Recitindu-i pe clasici

Recitindu-i pe clasici

Ex.    TRAIND IN CERCUL VOSTRU STRAMT

NOROCUL VA PETRECE,

CI EU IN LUMEA MEA MA SIMT

NEMURITOR SI RECE

O abordare - fie ea si (una) lipsita de orice veleitati, asa cum este si abordarea de fata - a unui text literar si, cu deosebire, a unuia poetic, implica (cu necesitate) luarea in considerare a celor patru coordonate definitorii ale acestuia: retorica, estetica, istorica si metafizica.

Astfel, structura de suprafata a textului evidentiaza, cu usurinta, faptul ca acest catren se constituie, de fapt, din doua distihuri. O asemenea receptare (a textului) este, fireste, sustinuta chiar de nivelul reprezentativitatii (adica, al limbajului nonfigurativ); instrumentarul lexico-gramatical vehiculat de poet configureaza existenta a doua universuri imagistice, fiecare definindu-se prin atribute specifice: pe de o parte, CERCUL, VOSTRU, STRAMT etc., iar pe de alta LUMEA, MEA etc. etc. etc. Multe dintre acestea sunt corelative: CERCUL - LUMEA, VOSTRU - MEA,

VA - MA, PETRECE - SIMT s.a.m.d. Raportul care se creeaza intre ele nu este, insa, unul de sinonimie, ci dimprotriva, unul de antonimie.

Pornind de aici, putem (apoi) observa, la fel de lesne, cum raportul sintactic de coordonare existent intre cele doua distihuri (vers 1 - 2 si, respectiv, 3 - 4) nu este unul de tip copulativ, ci din contra, unul de tip adversativ, exprimat cu ajutorul conjunctiei CI. Iata cum, pornind de la aceste elementare constatari ce tin de nivelul reprezentativitatii, putem patrunde in dimensiunea retorica a textului. Prin aceasta accedem, aproape fara sa vrem, la nivelul figuralitatii (poetice): la acest nivel se impune precizarea ca textul este organizat in jurul unei ample antiteze. Procedeul face parte din recuzita romantica. Odata ancorati in aceasta (noua) coordonata, estetica, a textului, putem oarecum conchide ca - din acest punct de vedere - dominanta pentru textul poetic aflat in atentia noastra, este factura romantica. Iar optiunea unui creator de arta pentru un anumit mijloc de expresivitate nu este catusi de putin aleatorie. Mai exact spus, ea nu este, pur si simplu, expresia unei adeziuni programatice la o anumita formula artistica, ci este infinit mai mult decat atat, si anume este materializarea in plan poetic, plastic, muzical, coregrafic etc., a unui anumit tip de sensibilitate. Aceasta pentru ca, mai inainte de a fi curente artistice, riguros circumscrise istoric, cu manifeste, reviste si poetici proprii, clasicismul, barocul, romantismul, realismul, naturalismul etc. etc., sunt stari de spirit.

INAINTE DE A FI O MISCARE LITERARA, ROMANTISMUL ESTE UN MOD DE VIATA SUFLETEASCA. PRIVIT ASTFEL, ROMANTISMUL A EXISTAT MEREU SI LA TOATE POPOARELE. EL INFATISEAZA UNUL DIN CELE DOUA MARI SENSURI ALE SUFLETULUI OMENESC: ACELA AL ADANCIRII, PE CALEA VISULUI SI A CONTEMPLATIEI, IN LUMEA DINAUNTRU, IN LUMEA INTAMPLARILOR PSIHICE, CELALALT SENS FIIND AL AVANTULUI CATRE LUMEA EXTERIOARA.

(ALEXANDRU PHILIPPIDE - eseul ROMANTISMUL PERMANENT, in volumul STUDII DE LITERATURA UNIVERSALA)

Revenind, putem spune ca antiteza nu face altceva decat sa transpuna in plan poetic tipul de sensibilitate romantica:

INDIVIDUL ROMANTIC ESTE UTOPIA UNUI OM COMPLET ANORMAL (), (EXCEPTIONAL), DEZECHILIBRAT SI BOLNAV, ADICA CU SENSIBILITATEA SI INTELECTUL EXACERBATE LA MAXIM, REZUMAND TOATE ASPECTELE SPIRITUALE DE LA BRUTA LA GENIU.

(GEORGE CALINESCU - eseul CLASICISM, ROMANTISM, BAROC).

Structura prozodica a textului satisface doar partial observatiile lui GARABET IBRAILEANU (din studiul EMINESCU - NOTE ASUPRA VERSULUI). Astfel, masura versurilor (de 6 - 8 silabe) este specifica mai curand operei de tinerete (1870 - 1879) decat celei de maturitate (1879 - 1883) a lui Eminescu:

CAND FONDUL E MAI COMPLICAT, VERSUL ESTE MAI LUNG.

Explicatia pentru o asemenea "exceptie" de la regula generala ar putea fi cautata (tot) in acea COMPLEXITATE SIMPLA despre care vorbea GEORGE CALINESCU.

In schimb, in ceea priveste ritmul iambic, este limpede ca doar acesta se putea armoniza cu un univers ideatic si efectiv de o asemenea complexitate:

IAMBUL, MAI GRAV, MAI INCET (IN MUZICA DURATA ESTE UN MIJLOC DE A REDA TRISTETEA) E METRUL PESIMISMULUI, AL DEPRIMARII, AL ANALIZEI.

(GARABET IBRAILEANU - studiul EMINESCU - NOTE ASUPRA VERSULUI)

Pentru a evidentia valentele artistice deosebite ale ritmului iambic, cea mai convingatoare argumentatie este aceea pe care o ofera chiar poetul intr-o celebra creatie a sa:

VERSUL CEL MAI PLIN, MAI BLAND SI PUDIC,

PUTERNIC IAR - DE-O VREA - E PURURI IAMBUL

(M. EMINESCU - IAMBUL, sonet compus in jurul anului 1878 si ramas in manuscris, aparut postum).

Asadar, in viziunea lui M. Eminescu, iambul este ritmul cu cea mai mare capacitate de sugestie, ritmul care poate naste sentimente, ganduri, trairi puternice, violente, antinomice; de asemenea, iambul are si inegalabile virtuti muzicale, el avand darul sa imprime versului armonie, curgere, fluenta. Altfel spus, muzica sferelor, infinitul fiintei si existentei.

Parafrazandu-l pe GARABET IBRAILEANU (din studiul EMINESCU - NOTE ASUPRA VERSULUI), acestei orchestratii savante pe care o izbuteste (aici) versul scurt si ritmul iambic i s-ar putea gasi si o alta explicatie: versurile acestea sunt (intr-adevar) expresia CATEHISMULUI POETIC eminescian, dar nu a unui catehism pesimist, ci doar a unuia meditativ, filozofic sau (poate), mai bine zis, mitozofic.

Fie si in treacat, putem mentiona (aici) (si) aceasta deschidere spre modernitate a versului eminescian: infinit mai generos decat aveau s-o faca simbolistii (LA MUSIQUE AVANT TOUT CHOSE - PAUL VERLAINE: ART POETIQUE), Eminescu a intuit valoarea incantatorie a versului. Nu intamplator - in acest sens, atentia lui GEORGE CALINESCU a fost captata tocmai de TEHNICA LITURGICA utilizata (aici) de Eminescu.

De altfel, Eminescu a fost primul mare liric roman care a redescoperit conditia ORFICA a poeziei. O trimitere explicita la aceasta gasim chiar in LUCEAFARUL, in celebrul "raspuns" dat lui HYPERION de catre DEMIURG:

VREI SA DAU GLAS ACELEI / GURI CA DUP-A EI CANTARE /

SA SE IA MUNTII CU PADURI / SI INSULELE-N MARE?

Comentariul pe care-l face filozoful CONSTANTIN NOICA acestor versuri este pe cat de succint pe atat de elocvent:

NATURA GENERALA POATE FI IZVOR DE ARTA SI MAGIE, INTOCMAI LUI ORFEU.

(CONSTANTIN NOICA - eseul BASMUL FIINTEI IN LUCEAFARUL, reluat sub titlul LUCEAFARUL SI MODELUL FIINTEI, si inclus in volumul SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINTEI).

Doar o rememorare - fie ea si sumara - a datelor constitutive ale mitului Orfeu este - cred - de natura sa evidentieze aceasta implicatie profund moderna a creatiei eminesciene. Orfeu este artistul, creatorul de geniu care, animat de un ideal transcendent, poate domoli stihiile de orice fel, poate transgresa regnurile, timpul si spatiul, granita dintre constient, subconstient si supraconstient. Deci, Orfeu este un "seducator" la toate nivelurile macrocosmosului, microcosmosului si psihismului.

Fie si de o maniera indirecta, observam - animati de dorinta de a identifica acele "initiative" artistice eminesciene pe care dezvoltarea ulterioara a liricii nationale si universale avea sa le confirme (intru totul) - cum meritul fundamental al creatiei eminesciene rezida tocmai in gestul temerar de a fi schimbat insesi resorturile intime ale poeziei, demers pe care eseistul german HUGO FRIEDRICH, in STRUCTURA LIRICII MODERNE, il formula astfel: APOLLO IN LOCUL LUI DYONISOS:

LIRICA MODERNA A DEVENIT O ACTIVITATE LUCIDA; LA FEL SI REFLECTIA ASUPRA EI ().

TREBUIE SA NE FERIM (INSA) DE A CONFUNDA ACEASTA ATITUDINE A LIRICILOR MODERNI CU UN SUROGAT RECE, MENIT SA SUPLINEASCA O LACUNA A FORTELOR CREATOARE. DIMPOTRIVA, PUTEM OBSERVA CA RETINERILE INTELECTUALE DUC LA TRIUMFUL LIRIC AL LIMBAJULUI TOCMAI ACOLO UNDE ACESTA TREBUIE SA DOMINE UN MATERIAL COMPLICAT.

E SEMNIFICATIV FAPTUL CA SENSIBILITATEA EXTREMA A SUFLETULUI MODERN S-A INCREDINTAT RATIUNII ARTISTICE LUCIDE, APOLLINICE.

ACEASTA FACE POSIBIL CA, INAINTE DE A SE PUTEA EXPRIMA, ASPIRATIA EI LA O POEZIE POLIVALENTA, MAGICA, SA-SI DOVEDEASCA NECESITATEA PRINTR-O LUNGA VERIFICARE.

(HUGO FRIEDRICH: STRUCTURA LIRICII MODERNE, capitolul: LIRICA EUROPEANA IN SECOLUL XX, 8: APOLLO IN LOCUL LUI DYONISOS).

Cu alte cuvinte, se poate vedea, fara doar si poate, in poetul nostru national un PAUL VALERY AVANT LA LETTRE.

Si, pentru a fi si mai expliciti, pentru a intelege mai bine initiativele poetice ale unui ARGHEZI, ale unui BARBU, ale unui STANESCU etc. etc. etc., e suficient recursul la Eminescu.

Rima versurilor din textul supus atentiei (noastre), poarta si ea pecetea genialitatii (artistice). Intai, pentru ca este o rima incrucisata (1 - 3 si 2 - 4), deci o rima cu un grad sporit de dificultate (in comparatie, de pilda, cu rima imperecheata sau cu monorima). Apoi, pentru ca (ea) este ceea ce se poate numi o rima perfecta. Aceasta atesta (iarasi) apartenenta textului la epoca maturitatii artistice a poetului. De altfel, GARABET IBRAILEANU spunea ca daca, IN FAZA PRIMA (1870 - 1879), EMINESCU ARE ADESEA ASONANTE IN LOC DE RIME, poeziile din faza a doua (1879 - 1883), dimpotriva, impresioneaza tocmai prin CALITATEA RIMELOR. In al treilea rand - si tocmai in aceasta ar trebui cautata modernitatea prozodica a versurilor eminesciene - impresioneaza faptul ca poetul aseaza in pozitie finala parti de vorbire diferite: adjectiv - verb (STRAMT - SIMT) si, respectiv, verb - adjectiv (PETRECE - RECE). Mai mult decat atat, se observa usor cum Eminescu PUNE IN RIMA CUVANTUL ESENTIAL DIN VERS (GARABET IBRAILEANU). Cu alte cuvinte:

IDEILE ESENTIALE SUNT, TOATE, IN CUVINTELE DIN RIMA (GARABET IBRAILEANU).

Asa stand lucrurile, fireste ca putem privi cei patru termeni asezati in rima (STRAMT - SIMT, PETRECE - RECE) si dintr-o alta perspectiva: sonora, acustica, muzicala. Procedand astfel, vom recunoaste si noi, alaturi de GARABET IBRAILEANU, urmatorul adevar indiscutabil:

CUVANTUL DIN RIMA MAI ARE LA EMINESCU SI O ALTA CALITATE (): O SONORITATE CORESPUNZATOARE IDEII EXPRIMATE IN VERSUL RESPECTIV. DECI: MUZICA RIMELOR (GARABET IBRAILEANU). Aceasta este una dintre dovezile elocvente ale ADAPTARII RIMEI LA FONDUL EXPRIMAT PRIN VERSUL DIN CARE FACE PARTE (GARABET IBRAILEANU).Nu trebuie pierduta din vedere nici preferinta poetului pentru rimele masculine (accentuate) - ceea ce atesta, iarasi si iarasi, apartenenta textului dat la epoca maturitatii artistice (1879 - 1883) a poetului nostru national. Sigur ca astfel de rime (masculine) se leaga nemijlocit de particularitatea fundamentala a ritmului iambic (care este un ritm ascendent, alcatuit dintr-o succesiune de picioare metrice bisilabice cu accentul pe ultima silaba):

POEZIILE DE DEZNADEJDE ALE LUI EMINESCU () AU TOATE RIMELE MASCULINE, ADICA SE ISPRAVESC TOATE IN IAMBI PURI - SE ISPRAVESC PUR IAMBIC.

(GARABET IBRAILEANU - EMINESCU - NOTE ASUPRA VERSULUI)

Dar Eminescu este - in materie de rima - un precursor al poeziei moderne, nu atat prin faptul ca rimele create de el sunt firesti, sunt naturale, sunt esentiale, sunt adecvate, sunt corelate cu universul ideatic si afectiv al versurilor sau, sunt muzicale, noi, surprinzatoare, stralucitoare etc., etc., etc., cat mai ales prin aceea ca ele devin ceea ce am putea numi un artificiu baroc, manierist chiar:

EMINESCU ESTE CEL DINTAI POET ROMAN CARE FACE DIN RIMA UN SCOP SI UN LUX. (GARABET IBRAILEANU)

Scurta noastra insistenta in aceasta ordine de idei nu este deloc nefondata: a-i reciti pe clasici, a le demonstra actualitatea, nu inseamna - cred - a relua niste imense platitudini dupa care sa punem in aceleasi locuri din rafturile bibliotecii tomurile acoperite de praf, ci dimpotriva, a-i reconsidera dintr-o dubla perspectiva: ca un corolar al experientei artistice anterioare si ca o prefigurare a artei moderne.

Nivelul figuralitatii (poetice) releva o (alta) particularitate, indiscutabila: stilul aproape anticalofil, limbajul (artistic) indelung decantat, distilat, purificat, esentializat, redus practic la cele doua metafore - simbol dispuse in antiteza: CERCUL (VOSTRU) si, respectiv, LUMEA (MEA). Aceasta atesta mai intai, apartenenta textului la creatia de maturitate (1879 - 1883):

EXPRESII CONCENTRATIVE CARE, PLASATE CU UN INFAILIBIL INSTINCT CREATOR, EXPLODEAZA IN SUFLETUL CITITORULUI, DIN CAUZA CONTACTULUI - DIN CAUZA CIOCNIRII - CU ALTE EXPRESII SI DEGAJEAZA INTREG CONTINUTUL LOR DE INTELESURI SI DE INTENTII. (GARABET IBRAILEANU)

Pe de alta parte, insa, aceeasi esentializare a limbajului artistic se constituie intr-un argument graitor in favoarea a ceea ce s-ar putea numi modernitatea creatiei eminesciene:

CU EMINESCU, LIRICA ROMANEASCA SI-A GASIT LIMBAJUL ADECVAT DE COMUNICARE A STARILOR INTERIOARE, IN FUNCTIE DE CARE SE VOR DEFINI CELE MAI MULTE LIMBAJE POETICE DE MAI TARZIU.

CU EMINESCU INCEP ASTFEL PERMANENTELE AUTENTICE ALE LIRICII ROMANESTI.

(ROMUL MUNTEANU: PERMANENTELE POEZIEI ROMANESTI)

Cea mai importanta trasatura a textului dat - care atesta (indiscutabil) modernitatea lui - este extraordinara lui polisemie. Aceasta face posibila o viziune poliedrica asupra lui si, de aici, o multitudine de interpretari, de receptari. Altfel spus, textul este o mostra elocventa pentru ceea ce numim OPERA DESCHISA (in sensul plenar pe care il conferea acestui concept UMBERTO ECO si pe care doar arta moderna il satisface). Mai exact spus, daca in ceea ce priveste operele (asa-zis) traditionale, clasice, DESCHIDEREA este mai mult implicita, intrinseca iar receptarea lor se datoreaza acelei MUTATII A VALORILOR ESTETICE despre care vorbea EUGEN LOVINESCU (si care este, in realitate, doar o schimbare a gustului estetic), in schimb, in ceea ce priveste creatiile artistice moderne, DESCHIDEREA este deliberata, programatica; cel care, in plan universal, a stipulat chiar teoretic aceasta particularitate a liricii moderne a fost, cum bine se stie, STEPHANE MALLARME (in eseul CRISE DU VERS din volumul DIVAGATIONS).

Receptivi fata de aceste valente indiscutabile ale textului dat, putem (in continuare) proceda la deslusirea principalelor semnificatii (simbolice) ale acestuia.

Asa, de pilda, il putem citi ca pe o ARS POETICA. Din aceasta perspectiva, cele doua metafore esentiale, CERCUL (VOSTRU) si (respectiv) LUMEA (MEA), dispuse in in antiteza, ar putea sugera cei doi parametri intre care se deruleaza avatarurile eului liric. Deci, in viziunea lui Eminescu, omul superior este o sinteza inefabila a celor doua trasaturi definitorii ale geniului (renascentist): SPIRIT UNIVERSAL SI OM UNIVERSAL (CONSTANTIN NOICA: MODELUL CULTURAL UNIVERSAL). In egala masura, insa, prin atributele sale (NEMURITOR si RECE), geniul eminescian este o expresie monumentala a geniului romantic (ALFRED DE VIGNY: drama CHATTERTON si poemul MOISE; HOLDERLIN: romanul HYPERION; NOVALIS: romanul HEINRICH VON OFTERDINGEN s.a.). Si mai important, insa, imaginea aceasta a geniului poarta in cel mai inalt grad pecetea sensibilitatii moderne: pentru omul modern, definitorie pentru conditia geniului este nu atat inspiratia, de natura divina, cat mai ales coordonata culturala: multitudinea, varietatea informatiei culturale acumulate in timp. Demonstratia (aceasta) a fost facuta de filozoful CONSTANTIN NOICA, in eseul DESPRE GENIU (inclus, mai tarziu, in volumul INTRODUCERE LA MIRACOLUL EMINESCIAN):

DINCOLO DE ORICE GENIALITATE SE AFLA BINECUVANTAREA CANTITATII (CULTURII).

Este - cum usor se vede - infinit mai mult decat a pune semnul egal intre genialitate si sfintenie, asa cum propunea MIRCEA ELIADE:

GENIUL, CA SI SFINTENIA, SE BUCURA DE O DESAVARSITA AUTONOMIE FATA DE GARNITURA FACULTATILOR MINTALE.

(MIRCEA ELIADE: eseul NOTA DESPRE GENIU, in volumul FRAGMENTARIUM).

Aceasta noua intelegere a (tematicii) geniului (din opera lui Eminescu) ingaduie cred, deslusirea unei alte coordonate majore a textului dat, anume aceea care face din el o adevarata GNOSEOLOGIE LIRICA. In aceasta ordine de idei, ar trebui sesizate (si) efectele deosebite pe care le obtine aici poetul din valorificarea polisemiei metaforei LUMII. Dupa cum se stie, substantivul latinesc feminin de declinarea a III-a imparisilabica LUMEN, LUMINIS (care insemna LUMINA) exista, mai intai, in limba romana, ca termen mostenit (deci, din latina populara) sub forma LUMINA (si cu sensul etimologic al lui LUMEN, LUMINIS). Ulterior, insa, el a aparut si sub forma LUME, care a preluat, insa, sensul unui alt cuvant, MUNDUS (de declinarea a V-a), pe care limba romana nu l-a mostenit. Acest transfer de sensuri s-a facut dupa modelul unui cuvant slav, SVEATL, care insemna atat LUMINA, cat si LUME. Termenul MUNDUS este un neologism (romanic), pe care limba romana nu-l are ca atare, ci doar prin derivate de tipul MONDIAL.

Daca am vrea sa fim (si) mai expliciti (desi nu cred ca este cazul, pentru ca totul este de domeniul evidentei), LUMEA despre care vorbeste aici Initiatul, cel care a parcurs toate treptele pe care le presupune drumul simbolic al cunoasterii este un univers LUMINAT, adica invadat de LUMINA SPIRITULUI. Cu o mentiune (foarte importanta, cred): cand spunem cunoastere (in sensul superior, total, absolut) nu trebuie sa avem in vedere doar GANDIREA STIINTIFICA ci, in egala masura, GANDIREA MAGICA. Pentru ca numai poetul (creatorul de arta) este fiinta umana care poate reface (in conditiile epocii moderne) conditia omului arhaic - dupa cum spunea LUCIAN BLAGA in eseul ARTA SI MAGIE: este vorba (fireste) despre GANDIREA MAGICA. Elementele sale constitutive sunt cu totul altele decat ale gandirii rationale: ANALOGIA SI SUBSTITUIREA.

Ramanand pe terenul aceleiasi GNOSEOLOGII LIRICE, s-ar mai putea spune ca VOSTRU si, respectiv, MEA, ar putea sugera chiar drumul simbolic pe care il urmeaza FIINTA in procesul sau de cristalizare (CONSTANTIN NOICA: eseul DESPRE CAMPURILE FIINTEI, in volumul SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINTEI); de la MASIVITATEA GENERALULUI LA TRASATURILE SI SITUATIILE INDIVIDUALULUI. Pentru ca:

FIINTA () ESTE COMPLEXA NU NUMAI IN AFARA (), CI SI PRIN STRUCTURA EI LAUNTRICA. (CONSTATIN NOICA)

De altfel, si cunoscutul eseist francez DENIS DE ROUGEMONT a demonstrat ca orice calatorie (evident, simbolica, initiatica, asa cum este si nesfarsita calatorie a Luceafarului - Hyperion) nu este decat un drum catre propria fiinta, catre aflarea constiintei de sine:

PORNIRE INTR-O CALATORIE MISTICA (), ABANDONARE IN VOIA AVENTURII SUPRANATURALE. ACEASTA ESTE CAUTAREA SUFLETULUI () RANIT DE MOARTE, CARE RENUNTA LA SPRIJINUL RATIONALULUI SI AL VIZIBILULUI SI SE PLEACA IN FATA UNUI HAR NECUNOSCUT. CATE ASEMENEA EXEMPLE DE PURCEDERE IN AVENTURA, DE PLECARE DISPERATA, DAR NU MAI PUTIN GRAITOARE, NU NE-A OFERIT POEZIA MODERNA! (ELE SUNT) ELEMENTE RUDIMENTARE ALE CAUTARII MISTICE, DIN CARE NU LIPSESC NICI LIRA, NICI SABIA ().

PENTRU UNII, TOTUL SE REDUCE LA O SCURTA CROAZIERA DIN CARE SE INTORC CU O CARTE GATA DE DAT LA TIPAR. ALTII CULTIVA ACEASTA OTRAVA CE PROVOACA VIZIUNI ().

(DENIS DE ROUGEMONT: IUBIREA SI OCCIDENTUL, CARTEA III: PASIUNE SI MISTICA, 2. TRISTAN: O AVENTURA MISTICA).

Cu alte cuvinte, doar GENERALUL este atemporal, infinit, netarmurit, pe cand INDIVIDUALUL se caracterizeaza prin niste MARGINI LAUNTRICE.

Din aceleasi considerente, textul dat poate fi citit si ca o ONTOLOGIE LIRICA. Acum, CERCUL (VOSTRU) si, respectiv, LUMEA (MEA) evoca tocmai cele doua "trepte" pe care le parcurge fiinta in indelungatul proces al cristalizarii sale (simbolice) si care au ca efect, mai intai, configurarea individualitatii iar apoi, dobindirea determinatiilor. Deci, o ipostaza a DRAMEI FIINTEI, cu vesnica ei pendulare intre finit si infinit, intre real si spiritual. Caci LUMEA poate fi socotita fie infinita, nemarginita, fie (oarecum) circumscrisa, delimitata. Dar chiar daca nu exista niste margini asa-zis reale ale LUMII (inconjuratoare), EXISTA (in schimb) MARGINILE LAUNTRICE ALE FIECARUI ELEMENT CARE S-A DESPRINS SI S-A VADUVIT DE INFINITATEA GENERALULUI. PUNCTUL ACELA DE INDIVIDUALIZARE ESTE TOTUSI STAPAN PESTE MARGINILE LUMII, IN SENSUL CA POARTA IN SINE NESFARSITA PROMISIUNE DE FIINTA.

(CONSTANTIN NOICA - eseul DESPRE CAMPURILE FIINTEI, in volumul SENTIMENTUL ROMANESC AL FIINTEI).

Fie ca receptam ca pe o ARS POETICA, fie ca (pe) o GNOSEOLOGIE LIRICA, fie ca (pe) o ONTOLOGIE LIRICA, textul dat este o confesiune, pe cat de tragica pe atat de eroica, o marturisire febrila a conditiei umane dintotdeauna, care - pentru a afla raspuns la marile probleme teoretice si existentiale ce-o cutreiera - se apleaca tot mai mult catre singura lume autentica, aceea launtrica (LUMEA MEA), sau, cum avea sa spuna NICHITA STANESCU, este o HEMOGRAFIE:

HEMOGRAFIA ESTE ABSTRACTA SI PRACTICA TOTODATA. TE SCRII PE DINAUNTRUL SUFLETULUI TAU, MAI INTAI, CA SA POTI LA URMA SA SCRII PE DINAFARA SUFLETELE ALTORA.

(NICHITA STANESCU: eseul HEMOGRAFIA, in volumul RESPIRARI 1982).

O analiza (deci, nu un comentariu) mai in detaliu a textului (dat) releva existenta a numeroase alte nestemate lexico-stilistice, care certifica apartenenta lui la sensibilitatea si arta moderna: tehnica paralelismului, a corespondentelor, a amplificatiei, simbolismul fonetic s.m.a.

Asa, de pilda, dispunerea (situarea) in pozitie initiala (in prim planul discursului liric) a verbului A TRAI, utilizat aici cu forma sa de gerunziu TRAIND, nu este deloc intamplatoare, tocmai pentru ca ea cumuleaza foarte multe valori de sugestie (in paranteza fie spus, DISLOCARILE DE TERMENI, SCHIMBARILE DE TOPICA, INVERSIUNILE etc. sunt mijloace de expresivitate realizate la nivelul reprezentativitatii, adica al sintaxei poetice).

Strict gramatical vorbind, gerunziul arata modul sau imprejurarea in care se efectueaza (se realizeaza) actiunea (sau starea) pe care o exprima verbul respectiv. Stilistic, insa, el are darul de a proiecta totul intr-un ILLO TEMPORE. Aceasta impresie de atemporalitate conduce, insa, la configurarea unui paradox. El este mai mult decat evident, intrucat verbul A TRAI exprima tocmai caracterul temporal al existentei umane. Deci: atemporal - temporal. Sensul este, insa, mult mai adanc: doar aparent textul se constituie intr-o alegorie, o fabulatie (mai mult sau mai putin transparenta) intre un EL si o EA. In realitate, insa, planul de referinta este cel ontologic, in sensul plenar, metafizic al termenului. Cele doua adjective pronominale posesive (care urmeaza), VOSTRU si, respectiv, MEA, sustin, cred, intru totul, a asemenea viziune.

De asemenea, nu ar trebui pierduta din vedere nici sugestivitatea acustica (sonora) de care se bucura gerunziul in limba romana si pe care, desigur, poetul a avut-o in vedere aici.

Si mai interesanta mi se pare, insa, a fi ambiguitatea sintactica in care se afla acest termen, el cumuland cel putin trei functii. Aceasta deliberata imprecizie (realizata) la nivelul reprezentativitatii (adica al sintaxei poetice) amplifica graitor polisemia textului.

Astfel, TRAIND ar putea fi receptat ca un CCZ (sinonim cu DEOARECE TRAITI), ca un CDT (sinonim cu DACA TRAITI, mai exact spus DACA VA INCAPATANATI SA TRAITI) dar si ca un CCT (sinonim cu CAND TRAITI, adica numai ATUNCI CAND TRAITI).

Daca VOSTRU si, respectiv, MEA subliniaza pluralitatea infinita a individualului fata de singularitatea indivizibila a generalului sau, altfel spus, indistinctia fenomenalului in raport cu inefabilul legii, al principiului, atunci atat de fertila ambiguitate lexico-gramaticala pe care a conferit-o poetul verbului TRAIND ar putea fi deslusita astfel: fie ca-si alege deliberat itinerariul existential, fie ca insasi fiintarea ei este conditionata de supunerea la statutul efemeritatii (al temperalitatii), fie ca, fara voia sa, a fost plasata (de o ratiune superioara, care scapa puterii sale de intelegere) intr-o situatie existentiala data, fiinta umana parcurge, neobosit, drumul simbolic de la ipostaza de SISIF la aceea de OM REVOLTAT (pentru a-l parafraza pe ALBERT CAMUS). La capatul acestui drum simbolic se afla insasi constiinta despre caracterul tragic al existentei. Constiinta care nu este deloc una pesimista, dezarmanta, mistuitoare, ci dimpotriva, una eroica. Demonstratia a fost facuta de unul dintre cei mai mari traducatori si interpreti romani ai operei lui HEGEL:

PRIVITA-N FATA SI NEINFRUMUSETATA DE DORINTE BIOLOGIC UTILE, POATE PENTRU CEI MAI MULTI DINTRE NOI EXPERIENTA CONFIRMA SI AZI AMARA INTELEPCIUNE A LUI HERACLIT: DUMNEZEU E ZI SI NOAPTE, IARNA SI VARA, RAZBOI SI PACE, PRISOS SI FOAMETE.CACI, IN LUMINA CRUDA A EXPERIENTEI (.), NATURA (.) (ESTE) (UN) SINISTRU VARTEJ DE FORTE IRESPONSABILE, IN CONFLICT LATENT ORI IN LUPTA DESCHISA UNELE CU ALTELE, SI INDIFERENTE FATA DE SOARTA ASPIRATIILOR SI CREATIILOR IDEALE ALE SPIRITULUI.

SI-N ACEST IAD AL DIAVOLULUI, ATAT DE NEINSEMNATA, O FIINTA CIUDATA NUMITA OM A DESCOPERIT, LA O INTORSATURA NEPREVAZUTA A TIMPULUI FARA DE CAPAT, GANDIREA GRATUITA, FANTEZIA SI BUNATATEA, VIRTUTI FRAGILE, CU RADACINI

INFIPTE-N CONCRET SI-N PALPABIL, DAR CU DORUIRI SI UNEORI CU PUTERI SA FACA LEGE FORTELOR INTUNERICULUI SI SA OMOARE INTAMPLAREA INSOLENTA SI STUPIDA.

POATE FANTOMA TRECATOARE INTR-UN HAOS OSTIL SI IN TOT CAZUL INDIFERENT, OMUL A INVENTAT INTELEPCIUNEA, SI DE ATUNCI, INCARCAT DE VISURI GRAVE, LUPTA SA COBOARE CU TRAINICIE IMPARATIA CERURILOR PE MUSUROIUL UNDE SOARELE LUI DUMNEZEU RASARE PESTE CEI DREPTI SI PESTE CEI NEDREPTI.

(D. D. ROSCA: EXISTENTA TRAGICA).

Deci, pe de o parte, TRAIND, cu tot ceea ce poate el sugera, iar pe de alta parte, (MA) SIMT.

Despre multiplele conotatii artistice ale prezentului din limba romana a vorbit, dupa cum se stie, pe larg TUDOR VIANU:

.EFECTUL STILISTIC LEGAT DE INTERVENTIA PREZENTULUI ETERN ESTE DE MAI MULTE FELURI:

REFLECTIA GENERALA DE (CU) CARACTER RETORIC ESTE NUMAI UNUL DINTRE EFECTELE STILISTICE OBTINUTE PRIN INTREBUINTAREA PREZENTULUI ETERN.

UN ALTUL ESTE ACELA PRIN CARE PREZENTUL ETERN NE INTRODUCE INTR-O SFERA GENERALA.

(TUDOR VIANU: PREZENTUL ETERN IN NARATIUNEA ISTORICA, in volumul ARTA PROZATORILOR ROMANI).

Deloc intamplatoare este - aici - si alegerea formei reflexive: A SE SIMTI. Intai, pentru ca in ceea ce priveste acest verb, ea este mult mai rara. Altfel spus, de obicei in limba romana este preferata forma activa A SIMTI; fiind tranzitiva, aceasta presupune existenta unui complement direct sau a unei propozitii subordonate completive directe (ex. SIMT UN MARE PERICOL - SIMT CA EXISTA UN MARE PERICOL). Numai ca tranzitivitatea este sinonima cu exterioritatea. Iar generalul, cosmicul, sacrul etc., etc., etc. isi este suficient sie insusi. Cu alte cuvinte, el nu are nevoie de compliniri sau de reflectari, sau (de) atestari exterioare:

CACI TU HYPERION RAMAI / ORIUNDE AI APUNE.

Si se mai poate observa ceva, de data aceasta in legatura cu statutul morfologic al acestui verb: (folosit) la diateza activa (si ca verb tranzitiv), el este un verb predicativ, putand, adica, forma singur un predicat verbal; la diateza reflexiva, insa, el devine verb copulativ. Amanuntul nu este deloc unul oarecare, daca ne amintim ca verbele copulative sunt desemantizate (lipsite, adica, de autonomie semantica). De ce? Pentru ca, in structura predicatului nominal (care este, efectiv, o structura, in sensul deplin al termenului), verbului copulativ ii revine doar rolul de a imprima ideea de predicatie, pe cand atribuirea sensului (lexical) cade in sarcina numelui predicativ. Astfel stand lucrurile, inseamna ca cele doua adjective - epitet care urmeaza, NEMURITOR si RECE nu sunt simple trasaturi atribuite (de eul liric) uneia dintre cele doua entitati simbolice ipostaziate aici, anume generalului, cosmicului, sacrului etc., etc., etc., ci sunt infinit mai multe decat atat, si anume sunt chiar elementele constitutive, definitorii ale acestuia. Altfel spus, ca orice mare clasic, Eminescu se intoarce aici la esente, la ideea platoniciana, la . categorii. Adica, nu lumea plina de pitoresc a adjectivului care denumeste insusiri ii retine (aici) atentia, ci dimpotriva, aceea infinit mai grava a "pilonilor" care "sustin" macro si microcosmosul, existenta, fiinta etc., etc., etc.

PARINTELE - DEMIURG STIE MAI BINE (.) PRIN CE CUMPANIRE INTRE GENERAL SI INDIVIDUAL ESTE CU PUTINTA FIINTA ADEVARATA. (CONSTANTIN NOICA)

Polisemici - deci, moderni - sunt si ceilalti termeni care compun lexicul poetic.

Pentru a convinge, imi ingadui sa rememorez cateva dintre seriile semantice cu care verbul A PETRECE poate fi asociat (in limba romana):

a insoti, a intovarasi, a acompania (ex. L-AM PETRECUT PANA LA CAPATUL STRAZII).

a conduce, a urmari cu interes, a invalui in afectiune (ex. L-AM PETRECUT CU PRIVIREA).

a se distra, a se amuza, a chefui (ex. AM PETRECUT PANA LA ZIUA).

a trai, a se ofili, a se stinge, a fi efemer, a muri (ex. S-A PETRECUT DIN LUMEA CU DOR IN CEA FARA DOR).

a se desfasura, a se derula, a avea loc (ex. S-A PETRECUT O INTAMPLARE FOARTE BIZARA).

a se consuma, a se epuiza (ex. INCIDENTUL S-A PRETRECUT FOARTE REPEDE).

Deci: A PETRECE evoca - prin sfera lui semantica atat de larga - cele doua tipuri de sensibilitate, de miscare sufleteasca, dar si de manifestare artistica pe care FRIEDRICH NIETZSCHE (in NASTEREA TRAGEDIEI) le numea APOLINICUL si DIONISIACUL iar CARL GUSTAV JUNG (in TIPURILE PSIHOLOGICE) (le numea) INTROVERTITUL si EXTRAVERTITUL.

Celeilalte metafore simbol, NOROCUL i se pot configura, de asemeni, campuri semantice aproape infinite. Astfel, NOROCUL poate fi socotit sinonim cu hazardul, sansa, intamplarea, aleatoriul, fenomenalul, instinctualul, manifestarea, particularul, individualul, temporalul, efemerul, insignifiantul, desacralitatea, teluricul, contingentul, finitul etc., etc., etc.

Amplificatia realizata prin cumulul sugestiv de elemente care apartin in totalitate, persoanei I singular: EU (pronume personal), MA (pronume reflexiv), SIMT (verb), MEA (adjectiv pronominal posesiv) nu este - aici - pur si simplu expresia retorismului romantic, ci dimpotriva este o trasatura foarte moderna. Cu alte cuvinte, ea este expresia neindoielnica a acelui proces de INTERIORIZARE pe care l-a adus cu sine poezia moderna:

CU EMINESCU ARE LOC DE FAPT, O MODIFICARE STRUCTURALA IN RETORICA POEZIEI ROMANESTI. DACA ENUNTUL POETIC AVEA PANA LA EMINESCU UN PATOS EXTERIOR, DACA MESAJUL POETIC SE CONFIGUREAZA PRINTR-O MARE CANTITATE DE INFORMATIE TRANSMISA CITITORULUI, PRIN OPERA LUI EMINESCU LIRICA SE INTERIORIZEAZA, DEVENIND IN PRIMUL RAND EXPRESIA UNEI STARI DE CONSTIINTA CU COLORATURA AFECTIVA, ADECVAT ACESTUI GEN DE COMUNICARE POETICA.

(ROMUL MUNTEANU: PERMANENTELE POEZIEI ROMANESTI, 1980).

Fireste ca aceasta amplificare nemaiintalnita a statutului, a functiilor, a valentelor, EULUI nu mai este aici una de tip sentimental, proprie liricii asa-zis intimiste, ci una esentialmente spirituala.

Eul liric eminescian este cea ce am putea numi eul dilematic, eul modern, devastat, cutreierat, convulsionat de atatea interogatii fara sfarsit.

Adoptand o alta formulare, am putea spune ca opera eminesciana face, la noi, trecerea de POEZIA CA TRANSFIGURARE A EXISTENTULUI la POEZIA CA SUBSTITUIRE a acestuia (am apelat la terminologia utilizata EUGEN NEGRICI in studiul INTRODUCERE IN POEZIA CONTEMPORANA). Mai exact spus, inaintea lui NICHITA STANESCU, poetul nostru national a sugerat cum totul (si in primul rand propria fiinta) poate deveni un produs a ceea ce eseistul german HUGO FRIEDRICH a numit FANTEZIA DICTATORIALA:

Fantezia dictatoriala este ORIGINEA TUTUROR TRANSFORMARILOR SI DISTRUGERILOR LUMII REALE.

(.) IN ASEMENEA MASURA, INCAT PRODUSELE EI NU POT FI COMPARATE (.) CU REALITATEA SI CU REGISTRUL UMAN NORMAL. (HUGO FRIEDRICH: STRUCTURA LIRICII MODERNE, cap.V: LIRICA EUROPEANA IN SEC. XX, 21. FANTEZIA DICTATORIALA).

Cu toate consecintele ce decurg de aici:

1.Consecinte vizand spatiul, care devine (in poezia moderna) unul descompus, incoerent, disproportionat, simultan, interior si exterior deopotriva etc., etc., etc.

2.Consecinte vizand timpul, care devine (in poezia moderna) unul discontinuu, suspendat, inert, incert, atemporal, etc., etc., etc.

3.Consecinte vizand relatia cauza-efect, care (in poezia moderna) este si ea distrusa.

4.Consecinte vizand relatia dintre concret si abstract, care (si ea) (in poezia moderna) nu mai este una de tip traditional.

Deci, fie ca privim textul (dat) ca pe o ARS POETICA, fie ca pe o GNOSEOLOGIE LIRICA, fie ca pe o ONTOLOGIE LIRICA "entitatea geniala" configurata prin toate aceste elemente (si procedee) lexico-gramaticale poarta,

intr-adevar, pecetea genialitatii, dar tot in sensul modern, pe care il conferea acestui termen (concept) MIRCEA ELIADE.

.GENIUL ARE (.) MULTA MAGIE: TULBURA CONSTIINTA OMULUI DESPRE SINE, IL SCOATE DIN HOTARELE INGUSTE ALE FIINTEI SALE.

(MIRCEA ELIADE: eseul REZISTENTA LA GENIU, in volumul FRAGMENTARIUM).

La polul opus - intr-o simbolica antiteza - se afla conditia omului obisnuit; sau, altfel spus, a celeilalte ipostaze a existentei, a fiintei umane: aceea cotidiana, banala, insignifianta, jenanta, prin cantonarea ei in materialitate.

Iar aceasta nu poate sta decat sub semnul aleatoriului (NOROCUL), al supunerii vinovat resemnate la conditia existentei (TRAIND), a consimtirii impardonabile la vectorul efemeritatii (PETRECE).

Ajungem astfel, iarasi, la constiinta caracterului tragic al existentei umane:

EMINESCU ESTE PRIMUL POET COMPLET DIN CULTURA ROMANA CU UN UNIVERS POETIC CARE INSUMEAZA O GEOGRAFIE SPIRITUALA SPECIFICA SI O MITOLOGIE INCARCATA CU SEMNIFICATII FIZIOLOGICE CARE TRIMIT SPRE CONDITIA UMANA, SITUATA SUB ZODIA TRAGICULUI.

(ROMUL MUNTEANU: PERMANENTELE POEZIEI ROMANESTI).

Inchei cu ceea ce, de fapt, ar fi trebuit sa incep, cu o marturisire: in cazul unei creatii precum (este) aceea eminesciana, temeritatea abordarii(analizei) este, cred, sinonima cu o impietate. De aceea nu ma pot imagina incercand sa spun ceea ce simt si ceea ce gandesc in legatura cu ea. Nici n-as avea intrumentarul teoretic si practic necesar pentru aceasta. Iata de ce, am dorit un singur lucru: sa relev - daca mai era nevoie - dubla ipostaza a acestei opere ireale: de orizont inefabil spre care converg toate incercarile poetice anterioare si, mai ales, de cosmogonie lirica din care purced toate initiativele artei moderne. Altfel spus: eu voi crede intotdeauna ca definitorie pentru personalitatea , activitatea si opera lui Eminescu este - inainte de toate - ceea ce academicianul EUGEN SIMION numea (in studiul DIMINEATA POETILOR) constiinta scrisului, a intemeierii, a inovatiei.