SCRIE UN ESEU DE 2 - 3 PAGINI, DESPRE ELEMENTELE DE COMPOZITIE SI DE LIMBAJ ALE UNUI TEXT POETIC STUDIAT, DIN LIRICA LUI LUCIAN BLAGA

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, despre elementele de compozitie si de limbaj ale unui text poetic studiat, din lirica lui Lucian Blaga, pornind de la propria marturie: ,,Poetul este nu atat un manuitor, cat
un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie".

Creatia lirica blagiana prezinta o evolutie vizibila, atat in ceea ce priveste raportul dintre eul poetic si lume, cat si in planul expresiei. Ceea ce caracterizeaza lirica lui Blaga este perspectiva cosmica asupra lumii, profunzimea viziunii poetice si lirismul gnoseologic.
Sunt de acord cu marturia lui Blaga: "Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie", de unde reiese faptul ca el isi exprima gandurile si sentimentele prin cele mai simple cuvinte, cu ajutorul numeroaselor procedee artistice.
Ca in cazul tuturor marilor creatori, nu putem incadra opera poetului Lucian Blaga intr-un singur curent literar. De la expresionismul primelor volume (sentimentul metafizic, imaginea esentializata a lumii, elanul vitalist, caracterul vizionar, cultivarea mitului si intoarcerea catre originar, arhaic), incepand cu volumul "La cumpana apelor", tendinta este catre clasicizare, prin sentimentul echilibrului, al impacarii eului poetic cu universul.
Lucian Blaga practica o poezie de cunoastere, de rediscutare a raportului dintre eul liric si univers, poezie strabatuta de marile intrebari ontologice, formulate metaforic, intr-un limbaj incarcat de sugestie. La nivel tematic, expansiunea eului, jubilatia dionysiaca, nelinistea, tristetea metafizica, germinatia universala, erosul, setea de extinctie, marea trecere, somnul si tacerea ca modalitati de reintegrare in ritmul cosmic originar sunt cateva dintre constantele liricii blagiene.
Aflata intr-o relatie cu insasi substanta lumii, lirica lui Blaga este, privita in totalitatea ei, cea mai convingatoare ilustrare a adevaratei poezii filozofice, inteleasa ca una dintre cele mai inalte realizari ale posibilitatilor poeziei, nu ca un hibrid de poezie si filozofie. Creatia poetica a lui Blaga ilustreaza astfel in mod stralucit cerinta modernismului lovinescian de intelectualizare a poeziei.
Modernismul se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea si in prima jumatate a secolului al XX-lea. Structurat in opozitie cu traditia, acesta are ca miza inovatia, autenticitatea, consonanta dintre traire si opera, atat in literatura, cat si in celelalte arte.
Poezia modernista se deosebeste de cea anterioara prin reducerea la lirism. Dispar narativul, reflectia filozofica sau morala, referentialitatea este aproape inexistenta, predominand functia poetica si cea emotiva.
La nivel tematic, poezia moderna include categoriile negative: dominatia exceptiei si a straniului, sfasierea intre extreme, atractia neantului, instrainarea, angoasa, spaima, anormalitatea, estetica uratului, absurdul, crestinismul in ruina.
Poezia moderna opereaza schimbari esentiale si la nivelul limbajului: metaforizare, ambiguitate semantica, soc, surpriza, depotentarea verbului si dificultate sintactica ("Mai intai de toate de scos verbele (.) De inaltat turnuri de substantive" - Benn, Germania), evitarea punctuatiei, notatia stenografica (dar cu iradiatii multiple de sens) etc.
Metafora sufera o transformare profunda: elementele pretinse drept comparabile sunt de fapt neasemanatoare. Ea devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei moderne.
Lorca spunea ca "dafinul a obosit sa mai fie poetic", astfel incat gasim in poezia moderna o fauna si o flora descendenta: alge, iarba de mare, usturoi, ceapa, ciori, melci, paianjeni etc.
In studiul "Structura liricii moderne", Hugo Friedrich afirma ca lirica moderna se caracterizeaza prin ambiguitate si uneori prin obscuritate. Identificandu-se cu lirismul, poezia nu mai exprima continuturi univoce, asa cum se intampla cu poezia secolului al XIX-lea.
Elementele de compozitie si de limbaj intr-un text poetic sunt: titlul, incipitul, relatiile de opozitie si de simetrie, elementele de recurenta (laitmotiv, motiv poetic, simbol central, idee poetica), sugestia si ambiguitatea, imaginarul poetic, figurile semantice (tropii), elementele de prozodie, instantele comunicarii.
Poezia "Paradis in destramare" este inclusa in volumul "Lauda somnului", aparut in anul 1929, care acutizeaza sentimentul trecerii inexorabile, tema volumului anterior ("In marea trecere", care are drept motto cuvintele: "Opreste trecerea. Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire, - si totusi, te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masori destramarea." Viata, oricat de intens ar fi traita, e o trecere inevitabila si dureroasa spre neant, o revarsare fara oprire in moarte). Tristetea lasa locul anxietatii, iar lumea se compune dintr-un valmasag de semne ale hierofaniei ratate.
In primul rand, punctul de plecare al poeziei este biblic: "Si izgonind pe Adam, l-a asezat in preajma raiului celui din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacari valvaitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii". (Facerea, 3,24). Lucian Blaga prelucreaza liber acest motiv biblic cu o bogata cariera literara si il adapteaza esteticii sale expresioniste.
Exaltarea care-l cuprinsese pe poet in fata "corolei de minuni a lumii" lasa loc viziunilor apocaliptice si lamentatiilor in marginea unui univers cazut prada degradarii. Lumea este acum o "poveste degradata".
In al doilea rand, titlul creeaza un sistem de asteptari in legatura cu semnificatia, esenta operei literare, in acest caz ducandu-ne cu gandul la lipsa de sacralitate a lumii moderne, caci nu despre o descompunere a ordinii ceresti este vorba in aceasta poezie.
Pe de-o parte, textul se compune din cateva secvente, in aparenta disparate, dar care, in realitate, contribuie la constituirea unui tot unitar, evidentiat mai ales de felul in care este structurata fiecare secventa. In toate distingem doua feluri de valori. De o parte, se grupeaza elementele care intra in sfera de sugestii a paradiziacului: "portarul inaripat", "serafimii", "arhanghelii", "porumbelul sfantului duh", "ingeri", "apa vie". De cealalta parte, determinarile lor chemate sa sugereze destramarea paradisului, intrarea intr-un domeniu golit de dimensiunea mitica initiala: "cotorul de spada fara de flacari", "parul nins", "ingerii goi zgribulind", "greutatea aripelor", care au devenit stanjenitoare reminescente ale sacrului intr-un spatiu supus marii treceri.
Este evocata o lume in destramare care si-a pierdut valorile mitologice si crestine, o lume din care divinul lipseste cu desavarsire. In acest caz, simbolurile crestine (portarul inaripat, serafimi, arhangheli, porumbelul Sfantului Duh, ingerii) nu mai marturisesc despre o lume guvernata de sacru, ci despre una in care, daca sacrul a existat candva, nu mai este acum decat o amintire palida, sub imperiul neputintei si al derutei. De exemplu, spada si-a pierdut flacarile, din ea nu a mai ramas decat cotorul; figurile biblice sunt infatisate intr-o maniera profana: serafimilor "cu parul nins" (metafora a incaruntirii) li se refuza accesul la cunoastere, arhanghelii ara cu pluguri de lemn, plangandu-se de greutatea aripilor, ingeri goi se culca in fan, zgribuliti de frig.
Asadar, principiul divin dispare, isi abandoneaza propria creatie: batranetea si umanitatea ingerilor se datoreaza incetarii fiintarii lumii lor. Astfel, "purtarea" credintei, simbolizata de aripile grele, aproape bacoviene aripi de plumb, devine o sarcina tot mai apasatoare, pe care nici macar arhanghelii nu se mai simt in stare s-o duca la indeplinire.
Absolutul pare sa se fi retras din lumea care-si rataceste, din aceasta cauza, sensul, iar fiintele, lucrurile, gesturile sunt zadarnice. De pilda, heruvimul devine paznic inutil al unui taram vaduvit de atributele sale esentiale.
Fara indoiala, o lume se inlocuieste prin alta, intr-un proces opus genezei: "Porumbelul Sfantului Duh,/ cu pliscul stinge cele din urma lumini". Totul sta sub semnul stingerii, al intunecarii, al descompunerii ("odata vor putrezi si ingeri sub glie"), al negatiei ("nu se lupta", "invins", "refuza"). Asadar, este vorba de o lume stranie, amenintata de un rau fara nume, din care omul pare sa lipseasca, o lume veche, rustica, a mitului din care n-a mai ramas decat recuzita.
Un loc aparte ocupa in text simbolul fantanii (constiinta, spiritualitate), identificabil nu numai in versurile 8-9, ci si in ultima secventa, acutizand criza destramarii; astfel, cunoasterea nu mai este accesibila: "dar apele din fantani refuza galetile lor"; "apa vie" a fantanii, care ar putea dezvalui omului cerul coborat pe pamant si e, totodata, element regenerator, il "refuza". In schimb, napadita de multi paianjeni, ea isi pastreaza virtutile oglinzii, dar pe cele premonotorii, avertizand asupra momentului inevitabil, cand sacrul, cotropit de materia efemera, se va retrage definitiv din lume.
Pe de alta parte, vocea lirica anonima, aproape profetica, isi tradeaza nelinistea in final, iesind din anonimat printr-un tipat expresionist, adresat tuturor: "Vai mie, vai tie,/ paianjeni multi au umplut apa vie,/ odata vor putrezi si ingeri sub glie,/ tarana va seca povestile/ din trupul trist". Imaginea vizuala cu un impact deosebit este cea a paianjenilor nenumarati care pangaresc apa vie si sugereaza caderea in derizoriu si moartea universului mitic. Incapabili sa ne mai salvam prin povesti, mitul paradisului fiind una dintre ele, din lumea noastra nu va mai ramane decat "trupul trist".
Ultima parte a poeziei exprima insistent ideea mortii, a ruperii lumii moderne de cosmic, de divin. Bunaoara, abunda cuvintele din aceeasi arie semantica: "a putrezi", "glie", "tarana", "a seca", "trup trist".
Dupa cum se poate observa, din punct de vedere stilistic, si in aceasta poezie, ca o particularitate a modernismului, predomina metaforele. "Metafora e cea mai mare putere a omului. Ea se invecineaza cu vrajitoria si e ca un instrument de creatie pe care Dumnezeu l-a uitat in creaturile sale, asa cum chirurgul distrat uita un instrument in trupul celui operat." (Ortega y Gasset). Astfel, poetul sugereaza metaforic destramarea mitului despre Paradis, dar si destramarea lumii, pentru ca pierderea credintei transforma lumea, pamantul intr-un trup trist. Angoasa provine deci din constientizarea ruperii de cosmic, de divin.
Intrucat "Paradis in destramare" este o poezie modernista, prozodia este si ea moderna; asadar, versul liber, absenta strofelor, masura metrica neregulata nu impiedica desfasurarea ritmica a textului, a carui cadenta se datoreaza in special reluarii aceluiasi tip de enunt negativ si rimei izolate, si ea libera de schemele traditionale ("inchis"/ "invins"/ "nins").
Apoi, poezia "Paradis in destramare" pare a fi o ilustrare estetica a cuvintelor poetului german Georg Heym referitoare la expresionisti: "boala noastra este de a trai la sfarsitul unei zile cosmice, intr-o seara care a devenit atat de inabusitoare incat abia mai poti suporta duhoarea putrefactiei ei".
Prin urmare, tema absurdului, a crestinismului in ruina, a lipsei de sacralizare a lumii moderne (reliefate chiar de titlu), dominatia straniului, sfasierea intre extreme, atractia neantului, instrainarea, nelinistea, angoasa, anormalitatea, existenta unei faune descendente (paianjenii), ambiguitatea semantica, dificultatea sintactica, versul liber, absenta strofelor, masura metrica neregulata fac din poezia "Paradis in destramare" de Lucian Blaga o poezie modernista, ilustrand fara doar si poate ideea desprinsa din citatul propriu: "Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie", astfel incat cele mai simple cuvinte pot exprima sentimente tainice.
Cele doua domenii majore ale creatiei lui Blaga, poezia si filozofia, se intrepatrund intr-o opera de mare profunzime in care liricul freamata de marile intrebari ale existentei si cunoasterii, iar cugetarea filozofica marturiseste prin bogatia sa metaforica si prin terminologia originala viziunea poetica a autorului ei.