El ajunge sa dobandeasca situatiuni importante in tara si ia in casatorie pe Ilinca, fata lui Radu Serban. Al treilea fiu al sau e cunoscut sub numele de stolnicul Constantin Cantacuzino. Fiul cel mai mare Draghici avu un nepot, pe banul Mihail Cantacuzino.
            Acestia sunt cei doi Cantacuzinesti cronicari din sec. XVIII.
            Viata Stolnicului Constantin Cantacuzino a fost studiata de N. Iorga ('Analele Academiei', XXI). Dupa informatiunile ce se gasesc in genealogia Cantacuzinilor (publ. in 'Buciumul' lui Cezar Bolliac, 1853, pag. 95 si urm.) si dupa alte cercetari, d-sa arata ca s-a nascut pe la 1650, ca a fost om foarte invatat care a calatorit prin tari straine, ca a luat parte in multe ocazii la conducerea tarii. Ar fi putut sa devie chiar domn, dar n-a voit, multumindu-se a fi, pe vremea lui Brancoveanu, un bun sfatuitor al acestui nepot. Certuri si intrigi de familie, in care va fi avut si el partea sa de vina, il departara de urmasul lui Brancoveanu, de Stefan Cantacuzino (1714-1716), ba de aici i se pricinui si moartea, fiind ucis din porunca domnitorului in 1716.
            Nu se cunoaste cu siguranta tot ce a scris acest stolnic Cantacuzino. Se pare ca a lucrat mult si a adunat mult material istoric. I se atribuie o Istorie generala a romanilor. Din aceasta se cunoaste un fragment care trateaza partea privitoare la colonizarea Daciei pana in timpul lui Atila. Publicat pentru intaia data intr-un volum de cronici vechi (Istoria Moldo-Romaniei, editor G. Ioanid, Bucuresti 1858) a fost retiparit de Kogalniceanu (Letopisete, ed. 2-a, vol. I) care l-a atribuit lui Nicolae Milescu. Mai tarziu s-au descoperit si alte manuscrise ale aceleiasi scrieri si , discutandu-se si chestia autorului, s-a ajuns la concluzia ca nu poate fi Milescu, iar d-l N. Iorga considera pe stolnicul Cantacuzino ca autor.
            Titlul lucrarii este: Cronica pe scurt a romanilor.
            Consultand istoricii straini, autorul arata cu de-amanuntul razboaiele dacice si ajunge la chestia colonizarii si a parasirii Daciei. Despre cea dintai ne spune ca Traian 'au poruncit de au adus romani lacuitori' din care se trag locuitorii de astazi. In privinta celei de a doua se pronunta hotarat in contra, caci, 'urme de ale acelora romani, ce au fost in Dacia, ca sa fi fost mutati cu totul intr-alta parte, nu este'. Concede totusi ca vreun imparat 'va fi ridicat ostasi' din Dacia pentru nevoile sale si astfel s-a format in Peninsula Balcanica grupul de romani, care se numesc 'cotovlahi'. Despre acestia ne da mai multe amanunte decat Miron Costin fiindca i-a cunoscut de aproape: 'si inca cu dintr-insii am vorbit'. El gaseste ca seamana si in chip si in obiceie cu romanii din nordul Dunarii, 'numai limba lor, desi romaneasca ca a acestora' este 'mai stricata' si 'mai amestecata' cu vorbe turcesti si grecesti.
            Restul lucrarii, care vorbeste despre viata poporului roman in timpul navalirilor barbare, este putin interesant pentru noi, dar, pentru vremea cand s-a scris, arata din partea autorului si cultura si cercetari serioase.
            D-l N. Iorga ii atribuie si o lucrare prin care stabileste 'Chronologia Tarii Romanesti'. Ea se afla publicata in Operele lui Const. Cantacuzino de N. Iorga (1901, pag. 19).
            Despre Mihai Canatacuzino aflam cateva amanunte biografice in Genealogia Cantacuzinilor, al carui autor se socoteste a fi el insusi. Acestea se pot completa cu stirile ce se scot din documente publicate de N. Iorga (Acte si fragmente II) si cu informatiile din Istoria literaturii in sec. XVIII de acelasi (vol. II).
            Nascut pe la 1723 va fi facut studii cum faceau studii toti fiii marilor boieri pe vremea aceea, dar n-avem cunostinte sigure. A ocupat functiuni insemnate sub unii domni, iar in vremea altora a stat retras ori chiar a fost silit sa emigreze. In timpul ocupatiei rusesti din 1769-1774, el lega relatii cu generalii rusi, fu inaltat la rangul de ban si starui ca principatele sa se anexeze la imperiul tarului sau sa se uneasca in tr-un principat autonom sub suzeranitatea catorva puteri europene. Dupa incheierea pacii de la Kuciuk-Kainargi (1774) fu silit sa se duca in Rusia unde trai pana la moarte, care s-a intamplat dupa 1787.
            D-l N. Iorga ii atribuie Genealogia Cantacuzinilor (publicata in 'Buciumul' Buc. 1863) si o opera de statistica si de istorie, asupra Tarii Romanesti, care nu s-a publicat pana acum, ci se gaseste in doua manuscrise. Dupa un al treilea manuscris au tradus si au publicat greceste la Viena (1806) fratii Tunusli (Istoria Tarii Roma nesti) pe care a tradus-o Gh. Sion si a publicat-o in Bucuresti in 1863.

            Radu Popescu, fiul vistierului Hrizea din Popesti, a fost om invatat, care stia si limbi straine, greceste, latineste si turceste. A ocupat functiuni importante sub Constantin Brancoveanu inca din 1689, dar nu i-a fost credincios, caci se vede ca a luat parte la un complot contra domnului, insa a scapat de moarte, pierzandu-si boieria. A reintrat in functiune sub Stefan Cantacuzino, dar numai Nicolae Mavrocordat l-a tinut de aproape si l-a facut mare vornic. In 1722 sau 1723 se retrage la manastirea Radu-Voda din Bucuresti unde trai vreo 6 ani sub numele de Rafail Monahul.
            Despre viata lui se gasesc amanunte la 'Analele Academiei' (XXI, 362), publicate de N. Iorga si in Istoria literaturii in sec. XVIII de acelasi (vol. I); iar cronica s-a publicat in 'Magazin istoric' (tom. IV, 1847) si intr-un volum de cronici, editat de G. Ioanid (Istoria Tarii Romanesti, Buc. 1859).
            E foarte probabil ceea ce observa I.G. Sbiera, ca din manuscrisul publicat de Balcescu in 'Magazin' lipseste inceputul, iar titlul este adaugat de un copist: De aicea sunt cele ce au scris Chir Rafail monahul, care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu, biv-vel Dvornic. Acest manuscris povesteste ultima parte a domniei lui Brancoveanu (de pe la 1699), pe care-l trateaza cu multa severitate, zicand ca 'nici o bunatate sufleteasca n-au aratat in viata si domnia lui' si ca dupa el a ramas 'rautate si blestem'. Domnia lui Stefan Cantacuzino (1714-1716) este povestita intreaga, dar atentiune deosebita se da vietii lui Nicolae Mavrocordat (1716). Partea aceasta incepe aratand 'viata prea luminatului neam al prea inaltatului si milostivului domn Io Nicolae Alexandru Voevod'. Aceasta vita este foarte stralucita, caci fanariotul se coboara - e drept, in linie femeiasca - din Alexandru cel Bun. Restul cronicii este consacrat domniei lui Ion Mavrocordat (1716-1719) si celei de a doua domnii a lui Nicolae (1719-1730) pana la 1728.

             V.A. Urechia a publicat in 'Analele Academiei' (tom X, Memoriile sectiei istorice, pag. 351) o cronica datorita Biv-vel Stolnicului Dumitrache, pe care a intitulat-o: Istoria evenimentelor din Orient, cu referinta la principatele Moldova si Valahia, din anii 1769-1774.
            D-l Iorga crede ca numele de familie al acestuia era Varlaam si da si cateva note biografice in istoria literaturii (sec. XVIII, vol. I). Socotesc insa, ca chiar dupa cariera schitata de d-sa, sunt cateva dificultati serioase in aceasta identificare a autorului cu acel Dumitrache Varlaam pe care-l gaseste in hrisoave.
            Urechia a avut la indemana doua copii: una aflata la Academie (mss. no. 399), alta la Muzeul de antichitati, scrisa de un oarecare Nicolae Pitisteanu. Acesta ne spune ca a copiat-o in anii 1782 si ca a avut inainte lucrarea 'facuta dintru inceput si scrisa cu insusi mana d-sale biv-vel stolnic Dumitrache'. Acel original de care vorbeste nu s-a gasit pana azi; de asemenea, amandoua copiile n-au titlu.
            Cronica nu are interes din punct de vedere literar, dar da un bogat material de informatii fiind scrisa de un om care a cunoscut evenimentele de aproape.

            Alt cronicar din acest timp este unul din Vacaresti.
            Familia Vacarestilor este una din cele mai vechi ale Tarii Romanesti, insemnata in istorie atat prin rolul politic jucat de diferitii ei membri cat si prin faptul ca dete multi poeti si scriitori.
            Ienachita Vacarescu (1740-1799) primi in casa parinteasca o educatiune ingrijita, invatand limbile pe atunci la moda, adica turceasca, franceza si greaca, pe langa care desigur a cunoscut si italiana. Dupa ce stete catva timp la Brasov, in timpul venirii rusilor, se intoarse in urma pacii de la Kuciuk-Kainargi (1774) si ocupa functiuni insemnate sub Alexandru Ipsilante. Acesta ii arata multa incredere si-l trimise chiar sa aduca pe fiii sai, care fugise la Viena.
            Viata lui a fost studiata cu de-amanuntul de Al. Odobescu in seria de articole asupra Poetilor Vacaresti.
            Opera lui istorica este:
            Istorie a prea puternicilor imparati otomani, adunata si alcatuita pe scurt de dumnealui Ienache Vacarescu, dikeofilax al bisericii cei mari a Rasaritului si spatar al Valahiei. Dupa o prefata (proimion) in care spune ca, aflandu-se la Nicopole din cauza tulburarilor din patrie (1788) si neavand ocupatie, s-a hotarat sa cerceteze trecutul imparatiei turcesti - urmeaza istoria, impartit in doua tomuri. In primul tom povesteste viata si faptele sultanilor de la Mahomet pana la 1730. In al doilea merge de la Mahmud I pana la Selim III, care domnea si in timpul lui. Din cand in cand intercaleaza si observari asupra faptelor din principate. Fiecare sultan are consascrat un capitol si la sfarsitul capitolului, in forma de concluziune, figureaza un numar de versuri, in care cauta sa caracterizeze persoana despre care a vorbit. Versurile acestea sunt insa o simpla insirare de cuvinte fara nici o insusire poetica.
            Lucrarea aceasta a ramas in manuscris si a tiparit-o Papiu Ilarian in 'Tezaur de monumente istorice' (tom II).
            Fiindca vorbim aci cu de-amanuntul de Ienache Vacarescu, trebuie sa aratam ca el a tiparit si o gramatica intitulata:
            Observatii sau bagari de seama asupra regulelor si oranduielilor gramaticei romanesti, adunate si alcatuite acum intai de d-lui Ienache Vacarescul, cel de acum dikeo filax a Bisericei cei Mari a Rasaritului si Mare Vistier a Principatului Valahiei 1787.
            Autorul marturiseste ca e 'om plin de nestiinta' si vazand ca nimeni pana atunci nu scrisese asupra gramaticei, s-a simtit obligat sa faca o incercare cat de slaba, numai sa aduca un folos oarecare si sa dea si altora indemn sa lucreze ceva mai bun. Cand spunea aceasta, el nu cunostea gramatica tiparita de Sincai si Micu (1780). El se ocupa mai intai de categoriile gramaticale, apoi, in a doua parte, de pronuntare si ortografie si de sintaxa. Lucrarea nu e o dezvoltare sistematica, ci un sir de observatiuni, uneori mai pe larg, alteori mai pe scurt. Nomenclatura stiintifica a trebuit desigur sa-l preocupe foarte mult, pentru ca in acel timp limba romana nu era studiata. Ca sa rezolve chestiunea el a pastrat cativa termeni slavoni, intrebuintati pe atunci in scolile romanesti si incolo a introdus termeni italieni ca 'nome', 'sostanta', 'sojet', 'preterit, perfet si iperfet' (perfect, imperfect) s.a. A cautat sa formeze si cuvinte romanesti, fara sa poata izbuti, caci expresiuni ca 'spre graiu' pentru adverb, 'cadere nemuitoare' pentru caz genitiv s.a. nu puteau sa ramaie in limba.
            Ca apendice la gramatica, Vacarescu a adaugat un mic tractat de prozodie romaneasca.
            In numeroasele manuscrise cu poezii de ale Vacarestilor se gasesc si cateva datorite lui Ienache, insa toate cu o inspiratiune saraca, astfel ca am putea cita abia doua-trei din ele, cum este Spune, inimioara, spune! si Amarata turturea.
            Cu toate scaderile ce putem afla in operele lui, Ienache Vacarescu merita aducerea noastra aminte, comparandu-l cu timpul in care a scris si mai cu seama prin simtirile lui patriotice, pe care le-a transmis urmasilor prin acel faimos testament:

            Urmasilor mei Vacaresti
            Las voua mostenire
            Cresterea limbii romanesti
            Si-a patriei cinstire.