EPOCA LUI EMINESCU (1880-1900)

EPOCA LUI EMINESCU (1880-1900)

 
            Mihai Eminescu (1850-1889) este una din figurile cele mai mari ale literaturii romanesti. Viata sa este, poate, mai bine cunoscuta decat a tuturor poetilor nostri; pentru unele epoci ale vietii lui s-au dat la lumina chiar amanunte de putina insemnatate. Desi el (in Satira I) a aruncat cateva sageti in contra biografilor, care rascolesc viata scriitorilor si se ocupa de 'micile mizerii ale unui suflet chinuit', soarta a voit ca el insusi sa cada 'prada' acestei tendinte. Motive de ordin superior, dar si din cele putin serioase, explica lucrurile acestea. O bibliografie aproape completa se gaseste la finele lucrarii d-lui N. Zaharia (Eminescu, viata si opera sa, Bucuresti 1912).
            Stim deci, ca, dupa mama, Eminescu se tragea dintr-un cazac emigrat in tara, casatorit cu o romanca, iar dupa tata dintr-un rutean. Tatal sau era insa stabilit in tara de multa vreme si ajunsese sa aiba chiar rang boieresc, dupa 1841, Mihai Sturdza il face caminar. S-a indeletnicit cu agricultura si diferite negutatorii.
            Parintii lui avura 10 copii, intre care poetul fu al 6-lea.
            S-a discutat multa vreme despre data nasterii lui. Gasindu-se chiar actul oficial din registrul primariei s-a vazut ca aceasta data e: 15 ianuarie 1850.
            Primii ani ai copilariei a trebuit sa-i petreaca parte la Ipotesti (mosia parin teasca), parte la Botosani. In 1856 a fost trimis la Cernauti; aci a invatat cursul primar si apoi trei clase secundare, avand profesor si pe Aron Pumnul, pentru care a pastrat o mare admiratie. Fiindca s-au cautat matricolele scolare, se stie ca era scolar nedisciplinat si ca a ramas repetent. Se mai stie ca a stat catava vreme si in Blaj si ca de trei ori a fugit de la scoala intovarasindu-se cu trupe de actori ambulanti.
            Aceste intamplari s-au petrecut intre anii 1864-67. In acest interval a fost catva timp si practicant al tribunalului din Botosani. Traiul lui de artist ratacitor a fost plin de suferinte si de mizerii. Caragiale scrie in 1889 ca-l cunoscuse cu vreo 20 de ani mai inainte (poate in toamna anului 1866) si aflase ca intr-un rand ajunsese randas la un han.
            In aceasta vreme se desteapta si talentul sau poetic. Prima poezie o scrie la moartea fostului sau profesor, Aron Pumnul (1866), care se publica intr-o brusura ocazionala (Lacramioarele invataceilor, Cernauti, 1866). Altele sunt provocate de iubirea pentru o artista din trupa (Amorul unei marmore) si altele sunt fantastice sau patriotice. Primele sale poezii au fost publicate in 'Familia' revista lui I. Vulcan, care i-a schimbat numele din Eminovici in Eminescu.
            In 1869 tatal sau l-a trimis sa-si urmeze studiile la Viena, unde fu coleg cu I.Slavici, care ne da amanunte despre traiul de acolo.
            Fiind student extraordinar (de vreme ce n-avea bacalaureatul), el urma staruitor numai cursurile care il atrageau mai mult: economia nationala, dreptul roman, dar lucra singur foarte mult, citind si traducand carti literare si filozofice din toate timpurile. Adan-cea pe Confucius si pe Platon, pe Spinoza si pe Fichte. Din Kant a tradus ceva. Manu scrisele lui, care se gasesc la Academie, arata rabdarea cu care facea cercetari si extrase.
            Pe cand se afla la Viena, trimise revistei 'Convorbiri literare' poezia Venere si madona, care fu publicata in nr. pe aprilie 1870 si in care redactorii intrevazura un talent deosebit. Dupa aceea veni in Iasi si dobandind ajutor de la societatea 'Juni mea' se duse sa-si completeze studiile la Berlin si Jena. T. Maiorescu il indemna sa-si treaca examenul de doctor pentru ca venind in tara sa ceara o catedra la universitate.
            Eminescu nu putu raspunde acestei asteptari si de aceea - dupa intoarcerea in tara - il vedem la 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii din Iasi, iar la 1 iulie 1875 revizor scolar. Acestea sunt cele mai inalte functiuni pe care le-a ocupat Eminescu. In aceasta epoca vedem ca a fost si profesor la liceul nou din Iasi.
            Scos din revizorat la 1 iulie 1876, el gasi loc de redactor al 'Curierului de Iasi', o foaie administrativa si judiciara, in care se publicau acte oficiale si in care el introduse rubrici variate, in care trata cele mai diverse chestiuni: politica si teatru, literatura si critica sociala, istorie si economie politica. Situatiunea aceasta era prea putin platita si prea modesta, de aceea primi cu multumire locul de redactor la ziarul 'Timpul', pe care-l pastra mai multi ani (1877-1883).
            In aceasta vreme el ajunse la dezvoltarea deplina a talentului sau si produse operele cele mai stralucite. Munca de ziarist - pe care o socoteste el istovitoare - precum si viata dezordonata ce ducea, desigur si boala care-l rodea de mult si de care nu se ingrijea, toate il dusera la nebunie.
            Nenorocirea aceasta atrase deodata bagarea de seama a lumii la poeziile sale. T.Maiorescu aduna pe cele pe care le socotea mai izbutite (numai cele publicate in 'Convorbiri') si le publica intr-un volum (1883), primit cu simpatie, chiar cu admiratie din ce in ce crescand de la o editie la alta.
            Restabilit din boala, dupa o cura la Viena, Eminescu fu catva timp (1884) subdirector la biblioteca din Iasi, dar boala-i reveni in 1886. Ingrijit catava vreme in azilul de langa manastirea Neamtului si in Botosani, unde se afla o sora a sa, infirma si dansa, el se gasi in mare lipsa, dar publicul romanesc din toate unghiurile, prin tot felul de colecte si reprezentatii, ii manifesta dragostea si-i inlesni alinarea suferintelor.
            Simtindu-se ceva mai bine, veni in Bucuresti in 1888. Aci cerca sa-si reia munca literara. In tovarasie cu cativa amici scoase o revista 'Fantana Blanduziei', publica poezii si diferite articole; dar in anul urmator boala ii reveni pentru cea din urma oara si dus la casa de sanatate din strada Plantelor, muri la 15 iunie 1889.
            Inmormantarea i-a fost simpla, insa studentimea si scolarimea a cautat sa-i inlocuiasca, prin caldura simtirilor lor, stralucirea oficialitatii.
            La moartea lui Eminescu nu se cunostea decat volumul de poezii si cateva nuvele. Erau, negresit, cele mai bune lucrari, dar ele nu puteau sa faca cu putinta a se intelege evolutiunea talentului lui.
            In 1890 V.G. Mortun, edita un volum de proza si de versuri; aci se vazura primele incercari ale lui Eminescu, publicat in alte reviste, nu in 'Convorbiri literare'.
            In 1891 Gr. Paucescu, care fusese catava vreme director al ziarului 'Timpul', aduna intr-un volum articolele politice aparute in acest ziar.
            De atunci, o suma de editiuni iesira la lumina. Mai tarziu, incepura a fi cercetate manuscrisele lui si diferitele gazete in care publicase cate ceva si astfel publicul putu sa cunoasca si criticile sale literare si poeziile populare adunate de el, si poeziile postume si romanul Geniu pustiu si doua piese de teatru si alte diferite articole.
            Proza politica a lui Eminescu e inspirata de ideile conservatoare pe care trebuia sa le sustina in ziarul 'Timpul', dar el nu e numai ziaristul marginit la polemicile zilnice, caci cultura si talentul sau literar il indeamna sa afle cateva idei generale drept temei al luptei politice dintr-un anumit moment. Astfel inventa el teoria strainismului paturii superpuse, iar prin 'patura superpusa' intelege numai pe membrii partidului liberal. Ei ar fi urmasi directi ai fanariotilor: acestia au invins elementul autohton in 1700 si au intemeiat 'domnia fanariota'; la 1821 elementul romanesc s-a ridicat contra lor si a biruit, iar la 11 februarie 1866 a invins din nou elementul strain. Aceasta teorie, falsa din punctul de vedere al adevarului istoric, era nepotrivita si cu lupta politica a vremii in care scria, caci daca Bratianu si Rosetti, care au luat parte la inlaturarea lui Cuza erau 'fanarioti', tot asa de 'fanariot' era atunci si Lascar Catargiu, pe care Eminescu il lauda si care era chiar seful partidului conservator in acel moment. Patima politica ii intuneca logica, il face sa critice guvernul liberal chiar si pentru infiintarea spitalurilor satesti, zicand ca asemenea lucruri nu se mai gasesc 'nicaieri in lume' si ca ele sunt dovada 'morbiditatii pe care a pricinuit-o el singur'; patima aceasta ii trivializeaza stilul, incat ajunge sa numeasca si pe adversarii politici 'sediment de pungasi si de cocote'.
            Interesanta desigur pentru cunoasterea activitatii intregi a lui Eminescu, te intrebi daca publicarea acestor articole a fost un adevarat serviciu pentru memoria lui. Se poate zice ca sunt mai judicioase - desi discutabile in amanunte - articolasele ce au aparut inainte de a trece la 'Timpul' si care s-au adunat de d-l I. Scurtu sub titlul de Scrieri politice si literare (Bucuresti, 1905).
            Proza poetica o reprezinta povestirea Fat-Frumos din lacrima, nuvela Sarmanul Dionis si romanul Geniu pustiu.
            Renumele cel mare a lui Eminescu se datoreste poeziilor sale.
            Primele incercari scrise intre 1866 si 1869 sunt - cum a aratat Ang. Demetriescu intr-un studiu (Liter. si arta, VII, 359) - niste imitatiuni dupa Alecsandri, Bolinti neanu si Sihleanu. De la acestia ia subiecte, ia imagini si cuvinte. Mai interesante din toata grupa aceasta sunt: La Bucovina, Junii corupti, Ce-ti doresc eu tine, dulce Ro manie; chiar acestea insa sunt departe de a prevesti pe poetul de mai tarziu.
            Cu anul 1870 se incepe a doua serie a poeziilor lui (1870-1874), din care fac parte, pe langa Venere si madona prin care debuteaza la 'Convorbiri'; Epigonii, Mortua est pe care le analizeaza T. Maiorescu in paginile consacrate lui Eminescu in articolul Directia noua, apoi Egipetul, Inger si demon, Imparat si pro letar. In acestea apare personalitatea poetului prin imagini indraznete, printr-un vocabular cu vorbe poetice ca si necunoscute pana atunci, printr-o critica mai mult decat severea a organizatiei sociale si prin idei curioase si paradoxale. Nesiguranta limbii si a versi ficatiei, obscu ritatea multor cugetari ne fac sa socotim bucatile acestea ca formand o perioada de tranzitiune.
            Poezia sa apare perfectionandu-se din ce in ce in epoca dintre 1876-1880, cand poezia romantica Strigoii sta alaturi cu Calin inspirata, in parte, din basmele noastre, cand ideile budiste transpira in Rugaciunea unui dac si cand influenta poeziei poporane se vede in Freamat de codru si Craiasa din povesti.
            Apogeul productiei sale poetice il atinge Eminescu intre 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafarului si multimii de poezii mici in care se arata in deplinatatea lor toate calitatile lui.
            El mai publica si dupa ce se insanatoseste din primul atac al boalei (1884-88), dar acestea sunt cu totul slabe sau copiate dupa vreun autor pe care nu voieste sa-l spuna.
            Un mare numar din poeziile lui sunt erotice. Cea mai mare parte din ele arata desfasurarea unui singur roman, care i-a fermecat si, poate, i-a si inveninat viata. Nu mai este o indiscretiune nepotrivita de a pronunta aici numele Veronicai Micle, poeta si ea, care i-a deplans moartea printr-o poezie intitulata Lui:
           
            Ce n-ar da un mort din groapa pentr-un rasarit de luna
            Ai zis tu, si eu atuncea cand pe-a dorului aripe,
            Dusi de al iubirii farmec, privind cerul impreuna,
            Ne visam eternitatea in durata unei clipe.
           
            Faptele se petrec ca si viata multor poeti. Ea citeste Venera si Madona si se entuziasmeaza de autorul necunoscut. In 1873 are prilejul sa-l cunoasca la Viena. Curand poetul se stabileste la Iasi, unde frecventeaza adunarile 'Junimii'si saloanele familiilor celor mai distinse. E frumos, e admirat de femei si ca poet si ca om. El distinge pe dansa, o iubeste discret, iubirea e impartasita si astfel incepe poezia de amor a lui Eminescu.
            Inceputul este romantic: femeia iubita este ingerul. Ea vine si-l dezmiarda. O chiama la izvor si ea raspunde la chemarea lui. Dar fericirea nu o gaseste in toate clipele: daca vine cateodata si patrunde in singuratatea lui, altadata o asteapta zadarnic. Cand ea e departe, ii sufera greu lipsa si traieste cu amintirea ei in mijlocul naturii, care pare ca impartaseste regretul lui. In asemenea momente se gandeste la fragilitatea iubirii si parca ii pare rau ca a cunoscut-o. E destul sa se revada insa, pentru ca fericirea sa le surada si sa se lase dusi de ea. Despartirile insa sunt dese si daca revederile sunt prilejuri de dulci emotiuni, cu timpul un nor pare ca le intuneca fericirea: indoiala, presimtire apoi parasire.
            De la un moment dat (1879) poeziile lui vorbesc despre aceasta despartire, invoca imaginea celei ce s-a dus, plange amorul de alta data: aci mai spera, aci se consoleaza cu amintirile din trecut pana cand se convinge ca au trecut anii la mijloc si ca iubirea s-a stins pentru totdeauna.
            Poate 'Dalila' este incheierea romanului:
           
            Tinere ce plin de visuri urmaresti vreo femeie
            Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee
            Se pateaza umbra verde cu misterioase dungi,
            Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi!
           
            Povestea aceasta este ca mai toate povestile de amor: dar Eminescu a varsat in poeziile sale accentul unei sinceritati asa de profunde, incat cititorii au fost miscati la randul lor si si-au vazut in ele propriile lor simtiri.
            Muzica a contribuit si ea ca odinioara pentru Alecsandri - sa popularizeze poeziile acestea ale lui Eminescu: peste 40 de melodii s-au scris pentru ele.
            Nu se poate zice insa ca muzica le-a sustinut. Ele au avut insusiri proprii destul de puternice pentru ca sa se impuna.
            Alaturi cu poeziile de amor putem pune cateva elegii: Melancolie si Mai am un singur dor din care se cunosc mai multe variante.
            Poeziile lui in forma poporana: Ce te legeni, codrule, Doina s.a. ne arata adanca lui cunostinta de limba si cugetarea poporana, pe care nici un altul dintre poetii nostri - afara de Alecsandri - n-a stiut s-o reproduca cu infinitele-i nuante si cu acea caracteristica naivitate care te farmeca.
            Cele mai multe poezii insa sunt lucrari filozofice, in care se oglindesc ideile lui pesimiste, dezgustul de viata, adoratia trecutului, dispretul prezentului, neincrederea in viitor: Epigonii, Satirele, Imparat si proletar.
            Epigonii cuprinde o antiteza intre poetii si scriitorii generatiilor trecute roma nesti si intre generatia poetului. Trecutul e laudat si toti cei vechi sunt infatisati cu calitati deosebite, caci ei reprezinta 'zilele de aur a scripturilor romane'. Aci critica nu intervine. Cichindel si cu Pralea, pentru care d-l Maiorescu purtase razboi contra lui Aron Pumnu, sunt slaviti deopotriva cu Gr. Alexandrescu si cu Alecsandri si sunt aratati ca poeti ce 'au scris o limba ca un fagure de miere'. Nu se poate insa aduce lui Eminescu o invinuire de lipsa de simt critic (desi Maiorescu a spus ca poetii nu pot fi si critici), fiindca exagerarea laudei pentru trecut ii serva ca sa injoseasca mai mult prezentul. Oricare ar putea sa fie scaderile celor vechi, ei au fost 'inimi mari' si au avut 'idealuri' pe cand cei de azi - din timpul lui - epigonii - nu mai pot sa aiba simtire adevarata nu mai au credinta, sunt pesimisti si sceptici.
            Poezia produce impresie profunda, mai ales partea prima, prin caracterizari sclipi toare, desi uneori obscure, prin epitetele nesteptate, prin cugetarile filozofice ce cuprinde. Ideile nu sunt insa desfasurate cu destula ordine si ultimele doua strofe sunt confuze.
            Imparat si proletar ne arata mizeria clasei muncitoare fata de viata rasfatata a celor bogati, intr-o serie de antiteze de o putere poetica deosebita. Proletarul care vorbeste tovarasilor sai 'in scunda taverna mohorata' ii indeamna la lupta, ii indeamna sa distruga tot ce arata mandrie si avere, tot ce arata civilizatiune si inlesnire a traiului si in locul acestei lumi sa vie 'potopul' si atunci, disparand cu totul lumea de azi, toti oamenii din alta lume noua vor trai in fericire. Aceasta protestare violenta a proletarilor ne-o arata poetul ca petrecandu-se la Paris si indata tabloul se schimba si ne apare Cezarul, pentru ca contrastul intre mizeria ce ne-a infatisat inainte si situatia acestui om care stapaneste tara sa fie mai izbitor. Dar acest tablou se schimba asemenea ca sa ne arate violentele luptelor revolutionare. Poezia se sfarseste printr-o serie de reflec tiuni filozofice, care zugravesc de minune sufletul lui pesimist. Din intreaga lucrare ar fi fost natural sa rezulte un indemn la munca spre a se schimba situatia sociala pe care o gaseste nedreapta, dar in loc de aceasta aflam o incheiere contrarie. Omul se pietrifica in sclav sau in imparat; de la inceputul lumii si pana acum asa a fost: 'aceleasi doruri mascate cu alte haine'. Dar atunci de ce protestare, de ce revolta? In zadar, caci 'vis al mortii eterne, e viata lumii intregi'.
            Satira I este o poezie in care ne arata situatia sufleteasca a unui filozof care se preocupa de chestiunea cea nedezlegata a existentei. Aci ni se infatiseaza cosmogonia vedica: cum lumea s-a creat din pacea eterna prin miscarea unui punct care devine tatal, iar din haos face muma; cum aceasta creatiune va disparea odata cand va reincepe eterna pace. Dar la ce servesc toate asemenea cugetari, asemenea conceptiuni marete?
            Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami, orice-ai spune,
            Peste toate o lopata de tarana se depune.
           
            In viata lumea nu te asculta, dupa moarte nu te intelege, n-ai multumire cat traiesti, n-ai rasplata dupa moarte. Aci pune el acele versuri in care ridiculizeaza pe cei ce tin discursuri funebre 'lustruindu-se pe ei' sub umbra numelui celui raposat.
            Aceasta poezie amara o asaza, ca sa zicem asa, intr-un cadru duios, asociind luna la reflectiile sale prin cele doua apostrofe la luna, cu care incepe si sfarseste;
           
            Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara
            Si cati codri ascund in umbra stralucire de izvoare!
           
            Daca cele spuse in prima satira sunt adevarate, atunci te intrebi: de ce sa se mai ocupe omul? de ce sa invete? de ce sa scrie? Aceasta intrebare si-o pune el in SatiraII, ca raspuns unui prieten care-i imputa ca nu mai scrie. Unii scriu ca sa capete functiuni, ca sa-si stabileasca o pozitiune sociala, altii ca sa capete glorie. El nu poate face ca unii, nu intelege de ce ar face ca altii. Gloria e 'inchipuirea ce o mie de neghiobi ido lului lor inchina', in dragoste e numai 'durere, injosire si spoiala'. Aceasta este scoala vietii mature, pe care o pune in contrast cu iluziile tineretii cand invata la scoala si asculta 'pe vechii dascali carpocind la haina vremii'.
            Celelalte doua satire sunt scrise de pe acelasi plan: se compun din doua parti, din care prima arata trecutul cu toate calitatile, a doua prezentul cu toate defectele. Din acest contrast trebuie sa rezulte taria loviturilor sale.
            Satira III pune in contrast epoca lui Mircea cu epoca in care traieste el. Incepe prin povestirea intemeierii imparatiei turcesti, cu visul sultanului, luat - cum a observat Ang. Demetriescu - aproape vorba cu vorba din Istoria imperiului otoman a lui Hammer si, aratand cum ajung turcii la Dunare, povesteste o lupta intre oastea lui si oastea romaneasca. Criticabila in unele puncte de detaliu, mai ales daca e vorba sa o punem in fata cu istoria, partea aceasta este totusi o admirabila descriptie a luptei, bucata insufletita de cel mai cald suflu patriotic si national:
           
            N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid,
            Care nu se infioreaza de-a ta faima Baiazid.
           
            Si in comparatie cu acesti oameni stau: saltimbancii, irozii, stalpi de cafenele, demagogii care inseala multimea si se imbogatesc exploatand-o. Pentru aceasta face apel la Vlad Tepes ca sa vie si impartindu-i in doua cete, smintiti si misei, sa dea foc puscariei si casei de nebuni.
            Ca satira violenta impotriva societatii, ar putea fi citata, desi vulgarismele de expresie ii strica adesea avantul poetic; dar cand se vad aluzii transparente si atacuri pe fata impotriva unor oameni care si-au inchinat viata lor pentru tara, atunci satira lui devine simplu pamflet.
            Satira IV infatiseaza in prima parte o povestire poetica a unui amor de pe la 1400, pe care o pune in fata cu proza vietii de azi cand femeia, in mijlocul lumii pro zaice si materialiste, e frivola, e chiar cruda cu adoratorii, cand lasa pe unii sa priveasca din strada prin geamuri lucii si s-o vada 'inconjurata de un roiu de pierde vara'. Foarte putin clara in conceptia ei, poezia aceasta are pasagii admirabile si se incheie cu o explozie de deznadejde:
           
            Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?
            Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun
           
            care, fiind dat sfarsitul poetului, te misca pana la lacrimi.
            Intre poeziile lui cele mai frumoase sunt si cateva productiuni de alta natura, povestiri romantice, descriptiuni ale naturii reale sau ale inchipuitelor tinuturi din alte lumi; importante cu deosebire prin calitatile stilistice, acestea sunt: Calin, Lucea farul, Strigoii.
            Calin este un basm in versuri in care o fata de imparat, iubita de Fat-Frumos, e izgonita de tatal sau si naste un copil in singuratate, unde iubitul ei o gaseste dupa cativa ani. Induplecand pe imparat, acesta o iarta si se face o adevarata nunta imparateasca. Descriptiunile din aceasta poezie sunt, desigur, printre cele mai frumoase pagini ale literaturii noastre; este uimitoare bogatia de cuvinte cu putere descriptiva; sunt pasagii de o muzicalitate poate unica in poezia romaneasca.
            Un singur exemplu:
           
            Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine
            Curg in rauri sclipitoare peste flori de miere pline.
           
            Luceafarul se serveste de un fond care se gaseste in multe bucati chiar in literatura noastra. Sunt basme unde vedem fete de imparat care iubesc soarele ori luceafarul. Heliade ne arata iubirea unei fete din sat pentru Sburator. Mai peste tot copila este nenorocita din pricina amorului care trece dincolo de fire.
            In poezia lui Eminescu Luceafarul o iubeste asa de mult incat e gata sa-si piarda nemurirea si sa se coboare in lumea omeneasca pentru ca fata ii cere aceasta:
           
            Dar daca vrei cu crezamant
            Sa te-ndragesc pe tine,
            Tu te coboara pe pamant,
            Fii muritor ca mine.
           
            In realitate ea iubeste mai mult pe un paj tanar si viclean si cand afla Luceafarul nu se mai coboara si zice:
           
            Traind in cercul vostru stramt,
            Norocul va petrece;
            Ci eu in lumea mea ma simt
            Nemuritor si rece.
           
            Poema arata o imaginatie bogata si e scrisa intr-un stil stralucit si cu claritate in compozitie; dar se poate ca ea sa nu fie un simplu basm, ci un simbol si Luceafarul sa fie geniul, care ramane adesea neinteles.
            Strigoii, poezie romantica, in acelasi gen cu Strigoiul lui Sihleanu are o dezvoltare mai mare si conceptia poetica e mai clara, desi compozitia are cateva neajunsuri. E vorba de un rege al avarilor, Arald, care a venit cu hoardele lui in Dacia si s-a inamorat de fata unui rege dunarean. Logodit cu ea, o pierde. Disperat, se duce la un vrajitor, care il face strigoi ca sa se poata intalni in fiecare noapte cu iubita lui.
            Cuprinde pasagii de o putere descriptiva deosebita.
            Reputatia lui Eminescu s-a stabilit cu greu.
            Desi publicase cateva din poeziile sale bune, el era ignorat de unele cercuri sau luat in ras. O revista din Bucuresti il punea alaturi cu Prodanescu. Aron Densusianu socotea ca poezia lui este maladiva si ca ea trebuie gonita indata din literatura, caci e si molipsitoare. O carte aparuta la Blaj (anonima, 1891) considera ca Eminescu este o adevarata nenorocire pentru natiunea romana.
            Au fost negresit si aprecieri elogioase. Vremea a dat dreptate acestora din urma.
            Astazi, cand locul lui in istoria literaturii este asigurat, poate fi judecat obiectiv.
            E sigur ca opera lui Eminescu a captivat tinerimea si ca generatiile ce s-au ridicat intre 1890 si 1900 au crescut oarecum sub influenta lui.
            Ce a facut succesul lui? El a fost simtit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat in posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate si cu poezie. Bolintineanu, care incercase alta data acest lucru, ramasese sau prozaic sau absolut confuz. Numai Alexandrescu izbutise in directia aceasta. A mai constat in elementele luate din lite ratura germana, din care se hranise mai mult, si aceasta era necunoscuta la noi in acea vreme, cum observa Ang. Demetriescu. A constat, in fine, in stilul bogat in cuvinte scoase din carti vechi si innoite, bogat in imagini indraznete si energice, si leganat de o armonie particulara. Versificatia lui a avut asemenea elemente noi: forme de versuri si de strofe, rime neasteptate.
           

a) 1880-1890

            Desi, precum am vazut, Eminescu incepe sa publice inca din 1866, ajunge insa cunoscut foarte tarziu, iar gloria lui se poate zice ca incepe dupa ce moare.
            In cele doua decenii care incheie secolul XIX nu este figura mai importanta in literatura noastra decat a lui. Influenta operelor sale se aseaza cu incetul, dar devine foarte puternica.
            Se pot stabili doua subdiviziuni in aceasta epoca: una in primii zece ani si alta pana la finele secolului. Le vom cerceta deosebit.

*

            Primul deceniu incepe prin doua manifestari literare: una la Iasi, alta la Bucuresti.
            E vorba de doua reviste importante: 'Contemporanul' si 'Literatorul'.

*

            La 20 ianuarie 1880 apare la Bucuresti revista saptamanala 'Literatorul', care aduna in juru-i pe cea mai mare parte din scriitorii din Bucuresti si scoate la iveala o suma de tineri. Cu acestia se intampla acelasi lucru ca si cu debutantii din 'Convorbiri literare'; unii - mai putini - isi fac in literatura un nume insemnat; altii parasesc poezia si devin personalitati marcante in politica; altii se pierd cu desavarsire.
            Articolul program afirma ca timpurile in care apare revista sunt 'timpuri de indiferentism' si ca literatura 'strabate o criza foarte serioasa'. Mai mult 'suntem in timpi anormali'. Se plange mai ales de decadenta poeziei, care are numai 'versificatori', care 'nu se abat din calea batuta, fiindca nu stiu inca nimic din viata'.
            Pentru indreptarea acestei stari de lucruri isi propun sa lucreze cei adunati la revista cea noua. Fagaduiesc ca nu-si vor umple foaia cu traduceri, ca vor da numai lucruri bune, ca vor fi severi pentru ei insisi si nu vor 'pactiza cu vanitatea celorlalti'.
            Centrul acestei miscari este Alexandru Macedonschi. Desi nu erau decat opt ani de cand aparuse primul sau volum Prima verba pe care-l incurajase D. Laurian (in Transactiuni literare, 1872, pag. 279) cu cateva cuvinte binevoitoare ca 'un inceput care promite', el isi crea in Bucuresti un cerc de admiratori, intre care putini profesori si mai multi studenti si elevi. Acestia vedeau intr-insul, nu numai un mare poet, dar un mare critic, un reformator al literaturii. Succesul a fost important. Alecsandri insusi s-a aratat prietenos, trimitand lui Macedonschi o scrisoare incurajatoare insotita de un fragment din Despot-Voda in doua redactii: una primitiva inedita si alta cea publicata. Batranul poet adauga o serie de consilii pentru tinerii scriitori. Imprejurarea se explica prin faptul ca acum se ivesc ici-colo oarecare atacuri contra poetului Gintei latine si el devine sensibil, la cuvintele de lauda ce i se adreseaza, iar Macedonschi avusese grija sa-l maguleasca, pentru a-l atrage de parte-i, socotind ca prin aceasta da o lovitura 'Convorbirilor literare', date fiind legaturile lui Alecsandri cu aceasta revista. Purtarea lui Alecsandri nu ne mira, caci tot asa procedase in toiul polemicilor dintre foile din Bucuresti si 'Convorbiri literare', cand daduse acestora sa publice din poeziile sale. Se afirma ca numai prin interventia lui a suspendat Mihail Zamfirescu publicarea satirei sale Muza de la Borta rece.
            Aceasta atitudine se explica prin dorinta lui Alecsandri de a nu fi socotit ca alipit la o singura grupare literara, ci de a fi considerat ca poet al natiunii intregi.
            Lui Macedonschi i se pare ca tonul lui Alecsandri ar fi de protector si de aceea publica o serie de comentarii asupra compozitiei lui Alecsandri pentru a stabili ca vorbeste ca 'marire cu marire'. In curand avea sa atace pe Alecsandri si prin articole de critica si printr-o epigrama cu ocazia reprezentatiei piesei Fantana Blanduziei, socotind ca persoana lui Zoil ar fi fost un atac impotriva sa.
            'Literatorul' ne da pe langa poeziile lui Macedonschi si altele semnate de T.M.Stoenescu, C.C. Bacalbasa, Carol Scrob, N. Pruncu, Scarlat Moscu, Veronica Micle, P.Dulfu, I. Polihroniade, Duiliu Zamfirescu, C. Plesoianu, I.N. Iancovescu, Alexandru Djuvara, N. Davidescu, M. Toncescu, Anton Bacalbasa, N. Tincu, Mircea Demetriade s.a.
            Cei mai multi din acesti debuteaza aci. Pe unii seful gruparii ii incurajeaza in mod public, cum este cazul lui Duiliu Zamfirescu cu ocazia publicarii poemei Levante si Calavrita.
            Nuvelistica o reprezinta Al. Macedonschi insusi si Vladimir Macedonschi, Mihail Demetrescu, T.M. Stoenescu, Gr. Cretescu, D. Teleor.
            Critica literara o face Al. Macedonschi, T.M. Stoenescu, alaturi de cunoscutul polemist Pantazi Ghica si de tanarul D.D. Racovita, care se va specializa in cronica teatrala (sub pseudonimul Sphinx).
            Aceasta miscare literara devine din ce in ce mai importanta; ba conducatorii ei au ideea de a intemeia o societate literara, oarecum in felul 'Junimei'. Ei simt insa ca au trebuinta de o persoana cu vaza care s-o patroneze si fac apel la V.A. Urechia.
            Vasile A. Urechia (1860-1901) facuse studii in Iasi, apoi in Spania, debutase in 'Romania literara' prin cateva poezii pe care le semna Vasile Alexandrescu. Ca profesor in Iasi, luase o parte activa la miscarea culturala din Moldova, ocupase func tiuni importante in administratia scolara.
            In vremea aceasta era profesor la Facultatea de Litere in Bucuresti, membru fondator al Academiei, al Ateneului roman, publicase scrieri numeroase. Era deci o personalitate de primul rang care putea sa patroneze un curent literar. Ca unul ce avusese lupte numeroase cu criticul 'Convorbirilor literare', privea poate cu oarecare satisfactie ca se ridica o miscare in Bucuresti care sa tina piept celei din Iasi.
            Urechia deveni deci prezidentul de onoare al tinerei societati, iar viceprezident era Alexandru Macedonschi.
            Afara de acest comitet central, se constituise in multe orse ale tarii comitete partiale si comitete judetene. Numarul colaboratorilor se mareste si succesul merge crescand si din punct de vedere material. Macedonschi este acum consacrat 'cap al poeziei sociale' si el insusi in prefata volumului unui colaborator (Th. M. Stoenescu Poezii, Buc., 1883) face teoria acestei noi scoli literare.
            Ce era aceasta 'poezie sociala'?
            Criticul pleaca de la afirmarea ca poetii din acel timp reflecteaza in operele lor numai simtirile si ideile legate cu propria lor persoana si cu propriile lor suferinte sau bucurii si reduc cu totul valoarea sociala a poeziei; se impune deci o reactiune in aceasta privinta: cercul trebuie sa se mareasca. Sa nu se margineasca poetii a ne spune dragostea lor si a ne descrie femeile pe care le iubesc ori deceptiile lor amoroase, ci sa alerge la alte izvoare de inspiratie, mai nobile; sa cante familia, patria, marile idei ce misca lumea.
            Se poate observa ca nu e ceva nou in aceasta teorie, ca s-a zis de mult poeta vates; ca in toate literaturile sunt poeti de acest fel; ba chiar in literatura noastra se pot cita si din cei vechi, se pot cita si din cei ce scriau in vremea aceea precum Alecsandri, cantaretul patriei, precum Eminescu, poetul filozof, care stiuse sa exprime in modul cel mai artistic cele mai adanci conceptii metafizice. Asemenea consideratii nu se tineau in seama si Al. Macedonschi se infatisa ca poetul care intemeiaza o scoala noua.
            Miscarea aceasta ar fi putut sa aiba succes statornic daca o mare greseala a conducatorului ei efectiv nu ar fi stricat totul. In anul 1883, cand Eminescu e lovit intaia oara de nenorocita lui boala, Macedonschi publica o epigrama prin care batjocorea in mod crud pe acest poet. Desi epigrama vorbea de 'un X pretins poet', totusi opinia publica recunoscu impotriva cui e indreptata si se porni o campanie neindurata contra autorului. Ziarele publica articole in contra-i; unii colaboratori ai lui se retrasera fara zgomot, altii exprimara in mod public supararea lor: societatea se prabusi. In zadar se publica un articol in care se cautau scuze pentru epigramist, invocandu-se preceden tele altor oameni mari ca Lord Byron, Goethe, Thiers, care ar fi facut si ei cam asa la moartea dusmanilor lor ,- caci publicul nici nu primea alaturarea lui Al.Macedonschi cu asemenea genii ale omenirii, nici nu vedea sa fi fost o dusmanie personala intre Macedonschi si Eminescu, care sa explice pana la un punct lovitura celui dintai impotriva celuilalt. De aceea vedem ca numarul scriitorilor se imputineaza la 'Literatorul'. Apoi, in ianuarie 1885, se aduce la cunostinta publicului ca Macedonschi ca si Lord Byron, 'izbit de patimele strigatoare ale contemporanilor' si-a parasit tara si s-a stabilit la Paris, unde a fost primit cu mare bucurie: acolo 'intr-o tara mai iubitoare de frumos si de literatura' isi va croi un nou drum.
            De atunci Macedonschi va da o noua editie a poeziilor sale vechi (1882) si un nou volum Excelsior (Buc. 1895), va publica poezii in frantuzeste si tocmai in 1912 va scoate a treia colectiune: Flori sacre.
            Curand dupa plecarea lui Macedonschi, 'Literatorul' inceteaza si in 1885 apare, in locu-i 'Revista literara' care iese in sir de mai multi ani sub directia lui Stefan Velescu, a lui I. Radoiu s.a., iar mai tarziu sub a lui T.M. Stoenescu. La aceasta colaboreaza catava vreme si Macedonschi, publicand poezii (Ospatul lui Pentaur, 1886) si nuvele (Nicu Doreanu, Zi de august, 1886); dar curand scoate el insusi vechiul 'Literatorul' care apare din cand in cand intre anii 1890-1899 si 1904.

*

            In anul 1881 apare in Iasi o revista lunara 'Contemporanul'. Ea avea de scop sa raspandeasca ideile tanarului partid socialist. Era mai mult o revista de stiinte si de critica. Articolul program spune ca-si propune in primul rand sa arate 'cum priveste stiinta contemporana lumea', apoi sa combata ideile gresite si mai ales 'cartile de scoala' rele. Literatura e ceva secundar.
            Cititorii vor afla critica scrierilor ce vor aparea si cateodata si lucrari poetice 'care se vor judeca bune pe baza unei cercetari foarte aspre'.
            Primul an (1881-82) e ocupat numai de plagiatele autorilor didactici si de articole de vulgarizare stiintifica. Cei mai multi redactori semneaza cu pseudonime: Verax, Audax etc. Partea stiintifica o conduc fratii Ion si George Nadejde; iar poezia o reprezinta A.C. Cuza, C. Mille si T. Speranta cu 'anecdotele' sale. Mai tarziu vom gasi poezii semnate de N. Beldiceanu, care publicase si in 'Convorbiri literare'; de filoszoful Vasile Conta, de Vasile Mortun, care publica si piese de teatru. Vom gasi pe Gh. din Moldova (pseudonimul lui Kernbach), pe O. Carp (pseudonimul lui G. Proca), pe tinerii D.A. Teodoru, Artur Stavri si Anton Bacalbasa.
            Natural, fiind principalul organ de propaganda al unui partid politic, 'Contem poranul' sustinea ideile acestuia si lucrul e mai evident in nuvela si in critica.
            Ca nuvelisti, se disting Stefan Basarabeanu, caruia ii datoram trei volume de nuvele din viata pescarilor de la Dunare (Bucuresti, 1893) si Sofia Nadejde, care incepe cu critica sociala, dar mai tarziu se va devota cu totul nuvelei si romanului, dobandind oarecare succese cu scrierile sale in care elementul educativ si moral apare in primul rand in evidenta.
            Critica literara are ca reprezentant principal pe I. Gherea.
            'Contemporanul' a aparut pana in anul 1888 si a avut o mare influenta asupra tinerimii. Generatiile de scolari din acea vreme s-au hranit mai ales cu articolele acestei reviste. Universitatea din Iasi indeosebi era legata de aproape cu miscarea lite rara si stiintifica a ei, caci in vremea aceasta 'Convorbirile literare' isi mutase sediul in Bucuresti si ramasese astfel triumfatoare revista socialista. Studentimea din Bucu resti, mai ales cea din facultea de litere si drept, se afla sub influenta 'Convorbirilor' si indeosebi a profesorului lor Titu Maiorescu. Atunci s-au alipit pe langa dansul o suma de studenti, care aveau sa devina apoi falanga cea noua a 'Junimei' si unii aveau sa urmeze si in politica pe predecesorii lor.
            Nu cred ca e locul aci sa vorbesc de rezultatele acestei miscari socialiste pentru progresul spiritului public. Pentru literatura castigul a fost putin insemnat caci unii din colaboratori - cum se intampla totdeauna - erau scriitori mediocri, care n-au dovedit nici in restul vietii lor nici un talent literar; altii, mai talentati, au parasit cu totul ori in mare parte activitatea literara.
            Mai multa staruinta se poate zice ca au dovedit dr. Proca (O. Carp) si Artur Stavri, ca poeti si I. Gherea ca critic.
            Amandoua aceste curente sunt ostile 'Convorbirilor literare', dar din puncte de vedere cu totul deosebite, 'Literatorul' isi indreapta atentiunea asupra activitatii literare, fara a formula acuzatii precise. 'Contemporanul' ataca mai ales partea politica si sociala. Reluand o veche formula a criticului Maiorescu 'forma fara fond', redactorii isi dezvoltara teoriile lor politice, gasind vinovata organizatia burgheza si aducand in sprijinul lor chiar pe unii autori de la 'Convorbiri'. Astfel, Eminescu, care strigase:
           
            Sfaramati oranduiala cea cruda si nedreapta
            Ce lumea o imparte in mizeri si bogati!
           
            devine autorul lor favorit si cand poetul innebuneste, ei isi arata durerea lor, reproduc poezii de ale lui, iar criticul Gherea intreprinde un studiu amanuntit asupra operei lui Eminescu, scotand dintr-insa argumente in contra organizatiei burgheze.

*

            'Convorbirile literare' daca nu mai dau criticii literare locul si importanta din primii ani si din deceniul '70-'80, au norocul sa dea la lumina operele unor scriitori care se impun si care caracterizeaza o mare parte din miscarea literara in acesti 20 de ani.
            In poezie este Eminescu, despre care am vorbit mai inainte.
            In proza sunt: Slavici, Gane si Ion Creanga.
            Ion Slavici (nascut 1848) este un ardelean care a studiat in Pesta si Viena, care s-a facut profesor in Bucuresti ca mai multi compatrioti ai sai, dar apoi s-a intors in provincia sa (in 1884), unde a avut un rol insemnat in politica romanilor, ca director al 'Tribunei' din Sibiu si ca membru in comitetul conducator. Osandit la inchisoare, s-a refugiat in 1890 in Romania si a fost iarasi profesor. In anii din urma, trecand iar in Ardeal, actiunea sa politica a fost aspru criticata de fratii sai si poetul Goga a scris in contra-i un articol in care spune ca nu trebuie sa se mai ocupe nimeni de Slavici omul politic, ci numai de scriitor.
            Acesta este si Slavici care ne intereseaza pe noi aci.
            El a debutat in 'Convorbiri literare' cu o serie de nuvele pe care in 1881 le-a adunat in 2 volume (Nuvele din popor, Buc., 1881).
            Ele infatiseaza o lume cu totul noua: taranimea din Ardeal, cu caracterul ei paticular, cu suferintele, cu sfortarile ce face pentru a-si imbunatati situatia. Dar nu e numai culoarea locala care le face interesante, ci talentul cu care izbuteste sa dea viata persoanelor si mestesugul cu care zugraveste conflictele sufletesti si conduce intrigile dramatice.
            Moara cu noroc se considera ca una din cele mai desavarsite bucati ale lui din aceasta colectie si una din cele mai frumoase nuvele ale literaturii noastre.
            Stilul nu-i prea viu si cateodata limba ii este impestritata cu ardelenisme. Are insa in schimb, un umor particular, un amestec de seriozitate si de gluma care te face sa-i urmaresti cu placere chiar dezvoltarile uneori prea lungi. Budulea Taichii si Popa Tanda sunt cele mai caracteristice in aceasta privinta.
            Slavici a mai publicat in 'Convorbiri' si diferite studii istorice (Despre ma ghiari, 1871) si cateva piese de teatru (Toane, comedie, 1874; Gaspar Graziani, tragedie 1888) si apoi mai multe brosuri despre chestiuni variate (Scoalele satesti, 1890; Ardealul, 1893) precum si carti de scoala singur sau in colaborare. Atunci activitatea literara propriu-zisa e parasita si o reia in 1900 cu Vatra parasita, in care zugravirea carac terelor este mai slaba, dar se vad inca insusirile fundamentale ale operelor lui.
            Inferioara este povestirea istorica Din batrani (1902) in care faptele se petrec in timpul lui Justinian si nu au destula claritate in desfasurarea lor.
            Nu e mai fericit nici cu romanul Mara (Budapesta 1906), nici cu nuvela Spiru Calin (1908). Totusi, vechea reputatie a lui Slavici ii sustine inca operele: ele se citesc cu curiozitate si se apreciaza cu bunavointa, iar aparitia unei editii complete (Minerva, 1907) e privita cu o satisfactie deosebita si da ocazie criticilor sa judece in intregul ei opera autorului.
            Nicolae Gane (nascut 1835) este orasean din Moldova, a fost magistrat, apoi avocat si om politic: deputat, senator, primar, ministru, presedinte al Senatului.
            A debutat in 'Convorbiri literare' cu nuvela Fluierul lui Stefan (1867); a publicat apoi alte nuvele si poezii. El si-a adunat in volumul intai poeziile (Iasi, 1873). Ele exprima mai ales stari sufletesti vesele, zugravind multumirea omului care iubeste viata si doreste bine semenilor sai si patriei.
            Nuvelele le-a adunat in doua volume in 1880 (Iasi), iar a doua editie din 1886 (Buc.) cuprinde 3 volume.
            Pe Gane il atrage viata taraneasca si viata boierilor vechi, care sedeau la tara si duceau un trai patriarhal.
            Aci este izvorul celor mai frumoase din nuvelele sale: Piatra lui Osman - Comoara de pe Rarau, - Duduia Balasa, - Povestirile Cainele Balan - si In vacanta (1879) sunt legate cu amintiri din viata sa. Influenta povestirilor si poeziilor poporane se vede in Santa iubita haiducului Codreanu (1875) si Aliuta (1881). Interesante sunt cele doua nuvele istorice Domnita Ruxandra si Petru Rares. Privighetoarea Socolei e o nuvela cu subiect modern, fara o valoare deosebita.
            Dupa 1886, vreme de 15 ani, Gane s-a ocupat mai putin cu literatura. De la 1901 incepe a doua serie de publicatii, dand la lumina amintiri din viata, discursuri, note de calatorie, insemnari critice: Pagini raslete (Iasi 1901) Zile traite (Iasi, 1903) si Pacate marturisite (Iasi, 1904). In aceasta a doua parte a activitatii sale nu mai are nici o legatura cu 'Convorbirile literare'.
            In 1908 fu ales membru al Academiei. Cu ocazia receptiunii sale, s-a relevat meritele sale ca nuvelist si ca traducator.
            In aceasta directie, el are o lucrare de insemnatate deosebita: Infernul lui Dante. N-a parasit forma si versul original (ca Heliade si Cosbuc); a izbutit insa sa dea, uneori in mod fericit, paginile pline de miscare si de grozavii ale genialului poet al Italiei. Traducerea aceasta a aparut in volum in 1906.
            Ion Creanga (1837-1889) este cu totul deosebit de ceilalti doi. Moldovean ca Gane, el este satean, nu orasean; satean ca Slavici, el are o cultura restransa. Se mai deo sebeste de ei si prin faptul ca viata i-a fost cu totul modesta. El este cum zic fran cezii, un scriitor 'qui sent le terroir', care infatiseaza lumea taraneasca cu toata sinceritatea si cu toata naivitatea, adesea cu toata cruditate de expresii particulara mediului.
            Viata lui Creanga e foarte bine cunoscuta, caci el insusi a povestit-o in note autobiografice si in Amintirile sale.
            Fiu de satean din Humulesti (jud. Neamt), a invatat cu dascalul din sat, apoi la o scoala din Brosteni si la alta din Targul Neamtului, in fine la o scoala de 'Catiheti' din Falticeni. Cand era sa se faca preot, iata ca se desfiinteaza scoalele de preoti jude tene si se cere absolvirea seminarului din Socola. Iata-l deci silit sa plece in oras.
            Cu greu s-a despartit de viata taraneasca:
            'Dragi mi-erau tata si mama, fratii si surorile si baietii satului, tovarasii mei de copilarie, cu cari, iarna , in zilele geroase, ma desfatam pe gheata si la sanius, iar vara in zile frumoase de sarbatori, cantand si chiuind, cutreieram dumbravile si luncile umbroase, tarinele cu holdele, campul cu florile si mandrele dealuri, de dupa care imi zambeau zorile, in zburdalnica varsta a tineretii! Asemenea, dragi mi-erau sezatorile, clacile, horile si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare insufletire'.
            De la 1855 pana la 1859 Creanga stete in seminar; atunci luand atestatul, veni in satul natal; apoi se insura la Iasi si se facu diacon la biserica Patruzeci de sfinti si pe rand la alte biserici.
            Desi om in varsta, casatorit de trei ani, Creanga, dorind sa se cultive si sa gaseasca pentru viitor si un mijloc de a scapa de cariera preoteasca, pe care nu o prea iubea, intra in scoala normala 'Vasile Lupu' din Iasi si terminand fu numit institutor la o scoala din capitala Moldovei.
            Mai tarziu, pe la 1871, permitandu-si sa umble cu palarie in loc de potcap, fu acuzat de eretic si silit a parasi preotia. Atunci ministrul Tell l-a destituit din postul de institutor, sub cuvant ca e imoral pentru un popa sa lase darul.
            Atunci s-a apucat de negustorie, a fost apoi profesor la o scoala particulara din Iasi; in fine d. Maiorescu, venind la minister, l-a reintegrat ca institutor.
            Imprietenindu-se cu Eminescu, a inceput sa frecventeze intrunirile societatii 'Junimea' si a publicat in 'Convorbiri literare' diverse povestiri, anecdote si amintiri.
            Ultimele zile le-a petrecut intr-o casuta dintr-o mahala infundata a Iasilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vietii.
            De la Creanga ne-au ramas opere, publicate in doua volume dupa moartea autorului.
            In primul volum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de catre un povestitor care insusi crescuse in mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, constructii si gandiri ciudate care se intalnesc rar aiurea. Vom cita dintre acestea Harap-Alb, in care aflam zugravite cu o maestrie deosebita tipurile carac teristice ale lui Ochila, Setila, Flamanzila unul care vedea 'si in maruntaiele paman tului', altul care bea 'apa de la 24 de iazuri si o garla si striga ca se usuca de sete', altul care mananca 'brazdele de pe urma a 24 de pluguri si striga ca crapa de foame'. Cunoscute sunt, de asemenea, Soacra cu trei nurori, - Capra cu trei iezi. Dar se citeste cu o placere deosebita basmul intitulat Danila Prepeleac, ce ne infatiseaza figura cunos cutului tip poporan Pacala, ale carui intamplari extraordinare iti de steapta un interes deosebit prin amestecul curios de dibacie si prostie.
            Basmul intitulat Harap Alb face parte din ciclul ispravilor eroice. Un imparat, avand numai fete, scrie fratelui sau, care avea baieti, sa-i trimita unul ca sa-l lase mostenitor. Acesta, dupa cateva incercari, alege pe cel mai mic, ca fiind mai vrednic, si-l trimite. Pornind pe drum e nevoit sa-si ia in slujba un span, desi i se spusese sa se fereasca de spani. Spanul ii da numele de Harap Alb si merg la imparat. Apoi Harap Alb porneste sa faca ispravi eroice, intre care sa aduca si pe fata imparatului Rosu. In acestea reuseste, ajutat de Ochila, Setila, Gerila, Flamanzila etc. In cele din urma se cununa cu fata imparatului Rosu si traieste fericit.
            Capra cu trei iezi e un basm care are ca personaje numai animale. Asemenea basme se gasesc foarte putin in literatura noastra. La germani si la slavi se gasesc din contra foarte multe. O capra avea trei iezi. Plecand de acasa, veni un lup si manca doi. Cand auzi capra, unelti o razbunare cumplita. Chema la praznic pe lup si-l aseza pe un scaun de ceara de-asupra unei gropi cu jaratec, astupata cu nuiele. Topindu-se scaunul, lupul cazu in foc.
            La Creanga intalnim inca o fabula in care au rol animale: Punguta cu doi bani.
            Intamplarile lui Pacala in literatura noastra populara sunt multe si variate. In doua povestiri din colectiunea lui Creanga intalnim acest tip: in Danila Prepeleac si in Stan Patitul. Tipul lui Pacala ne apare in literatura noastra ca si a altor popoare, sub doua infatisari: ca rautacios, care face totul pentru necaji pe altii si ca prost. In acest din urma caz el poarta numele de Pepelea. Trebuie insa sa notam ca extrema simplitate si naivitate nu e totdeauna legata de tipul lui Pepelea. Astfel in piesa lui Alecsandri Arvinte si Pepelea, acesta din urma ne apare mai mult cu trasaturile lui Pacala decat cu ale eroului prost. Prepeleac din povestea lui Creanga este tipul prostului. Pleaca cu boii sa-i vanda la targ ca sa-si ia altii mai ieftini si un car, si pe drum ii schimba cu un car, care i se pare ca merge singur, fiindca il vedea venind la vale; apoi schimba carul pe o capra, capra pe gasca si gasca pe o punga. In cele din urma numai dracii il ajuta sa scape din mizerie.
            Intre basme sunt intercalate si doua istorioare: Mos Nichifor Cotcarul si Ivan Turbinca. In aceasta din urma regasim tema din Toderica, povestirea lui Costache Negruzzi. Aci Dumnezeu blagosloveste turbinca lui Ivan ca sa intre intr-insa cine o vrea Ivan si fara voia lui sa nu poata iesi.
            A doua categorie de lucrari a lui Creanga o formeaza anecdotele, povestiri cu dez voltari lungi, cu o intriga bine condusa si cu subiecte mai adesea din istoria noastra contem porana. In Cinci paini aflam o satira la adresa judecatorilor si avocatilor, pe care ii numeste: 'ciorogari, porecliti si aparatori'. In doua din ele aflam o persoana istorica foarte interesanta. Ioan Roata, unul dintre deputatii tarani in divanul ad-hoc. Cea intitulata: Ioan Roata si Unirea este o gluma cu multa finete satirica la adresa stratului conducator al tarii, care nu voieste a recunoaste drepturile taranimii.
            Pe cand se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai multi boieri, membri ai partidului, cheama pe deputatii tarani ca sa le explice programa si in special chestiunea 'Unirii'. Toti taranii pareau convinsi de argumentele boierilor afara de Mos Ioan Roata.
            In cele din urma unul din boieri il invita sa ridice singur o piatra mare ce se afla in gradina. Neputand s-o faca singur, Roata e ajutat de ceilalti tarani. 'Acum ai inteles', intreaba boierul. Roata raspunde: 'Am inteles asa, ca pana acum noi taranii am dus fiecare cate o piatra mai mare sau mai mica pe umere, insa acum suntem chemati a purta impreuna tot noi, opinca, o stanca pe umerele noastre'.
            Prima parte a operei lui Creanga o formeaza precum vazuram, mai mult repro ducerea productiunilor poporane. Ne-am insela insa daca l-am socoti ca un culegator de folclor: trebuie sa-l privim ca unul ce a trait la tara, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane si apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele si povestile lui, desi infatiseaza in mod admirabil spiritul poporului de la tara, pun insa in evidenta insusirile lui literare proprii.
            Amintirile din copilarie sunt partea cea mai personala a operei lui Creanga. Acestea i-au stabilit reputatiunea de mare prozator. In adevar, alcatuirea mestesugita a frazei, in care se vede totusi tonul poporan, - scoaterea la iveala a multor provin cialisme cu o putere de expresiune deosebita, vivacitatea naratiunii si sinceritatea cu care povesteste cele mai intime detalii ale vietii lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creanga una din cele mai insemnate ale literaturii romane.
            In teatru, 'Convorbirile literare' dau la lumina operele unui mare scriitor: ale lui Caragiale.
            Care era situatia acestui gen poetic in aceste momente?
            Inca din deceniile trecute, teatrul romanesc mergea cu multa greutate. El era privit aci ca institutie de stat, aci ca simpla sala de spectacole. Cateodata Ministerul Cultelor o ingrijea de aproape numind directori din oameni tineri staruitori ca Const. Stancescu (1873), ori oameni cunoscuti prin relatiile lor sociale ca I.A. Cantacuzino (1872), ori prin situatia lor politica sau literara ca Al. Odobescu (1875), altadata actorii (Millo, Pascali) erau ei insisi insarcinati cu conducerea teatrului si se zbateau in mijlocul situatiei financiare destul de incurcate. Este epoca succesului mare al trupelor de opera italiana, aduse de vestitul Franchetti. Este epoca trupei de operete frantuzesti a d-nei Keller.
            Piesele sunt mai toate traduceri. Originalele sunt putine si fara vreo valoare deosebita. Se pot lua in seama numai comediile lui Alecsandri si piesele patriotice ale lui V.A. Urechia. Criticii teatrali in acel timp erau Pantazi Ghica, Alexandru Lazarescu si C. Aricescu.
            Cu venirea lui Ion Ghica la conducerea teatrului, lucrurile luara o schimbare in bine; se facu legea de organizare dupa modelul Comediei franceze din Paris si incurajat de amicul sau, Alecsandri dete prima sa drama istorica in versuri Despot Voda (1879). Dupa acestea apar comediile lui Caragiale. Ele gasesc un public deprins cu traducerile din frantuzeste. Acestea fura cateodata melodrame sforaitoare, altadata piese mai seri oase ca dramele lui V. Hugo, Pailleron, uneori comedii usoare si cu situatii indraznete. Ca autori romani scena teatrului nostru cunoaste pe B.P. Hasdeu (Trei crai de la rasarit, Razvan si Vidra), V. Alecsandri (Despot-Voda, Lipitorile satelor, Sanziana, Pepelea, Fantana Blanduziei, Ovidiu), Gr. Ventura (Curcanii), D. Olanescu (Pe malul garlei), V.A. Urechia (Oda la Eliza, Porcarul si Maria Sa, Martial), A. Macedonschi (Iades), I.C. Negruzzi (Hatmanul Baltag), Bengescu-Dabija (Pygmalion), Slavici (Gaspar Graziani).
            Succesul cel mare il formeaza insa o serie de operete in care joaca cei mai buni actori si care se incheie cu vestita Voievodul tiganilor in care Iulian are un succes nemaiauzit pana atunci. Nu cunosc bine analele teatrului, dar cred ca a fost prima piesa care a atins un numar asa de mare de reprezentatii: peste 30 intr-o stagiune.
            Actorii acestia, unii mai in varsta, ca Iulian, Mateescu, altii mai tineri ca Niculescu, Catopol s.a., amici personali ai lui Caragiale ii servira de indemn oarecum, caci in ei vedea el pe aceia care ar putea sa intrupeze personagiile lucrate de dansul.
            Astfel aparu Caragiale pe scena.
            Ion L. Caragiale (1853-1912) e o figura deosebita in literatura noastra. Face parte dintr-o familie de actori si de aceea a cunoscut teatrul din frageda copilarie. Nu s-au publicat amanunte asupra vietii sale. Pana la moartea lui nu se stia ce studii facuse; se spunea ca n-a invatat decat patru clase primare. S-a descoperit atunci ca facuse patru clase secundare la liceul din Ploiesti. Lucrul este interesant, dar n-avea prea mare importanta, caci Caragiale ramane tot autodidact.
            Viata lui? O serie de contraste; aci sarac si in lupta cu mizeria, aci imbogatit prin mosteniri neasteptate si cheltuind fara socoteala; odata sufleur al unei trupe ambulante sau mic functionar in arhiva unei cancelarii, altadata director general al teatrelor, urzind reforme si cautand sa dea indrumari artei dramatice romanesti; uneori negustor de bere, alteori director de reviste literare. In anii din urma parasi tara si se stabili la Berlin.
            Nu stim care va fi fost prima lui publicatie; dar cunoscut s-a facut prin comediile sale publicate in 'Convorbiri literare' si anume: Noaptea furtunoasa si Conul Leonida in anul XIII (1879-80); O scrisoare pierduta in anul XVIII (1884-85) si D-ale carnavalului, reprezentata in stagiunea 1884-85, dar publicata mai tarziu in anul XIX (1895-1896). Aceasta din urma a fost rau primita de public si fluierata la prima reprezentatie.
            Comediile lui dovedesc o desavarsita cunostinta a mestesugului teatral si o mare originalitate de intuitie, caci figurile sale sunt infatisate cu insusiri care le dau viata. E critica societatii noastre orasenesti, o critica rautacioasa, in care partea rea si ridico lul sunt cautate cu toata staruinta si puse in lumina cu toata puterea fara ca vreodata sa vezi ca s-a preocupat si de purtarea buna a naturii omenesti sau a societatii din mijlo cul caruia isi ia tipurile. Faptul l-a observat si Titu Maiorescu, care totusi vedea in opera lui Caragiale o aplicare a spiritului 'Junimei'. Caragiale infatiseaza insa o critica extrema, cum i-a zis d-l Ibraileanu, in cartea despre Spiritul critic (1909), de care am pomenit.
            Piesele sale ridiculizeaza pe oraseni, pe mahalagii la care ajung numai ecouri ale civilizatiei introduse din apus; pe oamenii politici din provincie care, de asemenea, nu se pot ridica pana la intelegerea principiilor pe care le dezvolta in cuvantari stupide sau nelogice si pe baza carora se misca in actiunea lor politica.
            Comediile sale au avut succes destul de satisfacator, totusi ele au ramas catava vreme afara de repertoriul artistilor nostri.
            Dupa multa vreme, in stagiunea 1889-90, deodata Caragiale da Teatrului National o piesa noua, insa de asta data o drama, Napasta. Desi criticat cu multa vivacitate de mare parte a presei, desi succesul fata de public a fost indoios, ea a fost sustinuta si de Gherea prin articole speciale si de 'Convorbiri literare', unde d-l D. Nadejde a publicat mai multe articole (1897) pentru apararea autorului.
            Caragiale n-a mers insa mai departe pe calea inceputa, ci a parasit teatrul, abordand nuvela.
            Admirabila sa nuvela psihologica Faclia de Pasti ne infatiseaza o fata noua a talentului lui Caragiale. Dar nici in calea aceasta nu persista. Pe la 1895 incepe a publica schite umoristice si satirice, pe care le aduna in 1901 sub titlul de Momente.
           
            In acestea satirizeaza uneori cu ironie fina, alte ori in mod sarcastic, viata claselor mijlocii orasenesti: mahalagii inculti si rau crescuti, soti lipsiti de demnitate ai unor sotii fara rusine, functionari abuzivi si studenti galagiosi, femei de nastere obscura, care, avand avere, voiesc a imita traiul claselor mai inalte. Toata lumea aceasta e fara cultura sau cu o spoiala ridicola, e rautacioasa pana la cruzime, e lipsita de orice sentiment, nu urmareste alta tinta decat imbogatirea si traiul bun chiar cu mijloace neoneste. Cateodata ne transporta si la tara, dar numai ca sa rada de preoti si de functionarii din sate.
            De taran s-ar putea zice ca nu vorbeste deloc sau vorbeste numai bine. Singura exceptie ar fi o notita din 'Vatra' care a dat loc unei polemici intre el si Vlahuta.
            Satira lui nu se vede a fi indreptata nici contra claselor sociale celor mai inalte, ci mai ales contra celor mijlocii, pe care le numeste 'lume de stransura'.
            Un nou volum intitulat Schite noi (1910) cuprinde un numar de schite in felul celor din precedenta colectiune si cateva povesti cu subiecte luate din literatura poporana, din cele care calatoresc din limba in limba si se gasesc in multe literaturi, ca Pastrama trufanda, Kir Ianulea etc. Aci toata valoarea sta in felul compunerii, in dialog, in descriptiuni. Ele sunt din acest punct de vedere dovezi de stapanire deplina a mijloacelor acestora si arata superioritatea lui Caragiale ca stilist.
            Printre cele din urma productii ale lui Caragiale sunt iarasi lucrari de un gen nou: fabule in versuri. Caragiale mai scrisese versuri; poate chiar ca cu versuri a iesit el pe arena publicitatii. Acestea din urma aparura in revista 'Convorbiri critice' (1908).

*

            Pe langa acesti mari autori, tot la 'Convorbiri' au publicat si altii, care, desi nu ajung pe acestia, nu pot fi inlaturati, caci prezinta destule insusiri care sa dea trainicie macar unei parti din opera lor.
            Astfel sunt: Teodor Serbanescu, N. Volenti, I.C. Negruzzi, Veronica Micle, A.Naum, Matilda Poni, D.C. Olanescu.
            Cativa dintre acestia au ramas legati de revista in care debutase. Asa au fost: Nicolae Volenti (mort 1910), fost magistrat, de la care ne-au ramas doua volume de poezii (1875, 1891, ed. 2-a, 1905); Anton Naum (nascut 12835), fost profesor la Universitatea din Iasi, azi pensionar si membru al Academiei din 1894, care a publicat un volum de traduceri in 1875, un volum de poezii originale (Versuri, Iasi, 1890) si o poema eroi-comica Povestea vulpei (Buc. 1903) si d-na Matilda Poni (nascuta Cugler), care a inceput a publica poezii chiar din primii ani ai 'Convorbirilor literare', iar in 1874 a publicat un volum (Poezii, Iasi, Goldner). Sunt bucati fara emotiuni puternice, fara accente energice, dar expunand sentimente intime cu delicateta aleasa. Asa e, de exemplu, poezia urmatoare:
           
            Floarea-n camp cand vestejeste
            Alta-n locu-i infloreste;
            Dar in pieptul omenesc
            Florile cand vestejesc
            Cade roua in zadar,
            Alte-n loc nu mai rasar.
           
            Neaparat nu mai notam pe I. Negruzzi, directorul revistei.
            Teodor Serbanescu (1837-1901) a fost militar si s-a retras la pensie cu gradul de colonel, a publicat poezii lirice de natura intima care au avut mare succes, mai ales prin ajutorul melodiilor ce i s-au adaptat de diferiti compozitori, intre care G. Cavadia. Lucrarile lui au fost adunate in volum numai dupa moartea lui, prin ingrijirea d-lui Tr. Djuvara (Buc. 1902).
            Veronica Micle (1850-1889) incepe sa publice inca din 1870 si colaboreaza intai la 'Convorbiri literare', apoi la diferite reviste din Bucuresti. Poeziile sale s-au adunat intr-un volum (1887, Buc. Haimann), iar in 1889 a dat la lumina o brosura de versuri pentru copii.
            D.C. Olanescu, asemenea, s-a departat de 'Convorbiri' a publicat in alte reviste poezii originale si traduceri si apoi a infiintat insusi o importanta revista literara.
            Pe langa toti acesti autori, 'Convorbirile' au inca un mare succes; in coloanele lor Ion Ghica incepe a doua serie de operelor sale si acelea care au in adevar valoare literara si-l claseaza printre marii nostri scriitori.
            Numele lui Ghica s-a intalnit de multe ori in istoria literaturii si culturii noastre. Acum insa prin publicarea Scrisorilor catre Alecsandri el ajunge la punctul culminant al activitatii sale; este deci momentul a o studia in intregul ei.
            Ioan Ghica (1816-1897). Nascut la Bucuresti, studiaza mai intai la Sfantu-Sava, luand lectii de gramatica de la Heliade. Se duse apoi la Paris, unde urma Facultatea de stiinte si la scoala de mine.
            La 1841 dobandise titlul de inginer de la scoala de mine si se intorcea in tara cu gandul sa fie intrebuintat la exploatarea salinelor sau sa dobandeasca o catedra la Sfantu-Sava. Cu gandul acesta, alcatui el un proiect pentru scoaterea sarii si-l dete rudei sale Iancu Oteteleseanu, unul din concesionarii salinelor, dar a fost respins de coasociati sub cuvant ca e prea costisitor.
            Fiind rau vazut la Palat din cauza ideilor sale liberale, pe care le manifesta cu orice ocaziune, tatal sau il sfatui sa se duca la Iasi pentru catva timp. Cativa boieri i-au dat la plecare o scrisoare catre Mihail Sturdza, caruia ii propuneau a se face domn in Muntenia in locul lui Alexandru Ghica, despre care se stia ca are sa fie in curand scos - si sa se realizeze cu acest chip unirea. Domnul Moldovei a citit cu placere scrisoarea, dar i-a spus ca nu poate primi sa lucreze pentru aceasta idee, fiindca o crede inoportuna.
            Dupa ce petrecu catava vreme la Iasi, Ion Ghica era gata sa plece in strainatate, cand intr-o zi, cunoscand pe Nicolachi Sutu, care era efor al scoalelor, acesta ii propuse sa ramaie in Moldova si-i oferi o catedra la Academia Mihaileana. Coleg cu Mihail Kogalniceanu, el incepu lectiuni de matematica, de geologie si de economie politica. Societatea ieseana arata interes acestor cursuri noi si ne spune insusi Ghica in scrisorile sale ca, afara de scolari, asistau la cursurile de economie politica si persoane straine.
            Profesorii cei noi, cu amicii lor, produceau o adevarata miscare in spiritul public, gonind o suma de idei ruginite. Ca si mai bine sa fie ajuns acest scop, Ghica, impreuna cu Kogalniceanu si Alecsandri fundeaza o 'foaie stiintifica si literara'.
            Venind in Bucuresti, el fu unul din organizatorii revolutiunii de la 1848. In partidul national, care a produs aceasta miscare erau doua curente: unul moderat, care nu voia reforme prea radicale in fruntea caruia se aflau Heliade, Tell s.a., altul inaintat, condus de Rosetti, I.C. Bratianu, Ion Ghica, Balcescu s.a.
            Revolutia proclamata de intreg partidul, deveni dupa fuga lui Bibescu, stapana pe situatie. Guvernul provizoriu, indata ce trecura primele momente de agitatiune, se apuca de lucru, prepara legi, prepara chemarea unei adunari constituante si numi re prezentanti oficiali: la Frankfurt (dieta Germaniei) pe Ioan Maiorescu, la Paris pe Alexandru Golescu si la Constantinopol pe Ioan Ghica.
            Ghica se afla in capitala Turciei inca din mai, inainte de izbucnirea revolutiei, trimis ca sa pregateasca spiritele oamenilor politici. Generalul Aupick, reprezentantul republicei franceze, l-a primit bine si l-a incredintat de sprijinul sau pe langa guvernul turcesc. Prin intervenirea acestuia a scapat de arestare, cand s-a aflat ca in Bucuresti s-a rasturnat ordinea stabilita de lucruri.
            In septembrie 1848, fruntasii miscarii revolutionare, fura exilati. Ghica ramase la Constantinopol, silindu-se sa destepte in lumea diplomatica simpatii pentru romani.
            In 1853 a publicat sub pseudonim (G. Chainoi) o brosura cu titlul Dernire occu pation des principauts relativa la intrarea rusilor in Moldova si Muntenia. Tot atunci a dat ministerului turcesc un memoriu, aratand importanta ce ar avea participarea Romaniei la razboiul care se pregatea atunci contra Rusiei, razboi ce avea sa se nu measca al Crimeei.
            In 1854, i s-a propus de ambasadorul englez sa se duca guvernator (bey) in insula Samos, unde era cuibul piratilor din arhipelag. El, dupa staruintele amicului sau, Re sid-Pasa, a primit sarcina pentru trei luni, dar a stat cativa ani (1854-1859) reusind prin masuri intelepte si prin ajutorul unui vas francez sa starpeasca pirateria din arhipelag.
            Venind in tara, fu ministru in Moldova si in Muntenia.
            La 1866 fu dintre conducatorii miscarii care rasturna pe Voda Cuza.
            De la 11 februarie a fost in mai multe randuri ministru si prezident de consiliu; apoi a reprezentat tara la Londra in curs de vreo noua ani, dar din cauza boalei si batra netii, s-a retras si a murit apoi la mosia sa.
            La 1874, Ion Ghica a fost ales membru al Academiei si in mai multe randuri a ocupat locul de prezident.
            Operele lui Ion Ghica nu sunt numeroase, dar sunt foarte meritorii.
            Convorbiri economice 1865-1876, sunt o incercare pe deplin izbutita de a pre zenta intr-o forma cat se poate de simpla diferite chestiuni de economie politica, mijloc intrebuintat de Jules Verne si mai tarziu de Camille Flamarion pentru raspandirea cu nos tintelor de matematica, geologie, astronomie etc., nu in forma dogmatica, ci in naratiuni si dialoguri animate si pline de spirit. Pe langa fondul stiintific, intalnim aci descrieri de obiceiuri, detalii asupra situatiunii politice din timpul in care sunt scrise, cum si modele de stil, precum descrierea Cismigiului, portretul lui Mavrogheni domni torul, Bucurestii acum o suta de ani s.a.
            Pentru analizarea ideilor sale, Ghica se serveste de mai multe procedari. Uneori intre buinteaza forma de scrisori, alteori schiteaza o mica povestire in care intereca leaza chestiile pe care vrea sa le discute; pentru altele alege forma dialogica.
            Negresit, ca cunostinte de economie politica teoretica, nu da nimic nou, dar el nu prezinta originalitate numai in modul cum face chestia accesibila, adica cum isi indeplineste misiunea de vulgarizator, ci in detaliile despre stari de fapt din tara noastra din epoca in care scria. Cititorul deci, nu numai ca va intelege lesne ce este creditul, ce sunt imprumuturile statului, ce este proprietatea etc., dar va vedea cum era in anume epoca starea creditului public la noi, in ce stadiu se aflau imprumuturile statului, ce probleme erau legate de chestia proprietatii s.a.
            Prima chestie pe care o cerceteaza autorul este munca. Dupa o introducere, in care cauta in toate chipurile sa departeze pe tineri de la functionarism, aratand ca sunt mai bune carierele libere si in special industria si comertul - trece la studiul pro priu-zis. Pentru aceasta imagineaza un caz. Un parinte, om cu putina stiinta de carte, dar foarte ambitios, care se imbogatise prin agricultura, doreste sa vada pe fiul sau functionar si cat de curand ministru. Pentru acest scop il trimite in Franta ca sa se faca doctor in drept. Tanarul sta acolo 8 ani, dar invata literele la Sorbona si agricultura la Grignon. Acest tanar face cunostinta pe vapor cu autorul si-i scrie apoi intam plarile vietii sale. Aci se vede cat s-a suparat batranul parinte cand a aflat ca fiul sau nu e om de legi si ca vrea sa stea la tara si sa se ocupe cu agricultura si cu opere literare. Aci se vad deosebirile de conceptii intre cel care crede ca numai functiile statului sunt ono rabile si importante, pe cand celelalte ocupatii sunt inferioare si intre cel care socoteste ca munca este onorabila. De aci consideratii asupra muncii intelectuale si a celei manuale si in legatura cu acestea chestia masinilor, a concurentei, a asociatiei etc.
            In aceste Convorbiri Ghica discuta mai ales munca, creditul, imprumuturile statului, proprietatea, industria, finantele. El indeamna pe romani a se deda la meserii si la comert, caci 'o natiune fara industrie nu poate progresa'. In dezvoltarea bogatiei nationale sta imbunatatirea starii tuturor categoriilor sociale, deci si a taranilor care sufera de atatea lipsuri. Si in legatura cu aceasta chestie el face urmatorul tablou al situatiunei poporatiei rurale:
            'Munca ostenitoare, mancare proasta si putin hranitoare, lipsa de incaltaminte, imbracaminte usoara, asternut neodihnitor, adapost rau, apa statuta si inverzita in mijlocul satelor, tifosul si lingoarea, varsatul, angina difterica si frigurile in permanenta si vara si iarna, fac ca femeile sa devie din ce in ce mai anemice si mai chlorotice, copiii limfatici, slabi si bolnaviciosi.'
            Alte inceputuri de opere de vulgarizare sunt: Omul fizic si intelectual (Buc. 1866) si Pamantul si omul (Buc. 1884). Aceasta din urma este o culegere de arti cole despre filozofia naturii. Este adresata tinerimii, care va trebui sa inteleaga 'multu mirile spiritului omului care intra cu investigarile sale in regiunile inalte ale stiintei'.
            Dar ajungem la Scrisorile lui.
            Ghica era vechi prieten cu Alecsandri. Se cunoscuse in Paris poate in anul 1835, petrecuse impreuna si se intorsese in patrie: unul, literat in Moldova, altul, om de stiinta, in Muntenia. Dar vechii prieteni se intalnira din nou in Iasi in 1840, cand intocmira foaia 'Propasirea'. Despartiti din nou se regasira cand cele doua principate se unira, politica ii apropie, fiind si unul si altul ministri ai noului domnitor; tot politica ii separa dupa 11 februarie 1866, caci Alecsandri nu a luat parte la miscare contra lui Cuza. Alte imprejurari venira mai tarziu si vechii tovarasi isi reluara relatiile, ba le facura si mai cordiale. Ghica petrecea adesea la Mircesti si vorbea de fapte din trecut. Din aceste discutiuni se nascu ideea de a scrie amintirile lor si astfel in aprilie 1880 aparu in 'Con vorbiri literare' prima scrisoare din Corespondenta intre V. Alecsandri si I. Ghica.
            Alte scrisori urmara, mai multe ale lui Ghica si cateva ale lui Alecsandri. In 1885 ele fura intrunite in volum si tiparite cu o prefata semnata de I. Ghica.
            'Oaspe iubit, zice Alecsandri despre acest volum, el va veni sa ia loc in familiile romane spre a le povesti cu graiul sau limpede, vesel, placut, cateva scene de la inceputul secolului nostru sau din zilele noastre si a desfasura o galerie originala de figuri ce poarta sigiliul caracteristic al epocei.'
            Aici intalnim o suma de date autobiografice si pagini ce vor servi istoricilor, care se vor ocupa cu viata romaneasca in secolul trecut. Aici aflam o minunata descriere a ciumei lui Caragea, modul cum se faceau nuntile pe la inceputul secolului trecut. Ni se infatiseaza, de asemenea, starea scolilor acum 50 de ani cu acei dascali tipicari, ignoranti, care bateau pe scolari cu batul sau aruncau cu papucul dupa ei - cum e figura dascalului Chiosea, dar faceau acestea 'impinsi de un instinct bun si generos, fara sa aiba cunostinta de binele ce faceau tarii lor'. Viata lui Ghica in insula Samos se gaseste povestita in cele doua scrisori despre Capitanul Laurent. Cateodata trateaza si chestii teoretice ca Libertatea, Egalitatea, Legile.
            Intre aceste epistole se afla si studiul asupra lui Ioan Campineanu, pe care l-a citit la Academie, precum si interesante amintiri despre Grigore Alexandrescu.
            Volumul se termina cu cu articol asupra lui Balcescu. Acesta a fost amic bun cu autorul si in timpul cat Ghica se afla la Constantinopol, iar Balcescu, dupa 1848, prin Transilvania, au intretinut o lunga corespondenta.
            Aceasta corespondenta a dat prilej unui alt volum intitulat Amintiri din pribegia dupa 1848, scrisori catre V. Alecsandri (Buc. 1889). Acest volum nu e o lucrare lite rara, ci o culegere cu o mare valoare documentara.
            Aici se afla multe scrisori ale lui Balcescu, ale lui Heliade, Golescu, Rosetti s.a. Atat aceste scrisori, cat si capitolele explicative, presarate cu aduceri aminte foarte intere sante, sunt dispuse ca material numai, autorul neavand in vedere a trata o ches tiune in intregul ei. Vom afla aci staruintele depuse de o parte din emigrati, ca sa impace pe romani cu ungurii, mergand pana acolo ca sa organizeze o legiune ro maneasca des tinata a lupta alaturi de unguri, - staruinte care n-au ajuns la rezultat. Vom vedea atinse si alte o suma de fapte din epoca 1848-1852. Din nenorocire insa, vom vedea aci certurile dintre emigrati, acuzatiunile ce-si aduceau unii altora, chiar ura cea mai cumplita uneori. Aceasta insa era interesanta situatiunii lor, caci insusi Ioan Ghica zicea ca 'exilatul departat de patrie, despartit de familie si de toate afectiunile sale din tinerete si din copilarie, trait in lipsa si privatiuni, de abia tolerat in pamantul unde a putut gasi un trist adapost, isi inaspreste spiritul, isi impietreste inima, se crede persecutat, tradat, spionat si devine banuitor si de multe ori chiar nedrept si pizmuitor'.

*

            Dintre toti autorii cu care se mandresc 'Convorbirile literare', nici unul n-a exercitat o influenta asa de mare ca Eminescu. Se poate zice ca a facut scoala. Dintre elevii sai, unii, fara vreun puternic talent, au reusit sa-i imiteze numai forma, dar n-au dat opere personale; altii insa s-au eliberat mai curand sau mai tarziu de influenta modelului si si-au luat zbor liber. Intre acestia, cel mai insemnat este, desigur, Vlahuta.
            Alexandru Vlahuta (nascut 1858) e barladean, a facut studiile in Iasi, a fost catava vreme avocat in Targoviste si apoi profesor in Bucuresti. Apoi s-a devotat numai literaturii, ocupand in acelasi timp o functiune cu caracter literar in administratia Casei scoalelor.
            Poeziile cu care s-a facut cunoscut s-au publicat in 'Convorbiri literare', dar legatura lui cu 'Junimea' sta numai in faptul ca a avut un cult pentru Eminescu.
            In 1887 a scos primul volum de poezii, care a provocat aprecieri diferite. Laudat de admiratorii lui Eminescu, a fost criticat cu severitate si fara dreptate de amicii lui Macedonschi. In aceasta privinta se poate cita un articol al profesorului Bonifaciu Florescu in revista 'Pelesul' (1887).
            Dupa ce a mai publicat cateva colectii de poezii, precum Iubire (1896) si diferite editii, a dat in 1904 (Minerva) un volum care cuprinde intreaga sa opera poetica. Asezarea bucatilor e foarte putin nimerita. Se pare ca a vrut sa le dea o ordine potrivita cu o idee, dar aceasta idee nu se poate vedea deslusit. E de preferat ordinea cronologica, fiindca poate mai lesne sa-si dea seama cineva de evolutia talentului unui poet. In frunte e Cuvantul, in care vorbeste despre rolul poetului. E un rol social: el care are puterea de a face sa bata mii de inimi la un fel, nu trebuie sa se ocupe de mizeriile si de durerile sale personale. Aceasta e o conceptie de mai tarziu a lui Vlahuta si nu se potriveste cu colectia intreaga a poeziilor sale, care sunt mai mult personale.
            In primul rand el a cantat iubirea. Intre poeziile acestea sunt unele narative sau lirice care canta iubirea altora si se induioseaza de suferintele tinerilor care se iubesc si pe care nenorocirile ii despart (Ce dor, Ce te uiti cu ochii galesi, In manastire). Sunt altele care exprima propriile sale sentimente. Din acestea nu se poate recon stitui un roman de amor, ca din ale lui Eminescu; gasim numai inceputuri timide, sperante si iluzii ale unui amor care de-abia se manifesta. Mai gasim fericirea iubirii (grupul: In fericire), dar nu urmarile tragice ale unui amor dispretuit sau ale unei gelozii zgu du itoare; de-abia (in Eternul cantec) se vede un regret pentru un amor atins si poetul se invaluie in filozofia resemnarii.
            A doua grupa de poezii o formeaza acelea care arata ecoul pe care-l produce in sufletul poetului si al altora credinta in Dumnezeu., El nu e un ateu si daca credinta sa trece prin momente de indoiala (La icoana si Dormi, iubito), totdeauna credinta iese invingatoare.
            Cele mai multe si cele mai izbutite poezii sunt cele care se raporteaza la problema vietii. Din ele reiese ca viata e trista, iar cauzele sunt de natura personala si de natura generala.
            Pricina personala este situatia scriitorului in societate. Scriitorul, si in special poetul, este fiinta care adanceste problemele vietii, care cugeta si sufera pentru ceilalti oameni, dar e privit ca inferior, pentru ca e sarac, si vine din clasa de jos a societatii. Tu esti poet arata lamurit nemultumirea impotriva celor ce privesc pe poet ca un obiect de curiozitate sau de distractie, iar Liniste, dedicata amicului sau Dela vrancea, vorbeste pe larg despre inferioritatea poetului, care nu poate indura nici
           
            mila rea si dispretuitoare
            Cu care-l privesc bogatii din desarta lor splendoare
           
            nici trimful pretinsilor poeti, lingusitori ai celor puternici si scriitori 'in gustul tuturor'; de aceea il indeamna sa fuga de splendoarea avutiei, a renumelui si a gloriei:
           
            Lumea ce ai fost visat-o negasind-o nicairea,
            Cauta-ti in tine insuti linistea si fericirea.
           
            O poezie provenita din aceleasi preocupari este Delendum, care conchide insa cu un indemn la inactiune.
            Pricina generala este eterna problema a existentei. De ce traieste? se intreaba el in poezia Cugetari, cam lunga, dar exprimand ideile cu multa plasticitate. Si cand viata nu-ti mai ofera nici o atractiune, e lesne 'sa-ti arunci un glont in creer' (Din prag); dar nu te lasa natura dimprejur, viata insasi, dragostea de viata; ar trebui sa omori intai aceasta dragoste si apoi sa te omori si tu.
            Vlahuta a publicat si nuvele. Prima colectie de nuvele Din durerile lumii, trateaza aceleasi subiecte ca si poeziile lui de la inceput. A doua intitulata Din goana vietii (Buc.1892), cuprinde putine nuvele si mai multe articole de ziar, critici sociale si literare.
            Dupa ce a lucrat cu Hasdeu la 'Revista Noua' a cautat sa fie insusi conducator si a facut doua incercari de acest fel: in 1893, cand a scos 'Vieata' si in 1901 cand a scos 'Semanatorul'. Mai tarziu a stat departe de gruparile literare si a dat concursul sau numai revistei 'Viata romaneasca' din Iasi.
            In a doua parte a activitatii sale a produs putine poezii, dar acum a descris fru musetile tarii in Romania pitoreasca (1901) si faptele mai insemnate din istoria patriei in Din trecutul nostru (1908). In anii din urma a consacrat un mare studiu pictorului Grigorescu (1910), pe care l-a iubit si l-a admirat ca pe artistul desavarsit al naturii si tarii romane.
           

b) 1890-1900

            Influenta Convorbirilor literare nu mai est acum covarsitoare. Multi din vechii colaboratori se despart de ele; apar scriitori tineri care n-au nici o legatura cu aceasta revista. Dar se simte continuu necesitatea de a se grupa. Prima manifestatie mai im portanta este a lui Hasdeu, care da la lumina 'Revista noua' 1888-1895. Acum este al doilea moment de mare glorie a lui Hasdeu'; este epoca dictionarului.
            Sa spunem cateva cuvinte asupra acestei chestiuni:
            Se stie ca chiar in primii ani dupa aparitia dictionarului Academiei din 1871, s-au ridicat glasuri in aceasta institutie care cerura o refacere a lucrarii lui Laurian si Massim. Curentul acesta, sustinut mai ales de Odobescu si de Alecsandri, a capatat oarecare succes; dar Academia ezita, nu atat din pricina ca nu se putea decide asupra persoanei, cat din pricina cheltuielilor ce ar fi cerut o asemenea lucrare. Atunci regele, care este protectorul institutiei si care s-a interesat de aproape de lucrarile ei, a venit de cateva ori in sanul adunarii si a facut comunicari cu privire la limba romana.
            In cea rostita la 23 martie 1884 propune Academiei publicarea unui Etymologicum Magnum Romaniae si chiar arata principiile de care ar trebui sa se calauzeasca noua lucrare. In aceasta privinta, regele, desi invatase limba romaneasca cu etimo logistul Laurian, a aratat un spirit clar cerand cu staruinta sa nu se abuzeze de neolo gisme si chiar a cerut Academiei sa ia sub paza sa 'aceasta limba veche'.
            'Mentinem, zice el, aceste frumoase expresiuni intrebuintate de strabuni si nu ne temem de cuvinte care au dobandit de veacuri impamantenirea.'
            Atunci s-a oferit a suporta cheltuielile lucrarii care credea ca se va termina in 5-6 ani. In 1891 si 1894 regele a staruit ca lucrarea sa mearga mai repede ca sa aiba fericirea a vedea in timpul domniei sale sfarsita aceasta opera monumentala. Planul lui Hasdeu, fiind prea vast, nu s-a putut duce la capat si de aceea Academia, in 1897 a dat insarcinarea d-lui Al. Philippide, dar s-a socotit ca planul lucrarii d-sale e prea mare si de aceea, in urma unor divergente de pareri intre d-sa si majoritatea colegilor sai, d-l Philippide a parasit lucrarea. Atunci in 1906, s-a incredintat d-lui Sextil Puscariu, azi profesor la Universitatea din Cernauti, misiunea de a termina lucrarea. Pana azi au aparut doua volume.
            Hasdeu insa, primind sarcina aceasta, isi puse in gand sa faca o lucrare monu mentala si modul cum a inceput, studiile savante ce a publicat, cu ocazia aceea i-au asigurat, cum am zis, o noua epoca de glorie literara.
            Situatia aceasta a lui Hasdeu indruma pe mai multi scriitori sa se grupeze in juru-i pentru a forma o miscare literara noua. Gruparea cuprinde pe doi dintre scriitorii care isi facusera o reputatie stabilita in campul literelor: Delavrancea si Vlahuta. Se alipira si poeta Veronica Micle si poetul Gh. Kernbach (Gheorghe din Moldova), T. Speranta, cunoscut prin anecdotele sale.
            Colabora aci si Ion Nenitescu (1854-1901) si istoricii Ion Bianu, care publica aci mai multe articole de istorie literara si de biografie si G. Ionescu-Gion, care avu in acest timp o serie de succese importante prin conferintele sale, scrise in stil bom bastic, dar critic cu oarecare talent si prin articolele istorice. De la publicarea Istoriei Bucurestilor (1899) reputatia sa incepu sa scada din pricina atacurilor ce i se detera de catre gruparea de scriitori de istorie de la 'Convorbiri literare.
            Aci este momentul a vorbi cu oarecare amanunte despre Delavrancea.
            Nascut in 1858, Barbu Stefanescu, mai tarziu Delavrancea, a invatat la liceul Sf. Sava (Bursierul cuprinde amintiri din viata de scolar), apoi a studiat dreptul la facultatea din Bucuresti si la Paris.
            Intorcandu-se in tara, s-a consacrat gazetariei; mai tarziu a fost avocat si om po litic: a fost deputat, primar al capitalei si ministru de lucrari publice.
            Ca orator, el a dobandit o mare notorietate. D-l Maiorescu - dupa ce Dela vrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat 'cel mai mare orator al epocii noastre'. E drept ca in actiune sunt putini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc acelasi efect.
            Ca literat, debuteaza intre anii 1880-84 prin nuvele care infatiseaza figuri si scene din lumea taraneasca si din lumea mahalalelor bucurestene (Sultanica, 1885).
            Treptat el intra cu observatiile si studiile sale in alte cercuri sociale: micii func tionari (Iancu Moroiu), studentii (Trubadurul, 1887) si inaltii functionari (Parazitii, 1893).
            A cautat sa-si potriveasca stilul cu starea sociala a persoanelor care se infatiseaza in diferite scrieri; dar el nu s-a marginit sa dea aceasta culoare locala in dialoguri, ci a urmat acelasi procedeu si in descriptie si propriile sale reflexiuni. Forme neliterare ca 'destile', 'fitecine' s.a. se intalnesc la tot pasul.
            Mai toate aceste nuvele sunt scrise dupa principiile scolii naturaliste, urmarind o reproducere fidela, chiar atunci cand bunul gust se impotriveste.
            A doua serie de nuvele ale lui Delavrancea este cu totul deosebita: sunt bucati alegorice in care limba poetica a poeziei este dusa la o perfectiune neatinsa de alti scriitori. Nu s-ar putea compara decat cu Odobescu: acesta insa e mai rece, e mai manierat, nu are caldura lui Delavrancea.
            Dupa cativa ani (1893-1903) de neactivitate literara, Delavrancea apare deodata intr-un gen cu totul nou de activitate, teatrul, abordand drama istorica. Putem zice ca de la Despot-Voda si Fantana Blanduziei nu s-a mai produs atata miscare in opinia publica.
            Cu acesti scriitori intemeie Hasdeu 'Revista Noua'.
            In Cuvantul premergator el se arata multumit ca tinerii s-au gandit la el, ca unul ce a avut multe pacate pe care le-a ispasit si a facut multe greseli pe care a cautat sa le indrepte.
            In privinta programului, el nu fagaduieste nimic precis, ci numai arata ceea ce 'nu va fi' revista sa: 'nu va fi socialista, nu va fi gongorista'.
            Pe langa scriitorii citati mai inainte, la 'Revista Noua' mai colaboreaza si cateva importante personalitati politice si literare ca Ion Ghica, Dim. A. Sturdza, V. A. Urechia precum si cativa debutanti sau tineri scriitori putin cunoscuti, ca Artur Stavri, P. Dulfu, Haralamb Lecca, Radulescu-Niger, N. Tincu.
            Hasdeu da loc important folclorului. Apar si culegeri de bucati si studii stiintifice. Dintre culegatorii care publica aci, doi sunt mai insemnati: Dumitru Stancescu, de la care avem mai multe colectii de basme si snoave si Petre Ispirescu, care ajunge acum la deplinatatea reputatiei sale. Este deci necesar a spune cateva cuvinte despre dansul.
            Inceputurile literare ale lui Ispirescu (1838-1887) au fost foarte modeste. El insusi nu si-a pretuit niciodata indeajuns insemnatatea. Basmele publicate ici si colo prin reviste, snoave si ghicitori atrasera atentiunea celor mai de seama oameni de litere. Dupa ce publica in brosuri (1873 si 1874) Snoavele sau povestile, el avu cinstea ca trei din volumele sale sa fie precedate de prefete semnate de B.P. Hasdeu (Legende sau basme, Buc., 1872), V. Alecsandri (Legende sau basme, Buc., 1872), Al. Odobescu (Povestile unchiasului sfatos, 1879).
            Ispirescu a incercat sa fie si povestitor original si a publicat povesti paganesti, adica basme cu subiecte din mitologia greaca si povesti istorice din trecutul poporului roman. Negresit, lipsa de cultura clasica il impiedica sa reuseasca cu adevarat in primele lui incercari. Mai fericite sunt cele din urma. Ele sunt adevarate modele de povestire 'populara' si ar trebui sa fie studiate de cei care scriu pentru popor. Ispirescu, cu mai multa invatatura, ar fi fost un admirabil vulgarizator.
            Poate pentru a arata ca Iasul nu si-a pierdut prin transferarea 'Convorbirilor literare' rolul sau de oras cultural, poate pentru a raspunde miscarii lui Hasdeu, se intemeie in 1889 o societate stiintifica si literara, avand ca organ 'Arhiva societatii stiintifice si literare din Iasi'. Foaia apare si azi sub directia d-lui Al. Xenopol. In primii trei ani revista era in adevar 'arhiva' societatii, caci isi propunea sa publice memorii si note aratand rezultatele cercetarilor facute de membri, precum si analize si dari de seama despre diferite opere aparute in tara si in strainatate. Din 1893 ea se transforma, dand o parte din cuprinsul ei pentru poezii, dar pastrand vechile rubrici. S-au publicat aci multe articole de stiinte naturale, de drept si de istorie. Au mai publicat articole istorice si d-nii: Al. Philippide, P. Rascanu, N. Iorga, I. Tanoviceanu, Gr. Butureanu. Articole de filologie au dat d-nii Al. Philippide si H. Tiktin. Cu pedagogia s-au ocupat d-nii C. Meissner si I. Gavanescu. Documente au publicat d-nii N. Iorga si G. Ghibanescu. D-l Iorga facea adesea si critica literara. Pentru literatura poetica rolul revistei a fost putin insemnat. Aflam putine nume din cele cunoscute pana atunci. Intre acestea am putut cita pe al d-lui A.C. Cuza si al lui N. Beldiceanu. Incolo sunt scriitori care debuteaza acum: d-l O. Densusianu, Boniface Htrat, Ana Conta Kernbach, G. Lazu cu traducerile sale etc.
            In vremea aceasta, se publica foarte mult, iar mare parte din publicatii sunt legate cu luptele zilnice politice sau literare. Apar si dispar reviste, se intemeiaza si se desfac grupari literare. Amicii de ieri devin dusmanii de azi. E o vreme foarte agitata. Vom nota aci cateva din manifestarile de acest fel care au avut mai mult rasunet in acest timp.

*

            In contra lui Hasdeu porneste lupta Caragiale prin revista sa 'Moftul roman', care incepe la 24 ianuarie 1893, avand ca director pe Caragiale si ca prim-redactor pe Anton Bacalbasa. Titlul ales de ei infatiseaza 'meteahna specifica' a poporului roman, precum au francezii l'engouement, ungurii sovinismul, italienii vendetta. Pe langa campania regulata dusa prin articole si prin ilustratii contra spiritismului lui Hasdeu, contra poeziilor lui si chiar contra dictionarului pe care-l numesc 'magnum morfologicum', se publica aci multe din schitele umoristice ale lui Caragiale. Asa sunt articolele contra profesorilor transilvaneni, cei cu 'aplicatiunea metoaghii intuikive', articole care, desi nu aduc nimic nou si nu zugravesc o stare de lucruri reala si interesanta, au mare succes din pricina talentului particular cu care infatiseaza Caragiale lucrurile. Verva satirica a lui Caragiale se mai indreapta si in contra poeziilor simboliste pe care le da atunci la lumina Al. Macedonschi si unii din colaboratorii 'Literatorului'.

*

            Criticul Gherea, in 1893, aduna in juru-i pe I. Nadejde, fostul conducator al 'Contemporanului' si pe Sofia Nadejde, pe poetii de la aceeasi revista, O. Carp si Artur Stavri, pe N. Beldiceanu, colaborator la 'Arhiva' din Iasi, pe Anton Bacalbasa, cunoscut prin cateva poezii si prin articole de ziar. Mai toti acestia sunt atrasi prin prietenia politica: sunt socialisti. Pe altii insa ii atrage valoarea criticului literar: Delavrancea si Vlahuta. Apar aci cativa tineri ca: I.N. Roman, P. Bujor si I. Paun. Noua publicatie 'Literatura si stiinta' (1893-94) este importanta prin studiile critice ale d-lui Gherea, care califica epoca aceea de 'seceta literara si stiintifica', prin o serie de nuvele si poezii si prin articole stiintifice.
            Chestiunile politice in curand despart pe colaboratori si publicatia inceteaza. Socialistii se concentreaza la revista saptamanala 'Lumea Noua' (care incepe in 1895). Aci atrag si pe un tanar poet si admirator al lui Macedonschi, Traian Demetrescu (1866-1896), care acum sta departe de fostul sau maestru si lucreaza la diferite reviste bucurestene, ba intemeiaza singur o revista in Craiova ('Revista Olteana').
            De la el avem mai multe volume de poezii (Poezii, 1885, Sensitive, 1894, Acuarele, 1896) si doua romane (Cum iubim, 1896, Iubita, 1895) s.a.
            Al. Vlahuta se asociaza cu Dr. A. Urechia si scot la 28 noiembrie 1893 revista saptamanala 'Vieata'. Vazand certurile dintre scriitori si atacurile lor pline de ura si de dusmanie, directorii, nefiind inglobati in nici o miscare din taberele literare sau politice, isi propun sa urmareasca mersul culturii, al stiintei si al artei si tinand in curent pe cititori, sa le arate partea de seriozitate si partea de ridicol din toate luptele literare si politice.
            Ca folos pentru literatura, revista aceasta a adat la lumina cateva din poeziile lui Vlahuta, a incurajat debuturile lui St.O. Iosif si ale altor tineri scriitori. Tot ea a indemnat pe batranul V.A. Urechia sa scrie mici nuvele si schite Viata in trecut bazate pe documente.
            Genul criticei umoristice, cam vulgare, a d-rului Urechia, a avut succes prin noutatea lui; dar obiectivitatea de critica pe care o fagaduieste directia in articolul-program n-au putut s-o mentina totdeauna. Revista a devenit un organ de lupta. Lupta aceasta s-a purtat mai ales in contra socialistilor, contra revistei lor 'Lumea Noua' si 'Munca' si in special contra lui Anton Bacalbasa.
            Acesta, dupa ce se departase de Caragiale de la redactia revistei 'Moftul roman', redacta o revista pe care o intitulase 'Mos Teaca' pentru a da oarecare continuitate succesului ce avusese cu volumul sau prin care ridiculiza viata militara. Volumul cuprinde insa - precum s-a si aratat - multe motive luate din cartea umoristului francez Leroy, care crease tipul colonelului Ramollot.
            Aci, pe langa articolele de critica satirica vulgara, persifleaza uneori pe Caragiale si ataca direct cu multa vehementa pe Hasdeu. Impotriva articolelor despre spiritism sunt indreptate cele mai multe atacuri.

 *

            In 1894, I. Slavici, I.L. Caragiale si G. Cosbuc se intovarasesc si scot in editura librarului Sfetea o revista bilunara 'Vatra', frumos tiparita si frumos ilustrata, insa cu reproduceri dupa reviste straine, mai ales germane.
            Constatand cu bucurie ca s-a format incet-incet in Tara Romaneasca un public de cititori destul de numeros care iubeste literatura nationala, articolul program Vorba de acasa accentueaza o idee noua care avea sa devina mai tarziu un indemn urmat de fecunde rezultate: dorinta de a face literatura nationala.
            Desi arta nu are nationalitate, totusi fiecare natiune prezinta in productiunile sale o sinteza a dezvoltarii sale particulare. Daca aceste productii se pot ridica la o valoare deosebita, ele se impun si altor popoare si acea literatura devine literatura universala. Romanii n-au ajuns inca la acest punct. De aceea directorii publicatiei declara ca vor fi multumiti sa scrie 'pentru contemporanii lor romani'.
            Dintre conducatori, Cosbuc s-a ocupat mai de aproape cu revista si aci a publicat o buna parte din poeziile cele mai de seama ale lui. Mai putin a scris Slavici si Caragiale.
            In vremea aceasta, Cosbuc se impune atentiunei publicului cititor. E momentul deci de a-i cerceta activitatea.
            George Cosbuc (nascut 1866) este dintr-un sat de langa Nasaud. Nu se cunosc multe amanunte din viata sa inainte de a trece in regat. A invatat la Nasaud si la Cluj, dar mare parte din cultura si-a facut-o singur.
            Dupa ce a lucrat cativa ani la ziarele de peste munti, indeosebi la 'Tribuna' din Sibiu, a trecut in 1890 in Romania. A fost catva timp profesor si ziarist in Bucuresti, colaborand la cele mai importante ziare si reviste, intemeind apoi el insusi cateva reviste ('Vatra', 1894).
            Primul volum care i-a stabilit reputatia este Balade si idile (Buc. 1893), dar el avea pana atunci o activitate literara de aproape 10 ani. Publicase prin reviste diferite poezii, iar in 1885 daduse la lumina un mic volum in Biblioteca Tribunei din Sibiu: Pe pamantul Turcului, dupa care urma: Blestem de mama (1885), Fata craiului din cetini (1886), Draga mamei, balada (1866), Fulger, poveste in versuri (1877).
            Aparitiunea volumului din 1893 s-a facut tocmai in vremea cand poezia roma neasca se afla in stare de criza. Eminescu stapanea toate spiritele si produsese un mare numar de imitatori. Ideile pesimiste ce se desfaceau din operele lui, critica in contra organizatiei sociale raspandita de socialisti, precum si ideile lor cosmopolite care apelau la 'muncitorii din toate tarile', negatiunea sau batjocorirea ideii de patrie, toate aceste lasau o stare de adanca deprimare in suflete.
            Nici un scriitor din Regat nu putea sa reactioneze impotriva acestei situatiuni. Vlahuta o constata, se intreba daca trebuie s-o atribuie 'melancoliei secolului care moare' si indemna pe tineri sa se inspire din alte izvoare, sa adanceasca viata poporului, sa inalte pe eroii lipsiti de slava, sa faca a se naste o lume 'noua'. Cosbuc raspundea acestei necesitati. Lumea lui era cu adevarat noua. Toti marii nostri poeti fusesera sau oameni dintr-o clasa sociala inalta sau oraseni multumiti cu starea lor ori nemultumiti si revoltati de nedreptatea si de dispretul ce sufereau de la cei bogati si sus pusi sau filozofi care cugetasera asupra problemelor care framantau pe oameni in toate tarile. Cosbuc e poetul satean, care si-a inceput cariera, daca am putea zice astfel, ca poet in sat, luand parte la viata taraneasca chiar dupa ce se dusese la invatatura. Ne spune cu mare since ritate intr-un articol ca, daca n-ar fi invatat carte si ar fi ramas in locul sau de nastere, el ar fi fost rapsodul satului. De aceea d-l Dobrogeanu Gherea, in studiul critic ce a publica asupra-i (1897), l-a numit poetul taranimii.
            Desi publicate in volum de abia in 1899, poeziile din colectia a doua Fire de tort sunt compuse in cea mai mare parte cam in aceeasi epoca cu cele precedente. De aceea putem vorbi deodata despre amandoua .
            Subiectele poeziilor acestora sunt foarte variate. Cele mai multe sunt narative, sunt cu adevarat balade. Acestea se pot imparti in patru grupari:
            a) Cu subiecte erotice, cum este Craiasa zanelor, care arata triumful amorului pamantesc fata de un ideal care ar trece de hotarele acestei lumi. Se poate alatura cu Luceafarul lui Eminescu, lasand, bineinteles, la o parte faptul ca aceasta se poate inter preta ca o poezie simbolica. In opera lui Eminescu avem o fata de imparat care e iubita de un Luceafar, dar acesta, cand e aproape sa-si piarda nemurirea, vede ca mai puternica este iubirea pamanteasca. La Cosbuc zanele au fugit intr-un palat departe de lume ca sa scape de mrejele dragostei, dar un tanar travestit ajunge la ele si insasi cariasa cade in ispita si trece in lumea muritoare;
            b) Cu subiecte din viata sufleteasca a taranului. Aci vedem obiceiurile taranesti si conceptia taraneasca despre probleme sociale sau sufletesti. Poetul spune ca avea de gand sa scrie un ciclu intreg de poeme de acest fel, dar in volumele de care vorbim avem numai nunta (Nunta Zamfirei) si moartea (Moartea lui Fulger). Pentru a inalta importanta naratiunilor, poetul ne infatiseaza nu simpli sateni, ci imparati: Zamfira e fata unui imparat pe care o petesc crai din toate partile lumii. Fulger este fecior de imparat si moare in lupta. Obiceiurile acestei lumi imparatesti sunt primitive ca si ale simplilor tarani, dar marite in raport cu puterea si cu rolul imparatilor. In acest cadru se gaseste inchisa discutia problemei vietii si mortii. Aflam conceptia taranului: viata trebuie s-o traiesti si s-o primesti cum ti se da; sa nu disperam in fata mortii, caci este dincolo o alta viata mai fericita. Mai departe nu trebuie sa mergi:
           
            Nu cerceta aceste legi
            Caci esti nebun cand le intelegi.
           
            c) Cu subiecte din istoria romaneasca, cum este Voichita lui Stefan, Stefanita Voda si Pasa Hasan. Cea mai importanta este cea din urma, care povesteste un episod din lupta de la Calugareni. Avand ca izvor pe Balcescu, ne arata cum, dupa infrangerea lui Sinan, comandantii fugeau sa se puna la adapost si cum Mihai urma reste pe unul din ei: Hasan Pasa. Vitejia lui Mihai, spaima turcului, in a carui imaginatie eroul roman lua proportii uriase, toate acestea sunt zugravite in mod admirabil. Si ca forma de vers si ca imagini, poezia aceasta e una din cele mai bune alui lui;
            d) Cu subiecte exotice, ca Regina Ostrogotilor si El Zorab.
            In aceste doua volume sunt si cateva poezii lirice: Doina, Noi vrem pamant si Cantec barbar. Cele doua din urma sunt cantece de revolta, cu accente salbatice, in care energia expresiunii este poate fara pereche in literatura noastra. Cea dintai este o apostrofa catre Doina, in care arata, ca si poezia poporana, rostul acestui cantec in viata sufleteasca a neamului romanesc, care vede intr-insa expresia sentimentului dragostei, ca si durerea despartirii si a instrainarii, ca si revolta in contra nedreptatii si a asupririi.
            O parte din poeziile din aceste volume sunt descriptive. Mai numeroase sunt insa acestea in al treilea volum intitulat foarte ciudat Ziarul unui pierde vara (1902). Sunt pasteluri, dar deosebite de ale lui Alecsandri; in ale lui Cosbuc e mai multa miscare, e privelistea diferitelor aspecte ale naturii, vara, iarna, noapte, seara, dimineata, cu amestecul omului care traieste, se bucura, munceste, sufera in mijlocul naturii. Gherea socoteste ca in descrierea frumusetilor naturii intrece pe Alecsandri.
            Cosbuc a scris, in 1899, doua carti asupra razboiului de independenta: Povestea unei coroane de otel si Razboiul pentru neatarnare. Studiile ce-a facut ca sa le scrie, i-au inspirat o suma de poezii cu subiecte relative la faptele vitejesti din aceasta epoca. Dupa Alecsandri el este al doilea cantaret mare al acestor lupte; dar lucrarea lui e mai complexa: sunt mai multe la numar poeziile, sunt mai complicate povestirile, sunt mai variate infatisarile faptelor. El are darul de a reinvia trecutul si, prin aceasta, poeziile sale din acest ciclu vor forma un material bogat de cultura patriotica.
            O parte din cele vechi si cateva poezii noi a adunat in 1904 in brosura Cantece de vitejie.
            Dar activitatea lui Cosbuc este neobosita. El a intreprins sa traduca operele marilor scriitori straini, a tradus in versuri exametre (ideie nu tocmai fericita) Eneida lui Virgiliu, apoi Georgicele aceluiasi poet, a tradus din Terentiu (Parmeno) si din Schiller. Piesa acestuia Don Carlos s-a reprezentat pe scena teatrului National in 1910 cu mare succes.
            Pe langa conducatorii revistei se adauga si cativa scriitori, care isi mai incercase puterile, ca Vasile Paun, care publicase putine poezii pe la 1870 si care da acum studii literare si poezii corecte, dar fara un puternic suflu poetic; ca Petre Dulfu, care publica aci Povestea lui Pacala. Aci debuteaza si tanarul poet G. Murnu, traducatorul de mai tarziu al Iliadei lui Omer si profesor de arheologie. Asemenea, Traian Demetrescu publica aci mai multe poezii.

*

            'Convorbirile' incearca, in acest domeniu, transformari importante in or ganizarea si mersul lor. In 1895 se retrage I. Negruzzi si conducerea o ia un comitet compus din tineri, cei mai multi fosti elevi ai profesorului Titu Maiorescu. E noua generatie care-si propune a continua opera inaintasilor lor.
            Teohari Antonescu a debutat ca elev al lui Gr. Tocilescu prin lucrarea despre Cultul cabirilor in Dacia si a publicat articole de arheologie, devenind primul titular al catedrei de arheologie la Universitatea din Iasi.
            Ion Al. Bratescu-Voinesti, fost magistrat, avocat si deputat, incepe cu poezii, dar se impune atentiei publicului prin nuvelele sale.
            Mihail Dragomirescu, azi profesor la Universitatea din Bucuresti, incepe ase menea prin poezii si continua prin critice literare, in care cauta a da o noua formulare vechilor teorii ale lui T. Maiorescu. Mai tarziu se desparte de tovarasii sai si devine chiar adversarul 'Convorbirilor literare', acuzand pe conducatorii lor ca nu mai repre zinta traditia fundatorilor.
            D. Evolceanu publica recesiuni asupra cartilor ce apar, dar apoi paraseste aceasta indeletnicire si devine profesor de limba latina la Universitatea din Bucuresti si mai tarziu colaborator la dictionarul Academiei.
            Ion S. Floru publica articole de istorie.
            Petre P. Negulescu publica articole de filozofie si azi este titularul catedrei ocu pate odinioara de Titu Maiorescu.
            C. Radulescu-Motru, care azi e profesor de psihologie la Universitatea din Bucuresti, paraseste 'Convorbirile' si intemeieaza 'Noua revista romana'.
            I.A. Radulescu scrie articole de critica sociala si literara si azi colaboreaza la dictionarul Academiei.
            Fr. Robin scrie studii de stilistica.
            Comitetul acesta conduce revista pana in 1900. In acest interval se publicara lucrari diferite de ale tinerilor conducatori, precum si de ale altor scriitori mai varstnici. Aparura aci si multe nume noi.
            D. Titu Maiorescu, fara sa fi scris articole anume pentru 'Convorbiri literare', a tinut sa publice intai aci studiile si notele introductive pentru diferite carti, cum au fost acelea care au servit ca prefata colectiilor de discursuri parlamentare. Tot asa a fost notita asupra lui I. Popovici Banateanu. Acest tanar banatean, de la care au ramas cateva poezii si nuvele din viata meseriasilor (In lume, Buc., 1895) promitea sa scrie lucruri de valoare, dar a fost prea curand rapit de moarte, ca si un alt banatean, Victor Vlad, cel ce scria poezii in dialectul provinciei sale.
            Dintre vechii colaboratori publica acum in 'Convorbiri literare' poezii Anton Naum (Povestea vulpei), Ascanio Olanescu, N. Volenti si Duiliu Zamfirescu. Pe langa ei apar tineri ca Bratescu-Voinesti, Mihail Dragomirescu, Dim. Nanu, G. Murnu si Haralamb Lecca, iar mai tarziu G. Tutoveanu si Al. Antemireanu.
            Traducerile ocupa un loc insemnat, ca si in primii ani ai revistei. Vom nota poe ziile lui Catul (trad. de N. Basilescu) si piese de teatru ca Femeia indaratnica a lui Shakespeare (trad. H. Lecca), Antigona lui Sophocle (trad. de M. Dragomirescu) s.a.
            Romanul este infatisat prin seria pe care o incepe d. Duiliu Zamfirescu (Viata la tara, 1895; Tanase Scatiu, 1896, In razboi, 1897), iar nuvele scriu multi colabo ratori, intre care vom nota pe d-nii: Duiliu Zamfirescu, pe Marin Stroescu, I.Basarabescu, Bratescu-Voinesti.
            Tinerii conducatori se ocupa mai ales de filozofie (P.P. Negulescu, C. Radu lescu-Motru) si de critica si polemici literare. Recensiuni si notite critice semnate de d-nii D. Evolceanu, S. Mehedinti, C. Litzica, Mih. Dragomirescu, St. Oraseanu cerceteaza diferite scrieri aparute si isi dau parerea asupra valorii lor; iar d-l Mihail Dragomirescu intreprinde studii critice mai intinse, cum sunt cele indreptate contra d-lui Dobrogeanu-Gherea, discutand teoria criticei, opunand 'criticei stiintifice' a aces tuia 'critica estetica' (Critica stiintifica si Eminescu, 1895).
            Comitetul acesta conducator fusese recomandat publicului de d-l Iacob Negruzzi (nr. de la 1 ian. 1895) cu vorbe incurajatoare. D-sa, dupa o impreuna lucrare de doi ani, declara ca 'a dobandit incredintarea ca acei tineri vor sti sa duca inainte cu succes' opera generatiei d-sale si a d-sale personal. Cu toate acestea, dupa mici schimbari, vom vedea ca in 1900 compunerea comitetului se schimba si revista ia un caracter mai mult stiintific decat literar.
            La 25 noiembrie 1896, Olanescu, care era acum o persoana insemnata in miscarea noastra politica si literara, chema pe scriitori la o publicatie noua: 'Revista pentru literatura si arta romana'.
            Dumitru C. Olanescu (1849-1908), dupa studii juridice facute in Paris, a fost magistrat si apoi diplomat. In 1900 ajunsese ministru plenipotentiar. Comisar general al guvernului la Expozitia universala din Paris (1900), el a publicat un voluminos raport despre activitatea tarii sale si despre modul cum s-a infatisat ea la acel concurs international.
            S-a facut cunoscut prin poeziile sale originale si traduse, publicate in 'Con vorbiri literare' sub pseudonimul Ascanio. Mai tarziu a tradus diferite piese din frantuzeste (Ruy-Blas a lui V. Hugo) si a compus si originale (Doctorul satului, Pribeagul, Primul bal, comedii). Curand dupa razboiul din 1877 a scris Pe malul garlei, o comedie in care vedem cum un taran scapa de la moarte pe o beizadea si e platit cu o grozava ingratitudine; e deci o satira adresata rusilor dupa rapirea Basarabiei avand ca incheiere: pe cine nu-l lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Mai publica nuvele, poezii, satire, piese de teatru.
            Lucrarea cea mai importanta este traducerea poeziilor lui Horatiu: Ode epode, Carmen saeculare (Buc., 1891), opera premiata de Academie in 1892.
            In 1893 i se deschisesera portile Academiei dandu-i-se fotoliul lui Alecsandri. Mare admirator al acestui scriitor, pe care-l celebrase printr-o apologie in versuri La mormantul poetului (1893), el alege ca subiect al discursului sau de receptie viata si operele predecesorului sau.
            'Literatura si arta romana', pe care o intemeiaza Olanescu cu d-l N. Patrascu, se infatiseaza cu un program cam vag: constatarea ca literatura noastra nu urmeaza o dezvoltare fireasca, pentru ca lipseste o 'educatie nationala'.
            Pentru acoperirea lipsei trebuie un nou 'regim intelectual' care sa dezvolte patriotismul si in vederea acestui scop isi propune a lucra revista aceasta.
            Colaboratorii cei mai staruitori ai revistei, care a aparut pana in 1904, afara de directorul D. Olanescu, care publica poezii si studii diferite si de secretarul redactiei, d-l N. Patrascu, care debutase in 'Convorbiri literare' si care publica acum critici si recenzii literare, sunt d-l G. Cosbuc, cu poezii, d-l Duiliu Zamfirescu, cu poezii si cu un roman (Indreptari, 1901-1902). Numeroase bucati a publicat si d-l Hara lamb Lecca. Incurajat de Hasdeu, care i-a adresat o scrisoare plina de laude, a inceput apoi sa publice o serie de volume pe care le-a numerotat: Prima, Secunda, Quarta etc. Unele sunt colectii de poezii lirice sau narative, altele sunt piese de teatru, mai ales drame moderne ca Jucatorii de carti (1899) si Cainii (1900). Sub titlul I.N.R.I. a publicat in 1905 o poema lirica in care se infatiseaza patimile si moartea lui Hristos.
            Au mai publicat poezii d-nii: D. Nanu, Stefan Petica, Th. Serbanescu, G. Tutoveanu, D. Anghel, I. Barseanul, Iuliu Dragomirescu, Stefan Iosif, Andreiu Naum, L. Daus, Radu Rosetti s.a.
            Nuvele au publicat d-nii C.I. Nottara, H. Cosoiu, E. Grigorovita s.a.
            Anghel Demetriescu a publicat articole de critica literara; G.Dem. Teodorescu, articole de folclor; iar Ionescu-Gion articole de istorie.
            Cateodata insusi Hasdeu a dat lucrari de ale sale.
            D-l N. Iorga a publicat aci note de calatorie si articole de istorie. Este epoca in care scrierile sale incep a atrage atentia publicului.