Poezia iubirii si a naturii la Mihai Eminescu: Floare Albastra, Lacul, Pe langa plopii fara sot

Poezia iubirii si a naturii

Floare Albastra:

Poezia FLOARE ALBASTRA a aparut in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare.
Poezia are ca motiv 'floarea albastra', un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luind chipul iubitei si tulburind inima eroului.

Motivul 'florii albastre' mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja.
. Desi nu s-a gasit nicaieri o insemnare facuta de Eminescu despre imprumutarea acestui motiv literar, (George Calinescu sustine ca este imposibil ca poetul roman sa nu fi avut cunostinta de existenta acestuia in literatura germana, cu care a intrat in contact in timpul studiilor de la Viena si Berlin.

Motivul titlului . 
Motivul 'Florii albastre' se intalneste la romanticul german Novalis si semnifica la acesta implinirea iubirii ideale dupa moarte, intr-o alta lume, candva, cu speranta acestei impliniri. in literatura italiana, in poezia lui Leopardi, motivul 'Florii albastre' sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei.
La Eminescu motivul 'florii albastre' semnifica aspiratia spre iubirea ideala posibila, proiectata in viitor, dar si imposibilitatea implinirii cuplului, idee imbogatita de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a doua lumi diferite, din care fac parte cei doi indragostiti. O alta interpretare pe care critica romaneasca a dat-o acestui motiv literar este aceea a 'Florii de nu-ma-uita', simbol al credintei autohtone ca iubirea implinita ramane mereu in amintirea, in mintea si sufletul omului indragostit.
Poezia 'Floare albastra' face parte din tema iubirii si a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii de dragoste, aceasta creatie este imbogatita cu profunde idei filozofice, care vor capata desavarsire in poemul 'Luceafarul'.

Tema poeziei
O constituie aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se poate implini, idee exprimata de ultimul vers al poeziei: 'Totusi este trist in lume'.

Structura poeziei
Poezia este alcatuita din patru secvente lirice, doua ilustrand monologul liric al iubitei, iar celelalte doua monologul lirico-filozofic al poetului.
In primele trei strofe apare domeniul cunoasterii, de la geneza ('intunecata mare') pana la un intreg univers de cultura ('campiile Asice') si creatie ('piramidele-n-vechite'). Cea de-a treia strofa sugereaza izolarea acestui vast spirit care nu isi poate realiza idealurile in lumea telurica. Reflectiile din strofa a 4-a presupun consimtamantul vremelnic al poetului la chemarea iubirii: 'eu am ras, n-am zis nimica'. Concluzia este, in final, raportata la intreaga existenta a poetului: 'Si te-ai dus dulce minune / Si-a murit iubirea noastra'. Repetitia 'Floare-albastra! floare-albastra!' subliniaza intensitatea trairii, generata de contrastul dintre iluzie si realitate.
In plan terestru, iubita este vicleana, ademenitoare: 'Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul / Mi-oi desface de-aur parul sa-ti astup cu dansul gura'. Epitetele 'frumoasa', 'nebuna', 'dulce', cuprinse in versuri exclamative, exprima exuberanta sentimentului, specifica liricii de tinerete.
Invitatia la iubire se realizeaza intr-un cadru rustic, ce aminteste de pastelurile lui Alecsandri, dar si de 'Sara pe deal' sau 'Dorinta'.

Limbajul este direct si familiar, conferind poeziei un ton sagalnic, intim: 'Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?', 'S-apoi cine treaba are?'. Pornind de la forme populare: 'Mi-oi desface', 'Sa-ti astup', se ajunge la efecte de ordin artistic rafinat, ca in inversiunile: 'de-aur parul', 'albastra-mi dulce floare'.
Strofa a patra este monologul liric al poetului in care se accentueaza superioritatea preocuparilor si a gandirii sale, prevestind finalul poeziei, lubita este 'mititica' si, desi poetul recunoaste ca 'ea spuse adevarul', se desprinde o usoara ironie privind neputinta lui de a fi fericii cu acest fel de iubire, enuntata cu superioritatea omului de geniu: 'Eu am ras, n-am zis nimica'.
Monologul liric al iubitei, incepe printr-o chemare a iubitului in mijlociii naturii, ale carei elemente specifice liricii eminesciene (codrul, izvorul, vaile, stancile, prapastiile) sunt in armonie desavarsita cu starile indragostitilor

De remarcat faptul ca iubita isi face un scurt autoportret, din care reiese si emotia intalnirii ('Voi fi rosie ca marul Mi-oi desface de-aur parul').
Ulcea izolarii cuplului de indragostiti de restul lumii, idee intalnita si in alic poezii erotice, este accentuata si in aceste versuri ('Caci va fi sub palarie'; 'Grija noastra n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?').

Arta iubirii este descrisa de fata prin gesturi tandre, mangaietoare, ademenitoare ('Te-oi tinea de dupa gat'; 'Ne-om da sarutari pe cale').
Ultimele doua strofe constituie monologul liric al poetului, incarcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumusetea si perfectiunea fetei este sugerata de versul 'Ca un stalp eu stam in luna! iar superlativul 'Ce frumoasa, ce nebuna' sugereaza miracolul pe care il traise poetul in visul sau pentru iubita ideala. Punctele de suspensie aflate inaintea ultimei strofe indeamna la meditatie privind implinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizata.

Moartea iubirii sugereaza neputinta implinirii cuplului, intrucat cei doi apartin a doua lumi diferite. Penultimul vers, repetitia simbolului iubirii absolute ('floare albastra') semnifica tanguirea, tristetea si nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-si implini idealul.

Ultimul vers, 'Totusi este trist in lume!', a starnit numeroase controverse, polemica invartindu-se in jurul lui 'totusi' sau 'totul', intrucat manuscrisul poeziei nu s-a gasit. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, care argumenteaza faptul ca acest 'totusi' este specific simtirii eminesciene care, chiar daca este melancolic si sceptic, in poeziile lui lasa mereu o raza de speranta pentru viitor, prin proiectarea sentimentului intr-un candva, intr-un timp nedefinit. Nu poate, de asemenea, sa fie atat de categoric, de ferm in afirmatia sa pentru intreaga lume si sa exprime cu atata precizie tristetea omenirii, prin adverbul atat de definitiv 'totul', avand in vedere si faptul ca aspiratia spre iubirea absoluta este o trasatura definitorie numai pentru omul de geniu. Procedee artistice:

Poetul foloseste un limbaj familiar, expresii, cuvinte, locutiuni populare: de mi-i da o sarutare, s-apoi cine treaba are; forme de viitor popular: de mi-i da, te-ai tine, voi cerca.
Marea majoritate a epitetelor sunt ornante: prapastia mareata, trestia cea lina.
Cuvantul dulce este folosit cu diferite functii gramaticale (adjectiv, adverb) si stilistice: dulce minune, dulce floare, dulce netezindu-mi parul.
Contrastul dintre cele doua moduri de a intelege viata este redat si la nivel lexical si stilistic: tot ceea ce defineste domeniul de cuprindere al poetului sugereaza spiritualul: ceruri nalte, intunecata mare; tot ceea ce defineste modul de intlegere a fetei sugereaza realitatea vietii.
Poezia depaseste limitele unei poezii de dragoste, implicand conditia omului de geniu.
- epitete: 'de-aur parul', 'albastra, dulce floare';
- comparatii: 'Voi fi rosie ca marul', 'Dulci ca florile ascunse';
- personificari: 'izvoare plang in vale';
- prozodia:, versificatia este trohaica, masura de 7-8 silabe, iar rima imbratisata, uneori asonanta (caldura-gura; frunze-ascunse);
- expresii populare: 'de nu m-ai uita incalte', 'Nime-n lume n-a s-o stie';
'Floare albastra este nu numai o poezie de dragoste, ci si o meditatie cu rezonante asupra aspiratiei catre absolut in iubire, intrucat Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este motivul fundamental al intregii sale creatii romantice.

Lacul:

Tema poeziei este dorinta arzatoare a indragostitului de implinire a iubirii ce ramane doar un vis neimplinit.

Eminescu imagineaza in poezia "Lacul" o intalnire cu fiinta iubita care este pentru el unica si ideala.

Prima strofa a poeziei prezinta o imagine feerica a lacului incarcat cu flori de nufar. Lacul apare apoi personificat si vibreaza impreuna cu poetul.

Strofa a doua cuprinde motivul asteptarii, infatisat insa ca posibilitate. Tot ca posibilitate este prezentat si gestul tandru al imbratisarii. Apoi este marcata prezenta fiintei iubite. Prezenta fiintei iubite este marcata prin pronumele personal "ea", care sugereaza o iubire ideala.

Strofele a III-a si a IV-a cuprind visul de iubire al poetului, generat de starea de asteptare si de singuratate. Poetul isi imagineaza un anumit scenariu al implinirii visului de iubire avand senzatia de ireal, de vis.

In strofa a V-a visul ia sfarsit, iar eul liric se trezeste la o realitate trista si dureroasa, deoarece totul a fost in zadar. Poetul dezamagit, trist si singur ramane in acelasi decor, dar mai putin dinamic si luxuriant.

Imaginea cadrului natural in care are loc intalnirea dintre cei doi indragostiti este realizata prin epitetele cromatice "lacul albastru", "nuferi galbeni", care realizeaza imagini vizuale ce sugereaza armonie, limpezime, claritate, seninatate, lacul fiind asemenea unei oglinzi in care urmeaza sa se reflecte atat lumea exterioara, cat si cea interioara.

Folosirea personificarii:"Tresarind in cercuri albe/El cutremura o barca" face ca lacul sa vibreze impreuna cu poetul prin preluarea zbuciumului sau sufletesc.

Trairile interioare ale indragostitului sunt surprinse in diferite momente: al asteptarii, al visului, si al trezirii la realitate.

Prin repetitiile: "Parc-ascult si parc-astept", autorul sugereaza motivul asteptarii.

Pentru a prezenta motivul asteptarii poetul foloseste verbe la modul conjunctiv: "Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept".

Senzatia de ireal, de vis este reliefata prin folosirea verbelor la modul conjunctiv: "sa sarim", sa scap", sa scape", "sa plutim", "sune". iar imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive care sunt realizate prin metafore si epitete, care sugereaza un sunet lin, domol. Epitetul personificator in inversiune blandei lune" - sugereaza o imagine vizuala. De asemeni sunt folosite metafore cu rol personificator: "inganati de glas de ape", "vantu-n trestii lin fosneasca", "unduioasa apa sune", prin care evidentiaza armonia intregii naturi.

Epitetul: "singuratic", verbele: "suspin, "sufar", prezinta sfarsitul visului.

Trezirea din vis la realitate se face grafic prin prezenta punctelor de suspensie.

Imaginea vizuala din final "lacul cel albastru/Incarcat cu flori de nufar" reia simetric, cu mici modificari, pe cea din prima strofa si nu mai are stralucirea si consistenta cromatica a celei dintai, ea sugerand tristetea apasatoare din sufletul indragostitului.

Dispunerea modurilor verbale indicativ prezent la inceputul si sfarsitul poeziei si conjunctiv prezent in strofa a II-a, a III-a si a IV-a delimiteaza realitatea de starea de visare.

Muzicalitatea interioara a versurilor este realizata prin aliteratii care contin repetarea silabei "sa" ( "sa sarim"), a consoanei "s" ("sa-mi scape") si asonante care sunt realizate prin accentuarea vocalei "a": "unduioasa apa", "galben" si "incarca".

Armonia versurilor este realizata de ritmul trohaic, rima de tip "abcb", in care rimeaza numai versurile al doilea si al patrulea si masura de 8 silabe.

Armonia poeziei sugereaza armonia intregii naturi care diminueaza tristetea si singuratatea eului liric.Poezia "Lacul" a fost publicata la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare". Ea apartine genului liric in care predomina exprimarea unor stari sau a unor     sentimente ale eului liric.

Pe langa plopii fara sot:

'Pe langa plopii fara sot' e o poezie a tristetii, a destramarii iubirii, a ; pierderii sperantelor in dragoste ca sentiment inaltator. Plopii, 'fara sot', evoca, intr-o prima
secventa, de doua strofe, o poveste de dragoste neimplinita, din vina fiintei iubite, singura care , nu a inteles intensitatea sentimentelor poetului: 'Pe langa plopii fara sot/ Adesea am trecut;/ Ma cunosteau vecinii toti -/ Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tau ce stralucea/ Privii atat de des lume toata-ntelegea -/ Tu nu m-ai inteles.'

Poezia se construieste, inca de aici, pe temeiul gradatiei ascendente, al amplificarii, pe de o parte, a dragostei poetului, pe de alta, in paralelism perfect, a neintelegerii fiintei adorate, care rateaza sansa unei mari iubiri. Semnificativ este spatiul in care se consuma sentimentul erotic. Suntem departe de caile nepatrunse ale naturii, de adancimea codrului protector, cu proiectia trairilor lirice la scara cosmica, incadrabile in inefabilul unui spirit universal. Peisajul este aici citadin, conventional, el insusi inadecvat nemuritoarelor povesti de iubire. Femeia indragita se remarca prin absenta, fiind doar banuita ca se afla dincolo de un hotar impenetrabil, figurat mai intai, in peisaj, prin 'plopii fara sot', apoi prin geamul 'ce stralucea', ce nu dezvaluie, prin reflectare catre exterior, mai mult decat in sonetul 'Stau in cerdacul tau', nimic din atmosfera misterioasa a interiorului, din intimitatea acestuia.
in secventele urmatoare, poezia ia de altfel o tonalitate intens meditativa, inaltandu-se la consideratii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme in genere cunoscute din alte poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din 'Luceafarul', ar fi dorit 'o soapta de raspuns', 'o zi din viata', chiar implinirea sublima a unei singure clipe de iubire: 'O ora sa fi fost amici,/ Sa ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O ora, si sa mor.' insasi fiinta iubita ar fi urcat in sfera superioara a astrilor, unde 'in calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins', ar fi invins timpul ireversibil, dobandind trasaturile ideale ale arhetipului feminin, 'Un chip de-a pururi adorat/ Cum nu mai au perechi/ Acele zane ce strabat/ Din timpurile vechi.'
Culminatia sentimentului, in acelasi timp punctul cel mai inalt al gradatiei, care ia de acum o linie descendenta, se justifica printr-o iubire ce angajeaza, in sens mitic, toate generatiile de stramosi, intreaga mostenire genealogica a speciei: 'Caci te iubeam cu ochi pagani/ Si plini de suferinti Ce mi-i lasara din batrani/ Parintii din parinti.'
intoarcerea in prezent destrama intregul miraj al iubirii, coborata din spatiile idealitatii: 'Caci azi le semeni tuturor/ La umblet si la port,/ Si te privesc nepasator/ C-un rece ochi de mort.' Clipa astrala a marii iubiri, nepamantene, a fost definitiv pierduta: 'Tu trebuia sa te cuprinzi/ De acel farmec sfant Si noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pamant.