Realism obiectiv. Analiza psihologica "Romanul e o lume noua, nascuta din lumea subconstienului meu." - Prolog la o poetica a romanului obiectiv rebrenian

Realism obiectiv. Analiza psihologica "Romanul e o lume noua, nascuta din lumea subconstienului meu."     - Prolog la o poetica a romanului obiectiv rebrenian

In Dupa razboi, Garabet Ibraileanu scria: "Pana acuma, am avut incercari, uneori izbutite, de roman psihologic ori istoric, dar n-am avut romanul balzacian, pentru ca viata unei tari mici impartita in caste, unde fiul lua de obicei locul tatalui, viata stagnanta, viata de repetitie, n-a fost favorabila pentru aparitia acelui repertoriu de fapte care e romanul social. O alta cauza a fost pur literara. Literatura romana nu era coapta pentru acest gen superior."

Ideea este reluata si de M. Ralea, in Perspective, pretinzand o societate diferentiata "in care orice om e in felul lui o individualitate". Astfel ca romanul nu putea aparea la noi inainte de savarsirea acestui proces. La noi locul romanului a fost tinut de povestirea si nuvela scurta. Astfel ca romanul romanesc de dinainte de 1920, fie el psihologic, istoric, liric, sau sentimental, nu ar fi putut avea, in conditiile unei societati fara structuri precise si stabile, notele unui adevarat roman documentar, realist si social. Pompiliu Constantinescu, in Cateva consideratii asupra romanului romanesc, e de o cu totul alta parere: "Romanul romanesc e prin excelenta social, ilustreaza o succesiune de momente din evolutia societatii la care individul se adapteaza prin amoralitate, constituind categoria psihica si sociala a parvenitului, sau, cand e invins, prin exces de sensibilitate si individualism pasiv, zugraveste categoria opusa, a dezadaptatului."

Mai mult, in viziunea sa "Eroul tipic al romanului autohton e un simbol social: invariabil in functie de mediu, e diagrama lui biologica. In sufletul lui descifram nu complicatiile omenescului, caci fenomenul fizic aproape se compune si se descompune, dupa normele mecanicii sociale, intre mimetism sau inadaptare. El nu lupta cu fortele interne proprii; conflictul cu ambianta ii absoarbe toata energia, fie ca va cadea invins, fie ca va triumfa () Dinu Paturica ne intereseaza prin procesul ascensiunii sale sociale pasiunea lui Paturica lumineaza nu generalul omenesc ci mersul societatii, intr-un moment de tranzitie."

Dupa parerea sa, categoria sociala prevaleaza asupra celei psihice, situatie intalnita atat la Duiliu Zamfirescu, cat si la Sadoveanu. Astfel romanul romanesc ar fi, in opinia acestuia, social si aproape deloc psihologic (caci lipseste o deplina autonomie interioara a personajelor de mediul lor social). Acesta face doar un inventar de evenimente si ne documenteaza mai putin asupra omului in general, decat asupra mersului societatii.

Revenind la creatia lui Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu vede in aparitia romanului Ion sfarsitul acestei controverse privitoare la autenticitatea romanului romanesc. In viziunea criticului, aparitia lui Ion rezolva o problema (samanatorismul confundat cu taranismul) si curma o controversa (Ion reprezentand o evolutie si fata de lirismul samanatorist sau de atitudinea poporanista si fata de eticismul ardelean, constituind o data istorica in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice). Lovinescu isi argumenteaza afirmatiile prin modul in care obiectivarea este realizata prin acest roman:

a) tehnica romanului, formula lui Ion nu e o formula nici actuala, nici comoda; ea e, totusi, formula marilor constructii epice: formula ciclica a zugravirii, nu a unei portiuni de viata, ci a unui vast panou curgator de fapte invalmasite (ce se perinda aproape fara inceput si fara sfarsit, fara o necesitate apreciabila, deci fara o finalitate), zugravire nu printr-o selectie de elemente simple, ci printr-o ingramadire de imponderabile. E o metoda fara stralucire artistica, fara stil, cu mari "primejdii" (cea mai amenintatoare e banalitatea), dar care ne da impresia vietii in toate dimensiunile ei, nu izolata pe planse de studiu, ci curgatoare si naturala; formula realizata rar in toate literaturile si pentru prima data la noi in Ion.

b) Obiectul de studiu, tema romanului Ion, este viata sociala a Ardealului care, desi inchisa in celula unui sat, este zugravita in intreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pana la candidatul de deputat si la mediul administratiei unguresti, cu o fauna bogata in exemplare variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase, romanul se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale, al unui erou - Ion.

c) Personajul: realism si simbol. Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune inteligenta ascutita, o viclenie, o vointa imensa: nimic nu-i rezista in fata ogorului aurit de spice, e cuprins de betia unei inalte emotii si vrea sa-l aiba cu orice pret. Cum dragostea devine si ea o arma, prinsa la mijloc, in epica lupta pentru pamant dintre Ion si socrul sau, Vasile Baciu, Ana e o tragica victima. In lupta omul nobil si milos dispare, pentru a nu lasa decat fiara. In psihologia lui Ion, scriitorul apeleaza, intr-o masura oarecare, la simplificarea artei clasice, reducandu-l la instinctul principal. In sufletul lui Ion exista o lupta intre "glasul pamantului" si "glasul iubirii", dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Sufletul sau este in realitate unitar: simplu, frust, masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu ferocitate; prin gesturi voluntare si incapatanate, conditia lui umila se topeste in imensitatea simbolica a creatiei. Desi simbolic, impasibilitatea scriitorului ii subliniaza realitatea: eroul merge, astfel, pana la crima, pentru a se umaniza apoi in liberul joc al unor actiuni, pe care nu le determina nici o intuitie sau rezerva; e o forta ce se destinde prin virtutea legilor ei interioare si pe care scriitorul nu o infraneaza, nu o grabeste. Dar daca in Ion se simte poate, dupa cum am spus, vointa de a crea o figura simbolica, in toti ceilalti eroi - atat de numerosi - sunt pastrate cu rigurozitate legile obiectivitatii (sunt oameni mijlocii, priviti fara nici un fel de pasiune, fara ura sau dragoste, in meritele si slabiciunile lor, alternate in acelasi individ, dupa imprejurari, oportunisti cei mai multi, oameni smulsi din umanitatea inconjuratoare).

Avand intelegerea, tactul, autoritatea si deschiderea necesara, Lovinescu recunoaste in Rebreanu pe creatorul romanului romanesc modern: "Ion e cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane () eroul - un erou stendhalian."[i] In fata unui roman ca Ion, criticul isi exprima fara ocolisuri entuziasmul: ".bucuria de a ma afla in fata celei mai mari creatiuni epice romane."[ii]

In acelasi spirit, Pompiliu Constantinescu vede in Ion : "Vointa nuda dincolo de bine si de rau manata de fatalitatea iubirii tot atat de oarbe ca si instinctul de proprietate[iii]". Si tot el, caracterizand metoda din Ion afirma: "Romancierul priveste parca printr-un ochi de sticla incolora si de refractie fara iluzii, o realitate valorificata prin simpla transcriere neemotionala."[iv].

Vorbind de acelasi roman Perpessicius il vede ca o "vasta fresca () in care semnificatie sociala, analiza sufleteasca, personaje perfect caracterizate, pasiuni se impletesc. dau acea impresie neta de dominatie a materiei, de proiectie obiectiva, de profunda multiplicitate."[v]

Dupa aparitia lui Ion, scriitorul paraseste, temporar, formula creatiei obiective prin ingramadire de imponderabile, pentru a explora formula analizei psihologice intr-un roman bine inchegat, bine primit de public, si asezat de critica in acelasi plan cu Ion, este vorba de Padurea spanzuratilor. Acest roman nu pune in realitate, cu dezvoltari si variatiuni, decat problema intelectualului ardelean in fata razboiului cu fratii din Regat.

Punctul de plecare al conversiunii sufletesti al lui Apostol Bologa s-ar putea spune ca este neinsemnat (constiinta ii spune ca si-a facut datoria, dar "ochii omului de sub streang" il urmaresc si ii risipesc argumentele).

Invadat de o criza de misticism, simte nevoia sa imbratiseze lumea intreaga, "sa planga de bucurie si sa imparta lacrimile cu toti oamenii, simtind in sufletul sau pe Dumnezeu, precum sufletul sau se simtea in Dumnezeu."

Tot ce urmeaza, toate actiunile lui Bologa nu mai pleaca dintr-o deliberare constienta, nici macar dintr-o reactie patriotica, ci dintr-un substrat inconstient, dintr-o obsesie religioasa si umanitara, dintr-o dorinta de iubire si de eliberare.

"Padurea spanzuratilor, cel mai bun roman psihologic roman, in sensul studierii evolutive a unui singur caz de constiinta", pentru E. Lovinescu inseamna studiul "metodic alimentat de fapte precise si de incidente si impins dincolo de tesatura logica in adancurile inconstientului (.) Cazul lui de constiinta se zbate mai mult in cadrul imcompatibilitatii morale si omenesti."[vi]

Camil Petrescu considera Padurea spanzuratilor: "un roman construit dupa traditia marilor romane (.) Domnul Rebreanu incearca procedee periculoase uneori (cliseul artificial al realismului) dar cartea se impune prin proportii, prin documentare si prin compozitie."[vii] Iar Tudor Vianu releva ca romanul "este construit in intregime pe schema unei obsesii, dirijand destinul eroului din adancimile subconstientului"[viii], autorul devenind aici "un analist al starilor de subconstienta, al invalmasirilor de ganduri, al obsesiilor tiranice."[ix]

Cu un talent atat de incontestabil de a zugravi realitatea, totusi una din caracteristicile scriitorului este tendinta de a se ocupa si de fortele imateriale ce conduc lumea. Ii mai ramanea astfel scriitorului sa se indrepte spre speculatia metafizica, iar E. Lovinescu considera ca: "Desi expresia cugetarii sale este, in genere, cenusie, greoaie si materiala (.) Rebreanu a iesit cuviincios din speculatia metafizica si cu succes din partea realista a incercarii sale."[x]

Critica vremii apreciaza ca onorabil rezultatul incercarii scriitorului de a ne purta prin Adam si Eva. Interesul cartii, mai presus de realizarea efectiva, rezida, dupa P. Constantinescu, in faptul ca in cuprinsul ei: "autorul si-a impus nu numai o problema estetica, ci insasi problema marelui sau talent."[xi] De asemenea, el considera ca operei anterioare (ale imaginatiei realiste), Adam si Eva le opune o "opera de fantezie pura"[xii], fiind o fictiune absoluta care inlatura raportul cauzal dintre fenomene. Incercarea pare a nu fi reusit, intrucat: "[] intre premisele si concluzia romanului nu se incheaga o opera de fantezie pura, ci sapte povestiri de iubire de natura realista si psihologica, cu viguroase evocari de culoare locala."[xiii] In opinia criticului, cea mai buna este a cincea povestire: "Servilia", deoarece fragmentul din viata romana este reprezentativ prin profunzimea inciziunii psihice a personajelor. In concluzie, ar fi: "diversiunea unui mare talent ce s-a incercat sa iasa din limitele lui naturale."[xiv]

Si criticul Vladimir Streinu recunoaste la Liviu Rebreanu, prin creatia Adam si Eva, "[] unicitatea in cadrele literaturii noastre: permanenta putere de innoire, trecerea la altceva, incat s-ar zice ca intreaga sa cariera de scriitor este o mare si continua prinsoare de a nu se repeta.'[xv] El se deosebeste de ceilalti comentatori prin efortul unei intelegeri din interior, criticul elogiind indepartarea de natura Fara a fi o reusita deplina, Adam si Eva contine totusi fragmente uimitoare de psihologia sadismului si un coplesitor sentiment al trecutului."[xvi] De remarcat ca, in 1942, Liviu Rebreanu va declara: "In orice caz, mie, din tot ce am scris pana acuma, Adam si Eva mi-e cartea cea mai draga. Poate pentru ca acolo e mai multa speranta, daca nu chiar o mangaiere, pentru ca acolo viata omului e deasupra inceputului si sfarsitului pamantesc, pentru ca Adam si Eva e cartea iluziilor eterne."

Romanele lui Rebreanu introduc o sistematizare extrema a datelor realitatii, o esentializare a concretului, urmarind sa scoata pretutindeni la iveala principiul generic, fenomenul primordial. Spre deosebire de multi dintre realistii secolului al XIX-lea, el evita situatiile prea incarcate de detalii, aglomerarea de date particulare, integrandu-se in marea miscare de innoire a formelor literare. Rebreanu aduce tonul epopeic, viziunea solemna si chiar grandioasa a vietii, iar aparitia romanului Ion a fost privita, aproape in unanimitate, de catre critici ca un moment de cotitura in istoria literaturii romane contemporane si ca prima mare creatie obiectiva.

Cultivand realismul obiectiv, a carui modernitate i-o asigura si unda naturalista, purtatoare a unor curenti innoitori, si psihologismul dostoievskian, precum si aspiratia subiacenta spre cifrul simbolic, proiectand asupra marilor drame, eterne si specifice ale romanului o viziune grandioasa si unitara ce dorea construirea unei epopei nationale, Rebreanu a creat efectiv romanul romanesc de observatie sociala si de analiza, dovedindu-se, in linia lui Tolstoi, un exceptional constructor epic, indaruit cu viziunea unui cineast, a unui regizor.

Stapanind cu puteri titanice miscarea vasta a multimilor impinse de impulsuri si de instincte, scriitorul realizeaza in acelasi timp o tipologie variata, ireductibila. Eroii sai nu sunt numai fiinte, simple, inapte de complicatii sufletesti. Ei ne apar diferentiati si, in cateva randuri, cu o bogata viata interioara.

Ni se perinda astfel prin fata tipul ambitiosului inteligent si tenace, al obsedatului, al insului nehotarat, cu vointa deficitara, al confidentului si seducatorului, al fricosului si conformistului; tipul exaltatului si al eroului, al devotatului si al omului de omenie. De fapt, o lume oglindind viata, adica samburele incandescent al operei lui Rebreanu.

Dramele fundamentale: a pamantului, a dragostei si a datoriei, "genezele" ce dezvaluie miracolul "gestatiei", al ivirii pe lume si elementele atat de solide ale artei epice, de o forta uriasa, tintind sa cuprinda totalitatea, ni-l releva inainte de toate pe Creator.