Strainul De Albert Camus

Strainul

De Albert Camus

Personalitate complexa a culturii franceze, Albert Camus se afirma ca scriitor paralel si tangential cu formarea unui nou curent ideologic, existentialismul, al carui fundament teoretic il ofera prin doua eseuri filosofice (Mitul lui Sifis-1942 si Omul revoltat-1951), desi toata viata neaga aceasta contributie.

Exista opere literare care au mai multe "intrari" si "iesiri". Elocvente in acest sens sunt numeroase povestiri si romane de Fr. Kafka, J. Joyce, M. Proust si altii. Pentru intelegerea unor astfel de scrieri, faptul acesta nu este lipsit de semnificatie. Maniera de organizare ideatica si stilistica a unor texte indica adeseori si modul lor cel mai fertil de abordare.

Opera literara a scriitorului francez Albert Camus (1913-1960) este si ea organizata in acelasi fel. Dar spre deosebire de alti scriitori, in centrul ei exista un puternic nucleu teoretic, format din Mitul lui Sifis (1943) si Omul revoltat (1951).

Cele mai reprezentative romane camusiene (Strainul 1942, Ciuma 1947) ca si unele drame ale sale (Neintelegerea 1944, Caligula 1944), au un caracter exponential, fiind saturate ideile din eseurile sale, care au o rezonanta europeana. Dar, Albert Camus nu era un filosof si nici nu-i facea placere sa fie denumit in acest fel. El avea mai degraba structura unui moralist, asa cum fusese, de pilda Pascal in secolul al XVII-lea. Jean Grenier, profesorul sau de la Universitatea din Alger, a avut un rol imens in formarea sa intelectuala, fapt pe care Albert Camus l-a remarcat intotdeauna cu recunostinta.

Dar, dincolo de toate acestea, punerea temeliilor conceptelor de om absurd si literatura absurda, ca si formularea ipostazelor de revolta si literatura a revoltei presupune o larga arie de informare, sustinuta de un spirit speculativ extrem de subtil.

Nascut la Moldovi (Algeria), Albert Casmus este fiul unei servitoare de origine spaniola. Dupa numai un an de la nastere , tatal sau (francez-alsacian) moare in luptele de la Marna (1914), mama scriitorului fiind nevoita sa se mute cu cei doi copii la Alger, unde va lucra cu ziua in casele bogatilor. Vorbind despre cultul eului si despre personalitate, scriitorul rememoreaza acel inceput greu, din perspectiva celui ce devenise "Cand privesc viata mea si culoarea ei secreta, parca simt in mine un tremur de lacrimi. Eu sunt deopotriva aceste buze pe care le-am sarutat si noptile in <<casa in fata lumii>>, sunt copilul sarac si aceasta dezlantuire de viata si ambitie ce ma cuprinde in anumite clipe. Multi dintre cei care ma cunosc nu ma recunosc in anumite ceasuri. Si eu ma simt pretutindeni asemenea acelei imagini inumane a lumii care-i propria mea viata".

Scris inainte de Mitul lui Sifilis, romanul Strainul este infuzat de climatul sensibilitatii absurde. Meursault, micul functionar algerian, se intalneste cu absurdul din intamplare. El este ca insul anonim din filosofia lui Heidegger si Sartre, omul in stare de somnolenta, care insa nu a descoperit absurdul decat la moarte. Intriga romanului este alcatuita ca o povestire. Accentul cade pe evenimente mari si mici, amestecate in mod pragmatic. Amanuntele sunt aglomerate masiv, informatiile colaterale evenimentului central initial (moartea mamei) sunt gata sa-l sufoce pe acesta. Camus in romanul Strainul face apel la tehnica detaliului prin intermediul caruia reuseste sa faca o descrierea amanuntita a peisajelor, portretelor atat morale cat si fizice Era o sala foarte luminoasa, varuita , cu plafon de sticla. Drept mobile, scaune si capre in forma de X. Pe doua din ele era asezat, in mijlocul salii, un sicriu alb cu capacul pus. Se vedeau numai suruburile inca nestranse, sclipind pe scandurile vopsite cu coaja de nuca. Langa siciru statea o infirmiera araba in halat alb, legata la cap cu o basma colorata" (descrierea camerei unde era asezata doamna Meursault moarta) Dupa-amiaza era frumoasa. Totusi, pavajul era slinos, trecatorii rari si inca grabiti. Erau in primul rand familii care mergeau la plimbare, doi baietasi in costume de marinari, cu pantalonii scurti, cam stingheriti in hainele lor tepene, si o fetita cu o funda mare roz si pantofi negri de lac. In urma lor, o mama enorma, in rochie de matase cafenie, si tatal, un omulet destul de plapand, pe care-l cunosteam din vedere. Purta palarie de pai, papion si baston in mana." (descrierea imaginii drumului principal din fata camerei lui Meursault). Uneori detaliile sunt prea abundete si pot provoca o citire mai greoaie a textului care oboseste cititorul indemnandu-l fara oprire sa realizeze pe plan mental schite vizulale ale informatiilor interceptate. Relatarea se face la persoana intai. Naratia descriptiva este total golita de orice participare afectiva. "Astazi a murit mama. Sau poate ieri, nu stiu. Am primit o telegrama de la azil: <<Mama decedata. Inmormantarea maine. Sincere condoleante>>. Asta nu inseamna nimic. Poate a fost ieri."

Albert Camus il infatiseaza pe Meursault intr-o stare de totala indiferenta. Drumul la azil, priveghiul, aspectul oamenilor batrani, refuzul lui de-a i se deschide sicriul pentru a-si vedea mama moarta, convoiul de inmormantare, totul este descris ca un decor de film suprarealist. Motivul soarelui ce urca pe cer si dogorea lui puternica, constituie prima modulatie a luminii, proiectate pe aceasta scena muta. Momentul evocarii nu coincide cu timpul savarsirii evenimentului.

Primul capitol al cartii sta astfel sub semnul mortii mamei, raportul dintre mama-fiu traversand astfel mai multe scrieri ale autorului. Apa, lumina, erosul carnal sunt integrate in textura din Strainul pe masura ce Meursault trece prin culoarul difuz al experientei sale absurde. Personajul lui Albert Camus traieste experienta absurdului intr-o alta maniera decat noneroul lui Sartre, Antoine Roquentin din Greata (1938). Pentru Meursault absurdul se configureaza prin diverse detalii ale hazardului cu care se intalneste pe parcursul vietii sale. Trairea personajului camusian este mediata cu precadere de senzatii. Lui Meursault ii este foame si sete, ii este cald si frig. Universul sau de viata este aplatizat. Meursault nu cunoaste inca valoarea, deci nu poate stabili inca anumite ierarhii intre intamplari. Faptele cotidiene trec pe langa el ca si cum s-ar scurge pe niste benzi mecanice. Zgomotul tramvaielor, forfota tinerilor din mahalaua orasului, cafenelele pline sau goale, toate acestea fac parte dintr-un decor al strazii, inregistrat fara nici o participare afectiva. Pana si gesturile personale sunt enuntate la modul pur constatativ. Spatiul este plin de obiecte peste care se suprapune rememorarea unui eveniment: "Am vrut sa fumez o tigara la fereastra, dar aerul se racise si mi s-a facut nitel frig. Am inchis ferestrele si, intorcandu-ma in camera, am vazut in oglinda un capat al mesei pe care lampa mea cu alcool se invecina cu niste resturi de paine. M-am gandit ca mai trecuse o duminica, de bine, de rau, ca mama era acum inmormantata, ca aveam sa-mi reiau lucrul, si ca, pe scurt, nimic nu se schimbase."

Accentul cade pe atmosfera de plictis si indiferenta. Peste aceasta autorul suprapune intamplri si personaje banale, situate la marginea trivialului. Naratiunea colecteaza astfel, in peisajul ei vag colorat, portretul unui batran (Salamano) care si-a pierdut cainele, istorisirile unui vecin dubios (Raymond Sintes) despre incurcaturile lui amoroase si conflictul cu un necunoscut etc. Apropierea de evenimentul fundamental al romanului este lenta si aproape imprevizibila. Acuplarea cu o tanara functionara nu ridica tensiunea intrigii. "In timp ce ne imbracam pe plaja, Maria ma privea cu ochi stralucitori. Am sarutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. Am strans-o langa mine si ne-am grabit sa gasim un autobuz, sa ne intoarcem, sa mergem la mine si sa ne aruncam pe pat." Libidoul sexual nu joaca un rol deosebit in viata acestui personaj. Atunci cand Meursault este intrebat de Maria daca vrea sa se casatoreasca, este evident ca pentru el faptul acesta nu prezinta nici o importanta. Trairea cantitativa a acestul personaj este absolut intamplatoare, viata gasindu-se sub semnul provizoratului pana la faza finala a existentei sale. De aceea putem spune ca pana si confruntarea cu evenimentul-destin (crima) are un caracter intamplator.

Venind pe plaja grupul de prieteni al lui Meursault nu avea nici o intentie agresiva. Intalnirea cu cei doi arabi dintre care unul era fratele fostei iubite a lui Raymond , cu care aceasta mai avusese un conflict, facea totusi din Meursault un personaj de rezerva, in cazul in care ar fii aparut al treilea. Cand un arab scoate cutitul si-l raneste pe Raymond, apoi fuge, acesta i-a dat revolverul lui Meursault, fiindca era ranit la mana.

Dupa doua ore, arabul era din nou pe plaja iar Meursault inainta in aceeasi directie, din intamplare, orbit de o adevarata baie solara. Evocarea acestei situatii absurde de catre Meursault este elocventa.

" Stiam ca e stupid, ca nu voi scapa de soare deplasandu-ma cu un pas. Dar am facut un pas, un singur pas inainte. Si, de asta data, fara sa se ridice, arabul a scos cutitul pe care mi l-a aratat in soare. Lumina a tasnit din otel ca o lama lunga, stralucitoare, care ma lovea in frunte."

Crima este integrata de scriitor intr-o conjunctura. Nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era aprins, iar lama lucitoare a cutitului parea a fi ca un palos. Actul crimei este departajat in secvente mai scurte: "Toata fiinta mi s-a incordat si am crispat mana pe revolver. Tragaciul a cedat, am atins pantecele lustruit al patului armei si aici, in zgomotul deopotriva sec si asurzitor, a inceput totul."

Abia dupa ce Meursaul trage si cele patru focuri asupra arabului inert se pare ca se trezeste dintr-o stare de buimaceala sau de somn al constiintei: "era ca si cum as fi batut patru batai scurte in poarta nenorocirii".

Meursault nu are constiinta crimei, dupa comiterea ei, intrand in inchisoare cu gandurile unui om liber. Refuza avocatul din oficiu, despre care spune mai tarziu ca nu-l intelege. La intrebarea judecatorului de ce a tras intr-un om cazut nu stie ce sa raspunda, iar in privinta faptei sale marturiseste ca nu simte nevoia sa se caiasca, fiind doar plictisit. Si mai ciudate i se par depozitiile martorilor (prieteni, oameni de la azil), care insista asupra faptului ca nu a plans la inmormantare, a fumat, nu si-a iubit mama etc. Juratii au fost si ei neplacut impresionati de faptul ca , dupa decesul mamei, Meursault s-a dus la film si a facut dragoste. Procesul lasa astfel impresia ca totul este adevarat si nimic nu-i adevarat, Meursault fiind gata sa-l intrebe pe avocat cine este totusi acuzatul? Dar motivatia acuzatului (soare, zapaceala) starneste ilaritate, iar avocatul pledeaza pentru o crima logica, desi calculata cu anticipatie.

Meursault este condamnat la moarte. Abia atunci se trezeste in el starea de revolta. Refuza cainta in fata preotului si doreste ca in ziua executiei spectatorii sa-l priveasca plini de ura.

Daca existenta nu are sens, nici timpul nu are sens. Dupa descoperirea absurdului, eroul lui Camus moare fara speranta si regrete. Albert Camus a conceput un personaj de laborator, iesit din plamaza tezelor sale. Jocul logic este captivant, chiar daca astazi pare neverosimil. Dar acest personaj este simbolul absurd al crimelor logice.

Albert Camus a ramas unul dintre marii scriitorii moralisti ai Frantei, dar o morala fundamentata pe absurd, care eventual lasa liber accesul spre valoare, este problematica si lipsita de putere de persuasiune. Rervenind in Caiete asupra sensului celor doua romane ale sale, Camus scria: "Strainul descrie goliciunea omului in fata absurdului, Ciuma, e echivalenta desavarsita a punctelor de vedere individuale in fata aceluiasi absurd. E un progres ce se va preciza in alte opere. Dar, in plus, Ciuma demonstreaza ca absurdul nu ne invata nimic. Acesta este progresul definitiv."