Literatura populara (balada). Miorita

Literatura populara

Literatura popualra se incadreaza in ceea ce numim cultura populara. In "Pagini despre sufletul romanesc", Constantin Noica scria: "Cultura noastra popularra, desi minora, are realizari calitativ comparabile cu cele ale culturilor mari. Stramosii nostri, geti, plugari si ciobani, nu aveau o cultura calitativ inferioara, ci doar formal deosebit de a grecilor, de exemplu, pentru ca getii erau sateni iar grecii oraseni". Vorbind apoi despre elanurile viabile catre realizarile de cultura majora, Noica isi exprima pretuirea pentru calda cultura romaneasca minora.

Cert este ca literatura populara, in toate formele ei, este de o prospetime si de o frumusete neobisnuita. Asa se explica faptul ca multi dintre marii scriitori, dintre critici sau esteticieni, au scris cuvinte pline de simtire despre aceasta.

Vasile Alecsandri, cel care a "romanit" poezia, a scris cele mai frumoase si pline de duiosie cuvinte despre roman, depsre sensibilitatea acestuia, despre bogatia sufleteasca, caci "de-l munceste dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minuneaza vreo fapta mareata, el isi canta istoria, si, astfel, sufletul sau e un izvor nesfarsit de poezie". Acel rege al poeziei, dupa cum il numeste Mihai Eminescu, a considerat ca literatura populara este "o comoara nationala", o avere formata din "comori nepretuite de simtiri duioase, de idei inalte, de notite istorice, de crezari superstitioase, de datini stramosesti, si, mai cu seama, din frumuseti opetice pline de originalitate".

Mihai Eminescu, pasionat de creatia populara, isi exprima convingerea ca poezia noastra populara, fiind frumoasa, "e frumoasa pentru toata lumea". Este expresia cea mai scurta a simtamantului si a gandirii, izvorul curat ca lacrima si mai pretios ca aurul".

George Cosbuc considera ca literatura populara este rasunet al trecutului si voce a prezentului.

Mihail Sadoveanu marturisea: "In durerile si furtunile negurosului nostru trecut, doina si cantecul batranesc au fost izvoare de viata si de energie".

Originea literaturii populare coincide cu geneza poporului si a limbii romane, avand deci o vechime insondabila. In sprijinul acestei afirmatii vin cateva aprecieri apartinand unor scriitori sau oameni de cultura din diferite perioade. Astfel, Dimitrie Cantemir considera ca vechimea literaturii populare se poate demonstra prin prezenta in poezia lirica, epica si de ritual, a unor zei necunoscuti, care se trag din idolii cei vechi ai dacilor. Bogdan Petriceicu-Hasdeu sustine ca creatia populara roamneasca isi are originea in "cea mai adanca arhaitate dacica". Luptele dintre zmei si eroii basmelor au punct de plecare in luptele dintre daci si romani, drapelele acestora din urma purtand chipuri de dragon sau de balaur. Tot Hasdeu demonstreaza ca termenul "doina" ar fi mostenit din sanscrita cu sens de "cantare", preluat de traci si transmis la daci: "Nu putea sa fie termen latin pentru ca romanii areu prozaici spre deosebire de dacii care aveau geniu poetic".

Mircea Eliade emite ipoteza ca radacinile spiritualitatii romanesti, prezenta in creatiile populare coboara - trecand prin timpul geto-dacic - pana in arhaitatea preindo-europeana, surprinzand prin originalitate.

Romulus Vulcanescu, in studiul "Coloana cerului", apreciaza ca aceasta coloana - unul dintre cele mai vechi si semnificative monumente ale culturii arhaice romanesti coboara pana in comuna primitiva. O expresie a acestei coloane este arborele cosmic. Acesta este considerat sacru, si este figurat la geto-daci prin brad sau mar.

George Munteanu, in "Puterile mitului", considera ca literatura populara este de mai multe ori seculara si milenara.

Creatia populara este orala, in sensul transmiterii prin viu grai; are caracter anonim pentru ca orice creatie este rezultatul gandirii mai multor indivizi necunoscuti; din aceasta participare rezulta si caracterul colectiv. In transmiterea lor orala cele mai multe dintre productiile folclorice prezinta o impletire a mai multor moduri de expresie artistica, o simbioza a mai multor arte; versul se ingemaneaza cu melodia, uneori cu tactul jocului, cu gestica si cu mimica celui care il zice. De aici rezulta o alta caracteristica, si anume sincretismul. Acesta este important in aprecierea corecta a unor fenomene care ar fi greu de explicat. De exemplu, limitarea versului popular cantat la 5-6, cel mult 7-8 silabe, impartirea versului in picioare metrice bisilabice cu accent pe prima silaba, absenta strofei, rima imperecheata sau monorima ce se datoreaza tocmai insotirii cu melodia. Dar interpretarea literara a textelor nu tine seama de melodie sau de gestica. George Calinescu observa in acest sens ca "in poezia populara, textul spre a fi judeat esteticeste, nu numai ca se dispenseaza de melodie, dar eliberat de ea, apare in toata plenitudinea lui cu o ritmica si cu o leganare proprie". Alta particularitate a folclorului este inglobarea unor creatii in obiceiuri si datini.

Literatura populara romaneasca are si cateva trasaturi particulare, cum ar fi: inaltimea ideilor (sentimentul naiv este compatibil cu o idee inalta: o idee care apare in "Soimul si floarea fagului" se regaseste in "Luceafarul" lui Eminescu), expresia cea mai scurta a gandirii si a sentimentului (creatorul popular stie sa lase deoparte ceea ce este neesential, alegand cuvantul potrivit), finetea si contemplativitatea (aceasta caracteristica este prezentata pe larg de Sadoveanu in "Poezia populara", unde observa ca metafora, descrierea fantastica a realului, culoarea din creatia populara, sunt de maxima finete), inclinarea spre nuanta si discretie (dorul si jalea sunt stari de nuanta iar ipostazierea dorului in "bade", "frate", "imparat", "stapan", este expresia unui proces de mare finete a sufletului popular). Mai amintim caracterul triplu rotativ in sensul circulatiei creatiilor populare din gura in gura, din tara in tara, din spoca in epoca, si cel enciclopedic (amestec de fond si forma, de poezie cu proza, de istorie cu poveste).

Balada

Balada este specie epica bazata pe o naratiune dezvoltata in jurul unor fapte din trecut in care se infrunta eroi aflati in opozitie, si in care, de regula, deznodamantul este in favoarea celui care lupta pentru apararea binelui. In functie de tematica destul de diversa, baladele sunt: fantastice ("Soarele si luna", "Iovan Iorgovan"), istorice ("Constantin Brancoveanu"), vitejesti ("Gruia lui Novac"), haiducesti ("Iancu Jianu"), pastorale ("Miorita").

Baladele prezinta modalitati compozitionale diverse, descrierea imbinandu-se cu naratiunea, uneori fiind prezent dialogl dintre personaje. O bogatie de mijloace expresive acorda acestora statut de specie privilegiata; alegorie, metafora, personificare, anafora, se intalnesc deseori, oferindu-ne texte de reala valoare.

Reprezentative pentru epica romaneasca sunt baladele care dezvolta cate un motiv, sau un mit fundamental, din cele amintite de George Calinescu: mitul pastoral prezent in balada "Miorita", cel al jertfei pentru creatie in "Manastirea Argesului", mitul erotic prezent in balada "Zburatorul" si mitul etnogenezei intalnit in balada "Traian si Dochia".

Miorita

Locul baladei in epica populara

Folclorul literar romanesc reprezinta un adevarat tezaur de opere ce reflecta artistic gandurile, sentimentele, experienta de viata a poporului, lupta sa pentru libertate, legatura lui profunda cu pamantul natal. In epica populara, balada ocupa un loc deosebit, exprimand in versuri impresionante o mentalitate arhaica, motiv pentru care este cunoscuta si sub numele de cantec batranesc. Valoarea artistica a acestei specii folclorice a fost subliniata pentru prima data de catre Vasile Alecsandri, care a realizat, in spiritul romantic al apocii pasoptiste, prima colectie de balade tiparita la noi.

"Acea inspiratiune fara seaman, acel suspin al brazilor si al izvoarelor de pe Carpati" - dupa cum denumea Mihai Eminescu - balada "Miorita", este capodopera absoluta a folclorului nostru, o dovada a geniului artistic al poporului roman. Creata in vremurile indepartate ale istoriei noastre, aceasta balada, nascuta din contemplarea lumii si a vietii, reprezinta o culme a creatiei populare si un semn distinctiv al spiritualitatii romanesti in ansamblul ei, capatand aloare emblematica pentru spatiul carpato-dunarean, pe care Lucian Blaga il va numi "spatiu mioritic". Varietatea ideilor si a sentimentelor ce o strabat, precum si gama de nuantate procedee artistice fac din acest poem pastoresc o piesa clasica, unica in stralucirea ei de giuvaer.

Alecu Russo, cel ce a descoperit balada la niste pastori din muntii Vrancei, o considera cea mai frumoasa apopee pastorala a lumii. In studiul intitulat "Poezia poporala" el afirma ca poeti ai lumii ca Ovidiu si Vergiliu "s-ar fi mandrit, cu drept cuvant, daca ar fi compus aceasta minune poetica". Cuvinte frumoase a avut despre balada si Mihail Sadoveanu, care o socotea drept "cea mai nobila manifestare poetica a neamului nostru", motiv pentru care s-a inspirat din ea cand a scris romanul "Baltagul".

Creatia orala "Miorita" sintetizeaza o experienta de viata pentru a o ridica, prin transfigurare artistica, la rang de valoare general-umana. Este experienta de viata a unui popor, experienta milenara de viata a poporului nostru. Transmisa din generatie in generatie pe cale orala, balada are o larga arie de raspandire si peste o mie de variante. Datarea genezei este de fapt imposibila, pentru ca ea este rezultatul unei contaminari succesive intre temele majore ale folclorului nostru.

Tema baladei "Miorita" o constituie o drama din viata pastoreasca, din timpul transhumantei, transhumanta care cuprindea odinioara spatiul carpato-dunarean si care a contribuit la mentinerea unitatii noastre nationale.

In structura compozitionala a baladei se pot distinge doua mari parti: una epica, in care sunt narate faptele si una lirica si dramatica, in care se exprima gandurile si sentimentele ciobanasului aflat in fata mortii. Motivele fundamentale pe care se sprijina variantele poemului mioritc sunt, dupa unele cercetari, in numar de sase:

motivul transhumantei

motivul complotului

motivul mioarei nazdravane

motivul testamentului

motivul alegoriei moarte-nunta

motivul maicutei batrane

Aceste motive sau teme fundamentale se afla intr-o perfecta realtie logica,decurgand unul dintr-altul, completandu-se reciproc intr-o constructie epico-lirica desavarsita.

Scenariul epic al baladei

Prima parte, o adevarata expozitiune, are un caracter epic ce reprezinta imaginea cadrului natural in care se succed faptele. Cadrul epic initial plaseaza personajele in sptiul plaiului romanesc, intr-o atmosfera de calm si seninatate specifica inceputurilor. Aceasta imagine atat de luminoasa ce exoca un acord deplin intre om si natura, este constituita din cele doua metafore cu valoare emblematica de la inceputul baladei: "Pe-un picior de plai/ Pe-o gura de rai". In felul acesta localizarea actiunii este infatisata cu o mare forta de plasticizare. Observam ca epicul este calm, idilic-feeric. Atmosfera senina este sugerata atat de metaforele "picior de plai", "gura de rai", cat si sintagmele "vin in cale", "se cobor la vale".

Metaforele ne introduc intr-o natura de basm, intr-un "rai", un loc al fericirii, unde pastorul se simte linistit. Poetul anonim grupeaza cuvintele care incep cu acelasi sunet, subliniind starea de liniste sufleteasca relevata intr-o natura paradisiaca. In aceasta atmosfera "Iata vin in cale Se cobor la vale/ Trei turme de miei/ Cu trei ciobanei./ Unu-i moldovan,/ Unu-i ungurean/ Si unu-i vrancean".

Observam aici o izbutita antiteza prin care este anuntata aparitia turmelor cu zarva lor caracteristica, prin folosirea in mod gradat a verbelor care redau miscarea: "iata", cu sensul de "uite", "vin", "se coboara". Ciobanii sunt prezentati vag la inceput, fiind incadrati in coordonatele spatio-temporale descrise mai sus, deoarece din primele versuri rezulta si timpul desfasurarii actiunii. E toamna, tarziu, cand turmele coboara "la vale" pentru iernat, cei trei ciobani fiind prezentati in drumul annual al transhumantei. Personajele sunt prezentate printr-o enumeratie, precedata de o interjectie de adresare, care, prin simultaneitatea pe care o presupune intre momentul nararii si cel al receptarii, evidentiaza caracterul oral al creatiei populare, relatie specifica intre cantaret si ascultator. Prezentul verbelor sugereaza o introducere intr-un timp mitic, in care legaturile omului cu universul par firesti, izvorand dintr-un profunda comuniune cu intregul cosmos. In aceste coordonate spatio-temporale doi dintre ciobani pun la cale uciderea celui de-al treilea pe considerente economice, ciobanul moldovean fiind "mai ortoman" si avand "cai invatati" si "caini mai barbati". Hotararea de omor este prezentata de catre autorul anonim cu detasare obiectiva. Poetul anonim se abate de la acest ton o singura data, cand, printr-un dativ etic ("ca sa mi-l omoare") marcheaza participarea sa afectiva al cele relatatem dar si situatia dramatica a ciobanului. Propozitiile sunt introduse rapid, expeditiv, prin cate un "iar" sau "mari". Prin aceasta decizie a celor doi ciobani, opera capata nuante intunecate ce sunt confirmate si de starea naturii ("Pe l-apus de soare/ Ca sa mi-l omoare"). Se creaza astfel corespondenta intre gravitatea complotului si starea naturii, parte integranta a unui peisaj psihic ce rivalizeaza cu imaginea reala creata de faptele efective.

Oita nazdravana

Al doilea motiv al cantecului are in centrul sau mioara nazdravana, animalul oracular, prezent in majoritatea operelor populare, care prin comportamentul sau neobisnuit, atrage atentia stapanului, caruia ii dezvaluie complotul pus la cale de tovarasii acestuia si ii sugereaza masurile normale pe care el ar trebui sa le ia in astfel de imprejurari, pentru a se proteja: "Stapane, stapane Iti chema si-un cane,/ Cel mai barbatesc/ Si cel mai fratesc.".

Partea a doua a baladei, de fapt intriga, este dramatica in totalitate. Dramatismul este omniprezent sub cele doua forme ale sale - starea incordata a situatiei propriu-zise si dialogul dintre cioban si oita nazdravana. Momentul anuntarii primejdiei creste in text prin dramatismul sai si de aceea se impune dialogul, comunicarea directa dintre ciobanas si oita nazdravana, umanizata prin personificare si devenita astfel elementul fantastic al baladei, singurul comun cu basmul.

Autorul staruie mai intai asupra nelinistii oii nazdravane, evidentiind comportamentul anormal, zbuciumul ei puternic si rau prevestitor: "Dar cea miorita/ Cu lana plavita/ De trei zile-ncoace/ Gura nu-i mai tace Iarba nu-i mai place". Animal nazdravan, personificat, capabil sa inteleaga si sa foloseasca limba omului, avand si darul prezicerii, oita este nelinistita presimtind moartea stapanului.

Dramaticul are acum ca modalitatea fundamentala de expresie dialogul. Prin dialog se releva relatia stransa dintre animalul credincios si stapan, reciprocitatea sentimentelor dintre om si animal, perfecta armonie dintre om si profesia sa. Comunicarea sufleteasca dintre cei doi eroi, marea afectiune care ii leaga, este sugerata pe de-o parte prin folosirea diminutivului, iar pe de alta parte de propozitiile cu caracter interogativ de o mare gingasie sufleteasca. Cu cuvinte afectiv-mangaietoare, ciobanul isi exprima nelinistea intreband: "Miorita laie/ Laie, bucalaie/./Ori esti bolnavioara/ Draguta mioara? Negatiile ("Gura nu-i mai tace Iarba nu-i mai place!") subliniaza nelinistea pe care i-o provoaca ciobanului aceasta comportare, dragostea lui pentru animale, iubirea fata de profesie.

Tensiunea dramatica este gradata si se intensifica pe masura ce pacurarul repeta intrebarea prin care vrea sa afle de ce mioara este nelinistita, punctul de maxima intensitate fiind atins in clipa cand ea destainuie complotul insotitorilor. Printr-un limbaj afectiv, oita isi indeamna stapanul: "Da-ti oile-ncoace." sau "Stapane, stapane Iti cheama s-un cane.". Complotul este comunicat abia la sfarsit, cu grija de a nu speria: "Ca l-apus de soare/ Vreau sa mi te-omoare. Oita nazdravana traieste o emotie puternica, se teme pentru viata stapanului si de aceea replica ei marcheaza aceste sentimente fie prin folosirea superlativelor ("cel mai barbatesc" si "cel mai fratesc"), fie prin repetarea vocativului "stapane". Locul propus de ea pentru ascunzis are pecetea tainei, caci este zavoiul cel negru, invaluit in umbra. De asemenea, chiar momentul cand va trebui sa se infaptuiasca omorul va fi un ceas incert, cel al apusului de soare.

Dialogul dintre pastor si animalul nazdravan este o ipostaza a dialogului mai profund dintre om si lume, fluxul comunicativ fiind invaluit de o caldura afectiva, vizibila in aparitia dativelor atice si a diminutivelor, mentie sa micsoreze spaima produsa de pericolul mortii iminente.

Testamentul ciobanului

Partea a treia contine momentul nelipsit din toate variantele "Mioritei", cea a testamentului, parte centrala a baladei in care este descrisa atitudinea ciobanasului in fata mortii. Dupa ce a aflat primejdia de care este amenintat, ar fi de asteptat ca oierul sa reactioneze vehement in acest moment de tensiune, insa, contrar asteptarilor, el se linisteste, atitudinea sa fiind mai curand una de renuntare la lupta si de acceptare a destinului. El are puterea sufleteasca sa lase mioarei un testament, prin care viata reala va continua in plan ideal, intrucat pastorul vrea sa patreze insemnele existentei sale terestre si dupa trecerea in nefiinta.

Daca pana aici poemul a avut un pronuntat caracter epic, accentul cazand pe fapte, pe impliniri: coborarea oilor de la munte, hotararea ciobanilor, desconspirarea complotului, sfaturile de aparare ale oii nazdravane, de aici inainte el va avea un evident caracter liric. Facand dovada unei extraordinare intuitii artistice, autorul anonim converteste totul intr-un emotionant monolog liric, prin care ciobanasul isi exprima ultimele dorinte inaintea mortii. Folosirea viitorului popular sugereaza nesiguranta momentului. Partea cea mai ampla a baladei contine doua secvente relativ distincte, legate intre ele prin obiectul unic al dorintelor tanarului cioban in eventualitatea mortii apropiate: implinirea de catre cei ramasi a ceremonialului funebru si alegoria moarte-nunta, prezentarea mortii ca pe un ceremonial nuptial.

Desi s-a vorbit foarte mult despre atitudinea vecina cu resemnarea, despre impacarea eroului cu eventualitatea despartirii sale, unii vazand aici aplecarea noastra, a romanilor catre fatalitate, trebuie subliniat ca ciobanul din "Miorita" se comporta asemenea tuturor oamenilor simpli, impacati cu gandul mortii, demni si curajosi in fata trecerii in nefiinta. Ultimele sale dorinte, transmise mioarei nazdravane, au in vedere implinirea de catre cei ramasi a tuturor celor indatinate la moarte cuiva, implinire deci a ceremonialului funebru, in conditiile speciale ale mortii departe de casa, de sat, de ai sai. Poate sa para ciudat faptul ca ciobanasul cere, chiar prezumtivilor sai asasini sa implineasca datina, dar astfel isi dovedeste, o data mai mult, superioritatea fata de acestia, pe care continua sa ii considere oameni, capabili sa se conformeze prescriptiilor morale ale societatii traditionale: "-Oita barsana De esti nazdravana/ Si de-a fi sa mor/ In camp de mohor,/ Sa-i spui lui vrancean/ Si lui ungurean/ Ca sa ma ingroape/ Aice pe-aproape.".

Eroul iubeste viata si este profund legat de peisajul familiar din preajma stanei, asa incat prima dorinta este aceea de a fi inmormantat in stana de oi, ceea ce subliniaza atasamentul pentru meseria aleasa. In dragostea pentru indeletnicirea sa, ciobanul nu isi poate imagina despartirea, chiar dupa moarte, de stana lui, de oile sale sau de cainii sai. Este aici neputinta omului de a se desprinde de sensul grav si profund al unei existente. De fapt, ciobanului moldovean ii apare ca un lucru imposibil ideea ca trebuie sa se desparta de viata. Legatura sufleteasca cu mediul in care a trait este incontestabila si profunda, dar ea trebuie explicata in primul rand printr-un mare regret trait firesc de un tanar care se desprinde dureros de viata indragita si care de aceea isi cauta compensatii. Acesta isi intampina destinul cu demnitate, cu curaj, fara sa comenteze in nici un fel omorul, act considerat de el atat de condamnabil incat nu merita a fi discutat.

Locul si obiectele ingroparii dezvaluie dragostea ciobanului fata de indeletnicirea sa, de stana de oi cu care urmeaza sa comunice postum, prin instrumentele muzicale tipice pastoriei. El doreste "Ca sa ma ingroape/ Aice pe-aproape In strunga de oi,/ Sa fiu tot cu voi;/ In dosul stanii/ Sa-mi aud canii". El doreste sa pastreze fluierasul, sa pastreze deci cantecul ca expresie a sufletului sau, voind la cap "Fluieras de fag,/ Mult zice cu drag!/ Fluieras de os,/ Mult zice duios!/ Fluieras de soc,/ Mult zice cu foc!". Paralelismul, specific creatiei orale si inteles ca un caz particular al repetitiei, subliniaza in versurile de mai sus valoare cantecului, prin care insul folcloric isi exprima o gama larga de sentimente, mergand de la duiosie pana la bucuria exuberanta a jocului cantat pe fluierasul de soc. In acest pasaj se face un adevarat elogiu doinei, apreciata drept culme a poeziei lirice populare, prin diversitate tematica, frumusetea imaginii artistice si profunzimea sentimentelor.

Subtila este si trecerea de la planul umanului la cel al naturalului, vantul, simbol al existentei efemere, va fi dupa moartea ciobanului cel care, in mod fabulos, va da glas durerii, caci: "Vantul cand a bate/ Prin ele-a razbate/ S-oile s-or strange Pe mine m-or plange/ Cu lacrimi de sange!". In sinea sa eroul spera sa fie jelit de oile lui intr-o asemenea masura, incat plansul lor sa atinga superlativul durerii "cu lacrimi de sange", metafora ce semnifica omorul.

Tot in testament, pastorul isi prezinta moartea ca pe un ceremonial nuptial, la care participa intreaga natura si a carei motivatie consta in dorinta ciobanului de a ascunde oitelor adevarul asupra soartei sale pentru a le scuti de suferinta, ceea ce reliefeaza o trasatura majora a sufletului sau, sensibilitatea.

Aflat in mijlocul cantecului, testamentul ciobanului contine raspunsul posibil la intrebarea esentiala pe care si-au pus-o oamenii de oriunde si dintotdeauna privind misterul vietii si al mortii.

Maicuta batrana

Ultimul episod aduce in scena pe "maicuta batrana" care isi cauta fiul, combinand doua motive de larga circulatie in epica versificata - "maica batrana" si portretul tanarului, la care se adauga, cu unele modificari de nuanta, ultima parte a testamentului. Se trece astfel de la desfasurarea epica a faptelor la un adevarat monolog liric, care pregateste dureroasa lamentatie a mamei. Femeia-mama este, in general, un simbol al nasterii eterne a vietii dintr-un haos primordial, dar, in balada, "maicuta batrana" nu este doar expresia perpetuarii umane, ci devine, prin singurul epitet care ii contureaza imaginea ("batrana"), depozitarea unei stravechi intelepciuni prin care ea poate descifra semnele unei lumi mitice, in care omul s-a contopit cu natura. De aici si nota de generalitate a portretului ei, precum si dorinta ciobanului de a nu i se spune ca la nunta lui a cazut o stea, in credinta populara, semn al mortii. In acest context intrarea in vesnicie este privita ca moment al ritmurilor biologice fundamentale, integrate amplei evolutii cosmice. Singurul amanunt asupra portretului ei fizic este "braul de lana", element caracteristic femeilor de oieri. Nu este vorba de o mama anume, ci de personificarea dragostei pline de ingrijorare si sacrificiu a mamei eterne.

Mama este un adevarat portret al durerii si al nelinistii, caci ea isi cauta pretutindeni fiul, traind spaima de a-l pierde definitiv. Aici dramaticul se impleteste cu liricul pentru a sublinia tensiunea sufleteasca a eroinei care isi cauta fiul pierdut, parca traind presentimentul mortii. Impresia de miscare si de durere se realizeaza prin enumerarea unor gerunzii ("lacrimand", "alergand", "intreband", "zicand"), dar si prin propozitii interogative: "Cine mi-au vazut/ Mandru ciobanel/ Tras printr-un inel?".

Dragostea mamei pentru fiul ei se concretizeaza intr-un excelent portret fizic realizat descriptiv in propozitii eliptice si comparatii luate din universul rural, intr-un superlativ care confera eroului trasaturi de Fat-Frumos. Frumusetea spicului de grau, albul laptelui sau mura campului, folosite in comparatii care se acumuleaza in portret demonstreaza ca eroul mai avea inca un ascendent fata de dusmanii sai. Alaturi de bogatia turmelor si de un profil moral de exceptie, portretul fizic vine sa completeze imaginea eroului ideal realizata in viziunea artistului popular. Portretul ciobanelului, de o frumusete parca ireala, este comunicat in text prin intermediul stilului direct transfigurat de duiosia mamei. El exprima idealul de cuceritoare barbatie pe care si l-a format, de-a lungul veacurilor, poporul nostru; este vorba de frumusetea tineretii eterne: "Mandru ciobanel/ Tras printr-un inel Fetisoara lui Spuma laptelui;/ Mustacioara lui Spicul graului;/ Perisorul lui Pana corbului;/ Ochisorii lui Mura campului". Este astfel conturat portretul fizic al personajului principal, ce a fost completat in toate celelalte parti prin trasaturi sufletesti ce fac din el personajul mioritic care isi infrunta destinul, asteptand moartea precum o izbavire.

Moartea ca nunta

Ultimul motiv, moartea ca nunta, va impresiona puternic cititorul prin atitudinea filosofica ce o contine. Moartea este prezentata neobisnuit pentru imaginile traditionale, dar de fapt nu reprezinta decat compensatia meritata de tanarul lucid care isi priveste posibilul sfarsit fara spaima, cautand solutia salvarii sale in mijlocul naturii. Omul se cununa cu natura eterna, contopindu-se cu ea in vesnicie, ceea ce explica de ce pe plan artistic totul imbraca forma alegorica a unei nunti. Nunta mioritica, desi are ca punct de plecare credinta populara ca fiecare om isi are steaua lui care va disparea o data cu el, ("Ca la nunta mea/ A cazut o stea"), este mai mult decat atat, caci semnificatiile sale sunt mai profunde pentru artistul anonim. Alegoria folosita de poetul popular da acestei nunti dimensiuni fantastice, impresionand prin viziune poetica. Originea ei sta in obiceiul casatoriei simbolice a mortilor tineri, celibatari, cu o persoana in viata sau cu un partener vegetal, bradul. "Zorile" si "Bradul" sunt cantece ceremoniale care surprind tocmai asemenea ritualuri arhaice, menite sa faciliteze drumul spre lumea de dincolo al celui care poate pierde cararea fireasca, pentru ca nu si-a implinit existenta in nunta, privita ca o etapa obligatorie in viata omului. Socotita a fi un moment esential in realizarea scopului unui om pe pamant, casatoria este de fapt o etapa obligatorie in deslusirea propriului sine, o trecere necesara pentru orice individ. Neparcurgerea ei ar duce implicit la neimplinirea fiintei umane si afecteaza insusi procesul celeilalte treceri, de dupa moartea fizica, in lumea de dincolo. Astfel, fara rude sau prieteni devotati, ciobanul imagineaza singura solutie posibila in asemenea imprejurari sub forma nuntii sale cu o fata de crai, imagine personificata si infrumusetata a mortii.

Ciobanul mioritic, izolat de lume prin chiar indeletnicirea sa, gaseste o singura solutie pentru implinirea datinii, nunta cosmica. El se integreaza astfel in natura, continuandu-si existenta in alt mod prin asimilarea lumii umane macrocosmosului, care este vesnic. In acest fel este depasita conditia limitata de muritor, si nu intamplator, nasii, care in comunitatea romaneasca au un rol initiatic, sunt soarele si luna, astri tutelari ai pamantului. Nuntasii sunt copacii codrului, brazii si paltinasii, ce sugereaza puterea regenerativa a firii. Ritualul nuptial este oficiat de munti, simbol al statorniciei prin neclintirea lor in fata trecerii timpului. Lautarii sunt pasarelele, care, in acest context, unesc frumusetea naturala cu cea creata de om. Imaginea auditiva o va contrapuncta apoi pe cea vizuala a stelelor-faclii, care lumineaza cale celui intrat in lumea de dincolo, stralucirea lor fiind insa rece, ca tot cee ce tine de acest univers nemuritor. Elementele macrocosmice, personificate, sunt coborate astfel din inaltimea vesniciei si infuzate intr-un cadru familiar. Exista aici o adevarata mitologie populara, elemente ale naturii cosmice si ale codrului umanizate si sensibilizate prin personificare. Trairea afectiva este de intensitate maxima, chiar daca nu se manifesta tumultos, ci este doar intrevazuta dincolo de linistea viziunii poetice, care exprima o demna si adanca intelegere a destinului uman. Omul din popor a vazut astfel, la modul alegoric, topirea sa in natura, legatura definitiva cu marele univers, metamorfozata intr-o cununie solemna si grandioasa: "Sa le spui curat/ Ca m-am insurat/ Cu-o mandra craiasa A lumii mireasa;/ Ca la nunta mea/ A cazut o stea Soarele si luna/ Mi-au tinut cununa Brazi si paltinasi/ I-am avut nuntasi,/ Preoti, muntii mari,/ Paseri lautari,/ Pasarele mii/ Si stele faclii!".

Trebuie sa subliniem ca, din ceremonia nuntii, artistul popular pastreaza doar partea festiva si solemna, imprimand textului o tonalitate grava si o mare tristete. Nimic din veselia si abundenta unui praznic nu apare aici, pentru ca ceea ce intereseaza este faptul ca eroul nu trece in alta lume singur, ci infrunta momentul alaturi de natura prietena, asa cum fac toti eroii basmelor in momentul stingerii lor.

Caracterizarea ciobanului

Statutul de personaj principal al baladei "Miorita" este atribuit ciobanului moldovean. Autorul popular participa intens la evenimente si il simpatizeaza, el fiind sub amenintarea unui complot, fapt pentru care in text va aparea dativul etic al pronumelui "mi".

Complotul este privit cu interes, iar justificarea sa, ce apeleaza la o adevarata aglomerare de argumente aduse in text cu ajutorul enumeratiei, devine o caracterizare a eroului principal: ". mai ortoman/ Si-are oi mai multe,/ Mandre si cornute,/ Si cai invatati,/ Si caini mai barbati!.". De aici se pot desprinde caractere ale baciului moldovean, el fiind un bun gospodar, mai priceput in meseria sa decat ceilalti doi ciobani.

Pe plan fizic personajul principal este descris precum un simbol al tineretii, vigorii, dar si al candorii, reprezentand idealul de frumusete virila, inteles in limitele canoanelor populare: "Mandru ciobanel/ Tras printr-un inel". Conturat printr-un cumul de epitete metaforice, portretul sau este realizat prin compararea elementului uman cu cel natural,metoda prin care este evidentiata puternica comuniune a romanului cu intreaga fire. In acest pasaj se remarca diminutivele specifice versului popular, monorima, ca si ritmul trohaic si masura scurta: "Fetisoara lui/ Spuma laptelui Mustacioara lui/ Spicul graului Perisorul lui/ Pana corbului Ochisorii lui/ Mura campului ". Arta acestui portret este fara analogii in cuprinsul intregului nostru folclor. Un sir grabit de comparatii, de fapt metafore incadrate in patru constructii eliptice de predicat, se organizeaza intr-o constructie omogena si compacta, la care contribuie si succesiunea ritmica a unor forme gramaticale identice. Muzicalitatea versului este subliniata de repetitia atributului pronominal "lui", rimat cu articolul hotarat "lui". Portretul ciobanului, de o frumusete parca ireala, este comunicat in text prin intermediul stilului direct transfigurat de duiosia si dragostea mamei. El exprima idealul de cuceritoare barbatie pe care si l-a format, de-a lungul veacurilor, poporul nostru, despre frumusetea tineretii eterne.

Ar fi complet gresit sa consideram reactia tanarului cioban la aflarea vestei posibilei morti ca o dovada de pasivitate, de resemnare, de fatalism. El, fara a fi un luptator cu palosul, priveste posibilul sfarsit fara teama, cautand solutia salvarii de sine ca un o intreg, dovedind inca o data superioritatea sa morala fata de ceilalti doi ciobani, cat si pretuirea valorilor morale. Privind moartea ca pe un fenomen natural, chiar daca aici este vorba de o moarte naprasnica, violenta, dar inca ipotetica, ciobanul mioritic se gandeste la destinul lui si al celor apropiati in eventualitatea mortii. El este preocupat, in singuratatea muntelui, de savarsirea tuturor randuielilor traditionale pentru implinirea lui ca om si pentru a-si asigura prezenta postuma in mediul pastoral care ii este atat de familiar.

Iubirea de natura, dragostea de viata, de munca-i zilnica, duiosia si gingasia cu care se gandeste la soarta oilor si apoi la cea a mamei sunt calitati sufletesti pe care poetul popular tine sa le puna in evidenta. Dragostea filiala ce o nutreste este dovedita de mistificarea adevarului in ceea ce priveste vestea mortii sale: "La cea maicuta/ Sa nu-i spui draguta/ Ca la nunta mea/ A cazut o stea".

Astfel ciobanasului ii este oferit un statut de erou pentru intreaga spiritualitate romaneasca. Intre Eminescu, care in "Mai am un singur dor", ar vrea sa fie lasat sa moara "in linistea serii", "la marginea marii" si ciobanasul care cere sa fie ingropat "in strunga de oi", "in dosul stanii", diferenta este numai de loc, intensitatea sentimentului si frumusetea zicerii fiind egale.

Relatia om-natura

In balada "Miorita" este prezentata legatura specific romaneasca dintre om si natura ce a caracterizat din totdeauna poporul nostru.

Inca de la inceput este descris cadrul natural ce va sustine poetic alegoria de la sfarsitul baladei, fiind prezentat un fapt obisnuit, transhumanta turmelor de oi ce coboara de la munte pentru iernat. Versurile de la inceput confera spatiului calitati deosebite, el devenind un ideal al existentei romanesti, caracterizat prin calm si seninatate, avand chiar o aura de basm. Influenta sa asupra omului este benefica, teroarea mortii sfarsind, caci existenta poate fi continuata in elementul natural "Pe-un picior de plai/ Pe-o gura de rai". Acesta este plaiul romanesc specific, "gura de rai" care poate fi considerata o metafora concentrata, o imagine sintetica a naturii, dar si un peisaj cvasifantastic amintind de lumea basmului.

Din testamentul ciobanasului reiese dragostea sa pentru spatiul in care traieste, care va fi regasit si dupa moarte. Vantul, simbol al existentei efemere, va fi cel care va da glas durerii, dupa moartea ciobanului ce isi doreste ca si in lumea de apoi sa regaseasca aceleasi caractere ale taramului pe care traieste. In acest scop el va imagina procesul implinirii sale sufletesti sub forma unei casatorii cu natura, mariaj vesnic cu moartea. Originea acestei alegorii sta in boiceiul popular, al casatoriei simbolice a mortilor tineri, celibatari, cu un element vegetal. In acest sens exista in comunitatea rurala romaneasca cantece ceremoniale ce surprind tocmai aceste ritualuri arhaice. Integrarea in natura, viata vesnica sub aceasta forma a fiintei umane are deci puternici origini in obiceiurile stravechi romanesti, fiind dintotdeauna aproape de sufletul romanului.

Chiar prin personificarea mioritei, precum prezenta in basme a unor animale cu puteri exceptionale ce ajuta intotdeauna eroul pozitiv, se poate stabili o legatura intre om si natura. Prin folosirea diminutivelor "draguta" si "miorita" este stabilit felul legaturii intre ciobans si oaia nazdravana, ce poate reprezenta vasnica intr-ajutorare intre fiintele omenesti si cadrul natural in care traiesc.

In cadrul baladei este subliniata integrarea umana in natura, precum si legatura istorica dintre roman si aceasta, motivul fiind reprezentativ pentru creatiile populare romanesti.

Fantastic si real

In balada "Miorita", precum in majoritatea creatiilor populare, fantasticul este o parte imoprtanta a structurii epice, acest element fiind regasit sub diferite forme in toate motivele ce compun balada.

Astfel in primul motiv, prezentarea spatiului si a evenimentului sunt caracteeristice la poporul roman. Taramul pe care se petrece actiunea poate fi caracterizarea spatiului romanesc, iar coborarea oilor de la munte, transhumanta anuala este un fenomen obisnuit ce rezulta din ocupatiile de baza ale romanilor de-a lungul veacurilor. Fantasticul este prezent sub forma idealizarii frumusetii taramului descris, aceasta calitate a sa fiind dusa la maxim. El este comparat cu gradina raiului, simbol al frumusetii absolute, sugestie transmisa de expresia "o gura de rai".

In al doilea motiv, cel al complotului, mioara, animal oracular, presimte pericolul de care este amenintat stapanul sau si intre ei existand o relatie de afectiune profunda, ea il instiinteaza despre complotul celor doi. Intervine fantasticul, mioritei fiindu-i atribuite, prin intermediul presonificarii, caracteristici specifice fiintei umane. Ea, prin sfaturile date, ia rolul de reprezentant al naturii ce este mereu de partea eroului pozitiv, ajutandu-l, personaj mereu prezent in absme, de unde rezulta buna cunoastere de catre autor a fabulosului in forma sa populara.

In al treilea motiv se distinge impletirea elementelor reale cu cele fantastice cu manifestarea posibila a oilor: "S-oile s-ar strange/ Pe mine m-or plange/ Cu lacrimi de sange". Metafora "lacrimi de sange" exprima imbinarea suferintei fizice exprimata prin substantivul "de sange" si cea psihica exprimata de substantivul "lacrimi". Oiilor le este atribuita o calitate nespecifica, cea a suferintei, prin care ele depasesc sfera obisnuitului.

In motivul maicutei batrane comportarea sa la posibila disparitie a fiului ei devine o presupusa prezenta la epic. Atitudinea sa este tipica unei mame disperate. Durerea sugerata de verbele la gerunziu si suferinta exprimata prin verbul "lacrimand" sunt sentiment normale pentru o persoana ce s-ar afla in situatia sa: "Maicuta batrana/ Cu braul de lana Din ochi lacrimand,/ Pe camp alergand,/ Pe toti intreband/ Si la toti zicand.". Portretul ce il face fiului ei este obtinut prin compararea umanului cu natura, fiind compus din datele reale si fantastice, caci trasaturile astfel realizate pot fi regasite intr-un ideal de frumusete masculina, el poate defini chipul lui Fat-Frumos.

In motivul alegoriei, precum in "Calin", ritualul nuntii este foarte apropiat de cel al unei nunti taranesti, in care elementele naturii personificate, tinand locul nuntasilor, au un rol prestabilit. Rolul elementelor naturale este cel de a proiecta sarbatoarea in imensitatea cosmica ce o determina: "Soarele si luna/ Mi-au tinut cununa Brazi si paltinasi/ I-am avut nuntasi,/ Preoti, muntii mari.". Prin metafora "a lumii mireasa", care are sursa de plecare un element real si anume "craiasa", singura prezenta feminina a baladei, ce ii este sortita ciobanasului, devine o prezenta fara egal in lumea reala, transformand nunta intr-un eveniment iesit din limita realului, o forma de integrare cu cosmosul vesnic.

De-a lungul epicului baladei, elementele fantastice si cu cele reale, de altfel efect al procedeelor stilistice, sensibilitatii si bnnului gust popular, alcatuiesc insusi spiritul operei, devenind indispensabile unei exprimari complexe.