Poezia filozofica la Mihai Eminescu - Luceafarul, Glossa, Scrisoarea I

Poezia filozofica

Luceafarul:

Poema "Luceafarul" reprezinta, in contextul intregii noastre poezii nationale, si nu numai al celei eminesciene, fara nici o indoiala, expresia absoluta, testamentara, pe care o atinge, in ascensiunea ei necurmata, gandirea poetica si filozofica a lui Eminescu.

Treptele succesive prin care a trecut poema - cum atesta manuscrisele poetului, aduse la lumina tiparului de Perpessicius, cu toate variantele lui, in Editia monumentala, integrala, Mihai Eminescu - Opere, I-IV, 1939-1963 - dovedesc ca "de la lutul inanimat pana la statuia impietrita si fara de moarte" a Luceafarului i-au trebuit lui Eminescu zece ani de truda creatoare. De aceea, poate, Luceafarul Eminescu inregistreaza o imensa bibliografie - aproape o mie cinci sute de titluri. Este poemul despre care s-a scris aproape mai mult decat despre intreaga poezie romaneasca la un loc.

Trecand, asadar, prin numeroase variante succesive, din anii berlinezi ai poetului, 1872-1874, cand manuscrisele lui atesta inceputul, Luceafarul este finisat abia in 1882, cand Eminescu il citeste, partial, in sedintele "Junimii", in asistenta lui Maiorescu. Dar, in forma lui definitiva, poemul este publicat, in aprilie 1883, in Almanahul Societatii Academice Social - Literare "Romania juna", din Viena, sumar ilustrat de cei mai de frunte reprezentanti junimisti ai literaturii romane la acea vreme. Versiunea din Almanah este reprodusa, apoi, de revista "Convorbiri literare", in august 1883, si tradusa in limba germana de Mitte Kremnitz. Titu Maiorescu reia, apoi textul poemului, aparut in Almanah, dar inlatura din 392 de versuri, cate cuprinde aceasta versiune, un numar de 16 versuri, republicand poemul, numai cu 376 de versuri, in editia princeps, din decembrie 1883. Mai precis insa - modificarile facute de Maiorescu in editia din 1883, mentinute si in celelalte editii ale sale, ce au urmat acesteia, sunt urmatoarele: marele critic suprima strofa 3 (Ei numai doar dureaza-n vant etc.), din cele 11 cate cuprind raspunsul Demiurgului, inlocuieste versurile 3-4 din strofa 7 cu versurile "Tu esti din forma cea dintai, / Esti vecinica minune", si apoi elimina strofele 8,9,10 - reducand, astfel, textul poemului de la 98 de strofe la 94 strofe. Editia academica Perpessicius restabileste, in spirit critic, textul initial, dupa cel din Almanah, considerand intregul ca un neegalat poem simfonic. Si, astfel, in editiile curente ale Poeziilor lui Eminescu, apare cand una cand alta din cele doua forme ale versiunii definitive - adica cu sau fara cele patru strofe.

Cat priveste izvoarele posibile ale Luceafarului, adica cele ce stau la indemana cunoasterii si constiintei noastre imediate, acestea ar putea fi: in primul rand, firesc, adanca si indelungata framantare morala si spirituala a lui Eminescu, amara lui experienta de viata, proiectata pe fondul societatii sau lumii in care traia, ajutat de o covarsitoare inteligenta si de o memorie a lucrurilor, cu nimic mai putin fenomenala, altfel spus, propria-i personalitate creatoare, conditia lui de geniu; in al doilea cand , folclorul national, cu gradinile lui paradisiace, incarcate de lumina si balsam, cu fantanile-i purificate, de continuu debit, ce sevele-i si fructele-i de aur, din care poetul si-a nutrit intreaga sa creatie literara. In al treilea rand, cu alte cuvinte un al treilea izvor al poemului eminescian, Luceafarul, este filozofia, indeosebi cea a lui Schopenhauer, privind ilustrarea teoriei despre geniu. gd769i7123zddc

Dar punctul de plecare al lui Eminescu in Luceafarul este - dupa propria-i marturisire - basmul popular, muntenesc, "Fata in gradina de aur", cunoscut poetului din culegerea folclorica a germanului Kunisch, alcatuita in urma unei calatorii pe care aceste o facuse, in Tarile Romane. Marturisirea sau insemnarea lui Eminescu sta inscrisa pe fila 56 a Manuscrisului 2275 si este reprodusa de Perpessicius in M. Eminescu - Opere, II, 1943, pag. 403.

"In descrierea unui voiaj in Tarile romane, germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant, si i-am dat acest inteles alegoric."

Basmul de la care pleaca poetul (Fata din gradina de aur) si pe care il prelucreaza in versuri povesteste despre o preafrumoasa fata de imparat, pe care tatal sau o tinea inchisa, spre a o feri de privirile muritorilor si de ispitele lumii, intr-un palat construit numai din marmura, aur, argint si pietre scumpe, ce se afla intr-o "vale stearpa", unde stanci de paza inconjurau mareata adancime. Palatul era pazit de un fioros balaur. Dar vestea despre frumusetea fara de seaman a fetei de imparat, care statea aici inchisa impreuna "cu mai multe soate", se raspandise repede in lume. Auzi despre aceasta si un fiu de imparat, Florin, care, indraznet si viteaz cum era, porni in cautarea fetei cu gandul de a-i cuceri inima si o rapi. Dupa multe peripetii, el izbuteste sa ajunga la palatul preafrumoasei din gradina de aur si sa omoare balaurul.

In acest timp, fata, care statea si privea la fereastra palatului, este zarita de un zmeu ce calatorea prin apropiere. Atras de chipul ei fermecator, zmeul se indragosti de fata si se lasa sa cada din inaltimile cerului in palat, luand chipul unui tanar de o rara frumusete, care marturisi fetei iubirea lui si o ruga sa-l urmeze in tinuturile nemuririi. Fata insa refuza sa-l urmeze, cerand sa devina el muritor, ca orice alt pamantean, daca vrea sa-l indrageasca.

Intre timp, isi facu aparitia feciorul de imparat, Florin, de care fata se indragosteste de indata si se lasa rapita de el.

Zmeul, care urcase in Cer pentru a cere lui Dumnezeu sa-l dezlege de nemurire, ii vazu de aici, pe Pamant, pe cei doi indragostiti impreuna. El pravali atunci cu manie o stanca asupra fetei, omorand-o. Muri insa si feciorul de imparat de durerea pricinuita de pierderea iubitei. In urma acestei amare experiente, Zmeul se hotari sa ramana mai departe, nemuritor, in lumea lui din Cer.

Luceafarul pastreaza din basmul popular doar cadrul si ideea dragostei, cea peste fire, dintre o pamanteana si o fiinta nemuritoare, apoi rugaciunea Zmeului catre Dumnezeu pentru a-l dezlega de conditia lui eterna, precum si refuzul lui Dumnezeu, care-i indreapta, in acelasi timp, privirile spre scena de dragoste de pe pamant dintre fata de imparat, ce-si uitase fagaduielile, si muritorul Florin. Tot astfel, Eminescu inlatura din basm si imaginea Zmeului care se razbuna, ca fiind necorespunzator firii si conceptiei sale umaniste, iar in locul acesteia introduce in poem imaginea astrului nemuritor - Luceafarul -, care prefigureaza insusi chipul sau spiritual. Astfel, Eminescu da poemului sau o noua structura, asigurandu-i intrutotul caracterul de creatie originala, in care pulseaza, in expresie desavarsita, lirismul sau erotic si filozofic inegalabil.

Poem romantic, construit pe tema destinului omului de geniu intr-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l intelege si ostila acestuia, Luceafarul este, in acelasi timp, un poem desavarsit al iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o cu sete nestinsa toata viata, inaltandu-se inspre ea necontenit, ca o vapaie din propria-i mistuire.

Luceafarul lui Eminescu povesteste, intr-un cadru de basm, iubirea stranie dintre Astrul serii si prea frumoasa fata de imparat - poveste care izvoraste din adancul nesatiu de iubire al poetului si rezervele acelui dor nemarginit, care nu l-a parasit niciodata, indreptandu-i mereu privirile catre firmament si eternitate.

Primele sapte strofe, care cuprind imaginile de baza ale poemului, ne-o arata pe aceasta prea frumoasa fata de imparat, visatoarea si melancolica, contempland Luceafarul, seara de seara, de la fereastra dinspre mare a castelului. La randu-i, Luceafarul, care "rasare si straluce pe miscatoarele carari" ale apelor, in fiecare seara, privind "spre umbra negrului castel", o indrageste si se lasa tot mai mult coplesit de dorul fetei de imparat.

Strofele urmatoare infatiseaza, intr-un peisaj unduitor, purtator de reverii, puternica iubire ce se infiripa intre Luceafar si prea frumoasa fata de imparat.

Partea a doua a poemului urmareste idila dintre fata de imparat, pe care poetul o numeste Catalina, si pajul Catalin, staruind, mai cu seama, asupra usurintei cu care se stabileste legatura sentimentala dintre acestia, priviti ca exponenti ai lumii inferioare.

Astfel, in timp ce Luceafarul strabate imensitatile ceresti in zborul lui spre Dumnezeu, pajul Catalin, "baiat din flori si de pripas" se apropie cu indrazneala de Catalina si o imbie degraba intr-un ungher cu dragostea-i vicleana. Catalina, desi s-ar parea ca poarta inca in inima ei un dor nestins pentru Luceafar, nu-l indeparteaza pe Catalin, ba, pana la urma, cedeaza staruintelor acestuia, care o castiga, desi dragostea lui nu are nimic din profunzimea si maretia iubirii Luceafarului.

Catalina, coplesita de nostalgie, ii vorbeste si acum lui Catalin despre iubirea ei arzatoare pentru Luceafarul de sus, pe care il intelege si-l doreste, dar la inaltimea caruia nu se va putea ridica niciodata

Sagalnicul Catalin, ademenind-o cu insistentele lui voluptoase, ii infrange totusi visul si dorul de Luceafar.

Partea a treia a poemului proiecteaza calatoria Luceafarului in Cosmos, prin sferele cereti, spre Dumnezeu, pentru a-i cere dezlegarea de vesnicie.

Zborul indraznet printre constelatii al Luceafarului este de o maretie uluitoare. Aripile-i cresc la dimensiuni uriase si-n drumul lui de fulger neintrerupt ratacitor printre stele, ca un gand purtat de dor, vaile Haosului se umplu de lumini ce izvorasc de pretutindeni, ca la-nceputul lumii

Demiurgul, dupa ce il asculta cu ingaduinta, numindu-l acum Hyperion, cauta, apoi, uimit de rugamintea-i, sa-l convinga de zadarnicia hotararii lui, aratandu-i mai intai prapastia ce-i desparte pe nemuritori de micimea si vremelnicia muritorilor. Hyperion face insa parte din insasi fiinta Demiurgului, iar acesta ar insemna sa se anihileze pe el insusi, in ipostaza in care i-ar admite ruga. Ceva mai mult - Demiurgul il sfatuieste staruitor pe Hyperion sa renunte la gandul lui desert, caci de vesnicie nu-l poate dezlega, iar moartea nu i-o poate darui.

Ca sa-l convinga mai usor, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre Pamant si sa vada cu ochii lui ce-l asteapta acolo, printre oamenii obisnuiti, care dureaza-n vant deserte idealuri.

Cea de-a patra parte a poemului, ultima, revine, astfel, cu desfasurarea faptelor pe Pamant. La indemnul Demiurgului, Hyperion isi indreapta privirile in jos si, in asfintit de seara, el zareste pe Pamant, intr-un crang, sub umbrarul teilor, in lumina lunii, pe Catalina, imbatata de amor, alaturi de vicleanul muritor Catalin.

Vazandu-l stralucind din nou pe Cer, Catalina nu se sfieste sa impartaseasca acum Luceafarului fericirea ei efemera si-l roaga, coplesita de nostalgie, s-o inteleaga si sa coboare pe-o raza in codru, ca sa-i lumineze, de asta data, norocul.

Dezamagit profund de tot ce vede si aude, Luceafarul nu mai tremura acum ca-n alte dati in codri si pe dealuri si nu mai cade ca-n trecut, ci, ramanand in inaltul Cerului, el raspunde Catalinei sfidator, dar si cu dureroasa resemnare, pecetluindu-si, in acelasi timp, cu mandrie insingurarea vesnica in nemurire

Pornind de la propria lui experienta de viata, Eminescu dezbate in Luceafarul problema geniului in termenii lui Schopenhauer, dar, cunoscuta fiind structura lui si formatia lui filozofica, el o rezolva la nivelul epocii sale, mai precis la nivelul perioadei in care incepe elaborarea poemului.

Luceafarul - adica Hyperion, cum e numit in partea a doua a poemului - reprezinta, in ascensiunea lui meditativa, insusi geniul poetului, cu care se confunda, destinul lor fiind acelasi. Creatorul de geniu fara noroc se detaseaza ca o imagine perfect conturata, in cadrul structurii estetice, care caracterizeaza poemul. El infatiseaza cele doua valente esentiale, si pururi solicitate, ale creatorului romantic - capacitatea de cunoastere si setea nemasurata de iubire.

Simbol al geniului, al omului superioritatii spirituale depline, Luceafarul, Hyperion, desi chinuit de o pasiune mistuitoare pentru fata de imparat, Catalina - fiinta obisnuita - are, totusi, o comportare titaniana. Ideea de la care pleaca Eminescu este aceea ca geniul, inaltandu-se in sfere spirituale oricat de inalte, nu poate trai izolat si, prin urmare, el aspira la apropierea, la comuniunea cu lumea obisnuita. Luceafarul, purtat de o astfel de aspiratie, se desprinde din sferele lui ceresti ca sa renasca de doua ori in chipul unui tanar de o frumusete demonica, pentru a cuceri iubirea fetei de imparat. Mai mult decat atat - el doreste sa-si transforme iubita intr-o stea si s-o ridice in lumea lui, in sferele lui ceresti. Zadarnica ii ramane insa incercarea, caci fata de imparat nu-l poate urma, dar ii cere, de vrea sa-l indrageasca, sa coboare el din sferele lui inalte, pe Pamant, sa renunte astfel la nemurire si sa devina muritor ca si ea.

Drama Luceafarului, a lui Hyperion - adanca si fara de seaman - izvoraste din neputinta de a-si realiza aspiratiile, data fiind prapastia care exista intre idealul sau superior si marginirea lumii inconjuratoare.

Iubirea lui Hyperion pentru fata de imparat nu cunostea insa limite si se desfasoara la nivelul trasaturilor morale caracteristice omului superioritatii spirituale depline. In marturisirea iubirii sale, Hyperion dovedeste solemnitate si maretie morala, pe care le pun in lumina nu numai cele doua renasteri succesive, ce concretizeaza apriga lui dorinta de viata, de apropiere, dar si culmea incordarii active pe care o atinge setea lui nespusa de iubire, prin hotararea de a renunta la nemurire, acceptand, astfel, in cele din urma, insasi ideea sacrificiului total.

Luceafarul isi ia, astfel zborul spre Demiurg, ca un fulger neintrerupt sau ca un gand purtat de dor. Identificat cu hotararea Luceafarului, poetul infatiseaza zborul in sus prin imensitatile spatiale ale Cerului intr-o suita de imagini de o uluitoare forta artistica. Ajungerea Luceafarului la Demiurg imbraca forma unei caderi phatoniene, dupa cum nemaipomenita ni se pare aceasta intuire a contractiei timpului intr-un zbor de lumina, intr-un fulger neintrerupt.

Hotararea Luceafarului de a renunta a nemurire de dragul fecioarei pamantene concretizeaza conceptia poetului despre iubire, privita ca un ideal superior, ca o inalta aspiratie care nu poate fi atinsa si realizata decat prin credinta, prin devotament si sacrificiu. Rugamintea pe care Hyperion o adreseaza Demiurgului de a-l transforma intr-un muritor simbolizeaza nu numai puterea de sacrificiu a omului superior, dar si actul de nesupunere, de razvratire fata de ordinea existenta si fata de fauritorul si aparatorul ei - care este Demiurgul insusi. Dragostea lui de viata, dorinta geniului de a trai in mijlocul colectivitatii umane se desprind limpede din gestul de suprema renuntare a Luceafarului la nemurire.

Demiurgul, surprins de ruga lui Hyperion, cauta sa-l convinga insa ca renuntarea la vesnicie nu este posibila, intrucat Hyperion este una cu insasi fiinta eterna a Demiurgului - acesta invederandu-i puterile divine, domnia lumii, sau vorbindu-i ca unui egal.

Abia insa cand Demiurgul il indeamna sa priveasca pe Pamant si sa vada ce il asteapta acolo, Hyperion se trezeste din zadarnicul sau vis de dragoste pentru o muritoare si se hotaraste sa ramana mai departe in lumea lui "de sus", in cercul seninatatii lui tragice. Titan al sferelor siderale, egal cu sine insusi, fixat in destinul si in locul lui "de sus", coplesit acum de o melancolie impersonala, Hyperion elimina din sufletul sau orice resentiment si, in echilibrul pe care si-l restabileste prin revenirea din criza lui dionisiaca, cuvintele ce-i marturisesc renuntarea nu mai rasuna nici de amaraciunea dezamagirii, nici de sarcasmul din alte creatii ale poetului, nici de tristetea intunecata a gandului care iscodeste stramba alcatuire a lumii. Intr-o asemenea situatie, straduinta lui de a face inteles si urmat nu mai apare umilita, iar privirile lui raman acum indreptate contemplativ spre tariile vesnice ale Cerului.

Complexitatea morala a Luceafarului - Hyperion este, asadar, uluitoare.

Dar si fata de imparat, Catalina, intrupeaza un caracter complex, in planul vietii pamantenilor. In primul rand, pentru ca, intocmai cum Luceafarul aspira la implinirea iubirii sale cu o muritoare, tot astfel Catalina aspira la iubirea deplina cu cel de sus, de care se simte vrajita, aspira la implinirea acestui ideal, aspira la o viata superioara. Asadar, si Catalina isi are drama ei. Drama Catalinei izvoraste, insa, din ciocnirea acestei nobile aspiratii cu conditia ei de muritoare, cu firea ei pamanteasca, marginita, care nu-i ingaduie sa se ridice la inaltimea lui Hyperion.

Visatoarea fecioara craiasa inca fara nume, in prima parte a poemului, poetul denumind-o simplu o prea frumoasa fata - se zbate intre dragostea ei pentru Luceafar si teama de strania lui infatisare. Ea il vede cand ca pe un mort frumos cu ochii vii, cand ca pe un strain la vorba si la port, cand ca pe un demon de neinteles. Subliniind, ea insasi, distanta ce-o separa de Luceafar si, in egala masura, potrivirea ei cu pajul, Catalina inca isi mai intoarce privirile si ruga, cu nostalgie, spre Luceafar, ca spre o lume a visurilor ei. Fata cere, de fapt, Luceafarului sa-si sacrifice nemurirea, adica sa devina muritor, sa prinda chip pamantesc, ca ea. Cerandu-i renuntarea la nemurire, ea ii cere, de fapt, viata, manifestare, intrupare concreta si deplina, ii cere caldura iubirii adevarate. Adica, sa inceteze a mai fi acel mort frumos cu ochii vii.Ii cere sa fie, sa existe, ca ea si ca altii. caci eu sunt vie, tu esti mort si ochiul tau ma-ngheata.

Deosebirea de esenta dintre fata de imparat, Catalina, si Luceafar, caruia ii cere supremul sacrificiu, este evidenta. Caci, in timp ce Luceafarul, manat de neistovita sete de implinire a iubirii lui, se indreapta spre Demiurg pentru a-i cere sa-l dezlege de nemurire - geniul, ca si Luceafarul, traind in lumea astrilor, in afara intereselor individuale - zbuciumul Catalinei nu tine mult, conditia ei telurica determinand-o sa-si daruiasca, intre timp, inima unui muritor cu soarta ingemanata. Neputand sa se ridice la inaltimea unui ideal, desi vrea sa se transporte pe planul unei existente superioare, Catalina se impaca, pana la urma, cu o iubire pamanteasca obisnuita, lipsita de orice sens superior.

Demiurgul - principiul si izvorul suprem al lumii si al ordinii universale - arata lui Hyperion planul si sensurile existentei lui inalte si nemuritoare. El simbolizeaza ideea de armonie imuabila a Cosmosului, iar prin raspunsul lui la ruga lui Hyperion, Eminescu isi marturiseste mai clar decat oriunde in economia generala a poemului, viziunea lui despre structura statica si ierarhica a lumii. Demiurgul reprezinta gandirea creatoare, gandirea rece, lucida, opusa aspiratiei determinata de reverie. Menirea sa este aceea de arata necrutator adevarul obiectiv, de a demonstra si a demasca.

Ultimele faze ale elaborarii poemului scot in evidenta faptul ca Eminescu acorda o atentie nemasurata valorificarii sursei initiale folclorice si fondului vechi de cuvinte ale limbii noastre, imputinand considerabil numarul neologismelor, in cristalizarea materiei, a celor mai inalte valori muzicale, picturale, poetice, arhitectonice, subliniate in succesiunea, aparent atat de simpla, a versurilor. Forma definitiva a poemului pastreaza un numar foarte redus de neologisme: amor, anin, demon, distrasa, haos, himeric, divina, nimb, palid, sfera, repaos etc. Poetul izbutind o adevarata performanta in realizarea grandioasa a acestei alegorii, cu sensuri filozofice, multiple si permanente, in 98 de strofe, numarand 392 versuri si numai 1908 de cuvinte, dintre care 1688 sunt de origine latina.

Folosind nebanuite intuitii ale fanteziei poetice, in revarsarea lirica a sufletului sau, dincolo de densitatea luminoasa a imaginilor, a atator epitete morale si fizice, metafore, comparatii si expresii specific romanesti, populare sau eminesciene, poetul recurge in Luceafarul, in procesul de concentrare e expresiei, la simplitatea clasica a versurilor, care-i ingaduie succesiunea rapida de amanunte descriptive si de idei polarizate in jurul temei fundamentale.

Versurile, uneori incarcate de sensuri ca niste aforisme, sunt grupate in strofe catrene, cu perioade iambice de 8+7 silabe, apropiate de ritmul baladelor.

Astfel, prin nobletea ideilor si profunzimea sentimentelor, prin adancimea filozofica si indrazneala atitudinii, prin umanismul lui arzator, prin forta de sugestie si splendoarea neobisnuita a sintagmelor - Luceafarul lui Eminescu - creatia de o structura singulara a poetului, ce ni se dezvaluie in uluitoare sclipiri de imagini - se inscrie intre valorile absolute cele dintai si dintotdeauna, ale marii poezii universale.

Glossa:

Poemul GLOSSA a aparut in anul 1883 si incheie activitatea lirica a lui Mihai Eminescu constituindu-se ca o profunda meditatie filozofica.
Opera lui Mihai Eminescu se incadreaza unui romantism tarziu asimiland experientele clasicismului si patriotismului.
Universul sau liric cuprinde teme precum:
- cea a timpului (timpul subiectiv uman, timpul obiectiv, al omului de geniu care aspira spre absolut si timpul universal; - tema naturii si a iubirii, cele doua aspecte fiind consubstantiale deoarece cadrul natural nu este un simplu decor ci devine o stare de spirit. De asemeni in opera lui Eminescu apar patru tipuri de iubire: cea idilica (paradiziaca) - 'Dorinta', 'Lacul'; iubirea demonica cu motivul strigoiului, al dublului; iubirea elegiata caracteristica ultimei etape de creatie - 'Pe langa plopii fara sot
- meditatia sociala si tema istorica cu motive precum mitul Daciei, al etnogenezei - 'Scrisoarea a III-a';

- tema folclorica se regasete la toate nivelurile createi - 'Luceafarul' care are la baza basmul muntenesc 'Fata in gradina de aur', 'Revedere', 'Ce te legeni';
- tema filozofica si anume aspiratia omului de geniu catre absolut.
- ultima este conceptia creatorului despre arta si rolul ei. Artele poetice eminesciene sunt: 'Epigonii', 'Numai poetul', 'Criticilor mei'.
 
Semnificatia titlului
Termenul 'glossa' are doua acceptii: una provine din limba greaca iar cealalta din latina unde termenul inseamna explicatia data pe marginea unui text. In Evul Mediu la curtile spaniole glossa devine specie a genului liric cu forma fixa. Alte poezii cu forma fixa sunt: sonetul, rondelul si gazelul.

Tema
Este filozofica si cuprinde adevaruri general valabile formulate cu o mare putere de abstractizare a ideilor.

Compozitia
Poezia cu forma fixa e alcatuita din o strofa tema sau strofa nucleu care va fi reluata cu ordinea inversa a versurilor in finalul textului. Pe langa aceste doua strofe fiecare vers tema va fi explicat, glossat intr-un numar egal de strofe.

Surse de inspiratie filozofica:
- filozofia stoica, reprezentata prin Zenon, Seneca, Marc Aureliu;
- filozofia antica hindusa. in cadrul caruia exista motivul 'lumea ca teatru', dar preluat de Emincscu din cugetarile suedezului Oxenstierna ;1583-1654);
- vechile scrieri romanesti, intre care 'invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie' (sec.XVI), poemul 'Viata lumii' al lui Miron Costin, 'Psaltirea in versuri tocmita' a lui Dosoftei, precum si operele lui Dimitrie Cantemir, de la care poetul preia motivul 'fortuna
labil is';
- filozofia lui Schopenhauer, conform careia Regizorul lumii ca teatru este 'viata' universala, forta oarba, ademenitoare, asemenea unui 'cantec de sirena' ('Ca un cantec de sirena/ Lumea-nlinde lucii mreje; ).
Poezia 'Glossa ' a fost publicata in 1883, in primul volum de versuri al marelui poet Mihai Eminescu "Glossa" este o poezie cu forma fixa si caracter gnomic; numarul strofelor fiind determinat de cel al versurilor. Fiecare strofa comenteaza cate un vers din "strofa mama", pe care il ia drept concluzie, iar ultima strofa prezinta versurile din strofa initiala insa in ordine inversa.

Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care ofera invataminte oamenilor, pe baza autocunoasterii si experientei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare, continand adevaruri universal-valabile, deci incontestabile. Maximele, sentintele simt scurte si lapidare, concise si exprimate de un singur vers.Tema filozofica a 'Glossei' este conditia omului in raport cu timpul.
Prima strofa este strofa de baza a poeziei si este alcatuita din opt versuri si contine adevaruri universal-valabile exprimate concis, grupan-du-se ca sens si cate doua. dar avand destula substanta filozofica fiecare vers in parte.

Primul vers semnifica trecerea ireversibila a timplui, al doilea repetabilitatea evenimentelor ce compun viata umana, al treilea recomanda discernamantul in cantarirea valorilor morale ale propriei vieti,al patrulea indeamna la meditatie asupra vietii, deoarece sufletul omului este alcatuit din speranta si temeri (versul al cincilea); timpul este efemer pentru om, toiul in viata sa este trecator ('Ce e val ca valul trece'), de aceea, chiar daca tentatiile vietii sunt multiple, ele sunt amagitoare si omul trebuie sa le domine cu delasare superioara si ratiune.Asadar, prima strofa porneste
de la ideea scurgerii implacabile a timpului pentru om si ajunge la ratiunea care trebuie sa-l conduca pe om in viata.

Strofa a-II-a inglobeaza alte motive baroce precum dedublarea care se sustine prin versurile "Tu aseaza-te deoparte / Regasindu-te pe tine", aceasta idee find preluata din filosofia lui Epictet, Zenon, Marc Aureliu si Socrate. Este sugerata din nou efemeritatea vietii "Multe trec pe dinainte / In auz ne suna multe", iar interogatia retorica "Cine tine toate minte / Si ar sta sa le asculte" este refuzul unei cunoasteri bazate pe experienta.

Strofa a-III-a se leaga mai mult de gandirea prezenta in upanisade. O varianta a strofei a-III-a aparuta in manuscris poarta amprenta gandirii budiste "Toate mor spre a se naste / Si se nasc spre a strabate / Cercul ce nu-l pot cunoaste / Toate-s vechi si noua toate". Aproape aceeasi idee se regaseste si in "Dhammapada" "Omul care are taria mintii e pur ca apa netulburata dintr-un lac si nu trece prin cercul nasterilor si al mortii" (VI, 6).
Tema cunoasterii este sustinuta prin motivul eternei alergari zadarnice care sugereaza incercarea de a da un sens invartirii pe loc: "Nici incline a ei limba / Recea cumpana-a gandirii / Inspre clipa ce se schimba / Purtand masca fericirii". In directia filosofiei lui Platon, eul liric este constient ca atat cunoasterea esentiala cat si cunoasterea de sine ramane mereu o pura si utopica "gnotti seauton", deviza omului superior. Pentru a accede la Cunoastere, viata trebuie sa fie dominata de ratiune, de "Recea cumpana-a gandirii". De aceea iluzia fericirii este exclusa intrucat la fel ca si viata ea este relativa, trecatoare, amagitoare, ea apare si dispare intr-o clipa ingreunand intelesul eternitatii.

Strofa a-IV-a prezinta imaginea lumii ca teatru (theatrum mundi) "Privitor ca la teatru / Tu in lume sa te'nchipui", avand ca punct de plecare filosofia lui Schopenhauer. In aceasta directie Epictet scria "Nu uita ca esti un actor intr-o drama aleasa de cineva mai mare decat tine. Vei juca putin daca drama ce ti-ai ales e scurta; mai mult daca ti-ai ales o drama lunga. Datoria ta este sa joci frumos rolul primit, dar alegerea nu e a ta". Omul de geniu este indemnat sa manifeste indiferenta fata de masa amorfa de indivizi comuni, a caror aspiratii se situeaza in imediat ducand o platitudine existentiala. Versurile "Joace unul si pe patru / Totusi tu ghicive-i chipu-i" ilustreaza motivul mastii. Ideea sustinuta este cea potrivit careia indiferent de tertipurile de care va incerca omul comun sa se foloseasca, omul de geniu va remarca mereu adevarata intentie a aceastuia intrucat este capabil sa faca dinstinctie intre aparenta si esenta. Totodata apare si dorinta izolarii "Tu in colt petreci in tine", trasatura importanta a filosofiei budiste "Lumea este o boaba de spuma este ca un miraj. Prostii se pierd in ea, dar intelesul ramane detasat". (op.cit. XIII, 4). Geniul este nevoit sa duca o viata bazata pe ratiune si cunoastere, el va lua aminte din greselile oamenilor comuni pentru a-si fauri o conduita perfecta "Si-ntelegi din a lor arta / Ce e rau si ce e bine".

Strofa a V-a valorifica ideea schopenhaueriana a prezentului etern, ale carui doua valente sunt trecutul si viitorul: 'Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete/ ()/ Tot ce-a fost ori o sa fie/ in prezent le-avem pe toate'. Omul trebuie sa mediteze asupra efemeritatii sale in lume, asupra faptului ca pentru el timpul este trecator si ireversibil, iar trecutul si viitorul devin zadarnicie daca nu ai discernamant si-ti irosesti viata cu nimicuri: 'Dar de-a lor zadarnicie/ Te intreaba si socoatc.'

Strofa a VI-a reia ideea ca viata c o scena, lumea e un teatru, iar oamenii sunt adori, adevar valabil de mii de ani, schimbandu-se numai interpretii: 'Alte masli, aceeasi piesa/ Alte guri, aceeasi gama'. Tot un adevar etern este si faptul ca oamenii sunt veseli si tristi: 'Si de mii de ani incoace/ Lumea-i vesela si trista; Nu trebuie sa-ti faci iluzii ca poti infaptui idealuri, dar nici nu trebuie sa te Ierni pentru a aspira la ele, pentru ca 'Amagit atat de-udese/ Nu spera si nu ai teama.'

Strofa a VII-a sta sub imperiul timpului trecator si ireversibil, de aceea omul nu trebuie sa spere ca va pulea schimba ceva in curgerea fireasca a existentei umane. Cu accente satirice, dar si cu scepticism, Eminescu exprima cateva reguli de conduita, prin care omul poate depasi neiinplinirile inerente, provocate de mediocritatea societatii: 'Nu spera cand vezi miseii/ La izbanda facand punte Te-or intrece nataraii,/De ai fi cu stea in frunte;'. Sfatul omului de geniu este acela de a 'nu te prinde lor tovaras', pentru ca ei vor disparea definitiv odata cu scurgerea timpului, deoarece 'Ce e val, ca valul trece'.

Strofa a VIII-a cuprinde sfaturile poetului privind atitudinea fata de meschinariile lumii, de ipocrizia oamenilor, prin care esti indemnat sa nu le lasi atras de tentatiile vietii, de aspectele ei trecatoare, amagitoare, chiar daca 'Te momeste in varteje'. indemnul lui Eminescu este sa te strecori pe alaiuri, sa eviti cu inteligenta mizeriile societatii si, dominai de ratiune, 'Nu baga nici chiar de seama,/ Din cararea ta afara/ De te-ndeamna, de te cheama'.

Strofa a-IX-a contine motto-ul din versiunea initiala a poemului "Zica ce vor, zica / Ce-mi pasa!". Atalaxia inteleasa ca izolare in singuratatea creatoare este singura care poate sa-l salveze pe creator. Ideea poetica isi gaseste corespondenta in gandirea hindusa "Proslavit e omul care s-a eliberat din toate lanturile si a renuntat la toate dorintele". Calmul, detasarea si nepasarea fata de micimea vietii cotidiene marcheaza o atitudine potrivita unui arhat "budist".

Ultima strofa este strofa-tema, scrisa in ordinea inversa a versurilor, capatand profunzimi filozofice prin faptul ca, in enumerarea maximelor, se porneste de la un precept esential pentru existenta umana si anume de la ratiune, care trebuie sa guverneze omul in intreaga sa viata.
Asadar, daca esti rational ('Tu ramai la toate rece'), chiar daca esti atras de tentatiile, de nimicurile vietii ('De te-ndeamna de te cheama), sa stii ca totul este trecator in lumea asta ('Ce c val, ca valul trece'), asa ca sa nu speri ca poti realiza idealuri, totusi sa nu te temi ca ai fi neputincios ('Nu spera si nu ai teama'), sa Iii mereu atent si sa discerni valorile morale ale existentei ('Te intreaba si soeoate/ Ce e rau si ce e bine'), deoarece numai astfel vei invata din experienta vietii, chiar duca omul este efemer prin scurgerea ireversibila, implacabila si ciclica a timpului: ('Toate-s vechi si noua toate:/ Vreme trece, vreme vine.').

Scrisoarea I:

SCRISOAREA I este un poem filozofic cu o structura romantica, scris de Eminescu, aparut pentru prima data in "Convorbiri literare" la 1 februarie 1881. In totalitatea ei, ea este mai mult o meditatie asupra existentei pe tema fortuna labilis din Memento mori.
Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structura romantica. El abordeaza in cadrul mai larg al relatie omului de geniu cu timpul si societatea omeneasca in genere, tema nasterii, evolutiei si a unei previzibile stangeri a sistemului cosmic.
Motivul central al celor cinci Scrisori il constituie soarta nefericita a omului de geniu in raport cu timpul in care traieste si cu societatea meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre ideal.
in 'Scrisoarea I', geniul este intruchipat de savant (omul de stiinta), in 'Scrisoarea II', omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), in 'Scrisoarea III', el este omul politic. in 'Scrisoarea IV' si 'Scrisoarea V', poetul satirizeaza profanarea sentimentului de iubire intr-o lume incapabila de a depasi interese meschine.
'Scrisorile' sunt, asadar, o unitate de gandire si de creatie in care poetul devine sarcastic si vehement in ilustrarea contrastului dintre ideal si real, poemele fiind satire ascutite izvorate dintr-o inalta constiinta civica si artistica, dintr-un autentic patriotism eminescian.
Initial, ''Scrisorile" s-au numit 'Satire', insa Titu Maiorescu le-a schimbai numele. Ca specie literara, 'epistola' sau 'scrisoarea' a fost abordata inca din vechime de Horatiu, ale carui 'Epistole' l-au fascinat pe Minai Eminescu inca din timpul audierii cursurilor in perioada studentiei la Viena. In literatura romana, aceasta specie fusese cultivata inainte de catre Costache Conachi si Grigore Alexandrescu, in versuri, si de Costache Negruzzi, in proza. Eminescu duce acesta specie literara la desavarsire.
Tema poeziei. 'Scrisoarea I' este un poem filozofic, de factura romantica, ilustrand conditia omului de geniu, in ipostaza savantului, in raport cu timpul, societatea in general si eu posteritatea, surprinzand - totodata - in tablouri grandioase    geneza si stingerea Universului.
Sursele de inspiratie filozofica: care stau la baza meditatiei in acest poem le constituie, mai intai, filozofia indiana, pe care exegetii o explica prin pasiunea poetului pentru limba sanscrita. Minai Eminescu a studiat 'Poemul naturii' de Lucretiu, in care viziunea asupra nasterii Universului consta in miscarea atomilor in vid. Stingerea soarelui si a Universului este byroniana, iar aceea a identitatii omenirii din versul 'Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate', reproduce gandirea lui Heraclit.
Pentru Eminescu, notiunile de timp si vesnicie sunt antitetice, dupa cum gandirea lui Schopenhauer sustine ca eternitatea este o negatie a timpului.
De asemenea, intr-un manuscris eminescian au fost gasite note ce inregistrau teoria cosmogonica sustinuta de Kant si Laplace.
Cu certitudine, Eminescu se inspira din mitologia populara romaneasca privind facerea lumii, care sustine ideea ca samburele creator a luat nastere dintr-un vartej de spuma de pe suprafata marii aflate intr-un intuneric fara margini.
'Scrisoarea I' este un poem cosmogonic, motiv ce se regaseste si in alte poezii ('Rugaciunea unui dac', 'Memento mori', 'Gemenii'), precum si in proza 'Sarmanul Dionis'.
'Scrisoarea I' este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre existenta, dar si o satira eu accente elegiace privind soarta nefericita a omului de geniu in societatea contemporana si in raport cu eternitatea.
Structura poemului. Compozitional, 'Scrisoarea I' poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei.

In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. In opzitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omnireienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in aceasta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual 'doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare', si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii 'ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate'.

In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Aceasta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creeaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii palate si cetati si de aici 'in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti !'. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul il infatiseaza intr-o serie de ipostaze de la rege pana la sarac, de la geniu pana la neghiob, de la tanarul preocupat de buclele sale si negustorul ce-si numara bogatiile, pana la batranul dascal care cerceteaza necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriana si anume identitatea in fata mortii: 'Desi trepte deosebite le-au iesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !'.

Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il pune insa in antiteza|antiteza cu individualizarile anterioare: 'Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic'.

Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e 'vis al nefiintei', al hoonului initial care se poate reinstaura. Si aici ca si in Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetatorului de a gandi cosmogonia, in opozotie cu mercantilismul si, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la 'miscatoarea marilor singuratate', la taramuri, neschinaria omului comun.

Atat in tabloul genezei cat si in acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi 'vin din sure vai de haos' in forma de uriase roiuri, scapate din franele luminirii planetele se arunca rebele in spatii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Batranul dascal intrevede sfarsitul prin racirea soarelui si pierderea fortei lui de atractie pana ce 'Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie'. Dupa aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflectie.

Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in, lumea semenilor sai. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: 'Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate'(dupa textele indice ). Framantarea vointelor marunte se loveste de inexorabilul destin al timpului ireversibil: 'Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?/ Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.'. Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia rau voitoare a invidiosilor: 'Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada'. Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingamfari a filistinului, izvoraste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va pune la 'cantar' peste un veac, cel mult 'aticismul', eleganta limbii, 'in vro nota prizarita sub o pagina neroada'. In cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta (si nepasarea) comoditatea si seaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la 'biografia subtire', careia-i vor gasi 'pete multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant'. Pentru ca 'Astea toate te apropie de dansii Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o'.

In partea a cincea (145-156) se revine la motivele initiale; contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii: 'Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!'.
Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.
''imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin cateva trasaturi:
- naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de elemente vechi, populare, regionalisme si arhaisme folosite: 'gene ostenite', 'ceasornicul', 'suflu-n lumanare', 'feresti', 'osebite', 'raboj', 'prizarita', 'colb';
-   expresia  intelectualizata  este  prezenta,  mai  ales, in tabloul comogonic, unde Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, 'pe cand fiinta nu era, nici nefiinta' trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: 'stapanul fara margini peste marginile lumii'; De asemenea, sunt prezente expresii  livresti   :   'precum  Atlas  in  vechime', 'microscopice' popoare', 'ne succedem generatii;
* Viziunea antitetica asupra lumii, realizata prin antiteza specifica poetilor romantici:
- antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
-  antiteza ideatica: 'unul cauta-n oglinda' - 'altul caua in lume
- antiteza la nivelul vocabularului: 'fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi', 'viitorul si trecutul'; prin derivare: 'fiinta nu era, nici nefiinta';
* lipi tetele   morale   si   ornante   construiesc   un   fundal   descriptiv corespunzator sentimentelor poetului: 'miscatoarea marilor singuratate', 'galbenele file', 'batranul dascal', 'timpul mort', 'ironica grimasa', 'universul cel himeric';
*  Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: 'precum Atlas in vechime', 'ca si spuma nezarita', 'ca o mare far-o raza';
*  Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica deopotriva: 'luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie', 'codru-ascund in umbra stralucire de izvoara', 'timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie';
*  Metaforele sunt numeroase cu si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: 'Lima sortii', 'colonii de lumi pierdute', 'musti de-o zi', 'din ungherul unor crieri';
*  Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. in prima parte a poemului, rima este feminina (silabe neaccentuate), iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici absolut inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza 'mititel/el', 'adanca/inca', 'recunoasca-l/dascal', 'iata-l/Tatal'.

Lucrarea a declansat foarte multe comentarii erudite si filozofice pe marginea ideilor ei generale. Faptul era de asteptat, avand in vedere ca 'Scrisoarea I' propune o cosmigonie cu radacini indepartate in 'Imnul creatiei' din Rig-Veda, si cu implicatii mai noi de cultura izvorate din lectura schopenhaueriana ale poetului.