ODA (IN METRU ANTIC)

ODA (IN METRU ANTIC)

Context literar. Oda (in metru antic) este singura creatie a lui Eminescu care pare sa apartina clasicismului. Specia este anuntata de titlu - oda -, iar prima sa varianta dateaza din perioada cand Eminescu era la Berlin (1873-l874). Poetul revine asupra textului astfel ca. din cele 13 strofe, el va alcatui o forma finala de numai 5 strofe, cu un continut ideatic nou si sintetizator.

Titlul. Initial, textul a avut titlul ,,Oda pentru Napoleon'. Forma finala are in titlu o precizare a autorului fixand modul in care a elaborat versurile si care face trimitere la schema metrica din antichitate. Titlul Oda (in metru antic) anunta, prin prezenta parantezei, faptul ca ritmul este solemn, are o anume sacadare, potrivita cu intregul complex de idei al textului.

Tematica este complexa pentru ca sunt prezente aici problema cunoasterii, meditatia filozofica asupra vietii si mortii, tema iubirii devastatoare.

in text sunt prezente motive poetice preluate din mitologie: Hercule, Nessus, pasarea Phoenix, care devin elemente fundamentale in sustinerea unor idei de factura filozofica.

Structura - compozitie. Varianta finala a Odei are cinci strofe de cate trei versuri, lungi de 10 silabe, la care se adauga unul scurt, de 5-6 silabe.

Continutul este in primul rand filosofic, problematica esentiala fiind cunoasterea.

Primul vers "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata' trebuie corelat cu ultimul, deoarece poetul face referiri la dorinta de a atinge absolutul. De asemenea, primul vers reprezinta initierea in moarte, dorinta nutrita de orice muritor, insa, la Eminescu ea conduce spre o stare de beatitudine si spre o accedere enorma in plan cognitiv. Spre a intelege aceasta tendinta trebuie realizata o distinctie clara intre experienta totala de viata si initierea in moarte. Experienta totala de viata se dobandeste atunci cand este patruns sensul vietii si cand se prefigureaza spectrul mortii. Initierea in moarte inseamna patrunderea adanca in taina mortii si dobandirea unei imagini bine definite a ceea ce este dincolo de viata.

Problema cunoasterii este dezvoltata de Eminescu intr-o maniera originala. Este bine de stiut ca orice proces initiatic incepe intotdeauna cu cunoasterea de sine (nosce te ipsum) si atinge un punct maxim atunci cand este revelata taina mortii. Eminescu procedeaza invers: incepe cu patrunderea in taina mortii - initiere in moarte -, si incheie cu cunoasterea de sine ,, Mie pe mine reda-ma'.

in prima strofa se contureaza imaginea poetului infasurat in mantie, infatisare tipica artistilor detasati de lume prin genialitate. Epitetul "tanar' atribuit eului liric, precum si precizarea "Ochii mei naltam visatori la steaua singuratatii' releva faptul ca visul este posibilitatea pe care o are omul de a intra in rezonanta cu misterele universului.

Cunoasterea pe calea visului echivaleaza cu tipul de cunoastere poeticav aceasta putandu-se asocia cunoasterii prin iubire.

in viziunea lui Eminescu, iubirea inseamna traire intensa, dar si aspiratie spre absolut. Destul de frecvent apare la Eminescu ideea ca iubirea este o suferinta placuta, fapt evidentiat si de versul ,, Suferinta, tu, dureros de dulce'.

Iubirea inseamna combustie interioara atat de puternica, incat se poate ajunge la moarte. Iubirea este un fenomen continuu, ea il urmareste pe om atat pe parcursul vietii/cat si dupa moarte. Asa se explica de ce Eminescu vorbeste de "voluptatea mortii', iar pentru iubire foloseste oximoronul "suferinta, tu, dureros de dulce'.

in strofa a treia, registrul ideatic se schimba, in prim plan sunt elementele mitologice, simboluri ale sacrificarii prin iubire: Hercule si centaurul Nessus. Legenda spune ca Hercule a fost incitat de sotia sa Deianira sa-l omoare pe centaurul Nessus. Eroul reuseste sa-l ucida pe centaur insa, in ultimele clipe de viata. Nessus o sfatuieste pe Deianira sa il imbrace pe Hercule cu o camasa care a fost imbibata cu sangele sau otravit de sageata lui Hercule; prin aceasta eroul si-ar fi putut dovedi fidelitatea sau infidelitatea. Sangele lui Nessus este inveninat, astfel ca Hercule moare dupa ce isi face rugul propriului sfarsit. Eroul mitic incearca, mai intai, sa-si smulga din timp camasa, insa, o data cu ea, rupe bucati din propriul trup.

Elementele mitologice au fost introduse in text pentru ca s-a dorit sa se demonstreze ca o iubire mare, adevarata, nu poate fi decat atotstapanitoare si devoratoare. Aceste atribute nu pot fi adecvate decat iubirii absolute.

Observam ca iubirea este definita ca o imensa mistuire, ca o ardere totala, iar arderea totala inseamna purificare. Prin fenomenul arderii -purificarii, sufletul dobandeste capacitatea de a reinvia, asemenea pasarii Phoenix.

Ultima strofa se concentreaza in jurul ideii de cunoastere de sine care reprezinta o importanta cale de a patrunde in tainele universului. Sondarea eului reprezinta inceputul procesului de initiere. (La Eminescu acest lucru inseamna incheierea procesului initiatic.)

Coreland cunoasterea de sine cu patrunderea sensului vietii si al mortii, se poate concluziona ca omul poate sa ajunga intr-o situatie de inalta initiere si, astfel, el se elibereaza de teama de necunoscut.

Analiza stilistica

In acest text limbajul poetic atinge o limpezime extraordinara, figurile de stil concurand la relevarea ideilor si mesajelor filosofice.

Epitetele definesc starile indragostitului care isi traieste plenar iubirea pe care o simte ca pe o combustie interioara: ,,pururi tanar', "ochi visatori', "voluptatea mortii neinduratoare', "jalnic ard'.

Comparatiile cu personaje mitice demonstreaza inca o data imensitatea iubirii, suferinta enorma provocata de acest sentiment.

Pentru a realiza ritmul adecvat odei, Minai Eminescu foloseste o serie de forme inverse: ,,eale-mi', "haina-i', "reda-ma', "piara-mi'. Topica este in concordanta cu starea sufleteasca trista si solemna in acelasi timp.

Regionalismele: "jalnic', "mistuit', "ma vaiet', precum si adresarea directa catre iubire, "Suferinta, tu ', sporesc dramatismul textului, evidentiind forta impresionanta a dragostei.

Receptare critica

"in locul unei precizari, adesea prozaice, raportate la obiectul aspiratiei, se accentueaza acum intensitatea tulburatoare a acestei aspiratii. Asa este zguduitorul vers din Oda. de-al meu propriu vis mistuit ma vaiet. La un asemenea vers, in care visul devine accentul unei combustii interioare de proportii rar intalnite, ar fi subscris toti mar tragici ai lumii.''

(Edgar Papu, Din clasicii nostri) (L.C.N.)