Postmodernism

Postmodernism

Postmodernismul este termenul de referinta aplicat unei vaste game de evolutii in domeniile de teorie critica, filozofie, arhitectura, arta, literatura si cultura. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depasesc sau sant o reactie a modernismului. Daca modernismul se considera pe sine o culminare a cautarii unei estetici a iluminismului, o etica, postmodernismul se ocupa de modul in care autoritatea unor entitati ideale (numite metanaratiuni) este slabita prin procesul de fragmentare, consumerism, si deconstructie. Jean-Franois Lyotard a descris acest curent drept o "mefienta in metanaratiuni" (Lyotard, 1984). In viziunea lui Jean-Franois Lyotard, postmodernismul ataca ideea unor universalii monolitice si in schimb incurajeaza perspectivele fracturate, fluide si pe cele multiple.

Un termen inrudit este postmodernitatea, care se refera la toate fenomenele care au succedat modernitatii. Postmodernitatea include un accent pe conditia sociologica, tehnologica sau celelalte conditii care disting Epoca Moderna de tot ce a urmat dupa ea. Postmodernismul, pe de alta parte reprezinta un set de raspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la conditia postmodernitatii.

Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma "postmodernist"), utilizat pentru a descrie conditia sau raspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinta la arhitectura postmoderna, literatura postmoderna, cultura post

Definitii posibile ale postmodernismului

In eseul sau From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context, ^[1] criticul american Ihab Hassan listeaza cateva ocurente si contexte in care termenul a fost folosit, inca inainte sa devina atat de popular:

• John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, in anii 1870-1880, cu sensul de Post-Impresionism.
• Federico de Ons, 1934, (postmodernismo) cu sensul de reactie impotriva dificultatii si experimentalismului poeziei moderniste.
• Arnold J. Toynbee, in 1939, cu sensul de sfarsit al ordinii Vestului burghez, cu radacini in secolul al XVII-lea.
• Bernard Smith, in 1945, cu sensul de miscare a realismului socialist in pictura.
• Charles Olson, in anii 1950-1960.
• Irving Howe si Harry Levin, in 1959 si 1960, pentru a semnifica declinul culturii moderniste inalte.

Alti specialisti indica studiul lui Charles Jencks, The Language of Postmodern Architecture (1977), ca figurind printre primele opere care au dat termenului sensul folosit in ziua de azi. In Statele Unite ale Americii, dezbaterea in jurul termenului 'postmodernism' incepe in anii 70 ai secolului XX, daca luam doar in considerare faptul ca Ihab Hassan isi publica eseul, The Dismemberment of Orphaeus, in 1974. Studiul esential al lui Fredric Jameson Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism, a aparut zece ani mai tirziu, in 1984.

Nucleul acestui studiu a fost publicat intr-o alta forma, cu titlul Postmodernism and the Consumer Society, in acelasi an, in New Left Review, dupa cum marturiseste insusi autorul in prefata unui alt volum de articole. Alte doua carti foarte populare in Romania, sunt studiul Lindei Hutcheon The Politics of Postmodernism si Postmodernist Culture a lui Steven Connor. Aceste lucrari au aparut in Romania, prin hazard obiectiv, in 1989. La condition postmoderne, cartea francezului Jean-Franois Lyotard , publicata in 1979, este esentiala si consemneaza ruptura totala fata de filozofia premergatoare.

Scurta incursiune in istoria postmodernismului

Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atatea definitii ale curentului cati teoreticieni exista. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este intarita de un ethos al anti etichetei. Chiar daca cineva i-ar formula o definitie, un filosof postmodern ar dori sa o deconstruiasca si pe aceea. Cronologia postmodernismului incepe in anul 1920 odata cu emergenta miscarii dadaismului, care propunea colajului si accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importanta, mai importanta decat opera insasi. Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existentialismul, care plasa centralitatea naratiunilor individuale drept sursa a moralei si a intelegerii. Cu toate acestea abia la sfarsitul Celui de-al doilea Razboi Mondial, atitudinile postmoderne au inceput sa apara.

Ideea centrala a postmodernismului este ca problema cunoasterii se bazeaza pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar daca este diversificat si polimorfic, incepe invariabil din chestiunea cunoasterii, care este deopotriva larg diseminata in forma sa, dar nu este limitata in interpretare. Postmodernismul care si-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorica anti-iluminista, a argumentat ca rationalitatea nu a fost niciodata atat de sigura pe cat sustineau rationalistii si ca insasi cunoasterea era legata de loc, timp, pozitie sociala sau alti factori cu ajutorul carora un individ isi construieste punctele de vedere necesare cunoasterii.

Pentru a te salva din acest construct al cunoasterii a devenit necesara critica ei, si astfel sa-i deconstruiesti cunoasterea afirmata. Jacques Derrida argumenta ca singura aparare in fata inevitabilei deconstructii a cunoasterii, sistemelor de putere, ce se numeste hegemonie ar trebui sa se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se numeste 'logocentrism'. In loc sa-ti bazezi cunoasterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoasterii a fost privita ca fiind generata de jocul liber al discursului, o idee cu radacini in teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Aceasta subliniere a permisivitatii jocului liber in contextul mai larg al conversatiei si discursului duce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipularii textuale, referintelor sau tropilor.

Inarmati cu acest proces al chestionarii bazelor sociale ale acestei asertiuni, filosofii postmoderni au inceput sa atace unitatea modernismului si a acelei unitati cu radacini in Iluminism. Deoarece Modernismul a facut din Iluminism o sursa centrala a superioritatii sale asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat in mod indirect asupra Modernismului insusi

moderna, filosofie postmoderna. Poate cel mai izbitor exemplu al acestui scepticism se gaseste in operele teoreticianului cultural francez, Jean Baudrillard. In eseul sau, Simulations and Simulacra, Jean Baudrillard a recunoscut ca realitatea sociala nu exista in sens conventional, dar ca a fost inlocuita de un proces fara sfarsit de producere de simulacre. Mass-media si celelalte forme ale productiei culturale de masa genereaza constant procese de re-apropriere si re-contextualizare ale unor simboluri culturale sau imagini in mod fundamental deplasand experienta noastra de la "realitate" la o "hyperealitate". Potrivit acestei tendinte, e semnificativ ca inceputurile arhitecturii p. m. nu e considerata construirea unei cladiri mari ci distrugerea proiectului modernist de case creat de Pruitt-Igoe.

Postmodernismul este reticent in fata pretentiilor unora ca sunt detinatorii secretelor adevarului, eticii, sau frumosului care au radacini in orice altceva decat perceptia individuala sau constructia de grup. Idealurile utopice ale adevarurilor universal aplicabile sau estetice lasa loc unor petit recits locale, descentrate sau provisionale, care in loc sa se refere la adevaruri universale sau la alte idei sau artifacte culturale, ele insele fiind subiecte ale interpretarii sau reinterpretarii. Adevarul poate fi inteles daca toate conexiunile sunt perpetuu amanate niciodata neputand sa atinga un punct al cunoasterii care ar putea fi numite adevar. Aceasta subliniere asupra constructiei si a consensului este adesea folosita pentru a ataca stiinta, vezi spre exemplu celebra afacere Sokal.

Postmodernismul este folosit si in sens foarte larg desemnand cam toate curentele de gandire de la sfarsitul secolului XX, dar si realitatile sociale si filosofice ale perioadei. Criticii marxisti considera in mod polemic faptul ca postmodernismul este un simptom al "capitalismului tarziu" si al declinului institutiilor si apoi a statului natiune. Alti ganditori afirma ca postmodernitatea e reactia naturala la transmisii mediatice si societate. Abilitatea cunoasterii de a fi copiata la nesfarsit opreste incercarile de a constringe interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloace simple, cum ar fi productia unei opere. Din aceasta perspectiva scolile de gandire etichetate drept "postmoderne" nu se impaca deloc cu timpul lor din moment ce polemici sau certuri apar trimitand spre schimbarea bazelor cunoasterii stiintifice catre un consens al oamenilor de stiinta cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai ca o constientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada moderna si cea post-moderna.

Domenii de manifestare

Postmodernismul are manifestari in multe discipline academice sau ne-academice cum ar fi campul filosofiei, teologiei, dar si in arta, arhitectura, film, televiziune, muzica, teatru, sociologie, moda, tehnologie, literatura, si comunicatii sunt puternic influentate de ideile si tendintele postmoderne. Crucial pentru negarea acestor sperante a fost folosirea unchiurilor non-ortogonale la cladiri in operele lui Frank Gehry, iar schimbarea in domeniul artistic ar putea fi exemplificata prin tendinta introducerii minimalismului in arta si muzica. Postmodernismul in filosofie se autodenumeste critical theory; el domina si controleaza procesul de construire al identitatii in mass media.

De remarcat ca termenul "post-modern" tinde sa fie folosit de critici, iar "postmodern" de catre sustinatori. Cauza ar putea fi faptul ca adjectivul postmodern este considerat un simbol si intelesul sau( asa cum ar fi acesta obtinut prin simpla analiza lingvistica) ar putea fi ignorat. Postmodernismul a fost identificat drept o disciplina teoretica la inceputul anilor 80, dar ca o miscare culturala a aparut cu ani buni inainte. Momentul de cotitura dintre modernism si postmodernism este dificil de stabilit, daca nu chiar imposibil.

Unii teoreticieni resping de la bun inceput faptul ca o asemenea distinctie ar exista, afirmand ca postmodernismul, pentru toate afirmatiile sale de fragmentare si de pluralitate, ar fi doar o parte componenta a cadrului mai larg, supra integrator al modernitatii. Filosoful german Jrgen Habermas este un puternic aparator al acestei teze. Ceea ce ridica o noua problema: este secolul XX o perioada compacta, sau trebuie divizat in alte doua epoci distincte?

Postmodernismul in literatura

In anumite privinte, se poate spune ca literatura postmoderna nu se raporteaza la cea moderna, pe masura ce isi dezvolta sau rafineaza stilul si devine constienta de sine si ironica. Impreuna, literatura moderna si postmoderna reprezinta o ruptura de realismul de secol XIX, unde naratiunea descrie un fir epic tratat dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub raportul personajului, cele doua literaturi exploreaza subiectivismul, renunta la realitatea exterioara, pentru a examina stari interioare de constiinta (exemplu modernist fiind "fluxul constiintei" in maniera Virginiei Woolf sau a lui James Joyce). In plus, si literatura moderna si cea postmoderna exploreaza fragmentarismul in narare si constructia (exemplele moderniste, sunt Virginia Woolf, operele dramaturgului suedez August Strindberg sau ale autorului italian Luigi Pirandello).

Spre deosebire de literatura postmoderna, creatia moderna a considerat fragmentarea si extrema subiectivitate drept expresii ale unei crize existentiale, ale unui conflict interior. In schimb, literatura postmoderna evita aceasta criza. Personajele torturate si izolate, anti-eroii lui Knut Hamsun sau Samuel Beckett, lumea de cosmar al lui T.S. Eliot din Tara pierduta fac loc in scrierile postmoderne unor naratiuni deconstruite si auto-reflexive din romanele scrise de John Fowles, John Barth, sau Julian Barnes. Intre timp, operele unor autori cum ar fi David Foster Wallace, Don De Lillo, Paul Auster sau Thomas Pynchon in Gravity's Rainbow, satirizeaza societatea paranoida a modernismului, nascuta din iluminism.

Literatura romana postmoderna

Postmodernismul s-a declansat in literatura romana in a doua jumatate a anilor saizeci si continua sa existe pana in zilele noastre. Problematica delimitarii acestui curent, recunoscut pentru dificultatea de a primi o definitie unica, implica nevoia de raportare la o directie literara opusa desfasurata sincron, anume modernismul. In cultura romana, regimul politic a favorizat opere care sa continue directia modernista manifestata in perioada interbelica, in schimb musamalizand creatiile autorilor interesati de o estetica noua, de avangarda. De aceea, literatura postmoderna s-a desfasurat pana la sfarsitul anilor optzeci in mod subteran, materializandu-se in activitatea mai multor grupuri si cenacluri literare. Din 1990, s-au publicat multe dintre operele cenzurate in deceniile anterioare; noile creatii reflecta direct schimbarea regimului politic in Romania catre unul permisiv.

Definitia postmodernismului. In literatura romana

Postmodernismul, afirma Ovid S. Crohmalniceanu, e "monstrul de la Loch Ness al criticii contemporane", tot mai multi insi declara ca l-au vazut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui infatisari descriptii absolut diferite. Este greu, daca nu imposibil, de impacat punctele de vedere ale teoreticienilor si mai cu seama de a le reduce la doar cateva principii. Caci zonele in care liniile ce deseneaza harti atat de diferite, se intersecteaza, nu sunt prea numeroase. Iata totusi cateva puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizati comentatori romani ai fenomenului.

In proza, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau romanul; trecerea de la proza auctoriala la proza autoreflexiva; predilectia pentru fragment si o noua relatie cu cititorul, afirma Eugen Simion. Poezia postmoderna - considera Nicolae Manolescu - isi imprumuta criteriul poeticului din aceea moderna, cu deosebide ca se arata mult mai ingaduitoare in preferintele si in idiosincrasiile ei.^{[necesita citare]} Epoca postmoderna nu inventeaza cu adevarat o noua poezie, asa cum inventase epoca moderna. Monica Spiridon il considera in schimb doar un mit cultural si nimic altceva.^{[necesita citare]} Mircea Cartarescu, dimpotriva, accentueaza latura autobiografica, realista, orala si prozaizanta a curentului. Ion Bogdan Lefter evidentiaza legaturile dintre postmodernism si experimentul literar romanesc din anii '60-'70. Pe langa toate acestea postmodenismul mai inseamna joc, combinatie, ironie, retorica, eliberarea fanteziei si imprumutarea limbajului familiar, dar si ingenioase constructii din "prefabricate". Iar lista trasaturilor ar putea fi amplificata.

Grupuri literare postmoderne romanesti

• Grupul oniric s-a constituit prin anii '64 de catre Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintila Ivanceanu si Dumitru Tepeneag, carora li s-au adaugat ulterior Virgil Mazilescu, Vintila Ivanceanu, Daniel Turcea s.a. Vag apropiat de literatura onirica romantica, dar mai ales de estetica suprarealista, a fost rapid interzis de cenzura comunista. Dumitru Tepeneag s-a refugiat la Paris unde traieste si azi, iar ceilalti au fost marginalizati.

• Scoala de la Targoviste se refera la un grup de prozatori intre care Radu Petrescu, Costache Olareanu si Mircea Horia Simionescu - numit astfel pentru ca ei s-au intalnit la scoala in Targoviste; numai Mircea Horia Simionescu era originar din Targoviste - ale caror trasaturi, recunoscute chiar de ei, sunt subiectivitatea, hazardul si jocul.

• Cenaclul de luni, al studentilor din Centrul Universitar Bucuresti, condus de Nicolae Manolescu, a reprezentat nucleul bucurestean al poeziei noii generatii, numita si generatia '80 sau generatia in blugi. A fost infiintat in anul 1977 si desfiintat in 1984 de secretariatul P.C.R. al Universitatii, care il considera subversiv. Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie Aer cu diamante de Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru si Ion Stratan, publicata in 1982 si Cinci cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur si Alexandru Musina, aparuta in 1983.

• Cenaclul Junimea, al studentilor din Facultatea de Filologie din Bucuresti, din anii saptezeci si optzeci, condus de criticul Ovid S. Crohmalniceanu. Volumul cult al grupului este Desant '83 (1983) care contine proza scurta scrisa de saisprezece tineri debutanti (Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Craciun, Mircea Cartarescu s.a.).

• Cenaclul Litere, condus la sfarsitul anilor nouazeci de poetul Mircea Cartarescu, care a dat mai multe promotii de poeti si prozatori tineri.

Scriitori postmoderni de limba romana

S-a remarcat la noi in mod deosebit generatia deceniului noua, reprezentatii ei fiind porecliti "optzecisti". Dintre cele mai cunoscute nume, ii amintim pe:

• prozatorii Ioan Mihai Cochinescu, Gheorghe Craciun, Razvan Petrescu, Stefan Agopian, Dumitru Radu Popa, Sorin Preda, Mircea Cartarescu, Cristian Teodorescu, Ioan Lacusta, Nicolae Iliescu, George Cusnarencu, Mircea Daneliuc, Ioan Grosan, Bedros Horasangian, Mircea Nedelciu, Stelian Tanase, Adriana Bittel, Vasile Andru, Florin Slapac, Alexandru Vlad, Daniel Vighi, Nicolae Stan
• poetii Elena Stefoi, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Nichita Danilov, Romulus Bucur, Florin Iaru, Matei Visniec, Alexandru Musina, Magdalena