| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
Reactiile antisemanatoriste n-au intarziat sa se faca auzite. La 15 nov. 1905, aparea la Galati revista 'Curentul nou' sub conducerea lui H. Sanielevici. In articolul din primul numar, H. Sanielevici constata ca leacul propus de 'Semanatorul' impotriva literaturii romantice-decadente 'era mai rau decat boala insasi', caci literatura semanatorista ar fi propus apologia violentei, 'betia, adulterul, promiscuitatea sexuala, vagabondarea, haiducia, brigandajul, impulsiunea bestiala, crima chiar.' Desigur, criticul se referea la M. Sadoveanu si la unele scrieri ale lui C. Sandu-Aldea pentru a justifica propunerea de a inlocui 'romantismul decadent', 'romantismul taranesc' cu un 'realism clasic, asa cum il avem in germene in literatura de peste munti, iar dincoace, in Duiliu Zamfirescu si Bratescu-Voinesti; asa cum il gasim in forma desavarsita in literatura engleza, in Dickens si George Eliot, care, printr-o larga intelegere a vietii si printr-o adanca iubire de oameni, au reusit sa ridice la rangul de ideal viata obisnuita a oamenilor simpli, fara a cadea in conventionalism si fara a renunta la critica sociala, atat de folositoare progresului general'.[1] 'Curentul nou' pe care il promova ar fi permis 'libera circulatie a valorilor europene (culturale si materiale) in Romania', cultura nationala fiind 'doar o varietate a culturii generale'. Spre deosebire de N. Iorga, discredita 'idealizarea trecutului barbar', considerand ca scriitorii nationalisti au uitat ca "strabunii lor au fost batuti la scara de boierii pe care-i tamaiaza acum'. Regretul dupa vremurile de altadata n-ar fi decat 'regrete ale claselor parazitare dupa privilegiile pierdute'.[3] Dispretul sau pentru 'legea stramoseasca', pentru tot ceea ce era 'patriotism' ridica semne de intrebare la fel de mari ca pledoaria pentru patrunderea in economie a capitalurilor straine.
Notabil ca, in aceleasi numere unde apar articolele lui H. Sanielevici, publica Garabet Ibraileanu, care nu ezita sa demonstreze lipsa de fundament a ideilor lui H. Sanielevici.[4] In Cateva consideratii asupra spiritului critic in istoria literaturii romane (viitor capitol din Spiritul critic in cultura romaneasca) si in Doi critici si mai multi scriitori , arata lipsa de fundament a acuzatiilor aduse prozei lui M. Sadoveanu (care publicase, in 1904, cele patru volume: Crasma lui Mos Precu, Dureri inabusite, Povestiri, Soimii). Cu Poporanismul , curentul de la 'Semanatorul' este abordat de pe alte pozitii decat ale articolului program. Criticul n-are nimic impotriva evocarii trecutului, nici a evocarii vietii la tara, ci impotriva considerarii taranului 'ca ceva pitoresc, ca element de peisaj, ca material pentru muza - si atata tot", atitudine 'imorala (.), pentru ca taranul pitoresc (s.a. - G.I.) e o exceptie care exclude sentimentul de datorie fata de taran'. 'Avem de platit, sustine criticul in continuare, catre taran o datorie enorma'. Prin urmare, problema principala ramane aceeasi - relatia cu taranimea -, difera unghiul de abordare si solutiile propuse.
Desi 'Curentul nou' a constituit o aparitie efemera (doar cinci numere), ramane o publicatie demna de mentionat, pentru ca pregateste aparitia 'Vietii romanesti' si a poporanismului.
A aparut in martie 1906, la Iasi, sub conducerea lui Constantin Stere si Paul Bujor. C. Stere avea in grija partea politica, Paul Bujor (inlocuit in 1907 cu I. Cantacuzino) partea stiintifica. Desi nu i se mentioneaza numele, G. Ibraileanu, ca secretar de redactie, raspundea de partea literara. Revista a aparut din initiativa sa. Titlul spune ceva despre programul urmarit de initiatori (il sugerase Al. Vlahuta, cum sustine M. Sevastos . Contestandu-i 'Semanatorului' calitatea de continuatoare a 'Daciei literare', revista voia sa fie o oglinda a vietii romanesti in ceea ce avea mai semnificativ. In articolul program din primul numar (nesemnat, dar ii apartine lui G. Ibraileanu), Catre cititori, se arata ca revista 'nu poate avea alt scop decat munca pe campul culturii nationale', cu precizarea ca 'notiunea de cultura nationala nu e in contrazicere cu cea de cultura universala, omeneasca'. 'Un popor, sustine G. Ibraileanu, nu-si poate justifica dreptul la existenta distincta in sanul popoarelor civilizate decat daca poate contribui cu ceva la cultura universala, dandu-i nota specifica a geniului sau'. Poporul roman n-ar fi dat pana atunci culturii mondiale ceea ce constituia specificul sau, de aceea se impunea efortul 'sa dam lumii rasunetul sufletului nostru atins de cultura apuseana'. Toate sperantele trebuiau indreptate spre popor, el fiind depozitarul elementelor definitorii ale specificului national. Ca si 'Semanatorul', 'Viata romaneasca" denunta cosmopolitismul 'claselor de sus', care 'stau in aer, fara atingere cu poporul de jos.' Intre popor si 'clasele de sus' s-a creat 'o prapastie adanca, care, la noi, desparte aproape doua natii.' 'Clasele de sus se ating numai, spune Viata romaneasca, de cultura apuseana, de care poporul nu se atinge si pe care, din lipsa de contact cu poporul romanesc, clasele de sus n-o asimileaza, ceea ce e tot una cu a spune ca o caricaturizeaza. Lipsa contactului cu poporul romanesc ne face ca, in loc sa absorbim cultura straina, sa ne absoarba ea pe noi, sa ne asimileze ea pe noi'. Indreptarea situatiei presupune 'infiltrarea spiritului romanesc' in creatia scriitorilor prin promovarea specificului national. Scriitorul trebuie sa se orienteze, asadar, spre viata de la tara pentru a crea o 'atitudine de simpatie (.) fata de clasa taraneasca' .
C. Stere dezvolta ideile din articolul-program in studiul Social-democratism sau poporanism , unde, ca si Ibraileanu, identifica poporul roman cu taranimea, afirmand in final: 'Si daca e nevoie sa dam idealului nostru cultural, national si democratic un nume cuprinzator - numele sau este: Poporanismul'. Ideologia politica a revistei va fi marcata de ideile lui C. Stere, iar ideologia literara va fi elaborata de G. Ibraileanu. Ideologia literara a 'Vietii romanesti' este antijunimista, antimodernista si antisemanatorista. Orientarea atentiei spre taranime avea ca scop inlaturarea idilismului semanatorist in favoarea unei literaturi despre 'taranul social, taranul sarac, taranul care are nevoie de reformare, de ridicare, de transformare". Astfel, intr-un articol din 1920, G. Ibraileanu considera ca 'Viata romaneasca' a opus idilismului semanatorist 'tendinta progresista si umanitara de a zugravi pe taran in chip realist, asa cum este, mizer si dezarmat, spre a sadi in sufletul cititorului nemultumirea de realitatea prezenta si dorinta de a contribui la ridicarea taranimii. ' Si, intr-adevar, nota realista a literaturii publicate de revista va fi castigul cel mai important pentru literatura noastra. Traditia 'Daciei literare', reinviata in spiritul ei autentic, a creat la 'Viata romaneasca' un reper, aducandu-si la aceasta contributia cativa din cei mai importanti scriitori ai momentului. La 'Viata romaneasca' publica I. L. Caragiale (Kir Ianulea), M. Sadoveanu, C. Hogas, I. Minulescu, I. Al. Bratescu-Voinesti (In lumea dreptatii, Calatorului ii sade bine cu drumul, Nicusor s.a), G. Galaction (La Vulturi!, In drum spre pacat etc.), Ion Agarbiceanu (Fefeleaga, Luminita, Popa Man etc.), Spiridon Popescu (Mos Gheorghe la expozitie, Ratacirea din Stoborani s.a.), G. Toparceanu etc.
A aparut cu intermitente pana in 1946 (mart. 1906-august 1916; mart. 1920-dec. 1929; 1930-1940; 1944-1946; apoi din 1948 pana azi).
In istoria literara mai veche s-a pus adesea semn de egalitate intre poporanism si semanatorism, fiindca s-a crezut ca principalele note caracteristice mai mult apropie cele doua curente decat le despart. G. Ibraileanu respinge caracterul de curent literar atribuit poporanismului, considerand ca e un curent cultural, si ii neaga implicatiile politice. N. Iorga vedea poporanismul ca o reluare stangace, lipsita de originalitate, a semanatorismului. Curent cultural l-au considerat si C. Radulescu-Motru, si M. Sadoveanu in raspunsurile la o ancheta organizata de 'Luceafarul'. Cum a aratat Z. Ornea , discutia nu s-a incheiat nici astazi, unii cercetatori considerand poporanismul un curent social-politic cu trasaturi culturale si doar in mica masura literare. Zigu Ornea analizeaza toate implicatiile evolutiei poporanismului si demonstreaza ca e un curent complex de idei care traverseaza sociologicul, politicul, culturalul, literar-esteticul, cu predominarea sociologicului si ideologicului. Asa se explica de ce o literatura cu adevarat poporanista nu s-a putut contura, spre deosebire de literatura semanatorista.
Dificultatea definirii poporanismului a fost creata si de statutul celor doi importanti ideologi, C. Stere si G. Ibraileanu
C. Stere venea dinspre narodnicism (n. 1865, in Basarabia). Fusese membru al unei organizatii narodnice si, ca urmare a activitatii acesteia (organizarea unui complot), a fost arestat si deportat in Siberia. In anul 1892 vine in Romania, dupa ce petrecuse zece ani intre gheturile polare, si se stabileste la Iasi. In 1893 incepe colaborarea la 'Evenimentul' din Iasi, unde publica o serie de articole care vor exprima idei ce stau la baza poporanismului (semneaza C. Scortescu). El considera, in Socialistii si miscarea nationala, ca la noi nu existau conditii pentru o miscare socialista si propune dizolvarea ei intr-o miscare 'cu un caracter, asa ca zicem, poporanist'. Sub un alt pseudonim (Observator ipocondric) va publica mai multe foiletoane in ziarul 'Adevarul' cu titlul Din notitele unui observator ipocondric, unde critica starile de lucruri din Romania, inapoierea feudala, lipsa libertatilor democratice, incultura. Romania ii pare 'o patrie a purceilor hamletizatori'. Numai cu ajutorul intelectualitatii pot fi inlaturate efectele negative ale politicii burghezo-mosieresti. Intelectualitatea romaneasca se face insa vinovata de lipsa de preocupare pentru soarta multimilor: 'Patura culta la noi nu e decat o manifestare neinsemnata a paturii culte burgheze si se deosebeste in ce priveste calitatile morale si intelectuale, caracteristicile sociale foarte putin de aceasta din urma'. Erau idei din arsenalul ideologiei narodniciste, reluate in revista socialistilor ieseni, 'Evenimentul literar' (unde semneaza cu pseudonimul C. Sarcaleanu
In articolul Limba literara (1893, nr. 4), abordeaza problemele legaturii artei cu realitatea, iar in Ce vrem de la artisti (1894, nr. 12) militeaza, in spiritul lui C. Dobrogeanu-Gherea, pentru arta cu tendinta, utilizand termenul de poporanism, ale carui sensuri pot fi detaliate intr-un articol special, Poporanismul (1894, nr. 15). Poporanismul 'e mai mult un sentiment general, o atmosfera (.) intelectuala si emotionala decat o doctrina si un ideal bine hotarat; analizandu-l, putem scoate din el urmatoarele elemente constructive: iubirea nemarginita pentru popor, sub care se intelege totalitatea concreta a maselor muncitoare si producatoare, apararea devotata a intereselor lui, lucrarea entuziasta si sincera spre a-l ridica la inaltimea unui factor social constient si neatarnat; iar ca substrat teoretic putem arata ideea:
1) ca poporul numai el singur are dreptate, ca el, vesnicul martir, veacuri intregi a muncit si a varsat sangele sau pentru a ridica pe umerele sale intreaga cladire sociala si 2) ca toate paturile suprapuse au, din pricina aceasta, fata cu poporul o datorie atat de mare ca, daca ar dori sincer sa o plateasca, n-ar putea, cu toate jertfele, cu tot devotamentul si abnegatia lor sa plateasca macar procentele."[14]
Ideea responsabilitatii, a iubirii pentru popor nu era noua la noi, fiindca a insufletit pe scriitorii pasoptisti si, in general, pe toti marii scriitori romani din secolul al XIX-lea. Greseala narodnicilor si, implicit, a lui Stere era sa priveasca poporul ca o masa informa, cu un statut neclar.
Pana in 1896, poporanismul ramane la stadiul de curent exclusiv cultural. Confuziile ideologice vor determina trecerea, in 1899, a socialistilor in partidul liberal si doar dupa aparitia 'Vietii romanesti' se vor reafirma ideile poporaniste. Termenul de poporanism desemneaza, pana la interventia lui G. Ibraileanu, mai mult ideea ridicarii poporului prin cultura. Inainte de aparitia 'Vietii romanesti', G. Ibraileanu va publica la 'Curentul nou', revista aparuta la Galati in 15 noiembrie 1905. In articolul Poporanismul (nr. 3/ 1906), se declara pentru prima data adept al curentului, moment care marcheaza inceputul perioadei poporaniste in activitatea sa.
C. Stere va colabora si la 'Viata romaneasca" mai ales in anii 1907 si 1908, cand se cauta cauzele miscarilor taranesti din 1907. In studiul Social-democratism sau poporanism? vrea sa demonstreze inutilitatea unui partid socialist in Romania, pretinzand ca o revolutie socialista nu are nici o sansa in Romania si cerand transformarea luptei muncitorimii intr-o anexa a revoltelor taranesti si social-democratice. Ca tara predominant agrara, Romania nu poate dezvolta o industrie de viitor, deci "programul social-democratic e o imposibilitate si un non-sens': 'In asemenea conditii, afirma Stere, taranimea nu numai ca nu poate juca un rol pasiv, ca in tarile industriale, dar ea, tendintele sociale ale ei trebuie fatal sa coloreze doctrina oricarui partid democratic, si chestiunea agrara nu numai ca nu poate sa fie nici subordonata oricarei alte probleme, dar aceasta chestiune este singura problema proprie ce se impune, in aceste imprejurari, pentru a fi rezolvata de catre societate - si rezolvata conform cu tendintele sociale ale taranimii, conform cu interesele ei, si in sensul evolutiei proprii a productiei agricole'. Ideile vor determina interventia lui C. Dobrogeanu-Gherea, prin doua articole publicate in 'Viitorul social' (1908): Judecata posteritatii si judecata contimporanilor si Un mic raspuns la o mica recenzie. Postscriptum sau cuvinte uitate. Gherea va mai scrie impotriva poporanismului Neiobagia (1910), lucrare careia ii va raspunde C. Stere in 'Viata romaneasca' cu Neiobagia domnului Gherea.[17] Poporanismul se vede infruntat, in epoca sa de glorie(1909-1910), in toate compartimentele: politic, social, literar si estetic. Discursul de receptie la Academia Romana al lui Duiliu Zamfirescu, intitulat Poporanismul in literatura (mai 1909), declanseaza o discutie aprinsa in publicistica romaneasca. De asemenea, in 1910, 'Luceafarul' initiaza o ancheta, Poporanismul in literatura
Ne intereseaza, in primul rand, aspectele literare ale curentului, in ce masura a influentat evolutia literaturii romane. Ideologia literara a 'Vietii romanesti' a fost elaborata, de G. Ibraileanu, preocupat si de conturarea unui program coerent al poporanismului. Inca din 1895 si-a sistat colaborarea la publicatiile socialiste, iar in 'Curentul nou' (1906) publica articole de atitudine antisemanatorista. In Poporanismul proiecteaza o imagine a unui sat modern, in opozitie cu satul strain de binefacerile civilizatiei: 'Satele noastre cu case cu doua, trei odai, oameni imbracati bine, aproape nemteste, fiica taranului canta romante din piano, ori citeste nuvelele d-lui Sadoveanu, tatal citeste telegrame despre ce se intampla in lumea larga.'[18] Poporanismul inseamna pentru Ibraileanu, in primul rand, simpatia si compasiunea pentru cei multi, datoria de a raspandi o atmosfera de intelegere intre ei, de a stimula in randul intelectualilor dorinta de a contribui la ridicarea celor de jos. Asa cum observa D. Micu, 'tinandu-se departe de politica militanta, Ibraileanu a dezvoltat latura sentimental-romantica a poporanismului, partea de critica sociala cuprinsa in ea, indemnul la compasiune pentru lumea chinuita a satului.'[19]
Pentru 'Viata romaneasca' si scriitorii grupati in jurul ei, curentul de simpatie fata de taranime, intr-un moment cand problema taraneasca reprezenta o grava problema sociala, a dus la o estetica realista contrapusa 'artei pure'. Ibraileanu va face ca poporanismul literar sa nu se subordoneze orientarii politice a revistei, desi exista puncte convergente. In conceptia sa, poporanismul reprezinta democratism taranesc, in ce priveste atitudinea politica, si realism ca principiu estetic. In articolele sale, precum si in notele de la rubrica Miscellanea din 'Viata romaneasca', el pune semn de egalitate intre a fi poporanist si a fi democrat: '.si fiindca orice om din clasele suprapuse are, mai mult sau mai putin, de obicei mai mult, constient sau inconstient, un sentiment de contrarietate pentru tarani, trebuie sa se intample o revolutie in sufletul lui, sa devina democrat.' De altfel, inca din primul numar al 'Vietii romanesti', in articolul Scriitori si curente , crede ca poporanismul cere o absorbire a spiritului romanesc in literatura culta, simpatie fata de taranime. In 'Morala' in arta revine asupra conceptului: 'Poporanismul, inca si inca o data, nu e o teorie, e un sentiment, e sentimentul de recunostinta, de simpatie si de datorie fata de taranime. In politica, acest sentiment va indemna pe cineva sa lupte pentru revendicari politice si economice. In chestii culturale, il va indemna sa se jertfeasca pentru cultivarea taranimii. In literatura, <<poporanismul>> va insemna atitudinea de simpatie a scriitorului fata de clasa taraneasca - atata tot.' Incadrarea poporanismului in sirul curentelor literare il irita, tocmai din acest punct de vedere. Criticul si colaboratorii sai protesteaza cand se vorbeste de o scoala literara sau un curent care le-ar promova 'Viata romaneasca': ' Colaboratorii nostri, prozatori si poeti, fac parte din scoli - fara sa vrea. Unii sunt romantici, altii realisti, altii simbolisti - toti, mai mult sau mai putin, poporanisti, pentru ca au sufletul romanesc si pentru ca, atunci cand vorbesc de tarani, nu-si arata caninii ranjind de ura si dispret (.). Bagati bine de seama: in tara aceasta, suntem aproape singurii pentru care toate scolile si curentele sunt egale.'
Conceptie de viata, cum il vor initiatorii, poporanismul apare ca o prelungire a curentului national-popular si poporan de la mijlocul secolului al XIX-lea. Asa il concepe G. Ibraileanu in articolul din 'Curentul nou' (Poporanismul), si asa il vor percepe colaboratorii lui. Criticul va vorbi de 'nationalizarea literaturii culte', actiune de continuare a activitatii curentului pasoptist. Poporanismul e 'curentul poporan, e acea nationalizare a literaturii culte (nascuta sub influenta mai ales a literaturii franceze) prin literatura poporana - ca spirit si ca limba'.
Intr-un alt articol, G. Ibraileanu revine asupra ideii, chiar si dupa ce poporanismul se istoricizase: 'Tot ce este favorabil taranimii in ideologia bonjuristilor patruzecioptisti formeaza traditia poporanismului.' Poporanismul a orientat atentia spre alte aspecte decat semanatorismul, desi revendica si semanatorismul aceeasi continuitate. Pentru a argumenta spiritul realist al poporanistilor, criticul priveste cu rezerva poezia si teatrul lui Vasile Alecsandri: 'Crescuti cu pastelurile lui Alecsandri, noi am fost inselati, am considerat pe taran ca o fiinta fericita si nu stiu, zau, daca nu i-am invidiat soarta! Si cand ni se spunea ca-si duce greu viata, noi zambeam, caci noi ne gandeam la <<juna Rodica>> si la <<samanatorii>> care inoata in fericire.'[26] In schimb, elogiaza literatura lui Al. Vlahuta, B. Stefanescu-Delavrancea, Slavici, Cosbuc, Goga, Creanga, pe care ii prezinta ca exemple demn de urmat.
Daca poporanismul nu a fost un curent (literar sau nu), s-a scris o literatura poporanista? Z. Ornea considera ca nu exista o literatura poporanista, ca 'literatura poporanista e o inventie a detractorilor' , deoarece nu a avut niciodata un statut bine definit. Poporanismul a recomandat, spre deosebire de semanatorism, originalitate in arta si realism in prezentarea vietii taranesti, dreapta masura, respingand orice intentie falsificatoare (de la idilizare la deformarea negativa). 'Taranul trebuie aratat - spune Ibraileanu - in toata goliciunea inferioritatii, salbaticiei si barbariei lui-daca e inferior, salbatic si barbar. Sa nu i se crute nici o apucatura rea, nici un vitiu.' Aceasta pentru a exprima protestul 'impotriva soartei care i s-a creat si de care este raspunzatoare istoria si sfetnicii sai.'
De o literatura specifica, in care sa regasim anumite paradigme, cum se intampla in cazul altor curente, nu se poate, intr-adevar, vorbi. Cateva scrieri au incercat sa ilustreze ideea 'datoriilor uitate" fata de taranime, cum se intampla cu nuvela lui Jean Bart (Datorii uitate, 1906). Petre Corbu, personajul principal, profesor in Braila, are prilejul sa arate cat datoreaza taranimii cand intalneste pe strazile orasului niste tarani veniti din nordul Moldovei in speranta ca vor primi pamant, cum li s-a promis. Nu numai ca nu primesc nimic, dar nici nu mai au cu ce se intoarce in satele lor. Petre Corbu sacrifica micile sale economii pentru a-i ajuta, el, omul care 'nu se tara, dar nici nu incerca sa zboare.' Gestul, un simplu act de generozitate, ii pare un act de eroism, revenind apoi la aceeasi viata fara orizont.
Retine atentia descrierea atmosferei orasului de provincie, a indiferentei in fata suferintei. Tema datoriei apare si in alte scrieri (I. I. Mironescu, Oameni si vremuri, 1920). Alte teme se regasesc si in literatura semanatorista: dezradacinarea, neadaptarea, disparitia clasei boieresti. Asa se explica de ce scriitorii care au publicat la 'Semanatorul' si la revistele inspirate de el au colaborat fara nici o dificultate la 'Viata romaneasca': M. Sadoveanu, O. Goga, I. Al. Bratescu-Voinesti I. Agarbiceanu, St. O. Iosif s. a. Tema 'boierimii de tara care se duce' (cum formula N. Iorga) e preluata de poporanism, nu din ratiuni paseiste, ci fiindca ilustra ideea superioritatii vechilor clase sociale in fata celor noi. Se exprima atitudinea critica fata de ascensiunea unor categorii sociale produsa de forta banului si de diverse manevre politice. In multe pagini ale prozei lui Sadoveanu si I. Al. Bratescu-Voinesti intriga se tese pe canavaua regretului pentru drama 'boierimii de tara'. Dupa ce publica in 'Viata romaneasca' In lumea dreptatii (1906) si Neamul Udrestilor (tiparita initial in revista semanatorista 'Fat-Frumos' din Barlad), Ibraileanu va elogia proza lui I. Al. Bratescu-Voinesti: 'Asadar, d. Bratescu-Voinesti este poetul tragic al inadaptabilitatii unor categorii sociale in mediul de azi, format prin introducerea civilizatiei apusene neasimilata bine inca si, deci, avand mai multe defecte si mult mai putine calitati decat civilizatia din Apus. (.) Trebuie sa constatam ca disparitia acelei clase de boiernasi, cinstita, cu o viata patriarhala morala si cu o delicatete de sentiment dezvoltata prin istoria ei, este un fapt peste masura de dureros.'
De sorginte poporanista sunt, in prozele lui Gala Galaction, Agarbiceanu si Sadoveanu apologia vietii naturale, realismul viziunii, viziunea etica. Elogiul simplitatii, al vietii in natura, departe de civilizatie se regaseste si la Calistrat Hogas (Pe drumuri de munte).
O ilustrare a realismului 'dur', pe care il cerea Ibraileanu, este Ratacirea de la Stoborani a lui Spiridon Popescu (publicata in 1909 de 'Viata romaneasca'). O serie de preconceptii poporaniste transforma ampla nuvela intr-o creatie tezista, simplificatoare. Rascoala, o 'ratacire', devine un prilej de a infatisa tarani abrutizati de mizerie, inculti, care se inversuneaza impotriva masinilor, vazute ca unelte ale exploatarii lor. Ei descopera insa ca lipsa de pamant i-a adus in acea stare.
Intr-o alta nuvela a aceluiasi autor, Mos Gheorghe la expozitie (1906), optica poporanista contrapune orasul satului, ca lume care distruge vietile oamenilor. Ion Matei, un consatean al lui Mos Gheorghe, 'un bujor de flacau', ajunge politai in oras, dar 'slab, cu barba si cu mustati lungi, sa nu-l mai cunosti cat lumea, daca nu i te-ai uita in ochi.' Orasenii par oameni de nimic, pierde-vara, in contrast cu Mos Gheorghe, care ramane fidel valorilor de 'acasa'. Dupa vizitarea expozitiei, abia asteapta sa se intoarca 'pe Horincea lui ..sa-si vada de saracie.'
Poporanismul literar trebuie inteles ca o directie realist critica si democratica in proza primelor decenii (nu s-a manifestat in poezie, din motive lesne de inteles) ale secolului al XX-lea, cu efecte benefice in literatura noastra, atata vreme cat pagina de proza n-a fost o simpla ilustrare a ideologiei.
Un lucru e lamurit pentru noi : arta e o manifestare a vietii sociale. Si versul frumos al poetului-filosof [J.] M. Guyau
"Lorsque je vois le beau, je voudrais tre deux"[31]
ne arata intr-o imagine atat de vie acest caracter eminamente social al artei.
Insa arta nu numai e un produs al vietii sociale, ci si o intrupare a feluritelor tendinte sociale, si nici nu poate fi altfel. Daca noi ne luptam contra sustinatorilor "artei pentru arta", asta deloc nu inseamna ca noi credem ca aceasta din urma ar exista intr-adevar. Noi ne luptam contra unei teorii false, care sub firma "artei pentru arta" incearca sa ne treaca niste tendinte sociale foarte bine pronuntate si asupra mirosului si culorii carora nu mai incape indoiala; si stim foarte bine, in acelasi timp ca in realitate "arta pentru arta" e un mit, o naluca, nascocita de cei cari ar vrea sa eternizeze actuala stare de lucruri, cu intreaga-i cladire a notiunilor de bine, frumos, drept etc.
Daca un artist, de pilda, ne descrie o casa de prostitutie ca un rai ceresc, ca un local de desfatare dumnezeiasca, daca el, sub cuvant ca nu admite arta tendentioasa, gaseste o "frumusete in sine" pana si in mizeriile nenorocitelor victime ale "temperamentului social", pentru noi tendinta lui nu e o taina si noi suntem in drept sa ne astupam nasul. Zbiere dumnealui cat va pofti contra pretentiilor de a judeca o lucrare de arta din punctul de vedere social si moral!
Asa fiind lucrurile, cade asupra-ne o obligatie morala fata de cititori de a ne explica lamurit si fara sovaire ce directie vom urma noi, ce steag vom ridica deasupra colibei noastre literare?
In articolul de fond la aparitia Evenimentului literar s-a afirmat adevarul, ca faza sociala prin care trece tara noastra nu ne ingaduie sa fim prea exclusivisti (n-am gasit nici colaboratori, nici cetitori in numar necesar pentru existenta unui bun ziar literar), insa sunt margini peste cari noi nu putem trece. Si aceste margini ne sunt aratate de datoriile morale pe cari le are orice om cult, crescut si sustinut de "economia nationala", fata cu masele mute si necunoscute ale poporului nostru (totalitatea claselor muncitoare si producatoare). Constiinta acestor datorii ne va calauzi in activitatea noastra pur literara, in aprecierile si judecarile noastre. Fiecare rand publicat in coloanele Evenimentului literar, chiar daca nu e direct inspirat de aceasta constiinta, nu poate sa fie in contrazicere cu dansa. Acesta e minimul de cereri pe care-l putem face artistilor.
Toate acestea cuprind in sine: iubirea sincera pentru popor, apararea intereselor sale, lucrarea cinstita spre a-l ridica la nivelul unui factor social si cultural constient si neatarnat, pe cat, bineinteles, ne ingaduie cadrele inguste ale unui ziar pur literar.
Si daca va trebuie un cuvant, o eticheta, ca sa rezume tendintele noastre, noi vom inscrie pe steagul nostru un cuvant nou, care insa de minune caracterizeaza directiunea noastra: poporanismul.
Intr-un alt articol voi explica mai pe larg ce se intelege sub acest termen.
C. Sarcaleanu
"Evenimentul literar", anul I (1894), nr. 12, 7 martie
Poporanismul, ca fenomen social mai intins si mai insemnat, s-a nascut in Rusia. Pentru ce gasim de cuviinta a rasadi la noi, sub cerul senin al Romaniei, aceasta floare rasarita sub "ceriul de plumb" al tarii intunericului si a gerului, in atmosfera inabusitoare a unui despotism fara seaman?
Nu putem raspunde daca nu vom analiza mai intai conditiile sociale in care a aparut poporanismul - astfel vom intelege ce este el.
Faptul cel mai caracteristic al Rusiei contemporane este contrastul enorm intre starea intelectuala si sociala a paturilor de jos, care n-au iesit inca din faza barbara, cu toate prejudiciile si lipsurile ei, care abia acum intra in faza capitalista a productiei si care in relatiile lor sunt pana acum inca stapanite de formele unui comunism decazut si ale economiei naturale dintr-o parte si intre aspiratiile si idealurile asa-numitei paturi culte dintr-alta. Aceasta patura, stand la inaltimea culturii si civilizatiei popoarelor celor mai inaintate din Europa, avand mintea imbogatita cu toate datele stiintei si filozofiei, simtind o nevoie arzatoare de un trai mai omenesc, se vede de fapt lipsita de orice drept, urmarita cum se urmaresc numai fiarele salbatice, redusa la o vegetare pacatoasa; si cand ea se uita imprejuru-i, vede ca nu poate astepta ajutor de la nimeni, nicaieri nu poate gasi vreo cale de scapare; chiar masele muncitoare - singurele pe care dansa s-ar putea rezema intr-o incercare de a rasturna actuala stare de lucruri si care sunt inca mai nenorocite decat dansa - zac intr-o toropeala preistorica; ele n-au ajuns inca la acea faza cand muncitorimea carmuieste mersul evolutiei sociale.
Astfel s-a nascut acea atractie uimitoare a paturii culte catre "popor", care s-a manifestat in anii de dupa 70 prin "mersul in popor", al tinerilor culti si entuziasti. Nu voi urmari aceasta miscare, pentru ca aceasta iese din cadrul articolului meu. Voi arata insa o particularitate care deosebeste miscarea ruseasca de toate celelalte. Idealul celor dintai poporanisti a fost socialist si nici n-a putut fi altul, pentru ca: 1) Stiinta si filozofia europeana, ca si istoria tuturor suferintelor maselor muncitoare din apus, le dadea in socialism o singura formula, care a putut tine piept tuturor atacurilor si criticilor si, 2) Pentru ca singura clasa in Rusia, ale carei interese coincideau perfect cu ale lor, era muncitorimea. Insa, pe cand in Europa, daca vreun om din paturile superpuse isi insusea interesele muncitorilor si se punea in fruntea lor, el nu avea alt rol decat acela al unui mandatar, dupa el stateau masele proletariatului organizat si constient, care de fapt il controlau si-l diriguiau, el nu putea avea inraurire decat intru atat intrucat impartasea vederile si tendintele proletariatului. Adesea chiar proletariatul se organiza si lucra cu totul nepotrivit schemelor doctrinarilor si teoreticienilor lui si pe urma chiar se impunea lor, silindu-i a recunoaste ca nu cu dansii a fost dreptatea. In Rusia, dimpotriva, masele muncitorilor sunt inerte si nepasatoare, ele n-au macar conceptia progresului si socialismul vine la dansele de sus, prin propaganda tinerilor culti, care incearca sa le lumineze si sa le organizeze.
Entuziasmul si devotamentul acestor tineri apostoli ai socialismului in Rusia au creat acolo o atmosfera cu totul deosebita mai in toata patura culta si toata literatura de admiratie si dragoste pentru popor.
Aceasta si este poporanismul. El e mai mult un sentiment general; o atmosfera, cum am zis, intelectuala si emotionala decat o doctrina si un ideal bine hotarat; analizandu-l, putem scoate din el urmatoarele elemente constitutive: iubirea nemarginita pentru popor - sub care se intelege totalitatea concreta a maselor muncitoare si producatoare, apararea devotata a intereselor lui, lucrarea entuziasta si sincera spre a-l ridica la inaltimea unui factor social si cultural constient si neatarnat, iar ca substrat teoretic putem arata ideea: 1) Ca poporul numai el singur are dreptate, ca el, vesnicul martir, veacuri intregi a muncit si a varsat sangele sau pentru a ridica pe umerii sai intreaga cladire sociala si 2) ca toate paturile superpuse au, din pricina aceasta, fata cu poporul, o datorie atat de mare, ca, daca ar dori sincer sa o plateasca, n-ar putea, cu toate jertfele, cu tot devotamentul si abnegatia lor, sa plateasca macar procentele. Aceste idei au fost formulate in celebrele "scrisori istorice" ale lui Mirlor (P. Lacroc, cunoscutul emigrant rus din Paris).
Din cele spuse reies doua fapte: 1) ca poporanismul in Rusia se datoreste faptului ca ideile, crescute in Europa pe baza miscarilor muncitoresti, s-au introdus acolo prin patura culta si 2) ca poporanismul, ca fenomen social, e si mai ingust, si mai larg decat socialismul. Mai ingust pentru ca el cuprinde numai patura culta, muncitorii si taranii socialisti vadit ca nu pot fi si nu-s poporanisti, si mai larg pentru ca, daca toti socialistii din patura culta sunt poporanisti, nu toti poporanistii sunt socialisti, deoarece, pentru a fi socialist, un poporanist, pe langa elementele aratate mai sus, ar trebui sa aiba inca ceva: o teorie istorico-sociala si un ideal foarte bine hotarat.
Intr-un articol ce urmeaza vom vedea ce lumina arunca toate acestea asupra poporanismului in Romania.
C. Sarcaleanu
"Evenimentul literar", anul I (1894), nr. 15, 28 martie
.Criticii si inspiratorii "Samanatorului" si-au consacrat viata adunarii si comentarii de documente istorice - lucru foarte frumos. Dar patima trecutului - in care de altfel ei vad mai mult razboaiele - i-a coplesit pana intr-atata, incat prezentul le apare numai prin prisma acelor documente; ei isi inchipuie ca romanimea de azi n-are altceva de facut decat sa-si ia ca ideal trecutul indepartat, ori chiar sa-si treaca viata intr-o admiratie estetica a eroilor din acele vremuri. Patima asta au insuflat-o si discipolilor lor literari, care in loc sa descrie timpurile trecute, fie cu nepartinire, adica din punctul de vedere stiintific si pitoresc, fie idealizandu-le si poetizandu-le - ceea ce ar fi fost mai putin bine - au ales ca totdeauna calea cea mai rea; le-au zugravit, asa cum sunt, in toata grozavia lor, insa aratandu-se mereu entuziasti de ceea ce noua cititorilor cultivati ne inspira scarba si indignare!. Ca sa-si poata inchipui cineva impresia sinistra pe care am avut-o citind Soimii d-lui Sadoveanu, sa incerce a transpune un mars funebru in masura de vals!.
.Or mai fi si alte pricini; toate insa au concurat la acelasi rezultat din cale-afara de surprinzator; anume ca scriitorii de la "Samanatorul", vrand sa imite pe ardeleni si sa produca o literatura care sa cultive si sa moralizeze poporul, au dat nastere unei literaturi menite din contra, sa-l cufunde mai tare in mocirla in care zace; si vrand sa inlocuiasca romantismul decadent, cu o scoala clasica, sau mai bine clasica-realista, ne-au dat o noua literatura romantica, dar cu atata mai primejdioasa ca cea de mai inainte, cu cat un sef de banda e mai primejdios decat un aristocrat corupt.
Literatura aceasta otravitoare pentru suflete si fara precedent la noi ar fi o rusine daca ar ajunge la cunostinta strainatatii si s-ar sti ca face ocolul saloanelor noastre literare. D. Iorga a consfintit-o ca literatura viitorului, "a generatiei care se recunoaste si lupta impreuna azi, iar maine va fi stapana pe destinele acestei tari"; iar pe autorii lor, tot d. Iorga ii pune alaturi si chiar mai presus de d. Caragiale! Credem ca a venit timpul sa reactionam in contra unor rataciri care inraiesc sufletele si intuneca mintile.
Programul nostru e limpede ca lumina zilei.
In locul barbariei rafinate a decadentilor si in locul barbariei simple si brute a poporanistilor nostri improvizati - continuatori directi ai d-lui N. D. Popescu . - noi vrem cultura sufleteasca, singura care, deschizand omului izvorul placerilor morale, il dezrobeste de placerile animalice - asa de staruitor descrise de d. Sadoveanu - si care ajutandu-l sa-si poetizeze viata printr-o ideologie, ii arata calea de a fi fericit, pe orice treapta a ierarhiei sociale; in locul imoralitatii unora si a amoralitatii celorlalti, noi cerem moralitate.
In locul romantismului decadent care a disparut, si in locul romantismului taranesc care a venit dupa dansul, noi dorim un realism clasic, asa cum il avem in germene in literatura de peste munti, iar dincoace, in Duiliu Zamfirescu si Bratescu-Voinesti, asa cum il gasim, in forma desavarsita, in literatura engleza, in Dickens si Eliot , care printr-o larga intelegere a vietii si printr-o adanca iubire de oameni au reusit sa ridice la rangul de ideal viata obisnuita a oamenilor simpli, fara a cadea in conventionalism si fara a renunta la critica sociala, atat de folositoare progresului general. Credinta noastra este ca faza de evolutie in care ne aflam cere si va produce o asemenea literatura. Va trebui insa sa nu propunem, ca d. Iorga, taxe mari asupra cartilor de literatura straina, ci sa consideram ca al nostru tot ce se produce bun in stiinta, arta si literatura europeana. Asa au facut totdeauna popoarele civilizate. Trebuie sa fie cineva putin cunoscator in istoria culturii universale, pentru ca sa nu cunoasca inrauririle care s-au exercitat intre scolile literare ale diferitelor tari in diferitele timpuri: literatura realista rusa procede de la Dickens si George Sand - cu Dickens se face in Rusia educatia copiilor - cea germana de la Ibsen si asa mai departe. Chiar cand aiurea s-au pornit uneori curente literare nationaliste, e de ajuns sa le privim mai de aproape, pentru ca sa descoperim un substrat de alta natura. Asa, Lessing combate cu vehementa imitatia literaturii franceze de curte, numai pe motivul ca aceasta literatura e straina, dar in acelasi timp, tot el, se inspira din literatura democratica engleza
In locul idealizarii trecutului barbar - s-au gandit vreodata scriitorii nostri nationalisti ca strabunii lor tarani au fost batuti la scara de boierii pe care-i tamaiaza ei acum? - noi, cu credinta nestramutata in legea propasirii societatii omenesti si urmand pe cei mai mari ganditori si cele mai sanatoase elemente din Apus, ne avem idealul in viitor si consideram toate aspiratiile spre trecut ca regrete ale claselor parazitare dupa privilegii pierdute. Oare marele Taine nu si-a iubit el tara? Si totusi, vorbind de evul mediu francez, a declarat ca ar prefera sa traiasca mai bine intr-o haita de lupi decat in vremurile acelea
In locul cuvintelor de patriotism si nationalism de care de la o vreme se abuzeaza atata la noi, si sub care se inteleg nu datorii, ci nu stiu ce drepturi de a exploata statul si de a trai fara munca, noi vom lua ca deviza cinstea si idealismul. Care om cinstit n-a fost folositor societatii in care traieste si care idealist a trait vreodata pentru altceva decat pentru binele tarii sale? Si n-am vazut, oare, din cele ce s-au petrecut in anii din urma in Franta, ca deviza nationalista a servit si serveste de masca tendintelor retrograde si intereselor meschine ale pseudoaristocratiei, ale marii finante si ale iezuitilor, interese si tendinte care nu se pot sprijini decat pe taranimea ignoranta din provinciile cele mai inapoiate? Iar in tara noastra, cati oameni putrezi de vicii, de nu merita sa-i poarte pamantul, nu cred ca se spala de toate pacatele numindu-se nationalisti?
Si, in sfarsit, cerem ca cel putin noi intelectualii sa nu mai fim terorizati cu legea stramoseasca! Cand in Germania - care are doua legi stramosesti - marele filozof Haeckel scoate intr-adins o carte ateista, Problemele universului, intr-o editie populara, care se vinde in doua sute de mii de exemplare, cand in Franta, unde statul intretinea toate culturile, se realizeaza despartirea bisericii de stat; cand in Orientul departat, marchizul Ito, Bismarckul Japoniei, declara ca poporul japonez n-are aproape si nici nu-i trebuie religie; cand chiar in Romania, odinioara, un fost ministru, V. Conta, a scris carti ateiste, care s-au publicat apoi in editii populare - noi, convinsi de altfel ca credinta taranului roman nu trebuie atinsa si ca in general nu e bine sa se faca in tara noastra propaganda antireligioasa, cerem numai ca in chestiuni filozofice sa fim lasati a ne spune liber parerile, acele pareri care sunt astazi ale intregii lumi ganditoare, si pe care ni le-am format din tot ce am citit, din tot ce am invatat in scoala, din tot ce ne-au spus dascalii nostri la universitate.
Pentru crearea noului curent, ne bizuim pe sprijinul oamenilor insetati de ideal si pe aprobarea tuturor elementelor sanatoase din tara (.)
Ideile exprimate in acest articol-program sunt principiile generale de care ne vom conduce. Vom fi insa fericiti sa primim printre colaboratori pe oricine are cu noi vreo inrudire sufleteasca.
H. Sanielevici
"Curentul nou", Galati, anul I (1905), nr. 1, 15 noiembrie
Se voieste a crea o legenda. D. Iorga vrea sa convinga publicul romanesc cum ca d-sa si cu cativa tineri, satui de spiritul strain in literatura romaneasca, au creat o noutate: intoarcerea la popor.
Vom dovedi ca acest lucru este mult mai vechi, ca a fost formulat de multa vreme mult mai complet, mai larg, si ca a fost pus in practica de scriitori de mai inainte. Trebuie sa se cunoasca odata bine istoria literaturii veacului al XIX-lea - cea mai putin cunoscuta - caci altminterea vom "descoperi" de zece ori acelasi lucru. Si mai intai, vechea scoala critica moldoveneasca, asupra careia nu voi insista mult, caci voi vorbi pe larg in seria de articole intitulata Cateva consideratii etc.
Inca de la 1840, M. Kogalniceanu se ridica impotriva traducerilor si a imitatiei, accentuand ca originalitatea este insusirea cea mai pretioasa a unei literaturi si aratand ca istoria noastra, tara noastra, obiceiurile de la tara (viata taraneasca) sunt materialul pe care sunt datori sa-l utilizeze scriitorii romani. Se ridica impotriva evghenistilor, care nu citesc carti romanesti, din care ar putea cunoaste obiceiurile, gustul, spiritul national. Chiar C. Negruzzi, care a tradus, dar in versuri ("Samanatorul" e plin de asemenea traduceri), se ridica impotriva traducatorilor, spunand ca Dumas, Sue n-au interes pentru romani. Acela insa care va spune aproape tot ce a trebuit de spus - si s-a putut spune pe acea vreme - este Alecu Russo. Imitatia e rea, zice el, caci ucide patriotismul. Cand ma astept la o idee noua, vad ca am cetit-o in frantuzeste. In loc de literatura cu materialul natiei, scriitorii ne-au adus un haos pacatos, au facut o literatura-mozaic: cineva ar putea zice: pagina asta e a mea, ideea asta schimonosita o cunosc, fraza cutare e din Lamartine, cutare etc Literatura romaneasca va fi, cand scriitorii se vor intoarce la popor, unde e si materialul si formele si stilul si limba, caci limba, literatura, poezia sunt nationalitatea unui popor. Si mai bine opere nationale mai slabe decat traduceri si imitatii Pedantismul produce o literatura ce nu are dreptul de impamantenire la un popor care a produs baladelePoporul e pentru noi un capital pentru studii morale si pitoresc Limba si literatura vor fi bune numai cand scriitorii se vor inspira din popor. La un iarmaroc, zice el, vazand multimea poporului, cu hainele, limba, sufletul originale, a inteles ce trebuie sa fie literatura romaneasca.
Aceasta miscare teoretica poporanista a avut efecte practice: colectii de poezii populare, prima a lui Alecsandri, participarea limbii populare la formarea limbii romanesti literare, prin Alecsandri, Negruzzi, mai tarziu altii, inspirarea din literatura populara, din sufletul popular, mai putin serioasa la inceput: Doinele lui Alecsandri si alte efecte, care nu ne intereseaza aici.
Poporanismul acesta va da din ce in ce roade mai serioase si cand d. Maiorescu, la 1882, va face bilantul literaturii romanesti, va constata cu satisfactie ca scriitori ca Slavici, Gane s-au inspirat de la popor si au dat, in literatura universala, o nota speciala, nota romaneasca.
Poporanismul acesta va ajunge chiar exagerat la cei grupati la revista "Contemporanul", bine primit la "Convorbiri" (si din alte motive). Nu vorbesc numai de colectiile de poezie populara, de studiile asupra acestei poezii, de nuvelele d-lui Basarabeanu, de anecdotele (acele bune, singurele bune) ale d-lui Speranta etc., ci de tendinta exagerata de a scrie cum vorbeste poporul, de a transplanta procedeul popular in literatura, tendinta exagerata, pentru ca cei de la "Contemporanul" exagereaza romanismul pana la moldovenism.
Mai incoace, in perioada noua a literaturii, adica dupa Eminescu, poporanismul a fost teoretizat si aplicat cum nu fusese mai inainte nici de catra Alecu Russo, la "Evenimentul literar", acum 12 ani, de catre o grupa de scriitori: teoretic, de catre d-nii C. Stere, R. Ionescu, un publicist de mare talent, mort la varsta de 23 de ani, de catre cel ce scrie aceste randuri si de altii; aplicat de catre regretatul I. Paun, care intelegea altfel sa se inspire de la popor decat de pilda, d. Dragoslav, de catre d. Spiridon Popescu , care acum in urma a dat o minunata carte pentru invatatori, in care, urmarind scopuri pedagogice, a dat atatea frumoase scene si tipuri adevarat taranesti, si de altii.
D. Iorga se lupta in contra noastra, care, in calitatea noastra de "clevetitori", atacam "taranismul" "Samanatorului". Si taranismul "Samanatorului" si "clevetirea" noastra sunt vedenii ale d-lui Iorga. D. Iorga e tot atat de mult taranist cat suntem noi de mult clevetitori ai inchipuitului d-sale taranism.
Si fiindca cititorul, suntem siguri, va primi cu indoiala cele spuse mai sus - caci legenda probabil incepe sa aiba consistenta - ne vom permite sa documentam lucrul cu cateva citatii, cam lungi, din care se va vedea ca, daca pacatuiam prin ceva, apoi pacatuiam prin prea mare siguranta si ardoare juvenila. [.]
D. Iorga, in polemica sa cu "clevetitorii", care-l "clevetesc" (dumnealui da a-ntelege ca si "Curentul nou" e impotriva "taranismului"), justifica "taranismul" "Samanatorului" (care, vom vedea, aproape nu exista) prin aceea ca clasele suspuse nu pot da material bun pentru muzele scriitorilor de la "Samanatorul". Observ, in treacat, ca plebea de sus ar putea fi un admirabil material, caci orice manifestare de viata, buna sau rea, poate fi material pentru arta: Caragiale. Mai justifica d. Iorga "taranismul" prin aceea ca clasa intelectualilor e greu de zugravitSa fie ceva greu pentru muza d-lui Vasile Pop?Atunci, zice d. Iorga, raman taranii , care "au in portul, in datinile, in graiul lor, in puterea si spontaneitatea lor de cultura ceea ce trebuie pentru a da unei opere literare culoare, energie, vioiciune, individualitate" ("Samanatorul", 11 decembrie 1905). Si iata, cu aceasta teorie, distrus Balzac si Caragiale!
Cu alte cuvinte, in lipsa de material orasenesc, sa alimentam muza cu material taranesc. Materialul orasenesc nu e pitoresc - la asta se reduce teoria. [.]
Literatura taraneasca, asadar, este aceea creata de o mentalitate taraneasca adica romaneasca, pentru ca, vom dovedi aiurea, numai taranul are o mentalitate specifica, orasenii si clasele de sus au o mentalitate mai mult sau mai putin neromaneasca, clasa culta fiind in genere o parte din Cosmopolis, o mahala a Cosmopolisului european, din punctul de vedere al mentalitatii ei, nu vorbesc de origine
"Curentul nou", an I, 1906,nr. 3, 20 ianuarie
Revista noastra, ca oricare alta, nu poate avea alt scop decat munca pe campul culturii nationale. Dar foarte multi nu-si dau seama ca notiunea de cultura nationala nu e in contrazicere cu cea de cultura universala, omeneasca. Mai mult: ca un popor nu-si poate justifica dreptul la existenta distincta in sanul popoarelor civilizate, decat poate contribui cu ceva la cultura universala, dandu-i nota specifica a geniului sau.
Istoria poporului roman - "istoria unui sir neintrerupt de martiri", a zis odata un mare martir al neamului, Eminescu - ne explica pentru ce acest popor, asa de bine inzestrat, n-a luat o parte mai activa la formarea culturii europene, pentru ce n-a dat nota sa distincta in armonia de gandire si de simtire, care constituie bunul cel mai inalt al popoarelor civilizate. El a trebuit sa-si cheltuiasca toata energia pentru conservarea sa fizica si nu i-a ramas acel prisos de energie, care se cheltuieste pentru cultura.
De o suta de ani insa, am inceput sa ne impartasim mai cu dinadinsul la civilizatia popoarelor din Apus si ar fi vremea sa dam ceva in schimb, sa dam lumii rasunetul sufletului nostru, atins de cultura apuseana.
Putem nadajdui ca a sunat ceasul ?
Dar, mai intai, starea de fapt, realitatea vietii actuale romanesti, constituie ea un punct de plecare pentru crearea unei culturi nationale? Caci orice progres pleaca de la o stare de fapt anumita, si nu de la plasmuirile unor vizionar.
Starea noastra nu e numai inapoiata, ceea ce ar fi destul de rau; ea este anormala, ceea ce e mult mai rau:
Clasele de sus stau in aer, fara atingere cu poporul de jos, care, in tara noastra, el singur este o clasa pozitiva si a pastrat mai curat sufletul romanesc. Intre clasele de sus si popor este o prapastie adanca, care, la noi, desparte aproape doua natii. Clasele de sus se ating numai de cultura apuseana, de care poporul nu se atinge si pe care, din lipsa de contact cu poporul romanesc, clasele de sus n-o asimileaza, ceea ce e tot una cu a spune ca o caricaturizeaza. Lipsa contactului cu poporul romanesc ne face ca, in loc sa absorbim cultura straina, sa ne absoarba ea pe noi, sa ne asimileze ea pe noi..De aici, si din neintelegerea acestui lucru, aerul dusmanos al unora impotriva culturii straine . . . Si pana nu ne vom asimila cultura europeana, cata vreme, adica, nu vom fi decat o anexa, caricaturizata, a acelei culturi, in loc sa-i dam, si noi, nota specifica a sufletului nostru, nu vom justifica, inca odata, existenta noastra ca popor distinct.
O cultura "nationala", de un caracter specific, nu se va naste decat atunci cand masele mari populare, adevarat romanesti, vor lua parte si la formarea si la aprecierea valorilor culturale - limba literara, literatura, forme de viata, etc. - si acest lucru nu se va intampla decat atunci cand, prin cultura, viata politica mai larga si ridicare economica, taranimea va capata in stat valoarea sociala proportionala cu valoarea sa numerica, economica morala si nationala, cand vom fi un popor, cand toate clasele sociale vor fi ale aceluiasi popor, cand trecerea de la varful la baza piramidei sociale se va face pe nesimtite.
Atunci, luand parte la viata culturala tot poporul romanesc, adevaratul popor romanesc, vom putea avea o cultura nationala, dand in armonia culturii europene rasunetul sufletului nostru.
Cultura, viata politica si ridicarea economica a taranimii, fiind mijlocul pentru a ajunge la o cultura adevarat nationala si de valoare europeana, aceasta revista, lucrand pe campul sau propriu, va avea, in acelasi timp, toata simpatia pentru aceia care lupta, pe orice cale, pentru ridicarea culturala, politica si economica a taranimii si, accentuand asupra scopului - cultura nationala -, va lupta, pe cat se poate in cadrul unei reviste literare si stiintifice, si ea, pentru realizarea mijloacelor catre acest scop.
Si, daca este nevoie sa dam idealului nostru cultural, national si democratic, un nume cuprinzator, - numele sau este: Poporanismul.
[G. Ibraileanu
"Viata romaneasca",anul I (1906), nr.1
Se vorbeste cu drept cuvant de o psihologie de rase, de clase, de tipuri culturale, de psihologia artistului, a savantului, etc., etc. Si se vorbeste si de psihologia popoarelor. Francezul, se zice, are mintea clara, Germanul e metafizician, etc. In opera sa asupra lui La Fontaine. Taine arata cum deosebirile de rasa, climat si istorie au deosebit spiritul Francezului de al Germanului.
Si, daca este asa, oare poporul roman, sa nu aiba si el psihologia sa, sa nu aiba si el modul sau particular de a considera lucrurile lumii acestia si modul sau particular de raspunde la stimularea lor ? Sa fie o psihologie romaneasca? Rasa, ori amestecul de rase, climatul, dezvoltarea istorica si culturala a acestui popor - toate, deosebite de ale altor popoare - sa nu fi fasonat deosebit sufletul romanesc, sa nu fi produs o nuanta specifica a sufletului omenesc?
Si daca literatura este depozitara sufletului unui popor, oglinda sufletului lui, daca artistii sunt reprezentantii prin excelenta ai sufletului unui popor, incarnarea acelui suflet, mai mult decat in oricare alti fii ai poporului pentru ca in ei mai ales are ecou puternic si ereditatea si lumea din afara, - apoi sa fie cu putinta ca literatura romaneasca sa nu fie depozitara sufletului romanesc, sa nu reprezinte adica nuanta specific romaneasca a sufletului omenesc ?
Pretentia acelora, care se ridica in contra caracterului specific national in literatura, sau nu-l baga in seama, se reduce la pretentia ca, pe cand toate literaturile europene poarta pecetea sufletului national, literatura romaneasca sa nu poarte aceasta pecete, sa n-aiba nici o individualitate, sa fie un organism mort-nascut, ori sa poarte-si va purta, caci un organism trebuie sa aiba o forma - pecetea caricaturizata a altui spirit, a spiritului francez, de sigur, a acelui admirabil spirit, dar care nu este al nostru si care, nefiind al nostru, nu vom putea decat sa-l caricaturizam . . . .
Si nu e aici o chestie de patriotism - si daca ar fi! -, ci de pura estetica: scriitorul roman, cand va voi sa cante ca cel francez, nu va da sunetele frumoase ale sufletului francez si, pe de alta parte, isi va strica si minunatul lui glas romanesc. Iar scriitorul, care ar vrea sa nu fie nici roman, nici francez, nici ceva, ci "scriitor" fara individualitate, va scoate un amestec de sunete, care nefiind raspunsul unei individualitati la lumea inconjuratoare, nu va provoca nici un interes.
Literatura romaneasca nu poate fi decat "romaneasca". . .
Si spiritul romanesc, considerarea lumii si reactia fata cu lumea, fiind mai nepervertit, mai curat, la poporul de la tara, numai acei scriitori vor reprezenta spiritul romanesc, care, sau fac parte din taranime si n-au rupt legaturile morale cu ea, ca, luand pe cei mai tineri de pilda Octavian Goga si Ciocirlan, sau care, daca nu fac parte din taranime si-au plecat urechea la popor, s-au botezat in izvorul curat si romanesc al sufletului popular, ca de pilda Sadoveanu, sau fac parte dintr-o clasa superioara, dar care, din cauze istorice, traind cu poporul, departe de influentele nefaste straine, care au trecut peste aceste tari, si-au pastrat sufletul romanesc, ca de pilda clasa boiernasilor (de care voi vorbi aiurea), din care face parte Bratescu-Voinesti, in ale carui scrieri se vede ce insemneaza spiritul romanesc, in stare bruta la popor, cand, din cauza unui trai mai bun si a oarecarei culturi - ca in clasa boiernasilor - ajunge sa se rafineze.
Aceasta infiltrare a spiritului romanesc in literatura culta este poporanismul din punct de vedere al continutului sufletesc al scriitorului.
- Asadar, exclusivism, sectarism, poporanism, nationalism, taranism. . . Dar talentul? Dati retete?
- Nu, nu dam nici o reteta, constatam . . .
Ca fara talent nu se face opera de arta, o stim si noi - nu e cine stie ce filozofie mare. Dar noi sustinem ca talentul chiar, daca nu serveste a exprima o individualitate definita, se distruge pe sine insusi, in zadar: daca privighitoarea isi cheltuieste talentul sa cante ca o mierla, ori daca vrea sa cante ca o "pasare" in general - ca genul "pasere" - isi va inutiliza in zadar talentu-i minunat. Si apoi, chiar daca ar izbuti sa cante ca o mierla, ce vom castiga noi? Daca ar fi mai multe mierle si n-ar mai fi privighitori, ce am castigat? Daca scriitorii romani vor canta ca cei o mie de scriitori francezi, va pierde toata lumea: noi, pe langa cei o mie de scriitori francezi, pe care-i putem ceti in limba lor, vom avea o mie si cativa; Francezii, chiar daca ne-ar putea ceti scrierile, pe langa cei o mie ai lor, ar mai gusta inca pe cativa, atata tot; iar literatura universala, in loc sa aiba, in armonia sa, inca o nota deosebita, ar avea nu o mie de scriitori francezi, ci o mie si cativa, - atata tot. . . Si noi sustinem ca cei cativa n-ar fi nici Francezi - ar fi scriitori fara individualitate, ar fi genul abstract "pasere", nici mierle, nici privighitori. . .
Cum vedeti, castiga nu numai poporul anumit, caci sufletul sau e reprezentat in opere artistice, ci castiga omenirea intreaga, caci in acordul literaturii universale mai rasuna inca o nota. Oare daca Shakespeare, in loc sa reprezinte spiritul englez, ar fi reprezentat tot spiritul francez, dand omenirii inca un Racine, omenirea n-ar fi fost in pierdere?
*
Si poporanismul mai poate si trebuie sa fie considerat si din alt punct de vedere, din acela al idealului, tendintelor scriitorului, sa nu se supere esteticienii, estetetii, admirabilii nostri critici - ori mai bine, las'sa se supere! - pentru ca, daca un om, orice om, e apreciabil mai ales din punct de vedere al sentimentelor sale, al inaltimii sale sufleteste adica, apoi cu atat mai mult acest exemplar de lux, acest depozitar al sufletului poporului, acest apostol, care este artistul, va fi apreciat, va trebui sa-l apreciem din punct de vedere al sentimentelor sale, caci artistul e, cel putin, om - concedati-i aceasta onoare - si nu numai din punct de vedere al senzatiilor si imaginilor sale, ca simplu biped fara pene, cum fac criticii oculisti, - sau ca aparat fotografic, cum fac aceiasi critici . . . opticieni . . .
E curioasa, in sine, aceasta pretentie a criticilor de a considera pe un om intreg, in toata firea, pe artist, ca un receptor, numai din punct de vedere al produselor sufletesti inferioare si elementare si a opri - a ne opri si pe noi ! - de a-l considera ca pe o fiinta simtitoare si cugetatoare, adica si din punct de vedere al produselor sufletesti mai superioare. Si e o desconsiderare sangeratoare pentru aceasta reducere a lor la placi fotografice ori la statui cantatoare ca a lui Memnon!. . .
Dar e si mai curioasa aceasta pretentie, cand o alaturam de elementarele cunostinte de estetica. Caci ce este poezia (orice definitie am admite) decat exprimarea unui sentiment si a unei conceptii. (John Stuart Mill, Thoughts on poetry and its varieties, in Dissertations and Discussions, I, 63 - 94). Si daca poezia este expresia unui sentiment, are sa ma sileasca X sau Y sa ma opresc la "expresie" (imagini, stil) si sa nu ma intreb, care e sentimentul, pe care l-a "exprimat" poetul in opera sa?
Si, daca poetul va exprima cu talent in opera sa sentimentul de mila pentru suferintele unui incestuos, am sa-l admir eu, fara restrictie, pentru ca a imbracat acest sentiment in imagini puternice ?
Si daca alt poet va exprima cu talent sentimentul de mila pentru suferintele poporului de la tara, care se chinuieste pentru noi, are sa ma opreasca X sau Y sa prefer pe acesta din urma celui dintai ?
Are sa ma sileasca criticul sa ma uit numai la haina (imagini, stil) si nu si la continut (sentiment, conceptie)?
Are sa ma opreasca X sau Y, cand iau o carte in mana, sa nu-mi pun intrebarea, pe care si-o pune constient sau inconstient, orice cititor, in fata oricarei opere de arta, intrebare care formeaza singurul interes al operei de arta: "Ce vrea sa-mi spuna poetul? Ce mai are de spus in volumul acesta nou? ! !"
Are sa ma sileasca X sau Y sa consult, cand vreau sa judec pe poet, numai primele pagini din psihiologie: "senzatii, imagini" si are sa-mi smunceasca tratatul din mana, cand voi vrea sa trec la "sentimente"?
Zugravirea realitatii nu ma intereseaza decat intru cat ea ilustreaza conceptia poetului. De aceea ii cer - ii cerem toti ca, in ilustrarea conceptiei sale, sa nu falsifice realitatea, atata tot; adica sa aleaga din realitate haina conceptiei sale. De aceea naturalismul este, cum am mai spus "o cerinta absurda". Criticii opticieni sunt grozav de "naturalisti"!
Ma gandesc la d. Sadoveanu, nu fara oarecare durere. D-sa nu mai scrie acum bucati in genul "povestirilor" din primul volum, in genul acelor povestiri "romantice" . . . L-o fi speriat critica romana, care se face verde in fata romantismului . . . Intr-un sat odata e, da, o bucata romantica, dupa definitie, dar ce-mi pasa mie de asta, cand in acea mica capodopera, pe baza unor fapte reale, autorul a stiut sa ne ilustreze un sentiment - al izolarii omenesti - si o conceptie a opacitatii sufletelor omenesti . . . Cantaret al pamantului nostru moldovenesc, nu asculta pe "critici" si da literaturei romanesti, din nou, povestiri "romantice", ca Intr-un sat odata, Cei trei, Zana lacului, Naluca etc.
Si iata si Octavian Goga, pe care "rafinatii" nu-l pot gusta, pentru ca vorbeste de tarani in numele taranilor, in loc sa cante pleoapele stravezii ale unei clorotice castelane. Desigur, daca scoti, fiindca nu-l pricepi - si nu-l pricepi, fiindca ai simtirea obtuza - daca scoti sufletul din opera lui Octavian Goga si te dedai la indeletnicirea de a numara imaginile si rimele bogate si de a face o "ancheta personala" asupra subiectelor, vei gasi ca si cutare poetastru are un numar egal de imagini si de rime bogate si subiecte de la tara si te vei intreba, prostit, ce gasesc admiratorii lui Goga extraordinar in poeziile acestui mare cantareti al sufletului romanesc . . . .
Asadar, fara sa cerem permisiunea criticii romane, ne vom permite sa tinem sama de sentimentele poetului, de inaltimea lui morala, sa-l intrebam daca are cele mai inalte idealuri ale vremii si ale poporului sau. . .
- Aha, am inteles "morala" in arta! Arta propagandista de idei etc.
Cunoastem cantecul, dar nu e vorba aici de propagare de idei, de moralism . e vorba, iubitilor, chiar de estetica dumneavoastra, e vorba chiar de "imaginile" dumneavoastra.
Caci, daca un scriitor vrea sa ma umple de mila pentru un incestuos (Fort comme la Mort) ori de bucurie pentru ca un viceur a sedus, in sfarsit, pe o fata nevinovata (Yvette) aiba el talentul extraordinar al lui Maupassant , impresia mea estetica va fi distrusa, pentru ca, avand talent - puterea de a exprima, prin imagini si stil, sentimentele - scriitorul imi va produce mila, in adevar, pentru suferinta eroului sau, dar, cauza suferintei eroului fiind incestul, cauza bucuriei celuilalt fiind seducerea, sufletul meu va fi solicitat, pe de o parte, spre mila ori bucurie, pentru suferinta ori triumf, pe de alta, spre dezgust si ura, pentru incest si seducere, impresia mea estetica se va distruge si, pacat de "imagini" vrednice, cum se zice, "de o cauza mai buna". . .
Iar criticul, caruia impresia estetica nu i se distruge, dovedeste - concluzia e fatala, n-avem ce face - ca-i pare bine ca viceur-ul a triumfat si sufere ca incestuosul n-a izbutit.
Si, sa revenim la poporanismul ca atitudine, ca conceptie asupra vietii, ca "tendinta".
Cand scriitorul roman va zugravi raporturile dintre tarani si exploatatorii lor, asa incat sa-mi soliciteze simpatia pentru exploatatori (Nita Mindrea), ca celalalt pentru incest si seducere, impresia mea estetica va fi distrusa, caci si pentru exploatarea nefericitei taranimi, ca si pentru incest si seducere, am dezgust si ura, pentru ca simpatia mea este cu taranii, catre care ma simt si vinovat, pentru ca, in schimbul muncii amare, rasplatita cu "merindea lor amara din paine de neghina si secara", din care noi traim si ne cultivam, nu le putem da in schimb mai nimica. Si scriitorul roman, care macar cand vorbeste de tarani, ar putea sa-si arate recunostinta catre ei prin raspandirea unei atmosfere de simpatie si mila pentru dansii, si n-o face, ci dimpotriva, raspandeste antipatia, n-are un suflet inalt, isi "exprima sentimente" inferioare cu, sau fara talent - "imagini"! - nu este un om la inaltimea vremii si a idealurilor celor mai sfinte ale poporului sau;
Nu este poporanist!
*
Subiectul! Desigur ca un suflet romanesc va face o opera romaneasca, orice subiect si-ar alege, chiar din viata straina, caci va privi viata straina prin o prisma romaneasca, dar desigur ca opera va fi mai romaneasca, mai interesanta si pentru noi si pentru straini, cand conceptia si sentimentul unui scriitor se vor manifesta cu ocazia vietii romanesti, cand viata romaneasca ii imbraca conceptiile, cand viata romaneasca ii va fi starnit sentimentele si conceptiile, cand ii vor fi izvorat in suflet scriitorului sentimente si conceptii relative la viata romaneasca cand si conceptia si reprezentarea ei vor fi romanesti.
Desigur, daca scriitorul are talent si suflet inalt, il vom aprecia. Vom fi mai multumiti insa cand acest talent va servi pentru expresia unui inalt suflet romanesc si mai ales cand acest suflet se va imbraca in haina romaneasca - cand va lua in materialul operei din viata romaneasca.
Garabet Ibraileanu
"Viata romaneasca", anul I (1906),
vol.I, nr. 1 (martie)
Fragmente)
Nu e adevarat ca "directia noua" incepe de la 1860 cu V. Alecsandri, cum zice d. Maiorescu (Critice, II, 291), si cu atat mai putin adevarat ca "singura revista critica ce a avut-o Romania au fost "Convorbirile literare" (Critice, I, 301) si ca:
"Pentru intaia oara s-a aratat in Convorbiri" o directiune in contra limbii obicinuite pe atunci in multe scrieri ale literaturii romane".
"Critica voia pe de o parte sa combata constructiunile arbitrare ale filologilor, care sub cuvant de purificare intocmeau un vocabular de termeni necunoscuti romanului si departau vorbirea claselor culte de la izvorul de viata al limbii populare" (Critice, II, 245).
Ceea ce este, cum s-a vazut deja, si mai ales cum se va vedea in cele ce vor urma, absolut fals, caci A. Russo a scris mult mai mult, mai pe larg si cu argumente mai variate decat d. Maiorescu in contra stricatorilor de limba, asa de mult incat ("Revista romana", 1833, pag. 357) "cere iertare pentru nevoia in care s-a aflat de a spune de trei si patru ori tot acele lucruri si acele idei" . . .
Ca Moldova luptase mult pentru ferirea limbii de "constructiunile arbitrare ale filologilor" era asa de cunoscut moldovenilor, incat Alecsandri, in 1868 (Scrisori, 34) constata ca: "Tot Moldova, sarmana, pastreaza simtul bun si gustul estetic in privirea literaturii". . . Tot Moldova, ca mai inainte. Cand vom arata, in alta parte a studiului, activitatea critica in privinta limbii a fiecarui critic in parte, se va vedea ca A. Russo i-a intrecut pe toti la un loc.
E curios cum d. Maiorescu afirma aceste lucruri cand Alecsandri, in "scrisorile" sale catre dI. Negruzzi, chiar de la aparitia "Convorbirilor" pomeneste necontenit de Romania literara, ceea ce va fi facut si prin viu grai. Desigur ca conducatorii "Junimii" cunosteau pe "sora" mai mare a revistei lor si vor fi cetit si pe A. Russo, in care se gaseste atata critica cat in toti ceilalti critici la un loc si in mai multe directii decat la toti. E imposibil ca "Junimea", care a facut procesul literaturii si culturii romanesti, care a vorbit cu tonul cunostintei de cauza de vechea directie, sa nu fi cunoscut literatura si directia care au precedat-o. Nu se poate ca faptul ca Alecsandri vorbea necontenit in "scrisorile" sale de "Romania literara" sa nu fi facut pe junimisti sa ceteasca acea revista. In "Saptamina"[33] (Amintiri de la "Junimea"), d. Panu vorbeste de revistele mai vechi moldovenesti.
Ca tendinta si spiritul "Convorbirilor" nu au fost o noutate, o marturiseste de altmintrelea si d. Maiorescu cand zice, cum am vazut, ca directia noua incepe cu Alecsandri de la 1860 - era imposibil sa nu marturiseasca despre "criticul" Alecsandri, caci acesta era in "Junimea" - ba d. Maiorescu marturiseste chiar si influentarea de catre vechea scoala critica, marturiseste ca "junimea" este o continuare a acelei scoli, cand ne spune (Critice, I, 366) ca:
"V. Alecsandri, prin scrieri si sfaturi orale, ne-a intarit in tendinta de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor si de a o primi asa cum iese, ca un izvor limpede din mintea poporului".
Despre felul acelor sfaturi ne putem face idee din sfaturile pe care V. Alecsandri le da in "scrisori" directorului "Convorbirilor", d-lui I. Negruzzi. O data il sfatuieste sa loveasca in "ceata chiloasa a pedantilor", dandu-i ajutor prin Copiile dupa natura (Scrisori, 46, anul 1869); alta data (Scrisori, 49, 1869) prevede ca "Convorbirile" vor ajunge o Academie a bunului-gust. Dar inca mai inainte, in 1868, il sfatuieste pe d. Negruzzi sa nu cada, impreuna cu D. Maiorescu si "Junimea", in "aberaciuni" si "elucubraciuni", caci i se parea ca "Junimea" nu se fereste destul de "pedantism" (Scrisori, 36). Dorinta lui V. Alecsandri - directorul "Romaniei literare' si colaboratorul lui A. Russo este: "ca reusita victorioasa a "Convorbirilor" sa fie cel mai bun raspuns atat la atacurile ardelenilor, cat si la tacerea bucuresteana" (Scrisori, 38, anul 1868).
Asadar, dupa marturisirea d-lui Maiorescu, dupa "scrisorile" lui Alecsandri, "Junimea" a fost sfatuita de Alecsandri. Dar Alecsandri nu era decat unul dintre reprezentantii spiritului critic moldovenesc. Si, daca studiem cu atentie miscarea culturala de la 1840 incoace, vedem ca initiatorul acestui curent critic e M. Kogalniceanu, iar teoreticianul e A. Russo. V. Alecsandri a fost influentat desigur de acestia si in teoriile lingvistice - poate mai mult decat in privinta literaturii populare - a fost influentat, doctrinizat de catre cel mai competent teoretician al teoriei fenomenaliste a limbii la romani, de dusmanul sistematic al "aberaciunilor" si "elucubraciunilor", de A. Russo.
Si cand Alecsandri da sfaturi, in realitate sfaturile erau date de vechea scoala critica, in special de A. Russo
Chiar daca n-am fi surprins aceasta filiatiune, tot eram indreptatiti s-o banuim, caci ar fi fost curios sa se nasca in Iasi, distantate numai prin doisprezece ani, doua reviste critice, "Romania literara" si "Convorbirile", cu aceleasi tendinti, fara ca cea din urma sa fie o continuare fireasca a celei dintai.
O revista e sustinuta, gustata de un public, are nevoie de o atmosfera priincioasa - publicul; e sustinuta de un cerc - in specie, de societatea "Junimea" . Dar cine pregatise acest public, din care iesise acest cerc, daca nu vechea critica, vechea cultura moldoveneasca ?. Asadar, prin atmosfera intelectuala, prin sfaturile lui Alecsandri, prin - desigur - lectura vechilor reviste si - desigur - si prin cultura serioasa a conlucratorilor "Junimii", se explica aparitia acestei societati si a revistei Convorbiri literare, care va continua - mai linistit, mai mult si mai usor, din pricina conditiilor mai bune ale tarii - opera revistelor si criticilor din trecut, in unele privinte mai cu succes, in unele mai cu ingustime, mai fara comprehensiune, dar adaugand si puncte noi de privire, parasind insa, din nefericire, unele puncte de privire foarte importante din ale vechii critice moldovenesti - deosebiri care rezulta si din deosebirea dintre vremea de la 1840 - 1860 si cea urmatoare si din deosebirea de temperamente dintre critici.
Despre aceasta in numarul viitor.
G. Ibraileanu
"Viata romaneasca", an. I, vol. I,1906, nr.1 (martie).
Poate ca nu e de inactualitate aceasta problema.
Cele ce urmeaza sunt numai ideea directrice a unui articol ce trebuia sa fie mai documentat, si care, poate, va apare alta data in aceasta revista. . .
Asadar, sa vedem care a fost atitudinea scriitorilor romani fata cu taranimea, in toata vremea de cand avem o literatura propriu-zisa, adica de o suta de ani incoace?
Si intrebarea noastra este cu atat mai importanta, cu cat, din aceasta cercetare, nu vom afla numai cum au privit scriitorii nostri taranimea, ci inca si altceva, si mai interesant: cum a privit taranimea clasele din care faceau parte acei scriitori, clasele care se exprimau prin acesti scriitori.
Si trebuie sa deosebim, chiar de la inceput, pe scriitorii din Ardeal de cei de dincoace de munti. Aici, la noi, scriitorii fac parte din clasele orasenesti, exprima sufletul acestor clase, se adreseaza la aceste clase - si toate acestea, chiar atunci cand sunt radicati din taranime, pentru ca cuvantul radicat se aplica aici din toate punctele de vedere, si din acela ca ei, ca aproape toti intelectualii iesiti din taranime, o parasesc, rup legaturile cu ea, se adapteaza claselor orasenesti, imprumutand de la acestea sufletul, idealurile si poftele. In Ardeal, unde romanii sunt, aproape in intregime, un popor de tarani, unde n-a existat o clasa boiereasca si nici una burgheza, unde clasele de sus sunt de alt neam, de alta lege, de alta . . . clasa, unde bugetul (cu care la noi clasele de sus isi adapteaza pe cei iesiti din taranime . . . Nu uitati acest lucru esential !), unde bugetul e al celuilalt popor, al ungurilor - acolo, in Ardeal, scriitorul, ca si ceilalti intelectuali, e iesit din popor, si neavand, ca la noi, ispita adaptarii, ramane in legatura cu poporul al carui reprezentant devine, vibreaza de idealurile poporului, dandu-le o forma constienta, scrie "din popor" si "pentru popor" . . .
Aceasta deosebire se manifesteaza de-a lungul literaturii romanesti de la 1800 pana astazi.
In epoca literaturii "vechi", care tine pana la 1840, in epoca lui Conachi, poetii de la noi, logofeti si vornici in genere, isi canta sensibilitatea, adesea senzualitatea lor orientala, intr-o forma "alcatuita" dupa literatura scriitorilor clasici decadenti francezi ori a dubiosilor poeti greci constantinopoliteni. Si cand in literatura lor nu-i vedem preocupati de nimic decat de eul lor (ca si scriitorii din faza lui Eminescu. Aceste doua faze au acest punct comun), e sigur ca, cu atata mai putin, vom cauta cum privesc ei pe taranul roman. Ei nu-l privesc deloc. El parca nici n-ar exista. Si e drept, ca nici nu-i iau nimic: limba, versificatie, idei poetice din poezia populara - cum vor lua cei din epoca imediat urmatoare.
Iar cand, obosindu-se de "alcatuiri", logofetii si vornicii se dedau la "talmaciri", ei traduc literatura subtire, din scriitori subtiri (Voltaire, Racine, Pope etc.), pentru boieri.
In epoca aceasta, avem o literatura boiereasca, pentru boieri.
In acelasi timp, in Ardeal, oamenii mici (n-au logofeti, n-au nimic; cu o generatie mai inainte n-aveau decat tarani si preoti, niste advocati de pilda (Aron, Barac)), oameni iesiti din popor, traduc carti ca Leonat si Dorofata, Risipirea Erusalimului, Arghir si Elena,I - literatura populara, pentru popor . . . Iar ardeleanul Budai - Deleanu, un om mai invatat decat scriitorii boieri din principate, scrie, totusi, o poema eroi-comica populara, adica bazata pe forma populara, cu elemente populare, desi, ca subiect, inspirata din literaturi straine . . .
In prima faza a literaturii "moderne", in faza Alecsandri, dupa 1840 si inainte de 1830, in Ardeal nu exista scriitori de sama (cauzele nu importa aici). Dar se continua literatura pentru popor. La noi, lucrurile s-au schimbat de cum erau in epoca precedenta. Literatura este influentata, conditionata de romantismul francez si, la unii scriitori, de literatura populara.
Alecsandri, de pilda, ia foarte mult de la popor; Doinele sale, s-a zis, pot face pe cineva sa le ia drept creatiuni populare. E o exageratie, dar e drept ca el si-a insusit, in Doine, foarte mult din forma si elementele populare - nu-i vorba, fara sa si le transforme in substanta proprie (ca Cosbuc), ceea ce face ca de cele mai multe ori elementele populare din aceste Doine sa pluteasca, in bucati mari, neasimilate . . . Dar daca scriitorii fazei acesteia au luat mult de la popor, ce i-au dat in schimb? In 1868, d. Maiorescu (In contra directiei de astazi in cultura romana) spunea:
"Singura clasa reala la noi este taranul roman, si realitatea lui este suferinta, sub care suspina de fantasmagoriile claselor superioare. Caci din sudoarea lui zilnica se scot mijloacele materiale pentru sustinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultura romana, si cu obolul cel din urma il silim sa ne plateasca pictorii si muzicantii nostri, academicii si atenianii din Bucuresti, premiile literare si stiintifice de pretutindeni si, din recunostinta, cel putin, nu-i producem nici o singura lucrare care sa-i inalte inima si sa-l faca sa uite pentru un moment mizeria de toate zilele.
Ca sa mai traim in modul acesta este cu neputinta. Plangerea poporului de jos si ridicolul plebei de sus au ajuns la culme".
La culme ajunsese atunci! Acum insa a ajuns la culmea culmii ! Si permita-ni-se o paranteza. Ce a facut d. Maiorescu, dupa ce n-a mai fost, ca in 1868, cand scria aceste randuri, numai in pozitie de a protesta - ce-a facut fata cu acea "plangere" a poporului de jos, atunci cand a devenit unul din "stalpii societatii" romanesti ? Ori, atunci, in 1868, "mizeria acesta a claselor de jos" era numai o trasatura de penel, mai mult ca sa zugraveasca si mai negru fondul pe care avea sa caricaturizeze civilizatia apuseana aici ? Iar, in domeniul literar, dat-a d. Maiorescu, el personal, ori prin scoala sa, prin elevii sai, vreo opera care sa faca pe popor "sa uite un moment mizeria de toate zilele" ? D. Maiorescu a avut multa trecere in tara aceasta, a facut in chestii culturale tot ce a voit, a facut si imposibilul (pe d. Dragomirescu - barbat inteligent, profesor de literatura la universitate etc.) - dar si-a mai adus el aminte de la 1868 pana astazi (sunt 40 de ani !) de "mizeria claselor de jos", de "lucrarea care sa inalte inima" poporului de jos si "sa-l faca sa uite pentru un moment mizeria de toate zilele"? . . .
Un singur om a fost in vremea aceea care a dat doua sau trei carti de asemenea natura. A fost un paracliser un psalt, un mahalagiu oarecare, jumatate roman, un fecior de caldarar, venit de peste Dunare - Anton Pann. Ce folos insa ca si acesta, in literatura sa, nu este nici "popor", nici curat "pentru popor", este cam "mahala" si cam pentru "mahala . . ." "Lumea" din care "a adunat" si careia "iar i-a dat" literatura sa este pana la un punct mahalaua . . . Oricum, el e singurul, acest mahalagiu, acest psalt, acest vagabond, carui suntem datori sa-i pastram o vesnica recunostinta.
Sa revenim la Alecsandri. "Poporanismul" sau - imprumutarea de la popor a limbii si fondului - cladirea unei literaturi culte cu ajutorul bogatiei populare, este numai un aspect, ori o lature a cladirii intregului edificiu al civilizatiei noastre, care, toata, a fost creata din avutul poporului, fara ca in schimb sa i se dea si lui ceva . . . Si, dupa cum din avutul lui am creat palate, cai ferate, scoli mari etc. fara ca lui sa-i dam ceva in schimb, tot asa, din doinele lui am creat literatura noastra, fara ca in schimb sa-i dam "o singura lucrare care sa-i inalte inima" etc.
Dar sa vedem daca, in literatura aceasta culta, scriitorii si-au platit "obolul" catre taranime, prin insuflarea macar a simpatiei, in paturile orasenesti, pentru dansa.
Cum s-au comportat scriitorii acestei epoci fata cu taranimea ?
Afara de rare exceptii (un Bolliac; e celebra bine intentionata, dar falsa si afectata sa Sila), scriitorii au ignorat taranimea, ori au idealizat-o falsificand-o, creand o taranime de carnaval, ridicola, ceea ce a fost cu atat mai primejdios, cu cat literatura aceasta putea insela, facand sa se creada ca taranul e fericit . . . Cand d. Maiorescu vorbea de "plangerea poporului de jos", Alecsandri dovedea lumii ca taranimea nu plange deloc, deloc !
Pe cand d. Maiorescu vorbea de "mizeria" si "plangerea clasei de jos", de "suferinta" ei, Alecsandri ne arata pe "samanatorii harnici cu sacul subtioara" fericiti, fara ca sa-i vina o singura data in gand, ca nobilului poet O. Carp (In amurg. V.r., II, 2) ca acesti semanatori nu semana pentru dansii - si doar stia bine Alecsandri, mai bine decat O. Carp, pentru cine semanau "samanatorii" la Mircesti. Si cine n-a admirat pe "Rodica", pe "juna" Rodica, aceasta falsificare a realitatii, aceasta bataie de joc de suferintele taranimii ! I s-a imputat lui Eminescu ca a falsificat pe "1400!" Dar cum trebuia atunci sa i se impute lui Alecsandri ca a falsificat realitatea, pe care toti o vedeau, el cel intai !
Crescuti cu "pastelurile" lui Alecsandri, noi am fost inselati, am considerat pe taran ca o fiinta fericita si, nu stiu zau, daca nu i-am invidiat soarta !! Si cand ni se spunea ca-si duce greu viata, noi zambeam, caci noi ne gandeam la "juna" Rodica si la "samanatorii" care inoata in fericire . . .
Si n-am observat, pe atunci, indeajuns, aceasta poezie, n-am observat cum cu un an inainte de 1864, pe cand se dadea lupta pentru improprietarire, pentru acea meschina improprietarire - cum Alecsandri, in Rusaliile, isi batea joc, in aparenta, de demagogism, in realitate, de luptatorii pentru improprietarire . . . Si n-am mai bagat indeajuns sama ca taranismul lui Alecsandri si al celorlalti, consta in iubirea pentru taran mai intai ca pentru un decor al naturii, si al doilea ca pentru un arhaism viu, pentru reprezentantul "vremii lui Stefan cel Mare, zimbrului sombru si regal . . . "
Taranul mijloc, niciodata taranul scop ! Taranul pe scena, pentru a inveseli pe oraseni; taranul in natura - ce pitoresc e un baci pe o carare de pe Ceahlau ! taranul in pastel etc., etc. - o alta utilizare a taranului, ce e drept, mai inofensiva decat a "sudorii lor", vorba d-lui Maiorescu ! Si, ca culme, taranul logodit si insurat in Arenele Romane, concurand cu celebrii "campioni internationali", spre a se vinde mai multe bilete de intrare la expozitia jubiliara . . . Ce prosper parea, acolo, in Arenele Romane, acest produs al solului romanesc: taranul !
"Farmecul limbii romane in poezia populara - el ni l-a deschis; iubirea romaneasca si dorul de patrie in limitele celor mai multi dintre noi - el le-a intrupat; frumusetea proprie a pamantului nostru natal si a aerului nostru - el a descris-o; chauvinismul gintei latine si ura in contra evreilor - ele reprezinta", zice d. Maiorescu. Cine este acest el ? El este Alecsandri . . . Dar el nu ne-a "deschis" suferintele taranimii, dar el "n-a intrupat in noi" mila pentru aceste suferinti ! Si doar el se bucura de faima ca a vibrat de tot ce a miscat pe contemporanii sai . . . De tot ce i-a miscat, da ! E ceva care nu i-a miscat . . . E suferinta taranului roman !
In faza a doua a literaturii "moderne", in faza lui Eminescu, scriitorii sunt ceea ce s-ar putea numi, cu un termen cam barbar, egotisti. Sunt plini numai de ei, de propriile lui simtiri, de obicei suferinti - ei nu se canta decat pe sine. E o hipertrofie a propriei lor personalitati, durerea lor - exagerata - devine durerea lumii intregi. Orice canta, se canta, in definitiv, pe sine . . .
Eminescu, de pilda, in poeziile sale, nici nu vorbeste de taranime. Daca voim sa-l cunoastem in aceasta privinta, trebuie sa-l cautam aiurea, in afara de literatura. Acolo il gasim privind pe taran din punct de vedere curat nationalist, tot ca mijloc, ca pastrator al limbii, al obiceiurilor, portului - ca arhaism ! Dar incalte acesta a fost de o sinceritate fara de margini, si taranul n-a fost ridiculizat in opera sa - prin idealizare . . .
Iar taranul ca decor ajunge la unii pana la - ierte-mi-se expresia - pana la scandal. Am protestat acum treisprezece ani, in Evenimentul literar, impotriva socialistului Traian Demetrescu, care infrumuseta peisajul cu tarani necuvantatori si cu "pulpele de bronz" ale tarancelor, pe care poetul le admira, pandind cum trec tarancele paraul - idila sfarsindu-se, bineinteles, cu o alta idila, mai realista in fond, dar zugravita tot cu cuvinte susurate intre poet si taranca cu "pulpele de bronz". . .
Si toata recunostinta noastra lui Caragiale ! Acest om, daca n-a cantat pe taran, a dovedit, in doua chipuri, un suflet deosebit. El, care si-a batut joc de toti si de toate, nu si-a batut joc niciodata, daca nu ma-nsel, de taran ! - Iar cand a scris o tragedie, Napasta, a localizat-o la tara: a simtit ca onoarea unei tragedii nu poate fi suportata nici de Zoe, nici de Tipatescu. La tara, a gasit el in cine sa intrupeze sentimentele grave, profunde, mari ! Si, va puteti inchipui pe Caragiale, daca ar fi zugravit tarani, zugravindu-i fals-idilic, ori ca arhaisme ? Si recunostinta si lui Vlahuta si Delavrancea, care, in cateva accente sincere, si-au aratat emotia lor fata cu suferintele taranimii.
Tot in aceasta epoca, exista un scriitor, un mare scriitor, care si-a cantat anii copilariei sale taranesti - si cu aceasta si viata taraneasca, aruncand insa asupra ei un val albastru, privind-o cu nostalgia unui taran transplantat in oras, ramas toata viata taran, fara insa sa mai aiba legatura puternica cu poporul. E Ion Creanga
In aceasta vreme, in Ardeal, lucrurile stau cu totul dimpotriva. Cine a cetit pe Pop Reteganul, pe omul din popor, care scrie pentru popor, viata adevarata a poporului; pe Slavici, omul din popor, care nu uita ca e din popor, care scrie viata adevarata, de bucurie, de tristeta, de munca a poporului: pe Cosbuc, care canta idila adevarata a dragostei; din tinutul lui mai fericit si munca . . . si acel profetic Noi vrem pamant ! - acela pricepe deosebirea ! Se zice ca Cosbuc a scris aceasta poezie inspirat de starea taranilor din Moldova . . . Cu atat mai caracteristic. A trebuit sa vie un ardelean, un "fecior" de langa Nasaud, ca sa scoata cel mai mare si mai cuprinzator strigat al taranului moldovan . . .
Nu voiesc sa vorbesc de faza cea din urma a literaturii romanesti. Ea e in formare. Un singur nume voi scrie aici: pe al lui Octavian Goga! E un ardelean din "satul de sub munte", Rasinari . . . Cetiti Poeziile sale, cetiti, in alt loc al acestei reviste, povestea "omului", simpla si dureroasa poveste a taranului roman, care ar putea sa aiba drept moto vorbele lui Gloucester din Regele Lear: "Totul e intunecime si dezolare . . ." Si n-o putea spune povestea aceasta, care e mai cu sama a "omului" de dincoace de Carpati, a taranului nostru, decat tot un ardelean ! . . .
. . . Si ce directie oare va lua, de aici incolo, literatura romaneasca ? . . . Dar imi vine o alta intrebare, daca e o alta: durerile din acest moment ale poporului roman sunt ale facerii, sau ale mortii ?
G. Ibraileanu
"Viata romaneasca", 1907, nr.3,
v. Studii literare, vol.2, Buc., Ed. Minerva, 1979, pp.152-159.
V-ati plictisit de discutia asta ? Si noi ! Dar suntem atacati din nou. Asta vara ne-a atacat dl. Duiliu Zamfirescu. Acum o legiune de critici si esteticieni.
Revista Luceafarul, in urma campaniilor de asta vara, a inceput o ancheta asupra "poporanismului" in literatura. Ni s-a adresat si noua, dar ca cei care aveam sa fim "judecati" am crezut ca e mai bine sa nu raspundem.
Din raspunsurile publicate de Luceafarul, am inteles ca e nevoie - vai! - sa revenim inca o data - si sa speram ca pentru ultima oara ! - asupra acestei chestiuni, caci, daca ne-ar fi poate indiferent ce spun corespondentii Luceafarului despre "poporanismul" nostru, nu ne e deloc - inca! - indiferent sa vedem ca suntem combatuti pentru un "poporanism" izvorat din mintea domnilor corespondenti.
Observam din capul locului un lucru. Criticii nostri dispretuiesc nu numai ce am spus noi ca intelegem prin poporanism, dar si cele mai elementare tratate de istoria romanilor si de istoria literaturii romanesti. Daca nu ai foiletat niciodata mai cu bagare de sama aceste umile manuale poti crede ca poporanismul este o inventie a Vietii romanesti, mai poti crede ca el este un nou gen poetic sau o noua scoala literara, recomandate, Doamne fereste, scriitorilor - in sfarsit poti crede ca ar fi vorba de cine stie ce atentate la independenta scriitorilor si la bunele si vechile invataturi ale esteticienilor si criticilor literari.
Toata lumea stie ca in tara noastra s-a intamplat la inceputul veacului al XIX-lea un lucru extraordinar. La un popor oriental si foarte inapoiat, s-a introdus deodata, in doze fortate, civilizatia apuseana. De aici a urmat un lucru tot atat de extraordinar: Clasele din orase au inceput sa devina un fel de colonie franceza, sau, mai bine zis, erau pe punctul de a deveni. A inceput sa se schimbe viata, sufletul si odata cu el si acel corelat, care este limba. Cuvintele noua, luate mai ales din frantuzeste, sunt reflexul, in limba, al civilizatiei apusene introduse de noi: cantitatea lor e reflexul puterii cu care a invadat acea civilizatie; felul lor e reflexul aspectelor civilizatiei ce am introdus; forma ce le-am dat-o e reflexul chipului cum am asimilat aceasta civilizatie.
Si cine studiaza aceste probleme - si altele ! - descopere ca nu exista popor pe lume care sa se fi indepartat atat de mult de sine insusi. Si prin urmare, descopera ca nu exista alt popor caruia problema revenirii la sine, a nationalizarii culturii, literaturii si limbii sa i se fi impus cu atata putere si urgenta. Reactia fericita, se stie, a inceput cam o data cu primejdia, mai ales in Moldova.
Dar nationalizarea culturii si, ca sa ne marginim la subiectul nostru, a literaturii si limbii, nu s-a desavarsit nici pana astazi.
Daca cineva se face forte sa ne convinga ca, din acest punct de vedere, am ajuns in situatia Frantei, Angliei, Germaniei, Rusiei chiar - ca literatura si limba noastra sunt perfect nationale si nu mai au nevoie sa se romanizeze la izvorul geniului romanesc, pastrat in popor - ca, mai ales, limba noastra literara e perfect formata, ca sintaxa si vocabularul ei nu mai au nimic de imprumutat de la popor, pentru a deveni atat de romaneasca cat e de frantuzeasca limba lui Flaubert si de englezeasca a lui Dickens - atunci, da ! o latura (dar numai una!) a poporanismului e de prisos, nu mai are nici un rost!
Caci, ce e, mai intai de toate "poporanismul in literatura?"
E lucrul acela, pe care-l stie oricine a citi un manual de istoria literaturii: e curentul poporan, e acea nationalizare a literaturii culte (nascuta sub influenta mai ales a literaturii franceze) prin literatura poporana - ca spirit si ca limba.
Toti scriitorii nostri mari au facut acest lucru. (Sunt unii care au ramas mici pentru ca n-au facut acest lucru.) Si din epoca in epoca, o data cu cresterea valorii literaturii romanesti, creste si nationalizarea ei prin comuniunea cu geniul poporului.
Aiurea, aceasta lature a poporanismului poate ca nu e necesara. Zic poate, pentru ca si aiurea, intotdeauna cand limba se "instraineaza" prin vreo influenta oarecare, mai ales clasica, oricand devine prea abstracta, sau cand se vlaguieste, altoiul pretios e tot literatura si limba poporului: Malherbe, Hugo, Lessing, Herder, Puskin, Gogol etc.
Si nu e mult de cand Anatole France cel mai desavarsit stilist din tara stilului desavarsit, a marturisit ca-si datoreste limba limbii poporului, de care s-a folosit ca de un izvor vesnic viu si proaspat.
Bagati de sama, d-lor suprafini, e vorba de Anatole France
Inventat-am noi ceva nou ? Impunem ceva arbitrar si nerational scriitorilor ?
Dar noi nu facem decat sa continuam un curent vechi - sanatosul si rodnicul curent - accentuandu-l si teoretizandu-l !
Dar am spus ca poporanismul mai inseamna inca ceva: "simpatia pentru tarani", cand e vorba de acei scriitori care zugravesc viata taraneasca.
"Simpatia" aceasta pentru tarani face sa sara-n sus pe unii critici si filozofi; auzi, zic ei, "simpatie pentru tarani", un element asa de strain artei !
Dar nu-i deloc strain.
Nu ne vom avanta in teorii complicate, nu vom cita, si noi, scriitori mari, ca sa dovedim ca simpatia pentru obiect e o mare insusire artistica, o insusire care face pe scriitor sa patrunda mai adanc in suflete si sa le priceapa mai bine.
Vom cita cateva fapte cunoscute de toata lumea.
Lasand la o parte pe altii, care au chiar "scoli literare", iata-l pe dl. Duiliu Zamfirescu, in al sau neuitat Poporanismul in literatura. Uitand c-a existat pe lumea asta Dickens, George Eliot si Bret Hart, Tolstoi, Dostoievski si Turgheniev, Vlahuta, Sadoveanu si Bratescu - Voinesti, ca sa citez numai cativa si al caror talent nu poate fi pus la indoiala, iata-l declarand de sus, de foarte de sus, ca "un ucenic de barbier sau calfa de cismar . . . va deveni pentru literatura un personagiu comic, sau un tip de perfecta platitudine" si ca "cei mai multi creatori de caractere omenesti nu se ocupa de sufletele simple, pentru ca acelea sunt, ca neantul, fara evenimente" - intarind aceste consideratii printr-o ulterioara declaratie cum ca taranii sunt "maimute". . .
Ei bine, intr-o tara unde un personaj luat in serios in multe cercuri sociale, unde un membru al Academiei, in fata acestui corp dat, poate trata pe oamenii mici - pe majoritatea poporului roman - cum trateaza conciliul de la Trente pe femei si Descartes pe dobitoace, nu e oare nevoie a recomanda simpatie pentru cei mici ?
Nu vedeti ca, fara simpatie, cei mici ori n-au nici un rol in arta, ca neavand "suflet", ori, daca au un rol, apoi nu pot avea altul decat acela de a servi drept "personagii comice" ori "tipuri" de perfecta "platitudine"?
Intr-o tara de parveniti fuduli, ca a noastra, simpatia, de care am vorbit, are tocmai rolul de a face pe scriitori sa vada si in cei mici oameni cu "evenimente sufletesti" . .
Si, fie zis in treacat, rezulta oare din vorbele noastre ca am sfatuit pe cineva sa falsifice pe tarani, idealizandu-i ? . Dar cetiti pe scriitorul poporanist, dl. Sp. Popescu, cetiti-i, de pilda, ultima lucrare, Ratacirea din Stoborani . Este o idealizare ?
Orasanul, in genere, se naste cu antipatie, in orice caz cu dispret pentru taran, pe care-l socoate, in chip foarte sincer, ca un fel de om-animal. Si simpatia pe care o propovaduim noi nu este, in definitiv, decat sfatul ce-l dam scriitorilor de a fi obiectivi, de a pricepe si viata taraneasca, de a vedea, mai departe, si cauzele "sufletului" si ale faptelor taranesti, caci un scriitor care nu vede cauzele, care cinematografiaza numai, nu este un adevarat scriitor . . . Si cine vede cauzele, de care vorbim mai sus, nu poate sa nu devina mai indulgent, sa nu reverse o mai mare simpatie asupra taranului, asupra acestui stravechi supus, batut si flamanzit . . .
In alta tara nu ar fi nevoie de acest sfat, caci nicaieri nu e o asa de mare prapastie - si deci dispret - intre oraseni si tarani.
Afara de o tara: Franta ! Naturalistii, Balzac, Zola, Maupassant (acesti scriitori asa de despretuiti de dl. Zamfirescu) se comporta cu cei mici intocmai dupa retetele academicianului nostru. Taranii acestor mari scriitori sunt "personagii comice" si "plate". . .
Acesti scriitori, ca si dl. Zamfirescu, neputand intra in sufletul taranului, loviti numai de aparente, au crezut ca taranul e fara "suflet", "maimuta", bun sa pozeze numai ca tip "comic" si "plat". (In timpul din urma, ca o exemplificare a teoriei d-sale, dl. Zamfirescu a scris o schita din viata taraneasca, Bucsa, in care toate personajele sunt tampite.)
Si cat de mult pot gresi, ce opere neadevarate poti face cand nu cunosti pe taran si-l socoti fara "suflet", se poate vedea din cazul lui Zola
Cand Zola a scris romanul La Terre, Anatole France, suprafinul, dar inteligentul si nobilul Anatole France, a protestat intr-un articol celebru impotriva zugravirii taranilor ca niste "personagii comice" si "plate" si a sustinut ca-n viata taranului exista o frumuseta, pe care altii, ca Millet etc. au vazut-o, dar pe care Zola n-o vede. Anatole France a aratat atunci ca Zola n-a fost impresionat de gravitatea intunecata a fetelor, de armonia omului cu pamantul, de maretia mizeriei, de sfintenia muncii, a muncii prin excelenta: aceea a ogorului. A aratat ca Zola nu vede gratia lucrurilor, frumusetea, majestatea, simplicitatea
"In noi toti, zice A. France, in cei mici ca si in cei mari, la cei umiliti si la cei mandri, exista un instinct de frumuseta, o dorinta de ceea ce impodobeste si de ceea ce decoreaza, care, raspandite in lume, fac farmecul vietii". . .
Tot in privinta acestei chestii, un doctor de tara, Fournier, scrie lui A. France o lunga scrisoare, in care vorbeste de "grija ce o are taranul de demnitatea lui", de "sentimentul de pudoare excesiva a taranului" etc . . .
Iar Louis Ulbach, vorbind tot de La Terre, zice ca acest roman e "o calomnie, o insulta adusa majoritatii francezilor" si adauga ca i-ar veni greu lui Zola sa explice, prin a sa teorie a ereditatii, cum se face ca "acesti tarani sunt parintii a tot ce exista mai cinstit, mai inteligent, mai brav in Franta" . . . "Cine dintre noi, se-ntreaba acest scriitor, n-are sange taranesc in vine si cine dintre noi nu admira pe acesti muncitori neodihniti ca pe un exemplu, ca pe o traditie de urmat ?". ..
Iar Tolstoi, vorbind si el de defaimarea taranilor de catre Balzac, Zola, Maupassant, se-ntreaba cum se poate explica existenta splendidei civilizatii franceze, cu adevaratii ei oameni mari, daca aceasta civilizatie sta pe un piedestal atat de pacatos, atat de "comic" si de "plat". . .
Si intorcandu-ne la noi, constatam ca ceea ce a vazut bun, frumos in viata taranilor un Alecsandri, un A. Russo, un Grigorescu, un Eminescu, un Vlahuta, un Caragiale cand a scris despre tarani, un Slavici, un Cosbuc, un Sadoveanu, un Goga, un Agarbiceanu - nu vede cutare "scoala literara" ori dl. D. Zamfirescu
Si noi am putea intreba: ce soarta poate avea cultura noastra daca ea sta pe un piedestal de "ridicoli", de "plati", de "maimute", de "fiinte fara suflet" - si daca aceasta cultura a noastra e reprezentata din ce in ce mai mult de fii si nepoti ai acestor "maimute"?
Conceptia aceasta despre tarani nu poate duce decat la falsificarea acelor opere de arta in care e vorba despre ei.
Si cand noi recomandam simpatie pentru tarani, adica indrumarea de a-i privi obiectiv, mergem noi alaturi de arta ?
Si inventam noi - si aici - ceva nou ? Dar artistii romani mai sus citati, facut-au ei altceva ?
Asadar facut-am noi altceva decat sa aprobam, sa imbratisam o atitudine cunoscuta si s-o teoretizam ?
Nu va place cuvantul "poporanism"?
Dar noi credem ca e cel mai potrivit, pentru a cuprinde aceste doua fete ale problemei si pentru a face legatura cu problema istorica si sociala, cu care este legata aceasta problema literara . . .
Alta spaima ! Nu-i asa ? Cum ? Probleme literare legate cu probleme istorice si sociale ?
Ei da ! Intreaga istorie a literaturii e martora. Toata lumea stie ca e o legatura intre clasicismul francez si epoca istorico-sociala corespunzatoare, intre romantismul german si-ntre epoca istorico-sociala corespunzatoare; intre lupta dintre clasici si romantici si luptele intre conservatori si republicani; intre epoca noastra de dupa 1840 si intre idealurile politico-sociale ale romanilor.
E o legatura intre aspiratiile politice, sociale si nationale ale lui Alecsandri, Eminescu, Vlahuta si Sadoveanu si intre poporanismul lor literar.
Si e o legatura intre literatura noastra de azi, numita de unii si taranista, de altii nationalista, si intre preocuparile politico-sociale de azi, datorita crizei de acum zece ani. In urma acelei crize, care ne-a redesteptat dintr-un dolce far niente, s-a accentuat tendinta noastra de a fi noi. Puneti alaturi acest nou curent literar cu masurile de a pune in valoare energiile noastre nationale, cu straduinta de a face ceva pentru clasa taraneasca, cu miscarea economica si culturala de la tara, cu aparitia unor miscari politice etc. si veti zari poate legatura . . .
Poate ca e cam prozaica aceasta constatare pentru estetica pura. Dar asa e ! Istoricul literar viitor va pricepe si mai bine aceasta corelatie si aceasta cauzalitate
Numai dupa ce literatura si limba romaneasca vor fi perfect romanesti; numai dupa ce se va umple prapastia sociala si morala dintre oraseni si tarani, si, mai ales, va inceta prejudecata ca taranii nu sunt oameni ca si noi; numai atunci poporanismul isi va fi indeplinit rolul si-si va fi trait traiul.
P. Nicanor & co
"Viata Romaneasca", anul IV (1909), nr.12 (decembrie)
Un ziar* a intreprins o ancheta in privinta curentelor literare. Fireste, poporanismul nu poate lipsi din raspunsurile intervievatilor. "Curentul" si "scoala" poporanista le sta in cale, desi noi, singurii care avem cuvant in aceasta chestie, am declarat ca poporanismul nu e nici curent si nici scoala literara, ci numai o conceptie asupra vietii.
Aceasta conceptie, aplicata la literatura, nu exclude nici un curent ori scoala literara. Cineva poate sa fie un poporanist incarnat si, in acelasi timp, simbolist, fie in arta daca e artist, fie in preferintele sale daca e critic. Si, tot asa de bine, un alt poporanist poate sa fie realist, si un al treilea clasic etc., dupa temperamente. Aceasta revista, prin colaboratorii ei, prin proza si versurile si prin aprecierile ei critice, este raspunsul categoric si fara replica la asertiunile divagante ale acelora care vorbesc de o scoala literara poporanista.
Aceasta conceptie, aplicata la literatura, este, mai intai, afirmarea, banal de adevarata, ca literatura, romantica ori simbolista, clasica ori realista, romana ori franceza, este cu atat mai originala, mai adevarata, mai interesanta si mai pretioasa literaturii universale, cu cat poarta mai mult caracterul specific national.
Aceasta conceptie, aplicata la literatura, este, in al doilea rand, afirmarea, tot sa de banal de adevarata, ca un scriitor lipsit de impartialitate, manat de pasiuni si prejudecati, va diforma realitatea in opera sa de arta. Un misogin va zugravi intotdeauna fals pe femeie. Un misoneist va zugravi intotdeauna fals miscarile de emancipare. Un dispretuitor al poporului va zugravi intotdeauna fals pe tarani. Si fiindca orice barbat are mai mult sau mai putin, constient ori inconstient, mai ales inconstient, un sentiment de dispret pentru femeie, trebuie sa se intample o revolutie in sufletul lui, sa devina "feminist", pentru a reusi sa devina impartial in judecata sa asupra femeii. Si fiindca orice om din clasele suprapuse are, mai mult sau mai putin, de obicei mai mult, constient sau inconstient, un sentiment de contrarietate pentru tarani, trebuie sa se intample o revolutie in sufletul lui, sa devina democrat (noi am intrebuintat cuvantul "poporanist"), pentru a reusi sa devina impartial in judecata sa asupra taranimii.
Dar falsificarea realitatii in opera de arta, ca si-n filozofie, se intampla mai ales cand scriitorul zugraveste pe femei, ori pe tarani, in conflictul de interese, in ciocnirea cu stapanitorii.
In fata conflictului, scriitorul uita adesea un fapt esential: ca femeile, taranii sunt oameni mici, dezarmati, robi, ca ei sunt categorii nedreptatite de istorie si ca, prin urmare, faptele lor, socotite prin prisma acestei conceptii juste, au alta gravitate morala decat a celor mari, inarmati si stapani. O greseala a celor dintai este mai putin reprobabila decat aceeasi greseala a celor din urma.
Victor Hugo a spus cuvantul cel mai frumos din lume in favoarea femeilor, cuvant in care se cuprinde o profunda filozofie:
N'insultez jamais une femme qui tombe !
. Nu insultati niciodata pe un taran care se rataceste !
Feminismul si poporanismul nu inseamna nici idealizare, nici preferinta exclusiva. Ele numai ajuta pe scriitor sa priceapa realitatea, sa fie realist, sa transpuna in opera justele raporturi dintre lucrurile pe care le zugraveste.
Dar noi nu profesam feminismul. L-am adus in discutie numai ca sa lamurim mai bine ceea ce aveam de spus. Feminismul este legitim, dar pentru moment nu este cea mai urgenta problema. Suntem numai poporanisti. Si poporanismul nostru, mult mai important pentru noi in alte domenii - in domeniul literar nu inseamna, inca o data, decat: revendicarea spiritului specific national si acea simpatie pentru popor care permite scriitorului sa vada just in viata celor mici si-n conflictele lor. Cu alte cuvinte, originalitate in arta si realism si-n zugravirea vietii taranesti. Un scriitor care ricaneaza cand zugraveste tarani (ca si atunci cand zugraveste femei, proletari etc.) nu numai ca falsifica realitatea, dar ofenseaza si simtul moral al cititorului civilizat, caci este penibil sa stai de vorba cu un om moralmente inferior si crud, chiar daca are talent.
S-a-nteles ca, adversari ai oricarei falsificari a vietii taranesti, nu noi am fi aceia care sa propunem infrumusetarea in arta a vietii si a sufletului taranesc. Aceasta ar fi o caricaturizare si deci o ofensa si, daca voiti, ar fi un act anti-poporanist. Taranul trebuie aratat in toata goliciunea inferioritatii, salbaticiei si barbariei lui, daca e inferior, salbatic si barbar. Sa nu i se crute nici o apucatura rea, nici un vitiu. Sa fie insa zugravit complet, asa cum zugravesc cei mai mari romancieri, cum zugraveste Tolstoi pe Ana Karenina, cu toate contigentele explicatoare, cu faptele luminate de cauzele lor - si atunci imaginea taranimii, fiind adevarata si just luminata, cu cat va fi mai respingatoare, cu atata va fi o protestare mai vie impotriva soartei care i s-a creat si de care este raspunzatoare istoria si sfetnicii ei -, pe cat poate fi vorba de raspundere in acele lucruri in care "bietul om e sub vremi".
Inseamna toate acestea ca suntem exclusivisti, ca nu recunoastem decat un fel de literatura ? Scoala poporanista - care nu exista ?
Colaboratorii nostri, prozatorii si poetii, ei fac parte din scoli, fara sa vrea. Unii sunt romancieri, altii realisti, altii simbolisti - toti mai mult sau mai putin poporanisti, pentru ca au sufletul romanesc si pentru ca, atunci cand vorbesc de tarani, nu-si arata caninii, ranjind de ura si de dispret.
Noi, redactorii, care nu scriem nuvele si poezii, care n-avem temperamentul asa de puternic si transant, ca sa putem fi clasati, noi nu suntem de nici o scoala. Bagati bine de seama: in tara aceasta, suntem aproape singurii pentru care toate scolile si curentele sunt egale.
Sunt reviste si indrumatori care nu pot suferi taranismul. Sunt reviste si indrumatori care nu pot suferi simbolismul. Sunt reviste si indrumatori care nu pot suferi decat un curent, o scoala - pe a lor. Ii stiti.
Cutare indrumator e "modernist" si simbolist" si are oroare de taranism. Cutare indrumator e "intelectualist" si aristocrat si are oroare de taranism. Cutare indrumator e taranist si are oroare de "intelectualism" si de simbolism.
Si tocmai acestia ne numesc pe noi exclusivisti ? Fiindca nu suntem nici aristocrati ca X, nici taranisti ca Y, nici simbolisti ca Z, apoi X,Y si Z cred ca suntem in contra lor. Si daca suntem in contra tuturora, trebuie sa avem si noi "scoala" noastra !
Dar ridicatu-ne-am noi vreodata impotriva unei scoli, unui curent, cum fac ei ? Dimpotriva. Am publicat scrieri de toate scolile, am laudat, am recomandat, in recenzii, in cronici, in studii, in note pe marginea cartilor, scriitori de toate felurile, romani si straini.
. Si acum, reluati-va cantecul, domnilor !
Inevitabil d. Lovinescu si-a dat parerea. Poporanismul, zice d-lui, ia "un fel de literatura drept toata literatura" (sublinierile sunt ale autorului). Poporanistii ajung "chiar pana la inlocuirea talentului literar prin formula".
Acest om e fara mila.
G. Ibraileanu
"Viata romaneasca" 1911, nr. 12,
v., si "Studii literare", vol. 2, Buc., Minerva, 1979, pp.163-166.
Atitudinea poporanista - caci poporanismul, cum am spus de atatea ori, nu e nici un partid politic, nici o scoala literara - a fost lamurita pentru intaia oara acum treizeci de ani. Aceasta atitudine era legata de o conceptie mai generala asupra vietii. In practica, insa, daca se poate spune astfel, adica fata de problemele concrete ale politicii, culturii si literaturii noastre, ea se reducea la urmatoarele idei:
I
In mijlocul Europei transformata prin Revolutia Franceza, care eliberase toate clasele sociale si le daduse posibilitatea sa lupte pentru revendicarile lor, ramasese in stare medievala - pe langa Rusia si Turcia - si Romania, unde aproape intreg poporul, adica taranimea, era inca in iobagie, fara drepturi politice, exploatat economiceste pana la sange, lasat si silit sa ramana in incultura, departe de toate bunurile civilizatiei.
Din munca taranimii se injghebase un fel de civilizatie, apanaj al unei clase foarte restranse. Din munca acestei clase se injghebase si un inceput de cultura adevarata. Iobagii, cu munca lor, faceau posibila crearea de scoli, de universitati, de atenee, de reviste, de scoli literare. Dar iobagii nu primeau in schimb nimic. Starea lor materiala era tot mai rea; iar sufletul si mintea lor, lasate mereu in parasire. Erau doua tari: romanii sus si rumanii jos, in saracie si intuneric.
Cativa oameni, care nu erau dintre dansii, si fiindca nu erau dintre dansii s-au simtit debitori fata de aceasta clasa, care le dadea putinta sa se adape la cultura europeana; si vinovati fata de clasa aceasta - vina omului care se foloseste de munca altuia si nu-i da nimic in schimb.
Acesti oameni au adus ideea ca intelectualii trebuie sa-si plateasca datoria fata de iobagi, fata de aceasta clasa fara analogie in Europa civilizata, sa-si rascumpere vina, luptand pentru emanciparea si luminarea ei.
Poporanismul n-a fost vocea interesului de clasa. Promotorii poporanismului n-au fost tarani (sau "mici burghezi rurali", cum le place hiperurbanilor sa boteze pe tarani).
Poporanismul n-a fost un sentiment de clasa, ci un sentiment generos pentru alta clasa.
(Ceea ce s-ar putea numi statul major al poporanismului, intotdeauna foarte restrans ca numar, a fost alcatuit in tot timpul din burghezi, urbani sau proprietari de mosii, si dintr-o minoritate de intelectuali iesiti din clasele de jos, dar care acum erau burghezi. O statistica a tinerilor care au venit la noi de douazeci de ani incoace ar arata ca aproape toti fac parte din vechi familii urbane. Aceasta n-o spunem pentru ca ar fi o injosire sa fii taran, ci pentru a defini atitudinea poporanista. Parerea noastra este ca singura clasa aristocratica la noi e taranimea nemahalagizata inca, aceea, de pilda, din Creanga
Era o noutate absoluta aceasta atitudine? Nu. Tot ce este favorabil taranimii in ideologia bonjuristilor patruzecioptisti formeaza traditia poporanismului. Sentimentele lui C. A. Rosetti fata de tarani in politica, ale lui A. Russo in domeniul cultural si literar, ale lui Cezar Bolliac in poezie sunt tot atatea stari sufletesti precursoare poporanismului. Si, lucru vrednic de luat in seama, acel care, intr-un moment de constiinta a vinei si a datoriei, a formulat acest sentiment, aproape ca si mai tarziu poporanistii, a fost Titu Maiorescu
"Singura clasa reala la noi - zice el, intr-un articol din tinerete - este taranul roman, si realitatea lui este suferinta, sub care suspina de fantasmagoriile claselor superioare. Caci din sudoarea lui zilnica se scot mijloacele materiale pentru sustinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultura romaneasca, si cu obolul cel din urma il silim sa ne plateasca pictorii si muzicantii nostri, academicii si atenianii din Bucuresti, premiile literare si stiintifice de pretutindenea, si din recunostinta cel putin nu-i producem nici o singura lucrare care sa-i inalte inima si sa-l faca sa uite pentru un moment mizeria de toate zilele."
Daca critica si solutiile poporaniste difera, sentimentul poporanist e acelasi - ca si sentimentul din aceste randuri ale lui Maiorescu. Dar Maiorescu, mai tarziu, in activitatea lui publica, nu s-a condus de acest sentiment.
Acest respect al poporanismului, acest sentiment, acum, dupa razboi, nu mai are ratiune de a exista, caci nu mai are obiect. Odata ce taranul a fost improprietarit si i s-a dat drept de vot, odata ce nu mai este iobag, nu mai poate fi vorba nici de vina, nici de datorie fata de el. Vina a fost rascumparata: datoria i s-a platit.
Sau, daca a mai ramas vreo datorie, e datoria de a-l ajuta sa iasa din incultura. Dar mijloacele de a se ridica le are acum toate: bunastare si drepturi politice.
Cum s-a reflectat acest sentiment in atitudinea poporanistilor fata de literatura nationala?
Prin nimic alta decat prin dreptul ce si l-a luat critica poporanista de a se intreba, cand se intampla sa aiba in fata un roman sau o nuvela cu subiect din viata taraneasca, ce atitudine are scriitorul fata cu subiectul; cum zugraveste pe iobagi; e un om subtire, un exemplar de lux uman, ori e un tip grosolan, ramas in urma pe scara evolutiei morale.
Cand aceasta clasa de iobagi nefericiti si nedreptatiti era zugravita ca o specie de gorile raufacatoare, fara nici o intelegere a cauzelor inferioritatii lor, cauze de care nu ei erau vinovati, ci istoria - atunci recunosteam meritele literare ale scriitorului, daca le avea, dar spuneam ca e un tip uman inferior (sufleteste) si un scriitor lipsit de obiectivitate si de patrundere (esteticeste).
Lipsit de obiectivitate si de patrundere, pentru ca realitatea e mai complexa decat o vedea el: gorila nu era gorila, ci un om ca toti oamenii, dar victima (in sens moral), produs (in sens filozofic) al imprejurarilor sociale, acumulate de-a lungul vremii si devenite istorice.
Asadar, desi plecam de la un sentiment, noi nu formulam o alta conceptie decat aceea a observatiei complete, a redarii complete a faptului zugravit, asa cum fac marii creatori - de pilda romancierii rusi -, cum a zugravit Tolstoi pe Ana Karenina, pictura completa din care se vede si decaderea, dar si cauzele decaderii acestei femei. Nu cerem transfigurarea si idealizarea taranului, ci zugravirea lui cat mai adevarata - si atunci cu atat mai absolvitoare pentru el. Si cu atat continand un imperativ mai categoric pentru ajutorarea lui, ca sa iasa din starea mizerabila.
Poate ca aceasta cerinta de realism si acest sentiment de justitie morala si estetica era o atitudine antiestetica?
Ce-ar zice antagonistii nostri civilizati (avem o droaie!), daca un scriitor antisemit feroce ar scrie niste romane in care evreii ar fi zugraviti asa cum ii vad, ii concep si ii explica antisemitii? Noi credem ca i-ar nega si talentul, daca scriitorul ar avea talent. Suntem siguri (bagati de seama cum este atacat d. Sadoveanu pentru atitudinile salemic-burgheze). Dar sa admitem ca criticul civilizat ar fi o natura estetica desavarsita si ar recunoaste talentul romancierului antisemit. Ne intrebam: n-ar aduce el totusi intampinarea ca romancierul generalizeaza pe nedrept, ca romancierul are sufletul inferior - de "huligan", cum se zice? Sau in loc de romancier antisemit, imaginati unul misogin si in loc de evrei - femei. Ori in loc de romancier misogin, imaginati un romancier partizan al castelor ca Bourget si, in loc de femei, "dezradacinati" etc., etc., etc.
Dealtfel, cand esti critic obiectiv, nu e nevoie sa fii poporanist, ori "civilizat", ori filogin, ori democrat, pentru a remarca atitudinea nedreapta, neobiectiva a scriitorului taranofob, evreofob, misogin, "aristocrat" (toata critica e plina de asemenea observatii. Vezi, de pilda, criticii francezi, fata de Les Dracins ai lui Barrs)[36] .
Pentru aceste ultime consideratii, sa dam un exemplu din propria noastra activitate. Cand un scriitor al nostru de talent a pictat uratenia unui targusor moldovenesc si prin murdaria evreilor (murdaria aceasta e un fapt real, care sare in ochii oricui), noi am spus ca aiurea, in alta tara, acest element al picturii mediului ar fi binevenit, dar ca la noi acest element de pictura poate starni in cititori mai mult decat o imagine pitoreasca, poate starni un anumit cortegiu de stari sufletesti neliterare - ca acea pictura, la noi, spune mai mult decat vrea si nu e binevenita. Si doar nu suntem filosemiti. Alta data, fara sa fim iubitori si admiratori ai lipitorilor satelor recrutate dintre grecii veniti din Stambul, cand d. Sandu-Aldea, in romanul Doua neamuri, generalizand, a zugravit ca odioasa intreaga semintie greceasca imigrata la noi si ca angelica intreaga populatie romaneasca din satul unde-si plasa romanul, am remarcat acest lucru si l-am invinuit de lipsa de obiectivitate si deci de slabiciune estetica.
O polemica lunga, provocata de cerinta noastra ca scriitorul sa fie complet obiectiv (in sensul aratat mai sus), am dus-o in jurul lui Maupassant, pe care il luasem la inceput, si din intamplare, ca sa ilustram teoria atitudinii scriitorului fata de subiectul sau. Insistam mai ales asupra scenelor de seducere din opera sa, zugravite, adesea, cu o totala lipsa de obiectivitate: acele scene in care reda fapte crude ca niste simple bagateluri, istorisindu-le cu haz, proiectand o lumina simpatica asupra seducatorilor si ridiculizand pe victime, pentru ca sunt victime si fac parte din categoria sociala "bourgeois"!
Asadar, poporanismul-atitudine era numai un aspect, o aplicare speciala a unei conceptii mai generale. Si, de fapt - facand bilantul criticii noastre -, n-am reclamat mai multa obiectivitate pentru tarani decat pentru alte categorii umane.
Fireste, astazi, cand taranul nu mai este un iobag nefericit, atitudinea noastra nu mai are motive sa aiba accentul de atunci - caci totul e relativ pe lumea aceasta si atarna de imprejurari de fapt. Acum atitudinea aceasta a poporanismului nu mai poate fi atat de vigilenta ca inainte de razboi.
Si totusiChiar daca ar fi?
In Franta, taranimea a fost scoasa din iobagie, a fost transformata in clasa sociala normala inca de la Revolutia cea Mare. Asadar, datorie, vina, sentiment generos etc. ("poporanism") pentru taranime nu mai au ce cauta in Franta. Totusi, cine nu cunoaste virulentul atac (mai virulent decat orice atac poporanist al nostru) al calmului si scepticului Anatole France impotriva lui Zola, pentru ca acesta terfeleste in romanele sale pe tarani? Pentru ca-i zugraveste antipatici? Va amintiti de pasiunea pusa in aceasta chestie, de informatiile culese de el - aproape o adevarata ancheta - , spre a dovedi ca taranul francez e om, e cuviincios, are sentimentul frumosului etc?
Acesta a fost in literatura poporanismul-atitudine. Incolo, subiect din cutare sau cutare categorie sociala, clasicism, romantism, simbolism, dadaism, tragedie eroica, Homer, Shakespeare, Baudelaire, Dostoievski, M. Proust, P. Valry, Anatole France, Knut HamsunEmil Isac, Baltazar etc., etc., etc., ne-au placut sau nu, cu totul din alte motive decat poporanismul. Ca am fost si suntem impotriva maimutarelii moderniste, cum A. Russo a fost impotriva maimutarelii lamartiniene si byroniene? Asta nu mai e poporanism. Anatole France a fost tot atat de refractar ca si noi, si nu maimutarelii, dar chiar simbolismului adevarat. Iar Jules Lemaitre - si mai refractar. Si nu, fireste, din cauza "poporanismului"
Cand iti place Shakespeare si Goethe, Balzac si Dostoievski, France si Proust, Leconte de Lisle si Verlaine, Eminescu si Cosbuc, Sadoveanu si Alice Calugaru, Arghezi si Toparceanu, dar nu-ti plac poeziile d-lui Baltazar si a emulilor sai, nu esti, prin aceasta, nici poporanist, nici antipoporanist. Tot asa cum, fiindca nu ne plac nuvelele d-lor Lungeanu, Dragoslav si ale mai tuturor taranistilor, ca si poeziile crasmaristilor de trista memorie (pe care le-am combatut tot asa de tare ca si d. Sanielevici si impreuna cu el, cum singur marturiseste), nu inseamna ca suntem simbolisti. Si, fiindca a venit vorba, regretam ca la un popor de tarani s-a produs atat de putina literatura adevarata cu subiect din viata taraneasca. Maiorescu avea ideea ca romanul si nuvela moderna trebuie sa zugraveasca mai ales viata claselor populare. Noi nu impartasim ideea lui Maiorescu. Oricum insa, literatura romana a produs prea putina literatura buna cu subiect din viata taraneasca.
II
Dar poporanismul a mai fost ceva (si este inca), ceva in care nu-i decat continuarea conceptiei literare a boierilor bonjuristi A. Russo, Alecsandri si Kogalniceanu, a micului burghez romantic si schopenhauerian Eminescu , a mandarinului aristocratic Maiorescu etc.
E accentuarea ideii banale (dar care mereu trebuie amintita) ca literatura romana, ca oricare alta, nu poate sa fie decat nationala; si nu importatie straina; ca scriitorul roman are sa intrupeze in opera sa spiritul specific al poporului sau, si ca acest spirit specific, din cauze binecunoscute istorice, exista mai ales la poporul de la tara, intrupat si concentrat in poezia populara. Noi, spre deosebire de aristocratii citati mai sus, Russo etc., am adaugat ca acest spirit se gaseste si la alte clase, dintre care ne-am oprit mai ales asupra acelei clase boieresti care a ramas mai departe de turcism si fanariotism.
Amintim, pentru cei care n-au invatat bine in liceu, urmatoarele: toata activitatea lui A. Russo se reduce la argumentarea ideii ca literatura populara trebuie sa fie izvorul si indreptarul literaturii culte. Alecsandri a pus in practica teoria. Poezia lui personala a crescut din literatura populara. El a inceput sa scrie poezii numai dupa ce a calatorit in munti si a cules poezie populara. Primele sale poezii originale abia sunt o culturalizare a poeziei populare. Un necunoscator ar putea sa le ia drept o colectie de poezii populare. Kogalniceanu isi incepe activitatea sa de indrumator cultural prin recomandarea literaturii populare ca izvor de inspiratie pentru literatura culta. Eminescu a facut pe larg teoria, antipatica, a spiritului specific in literatura, a cules literatura populara, a colindat in toate tinuturile romanesti si - vezi in Maiorescu ce legatura este intre poeziile lui Eminescu si literatura populara.
Sa aratam parerile lui Maiorescu despre aceasta legatura:
"Poeziile lui (Eminescu) incep in aceasta privinta alipindu-se de-a dreptul de forma populara, dar ii dau o noua insufletire si o fac primitoare de un cuprins mai inalt."
"Acestea insa (poeziile cele mai bune ale lui Eminescu) reclama toata luarea-aminte a criticii literare in privinta formei lor si cu deosebire a inrudirii cu poezia populara, din care s-au hranit mai intai si deasupra careia s-au ridicat pas cu pas pana la exprimarea celor mai inalte conceptii."[39]
Asadar, dupa Maiorescu, elegiile, satirele si Luceafarul lui Eminescu n-ar fi existat fara curentul poporan, inceput de Russo si Alecsandri
Dar Maiorescu nu se opreste la Eminescu. El vede bine legatura ce exista intre literatura populara, depozitara a caracterului specific national si a atitudinii estetice a poporului roman fata de lumea - si intre intreaga noastra literatura buna:
"Oare nu este aici (in teatrul lui Caragiale) un adevarat inceput de literatura dramatica nationala, independenta, traind din propriile sale puteri, in intelesul aceleiasi miscari intelectuale sanatoase in care sunt Nuvelele lui Slavici, si Amintirile lui Creanga, si Copiile de pe natura ale lui Negruzzi, si Poeziile lui Eminescu - miscare desteptata in literatura noastra prin acea culegere de poezii populare prin care Alecsandri a indreptat spiritul tinerimii de astazi spre izvorul vesnic al tuturor inspiratiilor adevarate: simtirile reale ale poporului in care traim si care simtiri numai intru cat sunt oglindite prin arta, in aceasta realitate a lor, devin o parte integranta a omenirii exprimata in forma literara?"
Iata, spre oroarea criticii civilizate, toata literatura culta, cu Caragiale cu tot, socotita ca un efect fericit al curentului inceput de Russo si Alecsandri
Acum, ca o natura atat de estetica, un asa de fin cunoscator al literaturii universale constata si spune acest lucru - e treaba "modernistilor" sa-si despice capul si sa inteleaga posibilitatea catastrofei
Ideea aceasta - caracterul specific national al operei de arta - este o idee patriotica, adica politica? Nu este o idee patriotica, este una pur estetica (Maiorescu, teoreticianul spiritului specific, expulza sentimentul patriotic din poezie!). E vorba de originalitatea unei literaturi. Toti marii scriitori sunt foarte nationali. Pot fi Rabelais, Molire si Anatole France altceva decat scriitori francezi? Pot fi Shakespeare, Dickens si Thomas Hardy altceva decat scriitori englezi? Pot fi Tolstoi si Dostoievski altceva decat scriitori rusi? Poate fi La Bruyre german? (intrebarea ultima e a lui Gide
Toti scriitorii mari sunt specific nationali - aceasta e axioma. La noi (am spus-o, dar in zadar), toti scriitorii socotiti mari sunt tocmai cei socotiti si mai nationali - sunt reprezentanti ai spiritului specific national, sunt chiar de-a dreptul in legatura cu literatura populara, cum spune Maiorescu. Bolintineanu a avut mai multa poezie in suflet decat Alecsandri, dar Alecsandri s-a pus in legatura cu spiritul poporului sau prin poezia populara, si acest insemnat coeficient l-a facut sa realizeze o poezie superioara celei a lui Bolintineanu.
Pentru critica noastra civilizata, tot ce e taranesc, popular, specific national e ceva rusinos, asa sunt ei de fini si de suprafini, in comparatie cu grosolanii Eminescu si Maiorescu. Si - ca sa-l mai citam o data - cu grosierul Anatole France, care a spus ca ori de cate ori se vlaguieste forma literara se decoloreaza si se anemiaza - literatura trebuie sa se aplece spre izvorul limbii populare, ca sa capete viata noua.
Asadar, poporanismul roman are in favoarea lui, pe de o parte, ideile literare ale lui Russo, Alecsandri, Kogalniceanu, Eminescu, Maiorescu - si pe de alta parte, faptele literare, adica intreaga dezvoltare a literaturii culte romane, dezvoltare datorita contactului cu spiritul national intrupat mai frumos in literatura populara.
A nega caracterul specific al literaturii unui popor inseamna a nega ca fiecare popor are psihologia lui. Odata ce un popor are psihologia lui deosebita, si literatura acelui popor trebuie sa aiba caractere deosebite. Si nu exista critic sau istoric literar care sa nu implice in toate dezvoltarile lui existenta caracterului specific al literaturii de care se ocupa. Altfel literatura n-ar purta marturie - cea mai autentica marturie - pentru sufletul unui popor. Toate astea fac parte din abecedarul istoriei literare!
Ce altceva a facut de pilda Taine in Istoria literaturii engleze, decat sa arate caracterul specific al literaturii engleze si cauzele acestui caracter? Si doar aceasta e partea din opera sa care a ramas - atacurile impotriva lui concentrandu-se asupra faptului ca s-a ocupat numai de ceea ce e comun tuturor scriitorilor englezi si a neglijat ceea ce are fiecare particular. Si ce altceva e in atitudinea lui Lemaitre fata de literaturile straine decat opozitia naturii lui, prea refractara la alte caractere specifice nationale, deosebite ori contrarii celui francez?
III
S-a inteles, speram, ca poporanismul, in ambele lui ipostaze, nu e o scoala literara; ca, si din punctul de vedere al atitudinii sentimentale (tratata in partea intai a acestui articol), si din punctul de vedere al conceptiei originalitatii literaturii unui popor (tratata in partea a doua), poporanistii trebuiau sa accepte orice opera, de orice scoala literara, care nu exprima un suflet de vataf si indeplinea conditia pusa de Maiorescu
Aceasta atitudine a noastra am probat-o prin literatura publicata in "V.r."[41] si prin parerile noastre despre diferitii scriitori romani si straini. Desigur ca, nefiind balante impersonale, ci oameni, am putut avea preferintele noastre - pentru clasicism sau pentru realism; pentru literatura franceza ori engleza, pentru
Dar poporanismul n-a fost numai o atitudine literara.
El a fost multe alte lucruri, si poate mai cu seama aceste alte lucruri. In cuvantul nostru Catre cititori din primul nr. al V.r., din 1906, nici nu este vorba de poporanismul in literatura. Si a putut sa nu fie, pentru ca nu veneam cu o scoala literara
G. Ibraileanu
"Viata romaneasca",1925, nr. 1,
v. si Studii literare, vol. 2, cit. supra, pp.260-270
Cand a aparut "Viata romaneasca", cultura romaneasca era dominata de traditionalism: conceptia reactionara in politica, taranismul in literatura.
Se criticau formele noi introduse in veacul trecut, se regreta vechiul regim - se admira taranul patriarhal ca o ramasita a vremurilor lui Mihai si Stefan. Si se idealiza acest taran tocmai pentru ca era atat de ramas in urma, cu totul in afara de viata civilizata europeana.
"Viata romaneasca" vedea in taran altceva. Taranul social, taranul sarac, taranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare. Iar aceasta transformare presupunea totala occidentalizare a tarii, distrugerea pe de-a-ntregul a formelor vechi.
Asadar, impotriva conservatorilor si a taranistilor literari - impotriva "Convorbirilor" si a "Samanatorului" -, trebuia sa apere formele noi, sa ceara improprietarirea si introducerea votului universal (taranismul literar, cu tot "taranismul" lui, era impotriva votului universal).
"Viata romaneasca" cerea transformarea plaiesilor lui Stefan cel Mare in cetateni.
Idealul "Vietii romanesti" n-a fost taranul pitoresc cu plete, cu chimir, care nu stie sa citeasca si sta in poeticul bordei, cantand din trisca. Idealul "Vietii romanesti" a fost taranul imbracat europeneste, care are casa de caramida, a carui fiica citeste romane si poezii; taranul alegator, membru intr-un club, taranul traind intr-un sat luminat cu electricitate, lucrand ogorul cu masini perfectionate, ori lucrand in fabricile create in preajma satului, in legatura cu agricultura.
Traditionalistii (conservatorii si taranistii literari) au strigat: Blasfemie! Impietate! Socialism! Nihilism! Anarhism! (Pe atunci nu exista cuvantul "bolsevism"). Iar socialistii strigau: Mici burghezi! Rodica! (Si lucru cu totul vrednic de luat in seama: cercurile conservatoare aplaudau polemica socialistilor in contra "Vietii romanesti" - pentru ca de "socialism" nu se temeau ele, dar se temeau de democratia integrala).
Strigatele acestea erau firesti. Intotdeauna acei care si-au simtit privilegiile atinse de o reforma au strigat: anarhism! In anii care au precedat improprietarirea din 1864, Kogalniceanu a fost taxat de comunist si proudhonist. Iar cuvantul "mic-burghez" este ocara adusa de toti socialistii acelora care nu sunt exact de parerile lor. (Vezi Kautsky contra Bernstein, Kautsky contra Trotzki, Trotzki contra Stalin etc., etc.)
In ce consta mic-burghezismul "Vietii romanesti"?
In faptul ca aceasta revista - nu era in contra industriei mari, veritabile, dar dovedea (si nimeni n-a rasturnat inca argumentarea) ca la noi in tara, ca in orice tara mica si ramasa in urma evolutiei mondiale, nu se poate crea o industrie mare pentru ca concurenta tarilor de veche industrie nu permite crearea industriei mari in tarile mici -, chiar cand aceste tari, ramase in urma din punct de vedere industrial, sunt, in alte privinti, tari inaintate si "occidentale".
Stiam desigur ca o civilizatie industriala e superioara unei civilizatii agricole.O stiam si o simteam atat de bine, incat noi, "mici-burghezi", am fost cu inima de partea Angliei in razboiul cu burii, de partea Americii in razboiul in contra Spaniei - de partea civilizatiei burgheze industriale impotriva micii burghezii, a traditiei etc. Si astazi, cand reactionarii din toata Europa, filozofi, sociologi si literatori, condamna marele esor industrial al Americii, menit sa usureze, intr-o buna organizare sociala, viata celor multi si sa faca posibila cultura speciei intregi - asadar, cand persoanele romantice condamna "mecanizarea" vietii, noi ne declaram pentru aceasta mecanizare.
Dar nu tot ce e superior se poate realiza oricand si oriunde, ci numai ceea ce e realizabil.
Si "Viata romaneasca" a aratat ca daca e imposibila la noi industria mare si daca se cheltuie degeaba paralele contribuabililor (in zdrobitoarea lor majoritate tarani) cu "industria nationala" protejata, ca daca Romania nu poate fi scoasa din balcanism prin industria mare, ea se poate ridica din mizerie, din incultura, din minciuna politica, prin agricultura industrializata si prin industriile in legatura cu agricultura, plus marea industrie etatizata a petrolului si a altor produse naturale - singura adaptare posibila a noastra la viata europeana.
Atitudinea aceasta a fost critica, realista, posibilista.
O alta problema care s-a pus "Vietii romanesti" a fost aceea a culturii straine.
In 1906, cand a aparut revista, situatia era aceasta:
Sus o elita sociala care nu citea decat frantuzeste.
Jos un popor care nu citea nimic. Apoi un neinsemnat curent literar care transplanta in romaneste literatura franceza (spre uzul nimanui) si un puternic curent taranist literar care ajunsese sa ceara oprirea cartilor straine de a intra in tara ca sa nu se strice mintea romaneasca si sa nu fie lovita de concurenta literatura taranista.
"Viata romaneasca" a venit cu o idee foarte simpla: cultura unei tari inapoiate nu se poate dezvolta fara sprijinul puternic al culturii intregi umane; aceasta cultura umana trebuie asimilata ca sa devie nationala; asadar, cat mai multa cultura straina, dar, in acelasi timp, cat mai multa asimilare a ei. (Un exemplu stralucit de bogata cultura straina, asimilata perfect de un robust organism national, este poezia lui Eminescu
In sfarsit, in vremurile de azi, o cultura nu se poate dezvolta intr-o tara de analfabeti, - de unde urma ca, pentru ca sa putem avea o adevarata cultura, era necesar ca poporul sa fie ridicat prin bunastare, egalizare sociala si politica si scoala.
Aici era punctul de contact intre problema social-politica si problema culturii.
Atunci "Viata romaneasca" si-a atras iarasi fulgerele din doua parti, ca si in privinta atitudinii politice. Francomanii au strigat: Trogloditi si taranisti: taranistii au strigat: Cosmopoliti, lipsiti de orice pic de sentiment patriotic!
In sfarsit, altii au declarat ca aceasta revista nu stie ce vrea. Aceasta cu atat mai mult, cu cat, privitor la chestiunea nationala, "Viata romaneasca" sustinea ca pe cata vreme romanii vor fi rupti in bucati, unii liberi (relativ), altii sub rusi si altii sub austro-ungari - o viata adevarata nu e cu putinta, nici politica, nici culturala, nici literara -, asadar "Viata romaneasca" era "nationalista" si sovinista - iar pe de alta parte, fiindca "Viata romaneasca" era impotriva sovinismului, a urei de rasa, admiratoare a Frantei revolutionare (toate socotite ca lucruri antinationale), revista era "antinationalista"!
Un factor important al culturii unui popor, si ultima ei eflorescenta, este literatura lui.
Asadar, punctul de vedere al "Vietii romanesti", raporturile dintre literatura nationala si cea straina nu puteau fi decat un corolar al conceptiei generale asupra raportului dintre cultura nationala si cea straina.
Literatura noastra moderna, adica de la 1800 incoace, s-a creat pe baza literaturii occidentale. A inceput cu imitatii, imitand insa ceea ce se potrivea cu nevoile noastre spirituale, cu preocuparile noastre, cu idealurile noastre si cu nivelul nostru cultural - si apoi, fara a inceta vreodata sa aiba ca model sau indreptare literaturile occidentale, devenind mereu tot mai autonoma si mai originala.
Asadar doua principii: 1) sunt forme care nu ni se potrivesc din cauza structurii sufletesti, de pilda misticismul rusesc, moralismul intransigent ibsenian etc. (Domnul Zarifopol a aratat ca ibsenismul ne este atat de strain, incat actorii nici nu pot intra in miezul personagiilor) si 2) sunt forme care nu ni se potrivesc din cauza stadiului nostru istoric, de pilda baudelaireanismul, transpozitie literara a unui urbanism vechi. (Romanticii nostri de la 1840 au imitat pe Lamartine si Hugo, care se potriveau cu stadiul nostru cultural pe atunci, si pe Vigny si Musset, prea complicati pe vremea aceea pentru noi; iar mai epicul si mai paseistul Hugo a inspirat mai mult pe moldoveni, pe cand pe munteni i-a inspirat mai cu seama liricul Lamartine.)
"Viata romaneasca" a fost de parere ca a cauta sa transplantezi forme literare imposibile la noi este risipa zadarnica de forte, mai mult decat zadarnica, primejdioasa, pentru ca inutilizeaza energii care ar putea sa fie cheltuite aiurea, spre folosul culturii nationale.
Asadar, "Viata romaneasca" a avut si in aceasta privinta o atitudine critica, realista, posibilista.
Cat despre un program literar scoala, curent etc., "Viata romaneasca" n-a avut nimic din toate acestea. In cuvantul Catre cititori din primul numar al revistei nici n-a fost vorba despre un program literar. Ni s-a parut de prisos sa mai vorbim de asa ceva. Era de la sine inteles ca vom publica tot ce ni se va parea bun. "Viata romaneasca" n-a imbratisat clasicismul sau romantismul, sau realismul, sau alta scoala literara, luand pozitie in contra celorlalte. In paginile sale, a publicat scriitori de toate scolile si a laudat sau a blamat scriitori de toate scolile, nationali si straini.
Din acest program, scurt si incomplet, unele puncte au fost realizate, altele sunt inca de actualitate.
Transformarea iobagilor in cetateni s-a realizat - sau, mai exact, conditiile transformarii. Taranii, adica marea majoritate a poporului roman, au pamant si drept de vot. A mai ramas sa li se dea cultura necesara spre a deveni europeni. Aceasta trebuie sa fie de acum inainte programul acelora care voiesc ridicarea tarii romanesti la nivelul tarilor occidentale.
Problema introducerii si adaptarii culturii occidentale ramane si va ramane mereu, si nu numai la noi, ci in orice tara de pe glob inapoiata.
Problema posibilitatilor literaturii unui popor va ramane si ea mereu la ordinea zilei atata vreme cat vor exista popoare cu psihologia lor deosebita (tot asa cum va exista mereu problema originalitatii individuale cata vreme vor exista oameni) si mai ales cata vreme vor exista popoare ramase in urma pe scara evolutiei culturale.
"Viata romaneasca" trece de azi inainte sub conducerea unei generatii mai tinere. Tinerii sunt mai in stare sa-si dea seama ce este si ce nu este posibil.
G. Ibraileanu
"Viata romaneasca", 1933, nr. 1,
v. si Studii literare, vol. 2, cit. supra, pp. 287-391
G. Ibraileanu si-a inceput activitatea publicistica in 1890. Colaborase la presa de orientare socialista, iar din 1895 nu a mai publicat pana in 1901, la 'Noua revista romana' (articolele Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale si Curentul eminescian). Cu articolele din 'Curentul nou', se inregistreaza revenirea in publicistica a viitorului mentor al 'Vietii romanesti'.
Ce este poporanismul?, [in] G. Ibraileanu, Studii literare, vol.II, Buc., Minerva, 1979, p.261. Articol publicat in "Viata romaneasca", 1925, nr.1 (ian.), p.136.
G. Ibraileanu, I. Al. Bratescu - Voinesti, "In lumea dreptatii", [in] Scriitori romani si straini, vol.I, Buc., EPL, 1968, p.380 si urm.
Gide: "Il n'y a pas eu de plus nefaste ducateur et tout ce qui reste marqu par son influence est dj moribond, dj mort". (n.a. - G.I.)
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3406
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
