SUBSTRATUL LIMBII ROMANE (ELEMENTUL AUTOHTON)

SUBSTRATUL LIMBII ROMANE (ELEMENTUL AUTOHTON)

1. Generalitati privind elementul autohton

In procesul de etnogeneza romaneasca, un rol important ii revine elementului autohton.

Mostenirea din fondul autohton preroman reprezinta unul dintre cele mai controversate subiecte atat in istoriografia, cat si in lingvistica romaneasca. Multa vreme cercetatorii au ignorat rolul elementului autohton in procesul de formare a poporului roman si a limbii romane. Problema a fost abordata de numerosi cercetatori, lingvisti, filologi, istorici, romani si straini, care, prin diferite metode, au incercat identificarea elementelor autohtone. Gradul in care idiomul autohton peste care s-a suprapus limba romana la nordul si la sudul Dunarii a determinat evolutia ulterioara a limbii romane este greu de stabilit, din cauza precaritatii izvoarelor; materialul lingvistic dac este foarte redus, ca de altfel, idiomurile autohtone ale tuturor limbilor romanice. Se considera chiar ca "substratul limbii romane este domeniul cel mai controversat si mai incarcat de dificultati din intreaga ei istorie".

Primul care atragea atentia asupra existentei unor cuvinte dace in vocabularul limbii romane a fost Dimitrie Cantemir. Presupunand ca populatia geto-daca a supravietuit razboaielor cu romanii, acesta afirma, in Descriptio Moldaviae, ca "sunt in limba moldava unele cuvinte ce nu sunt cunoscute in limba latina, nici in celelalte dialecte ale popoarelor vecine si care prin urmare poate ca au ramas din limba veche dacica. Deoarece nimic nu ne impiedica sa credem ca romanii colonizati in Dacia au folosit mana de lucru servila a dacilor, sau au incheiat casatorii cu femei dace. Cu acest mod a putut prea usor sa se introduca si cuvinte streine in limba lor". Cantemir gresea, totusi, atribuind acestui element preroman cuvinte ca: stejar, padure, helesteu, carare, a grai, a privi, a nimeri, de alte origini; nici unul dintre termenii pe care ii indica el nu este de substrat (cercetari ulterioare au stabilit etimologia acestora), dar meritul sau incontestabil este acela de a fi intuit si formulat pentru prima data ideea existentei elementului autohton in limba romana. Tot in secolul al XVIII-lea, profesorul J. H. Thunmann (primul cercetator care a intuit o legatura intre limba romana si limba albaneza) formula ideea inrudirii entice dintre romani si albanezi, sustinand ipoteza originii trace a romanilor si "tracismul" limbii lor. Teza acestuia era ca "limba romanilor e inrudita de aproape cu albaneza, albanezii fiind urmasii ilirilor, iar romanii sunt copiii tracilor, amestecati cu alte neamuri de oameni"; el facea distinctia intre aromanii din sudul Dunarii, pe care ii numea thrachische Wlachen si romanii din nordul Dunarii dacische Wlache; el mai afirma ca "tracii din Thessalia, Macedonia si Tracia [inaintasii aromanilor] au invatat limba latina cu unele greseli, pastrand insa elemente din idiomul lor matern tracic".

Studii si cercetari amanuntite in domeniul lexicului le sunt datorate, in secolul al XVIII-lea, reprezentantilor Scolii ardelene. In secolul al XIX-lea interesul pentru studiul contributiei elementului etnic si lingvistic dac la formarea poporului si a limbii romane creste, o data cu consolidarea teoriilor asupra cauzelor schimbarilor in limba si asupra rolului substratului in procesul de formare a limbilor.

Crearea metodei comparativ-istorice, in secolul al XIX-lea si a lingvisticii comparate a dus la aprofundarea cercetarilor in legatura cu substratul; astfel sunt explicate diferentele dintre limbile romanice. Primul lingvist roman care a acordat substratului o atentie deosebita este B. P. Hasdeu. Cercetarea substratului limbii romane a dus la formularea unor opinii diferite in legatura cu rolul elementului autohton in formarea poporului roman si a limbii romane.

2. Izvoare de cunoastere a substratului limbii romane

Limba traco-dacilor a disparut, ea fiind inlocuita prin alte idiomuri (latin, slav etc . Textele (principala baza documentara pentru cunoasterea acestei limbi) lipsesc cu desavarsire. Prezenta unor propozitii sau fraze ar putea ajuta la reconstituirea acestei limbi. Textele scrise in aceasta limba au disparut (poemele scrise de Ovidiu la Tomis, in exil, in limba geta, De bello dacico, scrisa de imparatul Traian, Getica, scrisa de medicul Criton). Din limba tracilor au ramas numai fragmente: elemente lexicale din inscriptii, cuvinte izolate (glose) si nume proprii (toponime si antroponime). Pentru a denumi substratul limbii romane s-au folosit mai multi termeni, printre care traco-daca (daca vorbita in varianta din Dacia si din cele doua Moesii) si daco-moesiana (considerate de unii cercetatori o limba aparte fata de traca).

Au fost descoperite circa 30 de inscriptii dacice, cu litere grecesti, alcatuite numai din consoane, printre care inelul de la Ezerovo (Bulgaria), datand, se pare, din secolul al V-lea i. e. n. ; textul scris pe acesta (61 de semne - litere grecesti - dispuse pe 8 randuri) este continuu, fara pauze intre cuvinte, ceea ce face ca nici un cuvant sa nu poata fi identificat cu certitudine). Pe un vas enorm de ceramica, descoperit pe teritoriul Romaniei, la Gradistea Muncelului, pe ruinele Sarmizegetusei, s-a descoperit inscriptia Decebalus per Scorilo, care a fost tradusa ca "Decebal, fiul lui Scorilo" (probabil un calc dupa constructiile latinesti Traianus filius Nervae), in care per ar corespunde lat. puer.

2. 2. Glosele, reprezentand liste de cuvinte izolate, pastrate de lexicografi si de alti autori, cu indicarea semnificatiei; glosele dace, pastrate in cele doua scrieri de botanica medicinala: a lui Dioscorides - De materia medica (sec. I e. n si a lui Pseudo-Apuleius Platonicus (sec. III e. n , sunt 57 de nume de plante medicinale "dacice"; desi sunt destul de numeroase, valoarea lor lingvistica este redusa, ele neputand fi interpretate etimologic, iar formele lor fiind corupte. Cercetatorul acestor glose, lingvistul W. Tomaschek, afirma despre acestea: "cele mai multe sunt apelative pentru plante medicinale insignifiante, a caror determinare botanica nu e totdeauna sigura; asemenea nume rar pot fi explicate just chiar si in limbi complet studiate, cu atat mai putin intr-o limba disparuta, necunoscuta". Se considera ca doar cateva dintre acestea, "vreo 10-15 nume s-ar explica mai convingator, prin raportare la albaneza si la elementele din substrat ale romanei".

2. 3. Onomastica (toponimia si antroponimia)

Numele proprii de persoane, triburi, zeitati, localitati, ape, munti atestate in izvoare documentare antice, la autorii greci si latini, in inscriptiile grecesti si latinesti, pe monede. Acest bogat material onomastic a fost adunat si valorificat, din punct de vedere lingvistic, de W. Tomaschek. Numele proprii au fost grupate in toponime (persoane, zeitati, triburi) si antroponime (rauri, munti, localitati etc . Au fost descoperite aproximativ 2050 de nume, din care 1150 antroponime si 900 toponime (in jur de 40 sunt nume de rauri), de o reala valoare lingvistica. Onomastica fiind un domeniu mai conservator decat acela al numelor comune, se poate constata ca multe apelative iesite din uz sau cu aparitie extrem de rara s-au pastrat foarte bine ca nume proprii

3. Criterii de recunoastere (stabilire) a elementelor autohtone

Pentru determinarea elementelor autohtone din limba romana cercetatorii fenomenului au stabilit urmatoarele criterii:

Se poate presupune ca fiind autohton tot ce nu poate fi explicat in limba romana din latina au ca imprumut din limbile straine; in situatia cand exista vagi concordante latine, slave, balcanice, explicabile prin originea indo-europeana comuna a acestor limbi, nu trebuie sa se excluda posibilitatea unei explicatii prin substrat.

Adesea este necesara comparatia cu resturile din limbile populatiilor preromane din Dacia si cu vechile limbi balcanice (traca, macedoneana, ilira).

Criteriul cel mai important, evidentiat de multi lingvisti, este comparatia cu albaneza, considerata descendenta a limbii trace, care a lasat urme si in romana; cercetarile au aratat necesitatea aceastei comparatii nu la nivelul actual al celor doua limbi, ci la stadiul albanei comune si al romanei comune; adesea elemente similare in romana si albaneza se intalnesc, astazi, in dialectele celor doua limbi. Dar si aici opiniile sunt destul de diverse. Grigore Brancus a aratat ca albaneza are doua dialecte principale, cel tosc, vorbit in jumatatea sudica a tarii, si cel gheg, in aria nordica, iar "asemanarile cele mai importante ale romanei sunt cu dialectul tosc, cel din sud, de unde ipoteza ca patria primitiva a albanezilor trebuie sa fi fost mai la nord-estul peninsulei, intr-o zona de interferenta traco-ilira". Autorul adauga:"faptul ca albanezii nu au fost romanizati, in lunga perioada de stapanire romana in Balcani, s-ar explica prin aceea ca ei au trait, ca pastori, mai cu seama in tinuturile muntoase din nord, inaccesibile armatelor cuceritoare. Si astazi sunt sate in Albania de nord care nu au putut fi stapanite nici de turci, in cei cinci sute de ani de dominatie otomana".

Se recurge la comparatia cu limbile balcanice actuale si cu armeana atunci cand cuvantul nu este atestat in limbile balcanice antice si nici in albaneza, dar nu este nici mostenit din latina si nici imprumutat.

Comparatia poate viza oricare dintre limbile indo-europene vechi sau moderne din care romana nu a putut imprumuta direct sau prin intermediul altei limbi (principiu aplicat de B. P. Hasdeu, G. Giuglea, I. I. Russu, G. Ivanescu, A. Vraciu etc. ).

Explicarea cuvantului romanesc trebuie facuta nu numai pentru radacina, ci pentru toate elementele lui; pentru aceasta, trebuie gasite cuvinte existente in diverse limbi indo-europene.

4. Caracterizarea elementului autohton romanesc

4. 1. Fonetica

Influenta substratului asupra limbii romane s-a manifestat atat prin aportul unor foneme noi, cat si prin transmiterea unor deprinderi de articulatie, fapt care a putut determina orientarea diacronica a noului sistem lingvistic.

In vocalism, a fost pusa pe seama substratului vocala a, comuna limbilor romana, albaneza si bulgara. Vocala a si alb. au aparut in conditii fonetice identice, datorita substratului comun balcanic (tendinta particulara de inchidere spontana a vocalelor neaccentuate si tratamentul specific al unor vocale in pozitie nazala), fapt cu care sunt de acord cei mai multi cercetatori, Gr. Brancus apreciaza ca, in absenta unor dovezi sigure, este mai prudent sa se atribuie substratului "doar tendintele [s. n. ] care au determinat aparitia lui a in romana si albaneza", cea mai importanta fiind inchiderea spontana a vocalelor neaccentuate.

Cele doua conditii in care s-a dezvoltat a au fost:

a) in mod spontan, din a neaccentuat (lat. familia > rom. fameie > femeie (cu e secundar), alb. fmij "copil"; lat. caepa > rom. ceapa, alb. qep; lat. camisia > rom. cameasa, camasa, alb. kmish; aceasta evolutie fonetica a afectat si elementele de substrat comune celor doua limbi: rom. balta, alb. balt, rom. mazare (cu e secundar), alb. modhull, rom. magura, alb. magul, rom. vatra, alb. vatr, toate aceste forme presupunand etimonuri comune cu a neaccentuat la finala.

b) in mod conditionat, din a accentuat in pozitie nazala: lat. canis > rom. com. *cane > cane, alb. qn, qen; lat. campus > rom. com. *camp, rom. camp; lat. cantare > rom. com. *canta, rom. canta, alb. kndoj. Fata de albaneza, romana a mers mai departe, inchizand vocala a la a, vocala care lipseste din sistemul fonetic albanez. Pentru romana comuna, se considera ca a este, din punct de vedere fonologic, o varianta a lui a, iar fonologizarea lui a s-a produs mai tarziu.

Atat in romana, cat si in albaneza, vocala a a luat nastere si din alte vocale. Ca posibilitati de distributie, s-a subliniat ca vocala a apare numai in interiorul sau la finala silabei si niciodata la initiala.

In consonantism, este pusa pe seama substratului aparitia sunetului h, disparut de timpuriu din latina; este o idee acceptata de catre toti lingvistii ca pana la contactul cu slavii, romanii nu posedau in graiul lor consoana h; aceasta a fost imprumutata din slava, prin intermediul cuvintelor care o contineau: rom. hrana < sl. hrana; rom. vihor < sl. vihrŭ etc. ; faptul ca si in aromana exista cuvinte de provenienta slava care contin aceasta consoana in conditiile in care in nici o limba romanica nu s-a pastrat h latinesc este o dovada ca velara h exista inca in sistemul consonantic al romanei comune.

Rosetti arata ca romana nu poseda nici o consoana de acest tip pana la venirea slavilor. Introducerea lui h din slava, alaturi de alte particularitati fonetice, ar fi o dovada ca slavii au invatat romaneste si ca maniera slava de a pronunta cu h a fost insusita apoi si de romani. Totusi, anumite fapte arata ca romana poseda un h inca inainte de venirea slavilor, iar o dovada in acest sens ar putea fi comparatia cu albaneza (elementele de limba comune anterioare influentei slave). Brancus invoca prezenta unor cuvinte de substrat comune romanei si albanezei (uneori avand o familie lexicala bogata) si care poseda sunetul h: adj. , s. m. hames "(om) lacom, mancau", provenit, probabil, dintr-un mai vechi *hamas, de unde verbul a hamesi/var. hamesi; alb. hams; hututui "zapacit, uituc", a lehai; sau cuvinte vechi romanesti fara corespondente albaneze: hojma. Numeroasele imprumuturi continand un h, din slava sau din alte limbi, nu au facut decat sa intareasca acest sunet preexistent in substrat, care, altfel, ar fi disparut. Si consoana s a fost atribuita substratului. Rotacismul lui n intervocalic latin, fenomen fonetic specific ariei dacoromane nordice si dialectului istroroman, precum si albanezei de sud (dialectal tosc), odinioara era mai frecvent; in secolul al XVI-lea - textele rotacizante; astazi, in Crisana): lat. luna > rom. luna (cu rotacism: lura). A mai fost pusa pe seama substratului evolutia grupurilor latinesti ct, cs > rom. pt, ps (labializare), printr-un fenomen analog cu cel din albaneza: lat. st, cs > alb. ft, fs: lat. lucta > rom. lupta, alb. luft; lat. coxa > rom. coapsa, alb. kofsh.

4. 2. Morfologia

Intrucat structura gramaticala a limbii traco-dace ne este total necunoscuta, caracteristicile gramaticale atribuite substratului se pot distinge numai prin comparatia cu albaneza.

S-a formulat ipoteza ca s-ar datora substratului: a. postpunerea articolului hotarat, cea mai importanta trasatura sintactica a romanei printre limbile romanice; o topica similara exista in albaneza; fenomenul exista si in bulgara, dar "romana si albaneza prezinta numeroase coincidente de detaliu privind encliza, ceea ce explica gruparea aparte a celor doua limbi fata de bulgara"; b. generalizarea sincretismului genitiv-dativ in flexiunea nominala, fenomen specific romanei, albanezei si altor limbi balcanice, a fost pusa pe seama substratului, desi o tendinta similara apare inca din latina tarzie; c. persistenta neutrului; s-a aratat ca, desi desinentele de plural specifice neutrului (-e si -uri) s-au pastrat din latina, modul de organizare a neutrelor nu este latin: la singular, se opun femininelor, iar la plural, masculinelor, intocmai ca in albaneza; d. numeralul - sistemul de numarare de la 11 la 29 cu ajutorul prepozitiei spre. Aducand argumente formulate de cercetarile anterioare, Gr. Brancus considera ca "numeralul de tipul unsprezece a fost mostenit ca atare din latina balcanica (unus super decem), unde a luat nastere ca un calc al unei constructii similare din substratul autohton"; el aduce in sprijinul acestei teorii urmatoarele argumente: structura identica a acestui numeral in albaneza si in romana; faptul ca in dialectul aroman spre nu apare ca o prepozitie lexical independenta, ci numai in componenta acestui numeral (unspradzate, doispradzate etc. ), ceea ce dovedeste ca in romana comuna, inainte de influenta slava, spre se gasea deja in componenta numeralului; numeralul latinesc viginti, mostenit de aromana sub forma ing'it, demonstreaza ca acest sistem de numarare exista in albaneza (astazi fiind impletit cu cel decimal).

Comun cu albaneza este si procedeul numararii zecilor, de la 20 la 90, si al sutelor prin multiplicare.

Au mai fost puse pe seama substratului, argumentul fiind comparatia cu albaneza, eventual si cu alte limbi balcanice) urmatoarele fenomene: particula pronominala finala -ne la formele pronominale cine, mine, sine; formarea viitorului cu auxiliarul a voi; dualitatea conjunctiv-infinitiv; generalizarea auxiliarului avea la perfectul compus (inclusiv la verbele de miscare: am venit, am sosit); formele compuse cu a vrea ale pronumelor si adverbelor nehotarate: cineva, ceva, careva, candva, cumva, undeva.

4. 3. Lexicul

In lucrarea sa Vocabularul autohton al limbii romane, Grigore Brancus stabileste cateva trasaturi generale ale cuvintelor mostenite din substrat, din care se poate retine in primul rand faptul ca majoritatea sunt substantive denumind obiecte concrete; mai putine apartin claselor adjective si verbe, un singur adverb (gata). Multe substantive masculine sunt usor de recunoscut dupa finala -ure (abure, balaure, brusture, fluture, mugure, sambure, viezure); -ure / -ura (neaccentuat; la origine, probabil, un sufix) mai apare s la finala unor feminine (mazare, magura, matura, negura, scorbura) si la adv. purure. In albaneza, corespondentul lui -ur(e) este -ull(), neaccentuat (brushtull, shtrudhull, modhull etc. ). O contributie importanta la cercetarea diacronica a acestor elemente lexicale are Adriana Ionescu, care a urmarit, pentru unele dintre elementele autohtone, evolutia sensurilor, productivitatea si pozitia acestor cuvinte in vocabularul limbii romane vechi (secolele al XVI-lea - al XVIII-lea), inventarierea tuturor contextelor in care sunt inregistrate aceste cuvinte incepand cu primele scrieri romanesti.

Cuvinte autohtone sigure: abur, argea, baci, balaur, balega, balta, barza, basca, brad, branza, brau, brustur(e), bucura, bunget, buza, caciula, capusa, catun, ceafa, cioara, cioc, ciuf, ciupi, ciut, coacaza, copac, copl, curpen, droaie, druete, farama, fluier, gard, gata, ghimpe, ghionoaie, ghiuj, grapa, gresie, groapa, grumaz, gusa, hames, jumatate, leurda, mal, mare, mazare, magar, magura, marar, manz, mos, mugur(e), murg, naparca, parau, pupaza, rata, ranzasarbad, scapara, scrum, sambure, spanz, strugure, strunga, soparla, stira, tap, tarc, teapa, urda, vatra, viezure, zgarda.

Este interesant de precizat si faptul ca multe dintre aceste cuvinte s-au raspandit, ulterior, fie din romana, fie din albaneza, prin intermediul pastorilor romani si albanezi, cu sensuri identice sau similare, in limbile popoarelor invecinate (balcanice si nu numai). Asa, de pilda: baci (bg. , scr. , ngr. , magh. , ceha, polona); balega (scr. , ucr. ), barza (cu toate sensurile pastoresti, raspandit in toate limbile balcanice); balc (scr. ); catun (cu sensul de "asezare pastoreasca" si "lagar, camp, cartier, sat, coliba, tabara, cort", prezent in toate limbile balcanice); ciut (ngr. , scr. , bg. , ceh. , pol. , ucr. , magh. ); copil (in limbile balcanice si altele invecinate, unde s-a produs modificarea semantica de "batard"); fluier (ucr. , pol. , slovac, scr. , magh. , ngr. ); groapa (cuvant intrat din romana in polona - grapa - si in ucraineana - gropa - folosit in toponimie, ca nume de varfuri si plaiuri in Carpati); gusa; leurda (bg); magar (bg. , scr. , ngr. ); manz (bulg. ); murg (gr. , scr. , bg. , ceha, ucr. , rusa, magh. ); ranza (ucr. , pol. ); spanz (ucr. , scr. , bg. , magh. ); strunga (bg. , scr. , slovena, ngr. , ucr. , pol. , slov. , magh. , tc. ); stira (bulg. , magh. ); tap (ucr. , pol. , ceha, magh. ); urda (scr. , bg. , magh. , ucr. , slov. , ceh. , pol. ); vatra (scr. , slov. , ucr. , pol. , rus. ).

4. 3. 2. Cuvinte autohtone probabile

In general, aceste cuvinte reflecta realitati ale vietii pastorale, termeni rurali stravechi, aparand ca secundare in raport cu sinonimele lor latinesti. In ceea ce priveste situatia lor in limba romana actuala, unele dintre ele au circulatie restransa la dialecte si graiuri, altele insa fac parte din fondul principal lexical (baiat, ceara, a darama, fluture, matura, pastaie, scorbura, stapan, stana, vatra). Mentionam cateva dintre cuvintele care au fost considerate de origine autohtona probabila: baiat, bal, bort, branca, bulz, burduf, caputa, cruta, curma, dalta, darama, fluture, goga, lai, matura, mire, sarica, scorbura, sterp, stana.

Au mai fost considerate cuvinte autohtone probabile: ceara (reg. , "spate, spinare, grumaz, carca"), chelbe ("chelie, calvitie"), codru, Craciun, cret, das ("miel"), grdina ("santulet scobit la capetele din interior ale doagelor unui butoi, in care se fixeaza fundul sau capacul"), a lehai (vb. drom. , reg. , "a latra, a flecari, a trancani; a striga in gura mare dupa anumalele salbatice spre a le speria"), mura ("stomac de animal rumegator; stomacul pasarilor, pipota, ranza; intestinele animalelor rumegatoare"); murza (reg. , Trans. ), "intestinul gros"); negura; pastaie, pururi, spuza; stapan; traista, tara, vatui.

4. 3. 3. Semantica

Termenii de provenienta autohtona se pot grupa in mai multe categorii, dupa sensurile lor actuale: om, varsta: copil, ghiuj, mos; parti ale corpului omenesc: buza, ceafa, ciuf, grumaz, gusa, ranza; imbracaminte: brau, caciula; alimente: branza, urda, zara; locuinta: argea, catun, gard, vatra; configuratia terenului: ciuca, groapa, mal, noian, magura; ape: balta, balc, parau; flora: brad, brusture, bung(et), coacaza, copac, curpen, druete, ghimpe, leurda, mazare, marar, mugure, spanz, mugure, sambure, strugure; fauna: balaur, baliga, bardzu, barza, calbeaza, capusa, cioara, cioc, ciut, ghionoaie, magar, manz, murg, muscoi, naparca, pupaza, rata, strepede, soparla, tap, viezure; agricultura, pastorit si vanatoare: grapa, gresie, baci, basca, fluier, sarbad, strunga, tarc, teapa, zgarda, cursa; insusiri, calitati, circumstante: farama, grunz, scrum; actiuni, stari: a bucura, a ciupi, scapara; unitati de masura: droaie, jumatate.

Grigore Brancus atribuie substratului s unele modificari semantice suferite de cateva cuvinte latinesti. Facand trimiteri si la alti cercetatori care au remarcat sensuri noi, comune romanei si albanezei, ale unor cuvinte de origine latina, si pornind de la faptul ca un numar relativ mare de cuvinte au alte semnificatii in romana fata de latina si de limbile romanice occidentale, acesta considera ca "daca admitem, cu oarecare usurinta, schimbarile semantice determinate de influenta slava, trebuie sa le luam in seama si pe cele provocate de limba populatiei indigene in perioada romanizarii". Asa explica lingvistul roman evolutiile semantice specifice ale cuvintelor:

barbat (< lat. barbatus): sensurile de "om insurat", acelea - populare - de "curajos, energic, voinic, harnic" (de unde pornesc si derivatele create pe teren romanesc barbatesc, imbarbata, barbateste, barbatie si chiar numele proprii: Raul Barbat din Hateg, Barbatesti, sat in Gorj, precum si forma feminina barbata); semnificatiile suplimentare ale lui barbatus in limba romana Grigore Brancus le regaseste in albaneza - burr, cuvant indo-european, care inseamna "barbat, sot, voinic, viteaz, om de onoare" (care, la fel ca in romana, are si feminine: bure "femeie barbata, viteaza, voinica, vrednica, cinstita") si ale carui derivate pornesc, ca in romana, de la sensul innobilat; cale (< lat. callis): "poteca pe munti (facuta de oi)", pastrat in romana alaturi de pons (> rom. punte "punte", sens diferit de latina si de Romania occidentala); dor "nostalgie, dorinta arzatoare de a revedea pe cineva sau ceva" < lat. dolus (postverbal al lui dolere); autorul considera ca asocierea lui dor cu durere (< lat. dolere) e similara cu situatia alb. mall "dor, nostalgie" si lat. malum "rau, boala, nenorocire" si trage concluzia ca "evolutia semantica a lui dolus, devenit dor, reflecta o caracteristica a psihologiei populatiilor pastorale din aria carpato-balcanica"; inima < lat. anima "suflare, respiratie, aer, vant" a dezvoltat in romana si sensurile de "duh, suflet, viata, fiinta"; in cazul acestui cuvant, Brancus nu exclude posibilitatea unei interventii a substratului traco-dac, chiar daca nu exista dovezi reale in acest sens; el invoca in sprijinul acestei idei argumentul ca in albaneza cuvantul care denumeste inima provine de la un radical care inseamna "suflet", cunoscut in albaneza din Calabria; suflet (< lat. *sufflitus - de la verbul sufflare), cu sensul vechi de "suflare, respiratie", mai nou acela de "anima"; pentru acesta, Brancus propune analogia cu alb. fryi "a sufla".

4. 3. 4. Onomastica

In studiul elementelor de substrat, onomastica joaca un rol important; toponimele si hidronimele s-au dovedit intotdeauna mai rezistente in timp decat celelalte categorii de cuvinte, chiar decat antroponimele. S-au pastrat pana astazi hidronime foarte vechi, formate in acest spatiu geografic: Arges, Cerna, Cris, Dunare, Jiu, Lotru, Olt, Mures, Prut, Siret, Somes, Timis, Tisa. De provenienta autohtona este si denumirea muntilor Carpati, care a fost raportata la o forma albaneza dialectala karp "piatra, stanca", un cuvant similar, formal si semantic, existand in bulgara: karpa

Dintre numele de localitati pastrate din substrat pot fi amintite cateva nume de orase care prezinta elementul component -dava "asezare, cetate": Arcidava, Capidava, Piroboridava, Sucidava etc . Unii cercetatori considera ca ar putea fi autohtone si toponimicele Harsova, Iasi, Mehadia, Oituz, Turda etc.

Dintre antroponimice este amintit de cercetatori Bucur (de la care provine numele capitalei Romaniei, Bucuresti).

Alt aspect important al onomasticii autohtone il reprezinta pastrarea multor nume comune ca toponime si antroponime. Cercetarea detaliata a termenilor de substrat arata ca toti acestia, cu doar cinci exceptii, apar si ca nume proprii, de persoane si de locuri. Cuvintele mostenite apar, de obicei, atat in toponimie, cat si in antroponimie. Grigore Brancus arata ca, doar cu cateva exceptii, "toponimele care descind din autohtone au raspandire generala, pe intreg teritoriul dacoroman", iar frecventa lor este mai mare, se pare, in "Oltenia de nord si nord-vest, partial Banatul si regiunea Hunedoarei, in general aria cea mai puternic romanizata, care, din multe puncte de vedere, este si foarte conservatoare" si pune acest fenomen pe seama transhumantei pastorale de odinioara. De asemenea, mai precizeaza autorul, referindu-se la cuvintele de substrat, "chiar si unele la care nu ne-am fi asteptat sa se fi extins in domeniul onomasticii, din cauza semanticii lor, figureaza in repertoriul nostru, intemeiat pe informatii sigure, ca nume proprii; acesta e cazul cuvintelor: abur, bar, basca, druete, farama, hames, jumatate, noian, sarbad, scapara, stira"; fara a considera frecventa in onomastica a acestor termeni ca o dovada directa privind vechimea populattei romanesti pe teritoriul nord-dunarean, Brancus subliniaza totusi: "capacitatea de transfer in onomastica pune in lumina valoarea exceptionala pe care o are sectorul lexical mostenit de la traco-daci in cadrul general al vocabularului romanesc". Grigore Brancus mai subliniaza cateva aspecte importante ale acestui fond onomastic, printre care si faptul ca este atestat in cele mai vechi texte de limba romana (documentele slavo-romane din secolele al XIV-lea - al XVI-lea sau documente latinesti, mai vechi chiar, referitoare la Transilvania si la zonele invecinate cu aceasta, inspre nord si vest), ceea ce permite desprinderea concluziei, aproape certe, ca aceste nume proprii se creasera, fie ca antroponime, fie ca toponime, inca din perioada romanei comune; asa, de pilda, se considera ca "vor fi apartinut romanei de dinainte de separatia dialectala termeni proveniti din apelative ca: baci, balta, buza, catun, ciut, copac, curpen, groapa, mal, magura, mos, murg, parau, strunga, vatra etc. , chiar daca unele dintre acestea nu mai apar astazi in romana din sudul Dunarii". Si-au dezvoltat familii foarte bogate in limba romana cuvintele legate mai intim de viata pastorala: Baci, Balta, Balc, Bara, Brad, Branza, Brusture, Bucur, Bung, Buza, Cioara, Cioc, Ciut, Copac, Mal, Magura etc. ; multe s-au impus mai ales sub forma derivatelor, ceea ce dovedeste formarea lor pe teren romanesc, cu sufixe stravechi, traco-dace sau latine. Numele proprii contin uneori fonetisme arhaice (de pilda, dz in Budza, Grumadz, Madzare, Vedzure), forme gramaticale vechi (Copaci, sg. ; forma de plural Groapele), acentuarea Cpil. Iata cateva exemple de toponime si antroponime care au la baza cuvinte stravechi romanesti.

Multe dintre cuvintele de substrat fac parte din fondul principal lexical, ele intrand si in structura unor locutiuni si expresii: buza, caciula, gard, jumatate, mos, traista, vatra, ceafa, groapa, grumaz, gata, ghimpe, mal, pupaza, rata, a curma, cursa, manz, soparla, tap, murg s. a.