Criteriul adevarului in definitia limbajului

Criteriul adevarului in definitia limbajului

1.Limba ca sistem.

Cea mai mare parte a lingvisticii din ultimele trei sferturi de veac, adica a lingvisticii de dupa Ferdinand de Saussure, a fost preocupata sa demonstreze caracterul de sistem al limbii, acest atribut fiind identificat ca insasi esenta graiului omenesc, alaturi, fireste de apartenenta limbii la domeniul mai vast ceva al semnelor. Limba ca sistem de semne, iata ideea "majora" a vestitului Cours de linguistique gnrale, idee prin care autorul a intrat in randul celor mai importante figuri ale gandirii teoretice din secolul al XX-lea. Nu avem nimic de obiectat, ideea ca limba este un domeniu al semnelor e chiar anterioara marelui lingvist, caruia ii ramane marele merit de a fi vazut necesitatea constituirii unei stiinte a semnelor, semiotica, dupa cum s-a numit aceasta in cele din urma, o stiinta in cadrul careia lingvistica, stiinta a semnelor rostite, este sortita a fi doar un capitol, capitolul de departe cel mai important insa.

La fel, este evident si caracterul de sistem, de intreg ale carui parti componente, luate fiecare in parte, reprezinta prea putin in raport cu valoarea lor reala, aceasta valoare decurgand din importanta pe care o au relatiile de inter - conditionare, de determinare reciproca, vizibile la tot pasul in structura limbajului, valoarea fiecarui element component ne-fiind o marime absoluta, ci una relativa, riguros controlata de pozitia in sistem, de vecinatatile cu alte elemente, raportarea la alte unitati fiind obligatorie pentru definirea, intelegerea si functionarea fiecarei entitati lingvistice, a limbii in intregul ei, ca sistem de semne, de valori. Bunaoara, exemplificand la nivelul cel mai accesibil, al cuvintelor, al valorilor lexicale, daca vom incerca sa definim "valoarea" cuvintului arbore, vom avea de spus ce este in sine un arbore, il putem si arata conlocutorilor nostri, dand exemple de arbori, il putem si desena, cum a facut-o Saussure in vestitul sau Cours. Putem face si fotografii ilustrative. Dar totusi, pentru a ne asigura de corecta intelegere a valorii cuvintului, va trebui sa convocam si alti termeni, alte cuvinte, spre a ne intelege cand spunem despre ceva ca este copac sau pom, arbust sau tufa, si cand arbore. In schimb, la foarte multe cuvinte nu le putem da nicicum o definitie in sine, ci numai una relativa, printr-o totala raportare la alte cuvinte cu care se "invecineaza" in sistem, fiind esentiale si definitorii numai diferentele, deosebirile, astfel ca despre un colonel nu vom putea spune decat ca este gradul militar imediat inferior generalului si imediat superior " - colonelului". Nu pot desena un colonel spunand ca asa arata un colonel. La fel nu pot desena cum arata un var sau un nepot sau unchi. Persoana care pentru mine este unchi, pentru varul meu este tata, iar pentru alt unchi este fiu! Cum sa insemne si "sa fie" aceste cuvinte ceva in sine?

Toate bune si frumoase si mai ales bine cunoscute in legatura cu acest subiect, in jurul caruia graviteaza majoritatea subiectelor examenului de teoria limbii in anul I de facultate. Numai ca ne putem intrebarea urmatoare: in ce masura acest caracter de intreg bine structurat, bine sistematizat este un atribut specific limbajului? Este oare ordonarea bine sistematizata a elementelor o caracteristica rar intalnita in alte domenii, in extra-lingvistic? Raspunsul credem ca nu poate fi decat unul singur: dimpotriva! Sunt putine domeniile care, prin cunoastere cat de cat aprofundata, sa nu prezinte o organizare, o randuiala stricta, atat in lumea creata de om, a culturii si a civilizatiei, cat si in natura, in cosmos, fie el si microcosmos!

Repet: dimpotriva, ne-ar fi greu sa numim acel domeniu in care dezordinea, arbitrarul si aleatoriul fac legea, adica anuleaza orice lege, orice determinare, orice cauzalitate si predictie a evenimentelor.

Sigur, raportat la alte procedee semiotice, limbajul se impune prin vastitate si rigoare. Dar nu si prin raportare la celelalte domenii, care tin de realitatea omenescului sau de lumea in care i-a fost dat omului sa se desfasoare. Dovada cea mai buna este insusi cuv]ntul (si conceptul) sistem, mult mai vechi decat ideea ca limba ar fi si ea, tot un sistem. Ca atatea altele. Si mai putin decat altele. Sa zicem, corpul omenesc, domeniul viului.

Asadar in incercarea de a defini esenta limbajului omenesc, a graiului, a statutului nostru de fiinte cuv]ntatoare, caracterul de sistem al limbajului nu este revelator in nici un fel cat de cat specific si nu are ce cauta in definitia limbii.

2.Economie si redundanta.

Definitia sistemului, a bunei randuieli in orice domeniu, include economia de efort si mijloace. Aceasta este o lege, si ea universala, care guverneaza deopotriva comportamentul nostru lingvistic si forma orbitei dupa care se roteste pamantul si toate corpurile ceresti, guverneaza o multime de detalii biologice sau anatomice s.a.m.d. In lingvistica, Andr Martinet a identificat efectul tendintei spre minim efort in cele doua planuri "clasice": sintagmatic si paradigmatic. Economia sintagmatica este cea care ne indeamna sa folosim enunturi cat mai scurte, mai succinte, cuvinte scurte etc. In felul acesta economisim efort articulator la Emitator si efortul de atentie la Receptor. In plan paradigmatic, la nivelul competentei, al codului lingvistic, a economisi inseamna a menaja memoria, a nu supralicita puterea noastra atat de limitata, de a memora multe cuvinte, prea multe. De aici tendinta de a folosi cuvinte polisemantice, de a da denumiri perifrazice, de a deriva si compune cuvinte noi, care, deci, sa nu fie chiar noi.Intre cele doua tentatii arbitreaza nevoia de a comunica. Aceasta nevoie ne determina sa avem un numar cat mai mare de termeni si sa oferim Receptorului un enunt cat mai dezvoltat, asigurandu-ne ca acel enunt nu va fi ambiguu, ca se va intelege bine ce avem de spus.

"Decizia" se ia in functie de frecventa. Daca frecventa cu care apelam la un concept nou este mica, atunci este mai economic sa nu-i dam o denumire noua. Un semnificant nou se poate impune memoriei, fara s-o oboseasca, daca este sprijinit de o frecventa mare, ridicata. Fiind des folosit, noul semnificant va fi usor de memorat, iar enunturile in care apare noul semnificat vor fi astfel mai scurte, caci vor inlocui perifraza prin cuvint. (Vezi Andr Martinet, Elments de linguistique gnrale.) Avem pe de o parte tendinta de a economisi cat mai mult, al carei punct final, asimptotic urmarit, este tacerea, renuntarea la cuvint. De cealalta parte, impunatoare si generatoare de consecinte pozitive, nevoia de a comunica, de a avea un numar cat mai mare de semne, de semnificatii si semnificanti, cu ajutorul carora enunturile sa fie clare, univoce, dezambiguizate

Reperul pe care l-am introdus - nevoia de comunicare, se cuvenea a fi amintit si in discutia despre sistem, din paragraful anterior. In Limba romana vol. I, Sextil Puscariu le explica foarte convingator cititorilor sai ideea de sistem, comparand limbajul cu o biblioteca. Orice biblioteca, demna de acest nume, uzeaza de anumite criterii pentru a dispune cartile intr-un anumit fel si nu altul. Aceste criterii te ajuta, cand ai nevoie, sa gasesti mai usor cartea pe care o cauti. Adica sa economisesti din efortul cautarii. Or, este evident ca numai cand ai un numar relativ mare de carti incepi sa ai probleme cand cauti o carte anume. La fel - si nu mai e nevoie sa mai demonstrezi asta - caracterul de sistem al limbii este impus de numarul mare de semne, de unitati, care intra in inventarul lingvistic. Iar numarul acestor unitati nu poate fi decat expresia unor nevoi de comunicare sporite. Numarul mare de unitati lingvistice poate fi stapanit de mintea noastra, de memoria noastra, de competenta noastra numai daca aceste unitati sunt aranjate "cu cap", cu o noima oarecare, intr-o dispunere careia cel mai potrivit este sa-i spunem sistem.

Omul uzeaza si de semne de alta natura, vizuale sau tactile, dar acestea nu sunt ordonate intr-un sistem de valori inter-dependente. Si asta pentru ca nu e nevoie de o sistematizare si nu e nevoie pentru ca numarul acestor semne non-lingvistice este foarte mic. In plus, au un marcat caracter natural, motivat deci, aproape innascut.

3. "Liguistique par ce qu'arbitraire" (Ferdinand de Saussure)

S-ar parea, deci, ca Ferdinand de Saussure leaga esenta limbajului si de acest caracter, arbitrar, al semnului lingvistic. Am serioase indoieli in aceasta privinta. Omul, ca fiinta rationala, incearca sa fie adecvat in tot ceea ce face, fiind vorba si de o adecvare a mijloacelor la scopul urmarit. In nici un caz limbajul nu putem spune ca-si propune sa fie arbitrar. Ci el ajunge sa fie si arbitrar, dupa ce, foarte probabil, a inceput prin a fi motivat si in numeroase cazuri este si pana azi motivat. Ba chiar se poate spune ca intr-o proportie covarsitoare limbajul este motivat. Iata cateva motive pentru care se poate spune ca limbajul are un caracter mai degraba motivat:

1. Mai intai este motivata natura sonora, fonica a limbajului. Limbajul a avut de "ales" intre a fi vizual, tactil sau sonor, in functie de cele trei simturi capabile sa inregistreze materialitatea semnificantului: vazul, pipaitul si auzul. Punand auzul si semnificatia acustica la temelia limbajului, omul a facut cea mai buna alegere. Nu cred ca este nevoie sa mai demonstram de ce era de preferat semnificantul sonor in comparatie cu ceilalti: doi semnificanti posibili, pe care, de altfel, omul nici nu i-a abandonat cu totul din arsenalul procedeelor semiotice, dar se foloseste de semne vizuale si tactile numai in mod ocazional, la periferia comportamentului sau semiotic.

2. Despre asa zisa motivare absoluta nu avem nimic de adaugat. Caci daca ea nu duce la rezultate identice in limbi diferite, importanta este intentia motivarii si ea trebuie identificata si inregistrata ca atare, indiferent de rezultat. Poate ca ar trebui facuta o distinctie mai mare intre semnele de tip interjectional si cele de tip onomatopeic. Ele se succed in timp si sunt net diferite prin natura lor. Interjectiile sunt spontane, nemijlocite si primare. Onomatopeele, ca si cuvintele cu simbolism fonetic, sunt mai recente, ulterioare si au la baza lor un calcul mental accesibil numai omului, singura fiinta care incearca, prin aceste onomatopee, sa imite alte fiinte si, prin imitare, sa le desemneze! O idee, sa recunoastem, destul de ingenioasa si eminamente omeneasca.

3. Mentionam separat componenta cea mai importanta a ceea ce numim motivarea absoluta: intonatia. Ea insoteste in mod natural si spontan toate enunturile noastre, comunicand deseori informatii altminteri imposibil de codificat. Aceste informatii sunt accesibile si receptorilor care nu stapanesc limba in care a fost codificat enuntul. Deosebirile de intonatie de la o limba la alta sunt relativ putine si neesentiale. Adica datorita intonatiei (uneori) intelegem ce e mai important de inteles dintr-un enunt rostit intr-o limba necunoscuta: daca ni se porunceste ceva, daca ni se cere ajutorul, daca suntem avertuzati asupra iminentei unui pericol etc. Datorita intonatiei ceva-ceva este comprehensibil in orice enunt rostit de lo fiinta omeneasca. Intonatia pune bazele procesului de achizitie a limbajului de catre copii. Sa mentionam si imprejurarea ca intonatia este componenta lingvistica cea mai putin cercetata pana astazi. Si asta pentru ca mijloacele de inregistare grafica a intonatiei sunt foarte putine si aproximative.

4. O idee inca si mai ingenioasa este motivarea relativa, prin derivare si compunere. Aici intra si polisemia, existand de cele mai multe ori o noima, o explicatie, o motivare a faptului ca anumite sensuri si nu altele se aduna sub eticheta aceluiasi semnificant. Bunaoara sensurile pe care le are in romana cuvintul limba sunt in mod vizibil derivate unul dintr-altul, adica "formula semantica" a cuvintului polisemantic limba este vizibil motivata. Daca luam aminte la faptul ca fiecare cuvint primar, nemotivat, arbitrar, de genul casa, bun, a scrie, soare, stea, cap etc. este polisemantic, dar este si punctul de plecare pentru formarea unei familii de cuvinte relativ numeroasa, putem conchide ca majoritatea cuvintelor sunt motivate! (Cu amendamentul ca, in principiu, cuvintele nemotivate, primare, au o frecventa mult mai mare decat a oricarui cuvint format de la acea baza lexicala.)

5. Tot de motivarea lingvistica tine si dubla articulare a limbajului si, in principiu, ceea ce numim, in lingvistica romaneasca, stratificarea limbajului. Fiecare unitate lingvistica este o combinatie de unitati de rang inferior: mai multe foneme formeaza o unitate lingvistica semnificativa (morfem), mai multe morfeme alcatuiesc un cuvint, mai multe cuvinte alcatuiesc o sintagma, mai multe sintagme o propozitie, mai multe propozitii o fraza, mai multe fraze un text. Articularea limbajului reprezinta modul ingenios in care omul s-a priceput sa valorifice fatalitatea linearitatii discursului, a semnificantului. Aceasta ingeniozitate a mers pana la a face semn si din ordinea in care se succed semnele: Paul frappe Pierre si Pierre frappe Paul. Cand vii la Universitate, la intersectia dintre Edgar Quinet si strada Academiei sunt trei semne de circulatie. In orice ordine le-ai citi, mesajul lor, mesaj insumat, ramane acelasi, astfel ca autorii codului rutier nu au stabilit nici o regula in aceasta privinta. Adica acest cod rutier are numai "lexic", nu are deloc "sintaxa".

Ca principiu credem ca se cuvine a trece sub titlul de inventar al motivarii lingvistice tot ceea ce este expresia unei idei creatoare de solutii, expresia ingeniozitatii si inteligentei umane, tot ceea ce dovedeste calitatea vorbitorilor de a fi fiinte rationale, inteligente si creative. Acceptand acest unghi de vedere, insusi caracterul de sistem al limbajului devine expresia motivarii, a capacitatii omului de a pune o noima, o justificare in tot ce face. Si credem ca limbajul merita a fi studiat mai ales din aceasta perspectiva, ca expresie sau chiar implinire a ceea ce omul are mai specific: inteligenta.

La ce rezultat ajungem daca vom cerceta din aceasta perspectiva cuvintele nemotivate, cele prin care am convenit ca-si gaseste expresie "principiul" numit de Saussure arbitrarul semnului lingvistic?

Putem pleca de la observatia ca pentru anumite enunturi, a caror expresie este arbitrara, nu ne-ar fi imposibil sa ne imaginam o expresie motivata: Pleaca de aici! sau Nu e bine ce faci! ori Nu ma simt bine. Enunturile de mai sus, rostite cu intonatia si gesticulatia (mimica) potrivita, pot fi intelese si de cineva care nu stie deloc romaneste. Ele au comuna implicarea subiectivitatii Emitatorului, a unei atitudini sau stari a acestuia, ceea ce le apropie mult de nivelul interjectional al comunicarii, de acel nivel care poate fi satisfacut, acoperit si epuizat prin semne motivate, motivate absolut. In schimb, pentru enuntul Suma unghiurilor este aceiasi la toate triunghiurile sau Soarele rasare in fiecare zi din alt loc ne este imposibil sa ne imaginam cum am putea obtine un grad oarecare de motivare absoluta, in ce fel ne-ar putea ajuta intonatia sau mimica (gestica) spontana in transmiterea acestor informatii. Nu ne ajuta nici sinesteziile, nici intonatia si nici gesticulatia. La fel cum nici pentru cuvintele, sa zicem, casa, copac, strada, birou, profesor, elev, albastru, tavan, dulap, nu ne este la indemana sa ne imaginam un semnificant motivat, capabil, prin sunetele grupate la un loc, sa sugereze cat de cat semnificatii(le) in cauza. Sunt semnificati(i) care au in comun tocmai absenta oricarei implicari a subiectivitatii Emitatorului. Avem dreptul sa conchidem ca semnele lingvistice arbitrare au aparut odata cu acest tip de semnificati(i), atunci cand nevoile de comunicare au impus gasirea unei denumiri si pentru asemenea concepte, pentru asemenea mesaje cu totul "depersonalizate". Neputinta de a proceda in aceste cazuri prin "descoperirea" semnificantului motivat potrivit, deci neputinta de a proceda in continuare prin folosirea unor semne lingvistice motivate, ar fi putut avea (sic!) ca rezultat si renuntarea la aceasta incercare, omul multumindu-se sa comunice exclusiv in limitele propriei subiectivitati, uzand de enunturi numai pentru a se exprima pe sine, situatie in care denumirile motivate aveau sanse bune sa fie suficiente si sa acopere necesarul de semnificatii.

Daca lucrurile nu au ramas la acest stadiu si l-au depasit, asta cred ca se datoreaza unei cauze evidente, de care am mai pomenit: nevoia, necesitatea de a comunica despre aceasta lume exterioara omului, de dincolo de hotarul trairii sale personale. Ceea ce numim, de obicei, nevoi sporite de comunicare inseamna la un moment dat si o trecere dincolo de tine insuti, ceea ce a insemnat a trece dincolo de zidul motivarii, in alta stare a materiei sonore(sic!). Solutia a fost si de data aceasta extrem de ingenioasa si exclusiv umana: conventia. Termen destul de impropriu, dar totusi, dintre cei existenti, cel mai apropiat ca sens de ceea ce s-a petrecut la un moment dat in istoria limbajului, cand intre oameni apare aceasta noua relatie de solidaritate: a da un (acelasi) inteles unui complex de sunete care, in sine, nu poate insemna (sugera) nimic! Este vorba de o solidaritate de grup, care sfarseste prin a divide umanitatea in grupuri lingvistice, in limbi. Aceasta veritabila revolutie semiotica, prin care omul ajunge inca o data si in modul cel mai evident sa se singularizeze printre celelalte fiinte, are drept cauza incercarea (sau nevoia) omului de a comunica prin enunturi din categoria amintita: Suma unghiurilor este aceiasi la toate triunghiurile, Soarele rasare in fiecare zi din alt loc etc. sa ne facem mai comozi si sa dam un nume celor doua tipuri de enunturi. Propunem denumirea enunturi intelectuale, rationale, respectiv enunturi emotionale, sensuale, folosind cei doi termeni cu gandul la celebrul adagiu nihil est in intelectu quod non fuit ante in sensu. Aceasta este si ordinea in care cele doua tipuri de enunturi au aparut in timp: mai intai enunturile emotionale, "sensuale" (utilizand semne lingvistice cu motivare absoluta), mai apoi enunturile intelectuale (fatal arbitrare).

4. Functiile limbajului.

Functiile limbajului nu pot fi absente dintr-o discutie despre "esenta" limbajului, discutie care isi pune problema definitiei corecte a acestuia. In general, orice lucru, orice "ceva", nu poate fi definit ce "este", fara a tine seama de rostul acelui "ceva", de functia sau functiile care i-au reclamat existenta. Cf. "functia (necesitatea) creeaza organul". Asadar caror necesitati le face fata limbajul omenesc?

Sau, in alt fel spus, credem ca de esenta si de necesitatea aparitiei limbajului este legata una (cel putin una) dintre functiile limbajului, examinarea acestora putand sa ne duca la depistarea necesitatii anumite careia limbajul trebuia sa-i faca fata.

Avem la dispozitie mai multe teorii si modele cu privire la functiile limbajului. Nu e nevoie sa ne declaram vreo preferinta pentru excelenta uneia dintre teorii pentru a merge mai departe. Daca ne propunem sa identificam functiile care au legatura cu esenta limbajului, cu existenta acestuia, explicand-o si justificand-o ca niste conditii sau cauze(!) sine qua non, din cate vor fi fiind ele, sase (la Roman Jakobson) sau numai trei (la Karl Bhler si altii), doua functii par a fi imposibil de ignorat: functia expresiva (sau emotiva) si functia referentiala (sau cognitiva), fiecare dintre ele corespunzand uneia dintre cele doua tipuri de enunturi: functia expresiva produce enunturi "emotionale", iar functia cognitiva (referentiala) enunturi "intelectuale". Anterior am ajuns la concluzia (la ipoteza) ca enunturile intelectuale (sunt cele care) au facut necesara aparitia unor semne lingvistice care nu ai puteau fi motivate, ci numai arbitrare. Mai mult ca oricare functie, functia cognitiva, referentiala, este cea care impune legatura conventionala, aceasta fiind singura posibila, intre un semnificat "intelectual" si un semnificant sonor, la acest nivel de intelectualitate, sunetele, prin natura lor, neavand nici o sansa de a fi expresive. Asadar, tendinta sau nevoia de a comunica pe subiecte lipsite de orice legatura cu persoana Emitatorului si a Receptorului, apeland la concepte referitoare la lumea inconjuratoare, ceea ce inseamna nevoia (sau tendinta) de a intelege aceasta lume, este necesitatea care determina trecerea dincolo de zidul motivarii, intr-o alta stare a "materiei" semiotice. Pare si chiar este un paradox ca incercarea de a afla intelesul lumii in care traim i-a facut pe oameni sa apeleze la semnificanti care, in sine, nu puteau avea nici un inteles, nici o noima, nici o justificare, nici o motivare. Semnificantii inevitabil arbitrari, care numai prin conventie puteau fi intelesi, oamenii ajungand sa acorde acelasi inteles, acelasi semnificat, unor emisiuni sonore altminteri, adica la nivelul enunturilor emotionale, lipsite de orice relevanta. Conventia, ca gen de legatura sociala, este extrem de importanta si de cuprinzatoare, este chiar constitutiva pentru societatea omeneasca. Nu cumva inceputurile conventiei se produc prin aparitia semnelor lingvistice in sine ne-motivate, arbitrare, dar acceptate si puse in circulatie ca semne? Caz in care aparitia acestor semne arbitrare, pentru prima oara in istoria universului(sic!), capata o importanta coplesitoare, devenind model si schema mentala de comportament extralingvistic. Semnalam aceasta ipoteza ce se impune prin deductie, fara sa o mai comentam, fara sa o mai verificam.

Cu alte cuvinte, cunoasterea este functia pe care o punem la baza limbajului, pentru a explica existenta semnelor lingvistice arbitrare si rolul conventiei in comportamentul nostru lingvistic, in insasi ideea de limba, in functionarea codului etc., etc. Cunoasterea lumii in aspecte ale acesteia care nu aveau nimic sau prea putin de natura emotionala (suma unghiurilor unui triunghi. ) pare sa fi avut acest rol de modelator al limbajului, asa cum il cunoastem noi. Mai exact spus, acordam un rol decisiv nevoii de a emite(comunica) enunturi centrate pe lumea exterioara fiintei noastre, deloc marcate emotional. Sau, caz particular, centrate pe fiinta noasta pusa in postura de obiect, iar nu de subiect al cunoasterii, al interesului nostru cercetator. Prin astfel de enunturi omul a facut din limbaj ceva cu totul deosebit de ceea ce s-ar putea numi totusi comunicarea intre animale. La aceste fiinte lipsesc semnele arbitrare, lipseste conventia, relatia dintre "semnificat" si "semnificant" este naturala, innascuta, nu dobandita prin "educatie", prin insusirea conventiei, a traditiei. La fel, in limbajul non-uman nu avem semne polisemantice, nu avem combinatie de semne (limbaj articulat), nu avem decat un inventar de "semne", in nici un caz un sistem! Toate aceste atribute, care deosebesc graiul omenesc de "limbajul" necuvintatoarelor, au aceeasi explicatie, acelasi reper justificativ: nevoile sporite si specifice de comunicare pe care le produce la om incercarea de a descrie, de a intelege lumea in care traim. Aceasta incercare naste enunturi care incearca sa fie conforme cu lumea, cu realitatea, sa fie adecvate la aceasta lume. Iar aceasta adecvare se numeste adevar. Pe scurt, cautarea adevarului, nevoia de adevar este cea care a modelat limbajul in datele esentiale ale acestuia.

Fraza de mai sus suna frumos, ademenitor. Si, daca va fi luata in serios, va starni multe obiectii. La cateva voi incerca sa raspund acum in mod preventiv.

O buna parte din obiectii, de pilda, se pot ivi dintr-o perspectiva behaviorista asupra limbii, o perspectiva desigur corecta, posibila, justificata, dar totusi limitata la anumite cazuri. La fel cum si fiecare functie se actualizeaza numai prin anumite enunturi, inclusiv functia cognitiva, referentiala. Sigur ca limbajul nu este, deseori, decat o forma de a reactiona la stimuli, inclusiv la stimulii lingvistici, care ne solicita. Mai sunt si alte tipuri de reactie, nelingvistica, la fel cum exista insa si enunturi lingvistice care se produc avand cu totul alt statut. Complexitatea limbajului tocmai in aceasta consta, in interactiunea cauzelor, a functiilor, a scopurilor urmarite s.a.m.d. Este evident pentru oricine ca functia pe care o indeplineste limbajul atunci cand rostim enuntul Buna ziua, domnule profesor ! difera mult de functia pe care, cateva minute mai tarziu o indeplineste enuntul, rostit de acelasi elev, Suma unghiurilor este aceeasi la toate triunghiurile. Problema care se pune insa este una singura: care dintre aceste functii are sau a avut rol modelator pentru limbaj, a determinat acele atribute exclusiv omenesti ale limbajului ?

Inainte de a cauta raspuns la aceasta intrebare decisiva, de a cauta si de a-l da, sa mai prevenim o obiectie. Obiectia a fost formulata de lingvistica (si filosofia) care a propus distinctia intre " omul kantian" si omul om, real, om de rand, fara prea multe manifestari si nevoi metafizice, pentru care viata nu inseamna meditatie si speculatie filosofica, nu inseamna o incordare a puterilor intelectuale in scopul intelegerii lumii si a propriei fiinte, nu inseamna cautarea adevarului. Li s-a reprosat filosofilor, inclusiv lui Kant - cu subinteles, ca au inlocuit cercetarea omului real, a omului statistic cel mai adevarat, cu cercetarea propriei persoane, impresiile sau confuziile astfel inregistrate extrapolandu-le la intreaga speta umana, ca adevaruri "unanim" valabile. Desigur, ar fi grozav ca Immanuel Kant sa poata fi facut (acceptat ca) exponent al omenirii, ca individ reprezentativ pentru speta umana, fara ca in felul acesta sa falsificam realitatea, sa fortam intelesurile. Dar cati dintre oameni, dintre semenii lui Immanuel Kant, resimt "nevoia de adevar", pe seama careia am emis mai sus ipoteza ca ea ar fi fost atat de preocupanta, de obsedanta pentru oameni incat a determinat cresterea numarului de unitati lingvistice, aparitia semnelor lingvistice nemotivate, sistematizarea limbajului, dubla articulare etc. Aceasta ipoteza urmeaza sa fie verificata prin raspunsul pe care il vom da intrebarii, problemei pe care ne-am pus-o imediat dupa aceea: care dintre functiile limbajului a avut cel mai important rol modelator pentru limbaj.

Raspunsul pe care il putem da rezulta prin eliminare. Bunaoara functia fatica este, in mod evident, periferica, incapabila sa produca alte efecte decat un inventar restrans de procedee prin care se poate verifica initierea si mentinerea contactului dintre Emitator si Receptor. La fel, functia metalingvistica. Chiar daca exista reguli morfo-sintactice cu referire la verba dicendi, la verbele "rostirii" (vezi limba latina), sunt totusi prea putine aceste amprente pe care aceasta functie le-a putut proiecta in profunzimea structurilor lingvistice. In plus, aceasta functie poate fi conceputa si ca un caz particular, mai ciudat, frizand paradoxalul, o manifestare insolita, neasteptata, a functiei referentiale, cognitive. La fel si functia poetica: desi importanta si deloc rar manifesta, ea nu poate fi imaginata decat ca o excrescenta a organismului lingvistic deja constituit ca atare. Nici functia conativa nu poate produce consecintele avute in vedere.

Procedand in felul amintit, am ajuns la concluzia ca numai doua functii puteau fi atat de importante incat sa determine consecinte dintre cele mai profunde: functia expresiva (emotiva) si functia referentiala (sau cognitiva). Sunt functiile care se manifesta cel mai des, am putea spune ca sunt nelipsite in orice act de comunicare a unei informatii. Functia expresiva se refera, cum bine se stie, la capacitatea pe care o avem, ca Emitatori, sa marcam pozitia noastra fata de informatia pe care o contine enuntul nostru. Este semnificativ ca intonatia (procedeu ce tine de zona motivarii lingvistice) are un rol deosebit de important in exprimarea pozitiei Emitatorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor si augmentativelor, preferinta pentru un anumit termen din seria de sinonime aflata la dispozitia vorbitorului s.a. Daca comparam enunturile (1) a venit unchiuletul meu si (2) a venit unchiul meu, o persoana la care tin foarte mult, trebuie precizat ca numai in enuntul (1) se manifesta functia expresiva, prin diminutivul unchiuletul, din care Receptorul intelege placerea pe care i-o face Emitatorului sosirea unchiului. In enuntul (2) aceasta simpatie nu mai este exprimata, exteriorizata ca reactie la propria informatie pusa in circulatie, ci este declarata si prezentata ca informatie, ca relatare.

Cu privire la functia referentiala (cognitiva) s-a facut observatia ca este singura functie care antreneaza judecata de valoare a conformitatii cu realitatea, adica produce enunturi supuse la criteriul adevarului. Ne intrebam asadar daca enunturile din aceasta categorie au fost atat de importante, adica atat de frecvente incat au putut modela limbajul, determinand mai intai aparitia semnelor lingvistice arbitrare, apoi un numar tot mai mare de semne, imposibil de memorat si folosit fara a le "aranja" intr-un sistem s.a.m.d.

Cand Ferdinand de Saussure spune ca limbajul "este un principiu de clasificare", termenul clasificare este aplicabil in primul rand asupra lumii inconjuratoare, care ni se infatiseaza ca o revarsare nesfarsita de obiecte de tot felul infinite la numar. Acestei lumi omul ii da coerenta prin cuvint, prin cuvintele care, de regula, denumesc nu obiecte, ci clase, multimi de obiecte. Adunarea sub umbrela aceluiasi semnificant a mai multor obiecte se face pe baza unui criteriu de echivalare, ceea ce inseamna implicit o judecata, un adevar, o incercare de a ne conforma realitatii: aceste obiecte merita sa poarte si poarta acelasi nume, mar, deoarece apartin aceleiasi clase, deosebita de clasa "obiectelor" pe catre le numesc para etc. A intelege ca o anumita multime de obiecte apartin aceleiasi clase de obiecte inseamna a afirma un adevar despre lumeda an care traim.

Termenul clasificare, din enuntul saussiurian, mai poate fi inteles cu referire la limbajul insusi, ale carui elemente sunt si ele clasificate, identificarea acestor clase(multimi) constituind preocuparea de baza a gramaticilor: substantive, verbe, adjective, etc., subiect, predicat, atribut, etc. S-ar putea usor demonstra ca conceptia dupa care sunt clasificate, ordonate si sistematizate elementele limbajului este, in ultima instanta, o idee, o conceptie, un model dupa care insasi lumea inconjuratoare capata coerenta, sens, noima. Ca acest "sens" difera de la o limba la alta, ca deci limbile afirma "adevaruri" diferite, nu are prea mare importanta. Conteaza incercarea, intentia, iar "intentia" nomothetului, onomaturgului, atunci cand inchipuie un grai, o clasa de cuvinte sau un simplu cuvint, este conformarea cu realitatea, cu adevarul!

Daca structura limbii este (sau incearca sa fie) conforma cu realitatea, cu structura acesteia, aceasta nu se datoreaza unei actiuni constiente a vorbitorilor. Insul vorbitor are acces numai la enunturi, la adevarurile care pot fi comunicate prin frazare. Dar, iata, exista si adevaruri implicite, continute nu in enunturi, ci in structuri, in modul de organizare a enunturilor, in morfologia si sintaxa acestor enunturi. Adica nu la nivelul enunturilor rostite, la nivelul parole, ci la nivelul langue - limba, nivel social, supraindividual, abstract, general. Cum a ajuns limba sa fie in sine la acest nivel purtatoare de adevar?

5. Limba ca principiu de clasificare.

Propozitia (1) Actualul rege al Frantei este destept, rostita azi in primavara anului 2004, este purtatoarea unui neadevar. Ea poate fi corectata prin propozitia (2) Franta, fiind republica, nu are rege. Alta este situatia enuntului (3)Stralucirea soarelui intrece stralucirea lunii. Acest enunt pare corect, purtator de adevar. Daca l-am traduce in germana, am constata insa ca substantivul care denumeste astrul nocturn este de gen masculin, iar substantivul care denumeste astrul cel mai luminos de pe firmamentul terestru este feminin! De unde si intrebarea: cum este corect, cum este adevarat? Adevarat(corect) este, in acest caz, probabil mesajul ce ni-l transmite limba maghiara, care nu face deosebire intre substantive masculine si feminine. Daca conchidem ca intr-adevar este gresit, ne-adevarat, ne-conform cu realitatea sa atribui un gen, masculin sau feminin, corpurilor ceresti, vom observa ca aceasta greseala nu poate fi corectata, printr-un enunt care sa elimine informatia eronata. Deducem din aceasta imprejurare ca adevarul(sau ne-adevarul) se poate exprima in doua feluri: (a)prin enunturi, prin frazare, si e vorba de adevaruri a caror raspundere o poarta emitatorul si (b)prin insasi structura limbii, prin insesi "regulile" codului lingvistic. "Intr-o istorie a stiintelor, a cunostintelor si conceptiilor despre realitate ar trebui aratat, macar sub titlu de curiozitate, ca si filogenetic si ontogenetic limba este prima conceptie asupra realitatii la care ajung oamenii, conceptie continuta in categoriile limbii, in organizarea acestora, etc. Invatand sa vorbeasca, oamenii invata de fapt si sa inteleaga realitatea, limba fiind prima care ii ajuta sa depaseasca infatisarea aparenta, senzoriala, a acesteia. Capata notiuni despre obiecte, deduc insusiri, actiuni si relatii ale acestor obiecte (adjective, adverbe, verbe, conjunctii si prepozitii, substantive, etc.).[1]

Este un truism sa afirmi ca "s-a spus despre limba ca este un cod, un mijloc de comunicare, ceea ce este adevarat pe plan sincronic. Pe plan diacronic insa, comunicarea precede limba, a carei configuratie este un rezultat al actiunii de comunicare. Daca consideram limba ca o suma de consensuri (implicate si respectate de orice frazare), aparitia acestora n-o putem explica decat prin comunicare si in comunicare" [2]. In alti termeni, nivelul langue al limbajului ar fi rezultatul sedimentarii unor consensuri aparute la nivelul enuntarii, al vorbirii - parole. Al unor consensuri repetate si frecvente care au sfarsit prin a deveni un soi de amprenta mentala. Nevoia de a deosebi dintre nominativ si acuzativ, intre subiectul si obiectul unei actiuni este greu sa o legi de toate functiile limbajului, de toate enunturile posibile. Nevoia de a distinge dintre un "obiect" cunoscut (omul) si unul necunoscut (un om) se impune prin enunturi numai de un anumit fel. Le-am numit enunturi intelectuale, din ratiuni etimologice, avand in vedere originea comuna a acestor doua cuvinte: intellectus si a intelege (< lat.intellegere), pentru a desemna vocatia omului de a intelege, de a cauta intelesul, noima, sensul, ratiunea de a fi a lumii in care traieste si a propriei persoane. Si aidoma lui Dumnezeu, acel Dieu invisible (care) a cr le monde visible, dar adevarata nu este lumea vizibila, ci cealalta, nevazuta, a esentelor metafizice, la fel si omul, in spatele enunturilor audibile si vizibile, al aspectului parole-vorbire, a creat aspectul invizibil langue-limba, mai adevarat, mai real, mai important decat nivelul sensibil al limbajului.

E lucru cert - certitudine pe care o am fara sa fi cercetat cat de cat subiectul, ca in graiul fiintelor necuvintatoare(!) nu exista decat enunturi, decat vorbire - parole. In spatele emisiunilor sonore produse de aceste fiinte nu exista nici un principiu de clasificare a acestor semnale, nu exista aspectul langue - limba, drept care nici aceste productii sonore nu pot fi numite limba.

Asadar, nevoile sporite de comunicare, pe care le-am identificat drept cauza (cea mai probabila) a modelarii limbajului uman, caracterizat, in mod specific, prin semnificanti arbitrari nemotivati, prin (dubla) articulare, prin structurare si sistematizare, aceste nevoi sporite de comunicare nu pot fi explicate la randul lor decat prin nevoia omului de a intelege tot mai adanc si mai departe lumea in care traim.

De unde aceasta nevoie ? - iata o intrebare cu care iesim din cadrul nostru obisnuit, depasindu-ne conditia. Conditia de gramatic. Nu si pe cea de om.

Drept care daca limbajul nu poate lipsi din definitia omului, nici din definitia limbii nu poate lipsi nevoia de adevar, menirea limbajului de a fi instrumentul adevarului, instrument "datator de invatatura si discriminator al naturii lucrurilor" (Cratylos), atat la nivelul parole cat si, mai ales, la nivelul langue, nivel indeobste ignorat de lingvisti ca sediu al adevarului. Acel adevar la care suntem constransi ("ars obligatoria") in calitatea de vorbitor a unui grai omenesc. Deprinderea si exercitiul limbii ne obliga sa avem o conceptie despre lume, sa fim preocupati de aflarea adevarului, sa fim, adica oameni. Adica ne ajuta, ne imboldeste, pe unul mai mult, pe altul mai putin, dar catusi de putin pe fiecare, sa fim si sa ne purtam dupa chipul si asemanarea Cuiva, Care a sadit in noi nevoia de ADEVAR. Aceasta nevoie este semnul calitatii noastre de fiinte umane.