SIMBOLISMUL

1. Originile simbolismului

Dificultatile definirii curentului, in ceea ce are mai reprezentativ, vin din diversitatea manifestarilor lui. Este greu de stabilit note comune in creatia unor poeti ca: Stefan Petica, D. Anghel, Iuliu Cezar Savescu, Ion Minulescu, G. Bacovia D. Iacobescu, I. M. Rascu, Emil Isac, Al. T. Stamatiad N. Davidescu, Elena Farago s.a. Ei reprezinta, la granita dintre veacuri, efortul de innoire a poeziei romanesti dupa epoca marilor clasici, o reactie impotriva 'curentului eminescian' si, in primele doua decenii ale secolului al XX-lea, impotriva semanatorismului.

Cercetatorii intampina aceleasi dificultati si in Franta, unde a luat nastere curentul, pentru ca personalitatile care au creat curentul nu pot fi incadrate in tipare (Mallarm, Verlaine, Rimbaud, Jean Moras, Albert Samain, Ren Ghil s.a.). De altfel, diferitele directii din cadrul curentului au infiintat reviste, cenacluri, adevarate scoli literare care polemizau, sporind dificultatile identificarii, chiar si in contemporaneitate, a unor note definitorii.

Termenul de simbolism, pentru a desemna miscarea literara de la sfarsitul secolului al XIX-lea, a fost utilizat pentru prima data de Jean Moras (pseudonimul lui Ioannis Papadiamantopoulos, grec nascut in Atena), care, in polemica sa cu Paul Bourde, ia apararea 'decadentilor', acuzati de 'obscuritate' (P. Verlaine, Mallarm s.a). Dupa articolul din 11 august 1885 din publicatia 'Le XIX- sicle', Jean Moras revine cu un manifest in 'Le Figaro littraire' (18 sept. 1886) intitulat Le Symbolisme, in care propune definirea miscarii decadente cu termenul de 'simbolism' (de la termenul grec symbolon, 'semn'). Desi nu va fi recunoscut ca un sef de scoala poetica, termenul ramane, mai ales ca, impreuna cu Gustave Kahn, va scoate demonstrativ revista 'Le Symboliste' in 1886. P. Verlaine prefera insa termenul decadism (de la 'decadent') si infiinteaza chiar o publicatie intitulata 'Le Dcadent' (1886). Se creeaza astfel doua directii in cadrul miscarii de innoire a poeziei franceze, una revendicandu-se de la Paul Verlaine (decadentii), cealalta de la Stephane Mallarm (simbolistii). Un adept al lui Mallarm, Ren Ghil, publica in 1886, Trait du Verbe, incercand sa elaboreze o 'doctrina a Cuvantului' si sa intemeieze o noua scoala numita 'simbolisto-armonista', apoi 'filozofico-instrumentista' si "evolutiv instrumentista.'

In cadrul simbolismului se inregistreaza si ramura mistica, initiata de Josephin Pladan, care a facut valva in epoca. Gruparea 'magilor' (cum au fost numiti) incerca o imbinare intre curentul nou si mistica, sustinand ca 'in afara religiilor nu exista mare arta'.[1] E de notat o asemenea prezenta pentru a sublinia dificultatea definirii curentului ca urmare a diferitelor tendinte care i-au marcat istoria. Asa cum arata D. Micu, miscarea simbolista a fost sfasiata de tendinte contradictorii care au dus in cele din urma la aparitia unor curente ca expresionismul, futurismul, unanimismul, suprarealismul etc.[2]

Erau destul de mari deosebiri intre 'decadenti' si 'simbolisti'. Decadentii (P. Verlaine, A. Rimbaud, Tristan Corbire, Jules Laforgue s.a.) evocau in textele lor aspectele intunecate ale existentei, in general din atmosfera orasului: cafenele sordide, carciumi, locuri rau famate, ospicii, spitale, balciuri si personaje care populeaza aceste spatii - vagabonzi, alcoolici, nebuni, femei pierdute, acrobati s.a. In general, peisajele sunt dezolante, apasate de o tristete grea.

Simbolistii, sub influenta lui Mallarm, manifesta tendinta evadarii din real, practicand o poezie uneori formalista sau in care se exploateaza sonoritatile cuvintelor.

Ceea ce ramane, dincolo de deosebiri, ca o actiune comuna, este efortul de innoire, declansat in epoca postromantica de Ch. Baudelaire cu Florile raului. Simbolistii au reactionat impotriva parnasianismului, curent antiromantic, dar care va deveni destul de repede tinta atacurilor generatiei tinere. Parnasianismul practica o poezie descriptiva, a relatarii impersonale, exercitiu de virtuozitate formala. Depersonalizarea liricii insemna dezumanizarea ei, de aceea simbolistii au sentimentul ca participa la o cruciada pentru restabilirea statutului poeziei. Pornind de aici, un cercetator al simbolismului considera ca miscarea simbolista a fost unitara prin lupta pentru a descoperi esenta poeziei: 'Ei - spune Guy Michaud -inteleg ca poezia nu este numai emotie, iubire, ci ridicarea la constiinta a acestei emotii; ca atitudinea poetica nu este numai afectiva, ci si cognitiva, simultan. Altfel spus, poezia implica un anume mod de cunoastere' .

Guy Michaud va alcatui o antologie de texte simboliste (Doctrina simbolista) menita sa demonstreze coerenta esteticii simboliste, in centrul careia s-ar afla un alt tip de cunoastere decat cea logica, o cunoastere sprijinita pe 'gandirea analogica', deoarece 'poetul intuieste ca totul se tine in Univers, ca exista o coniventa secreta intre lume si el, si iata-l determinat de propria experienta sa purceada nu de la multiplicitatea aparentelor, ci de la unitatea originara a creatiei.

Dar si romanticii credeau in "unitatea originara a creatiei", care poate fi descoperita prin poezie, de aceea nu e de mirare ca unii au considerat simbolismul un neoromantism. Chiar Guy Michaud observa ca nu simbolistii au descoperit simbolul, dar ca ei i-au dat o anume functie. Simbolul, in viziunea lor, reveleaza "corespondentele" secrete dintre lucruri, misterul lor. A exprimat-o cel mai bine Ch. Baudelaire in poemul Corespondente. Autorul are revelatia unitatii fundamentale a universului, a "corespunderilor" (trad. lui Al. Philippide), vazand natura ca "un templu ai carui stalpi traiesc / Si scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceata". Omul traieste in "codri de simboluri", unde "Ca niste lungi ecouri unite-n departare / Intr-un acord in care mari taine se ascund, / Ca noaptea sau lumina, adanc, fara hotare, / Parfum, coloare, sunet se-ngana si-si raspund".[5] Poezia trebuie sa fie sugestie a acestei realitati de dincolo de aparente. Repudiind estetica parnasianismului, Mallarm afirma: "A numi (s.a.) un obiect este a suprima trei sferturi din desfatarea poemului, care e facut din fericirea de a ghici putin cate putin; a-l sugera - iata visul" . De aici cultivarea muzicalitatii, pentru ca muzica este prin excelenta sugestie, dar, in conceptia lui Mallarm (spre deosebire de Verlaine), nu e vorba de o muzicalitate exterioara, ci una interna, aceea care poate sugera inefabilul, ideea: "Muzica si Literele sunt fata alternativa, aici deschisa catre obscur, scanteietoare dincolo, cu certitudine, a unui fenomen, unicul, numit idee"[7]. In ciuda atator deosebiri intre autori, simbolistii au fost animati de ideea ca, vrand sa exprime inefabilul, lirica se apropie mai mult de muzica decat de pictura si ca trebuie sa recurga, prin urmare, la sugestie. De aici, muzicalitatea versului, vagul, cautarea nuantei, aluzia, renuntarea la emfaza si patetism.

2. Simbolismul romanesc

Prin simbolism, poezia romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea face efortul de depasire a fazei posteminesciene si de modernizare a limbajului poetic, a temelor si preocuparilor specifice. Cateva personalitati (Al. Macedonski, D. Anghel, I. Minulescu, G. Bacovia) au creat o anumita imagine, foarte nuantata, uneori chiar deconcertanta, curentul fiind sprijinit de activitatea multor poeti de mana a doua, dar al caror merit ramane acela de a fi sustinut o anumita atmosfera. Ramane notabil efortul de citadinizare a poeziei, in contrast cu semanatorismul si poporanismul, care orientau atentia in exclusivitate spre viata satului. De aici, sentimentul ca i se ofera cititorului ceva nou, in contrast cu literatura traditionala. Melancolia, nostalgia, spleen-ul, evaziunea, nevroza, pe care simbolismul le sondeaza, aduc o alta perspectiva asupra conditiei umane. Cititori ai simbolistilor francezi indeosebi (P. Verlaine, A. Samain, J. Laforgue s.a.), simbolistii creeaza multora si sentimentul sincronizarii cu un anumit spirit al veacului.

Simbolismul se manifesta la noi in conditii specifice, cand poezia ramane inca in mare parte legata de eveniment (G. Cosbuc, V. Alecsandri s.a.), de curentul posteminescian, incercand sa reactiveze spiritul pasoptist. Nici Baudelaire, nici Verlaine, nici Mallarm, cele trei mari nume ale innoirii poeziei franceze, nu devin repere si la noi, fiindca rafinamentele pe care le propuneau gaseau un public total nepregatit si scriitori carora confruntarea, spre exemplu, cu spiritul parnasian si nasterea de aici a unei noi estetici nu le spuneau nimic.

Ideea lui Al. Macedonski de a crea la "Literatorul" o noua grupare cu scopul innoirii poeziei romanesti avea sa dea roade dupa cateva decenii. In poeziile sale din Prima verba (1872), se recunosc multe accente din textele pasoptistilor (D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu I. Heliade - Radulescu s.a.), iar in conferinta din 1878 Miscarea literara din cei din urma zece ani isi exprimau chiar adeziunea la spiritul pasoptist, desigur din spirit de fronda fata de junimism. Pe de alta parte, gestul de revolta, o anume sensibilitate il apropie de romantici, dupa cum si atmosfera unor texte, chiar de dupa afirmarea orientarii simboliste.

La "Literatorul", Macedonski publica o serie de articole care incearca sa defineasca "poezia noua". In 1880, apare articolul Despre logica poeziei, in care exprima idei asemanatoare cu ale lui Mallarm. "Arta versurilor, afirma poetul, nu este nici mai mult nici mai putin decat arta muzicii".[8] Logica poeziei e "nelogica la modul sublim", idee care reaminteste estetica romantica. Un manifest prosimbolist va fi Poezia viitorului, unde se apreciaza ca instrumentalismul este simbolism, caci prin amandoua "poezia si-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj in care se simte in largul ei si pe care burghezimea sufletelor nearipate catre aristocratia in arte nu va ajunge din fericire pentru poezie sa-l inteleaga niciodata". Poezia viitorului "nu va fi decat muzica si imagine", ca "principale sorginti ale ideii" . Despre poezie (1896) pune accent pe senzatie ("a fi poet inseamna a simti"), considerand ca "poezia este datoare sa destepte cugetarea, nu sa devina ea insasi cugetare" .

Ideea reia o afirmatie din Simturile in poezie (1895), unde Macedonski sustinea: "Poezia e senzatiune directa, dincolo de senzatie, dar numai prin intermediul ei poetul atinge ideea poetica". Inca din 1881 (Despre poema), vedea in "poema" (textul poetic) o sinteza lirica, menita sa sugereze complexitatea, nu sa simplifice dupa legi capricioase: "O poema dupa mine trebuie sa fie insasi inima omului. Totul trebuie sa se intalneasca intr-ansa in confuziune si pe neasteptate, asa precum este in viata reala. Rasul sa fie langa plans; ura langa amor. De la sublim la trivial, iata ce inteleg eu prin poema, iata ce trebuie sa fie ea. Pentru acest cuvant, ea se compune din tot ce s-a scris si s-a facut pana acum, bun sau rau, si se numeste poema omenirii"

Dintre experientele cele mai interesante pe care le-a gazduit la "Literatorul", se retine instrumentalismul. E de observat ca poeziile sale "instrumentaliste" au fost publicate inainte de experientele similare ale lui Ren Ghil: Rimele canta pe harpa, Guzla, Imormantarea si toate sunetele clopotului (1881), Lupta si toate sunetele ei. Instrumentalismul nu a avut ecoul scontat, a generat o poezie neinteresanta.

D. Micu distinge "doua simbolisme" in istoria curentului: unul macedonskian (continuat de revistele "Forta morala", "Ileana", "Hermes" s.a.) si celalalt al lui Stefan Petica (autorul volumului Fecioara in alb, socotit primul volum simbolist, publicat in 1902), avand continuatori in D.Anghel, I.Minulescu, E.Farago etc. De asemenea, crede ca prin Stefan Petica si D. Anghel simbolismul cunoaste o a doua nastere.

Dupa 1900, singura grupare cu program simbolist este cea de la "Viata noua" (1 febr. 1905 - febr. 1925), "revista modernista". Ovid Densusianu, directorul revistei, el insusi poet simbolist, promoveaza literatura de inspiratie citadina, sustine intelectualizarea poeziei si europenizarea literaturii romanesti in spirit latin. Pornind de la Emile Verhaeren, O. Densusianu defineste simbolismul in raport cu poezia luptei, a dragostei de viata, ceea ce vine in contradictie cu imaginea generala despre ceea ce era si este simbolismul. Intr-o conferinta (Sufletul nou in poezie), crede ca ii deosebeste pe poetii simbolisti de ceilalti "o incredere netarmurita in fortele sufletului nostru, o curajoasa atitudine fata de viata (. . ). Simbolistii iubesc viata, sunt insetati de ea" . In 1912, se exprima impotriva "primitivismului carpato-dunarean" si pleda pentru "apropierea sufletului nostru de sufletul european" (In ce staruim noi sa credem ). Elogiul lui E. Verhaeren se intemeiaza pe spiritul citadin al poeziei sale. In studiul Poezia oraselor, integrat in Spiritul latin si literatura noua (1922), pledeaza pentru poezia de inspiratie citadina: "Orasele, chiar in partile urate, au inainte de toate ceva caracteristic, impunator, sunt expresiuni sufletesti, condensari de viata, si aceasta le da o valoare poetica" . Pe de alta parte, "orasele sunt lacasurile idealismului", "in ele traiesc aceia care-si lasa gandurile sa cuprinda nemarginirile si sa pregateasca ce va fi maine: un gest de dezrobire, o cucerire noua si o fapta schimband in bine viata tuturor" .

Simbolismul teoretizat de O. Densusianu ramane unul "de cabinet", o combinatie intre neoclasicism si elemente futuriste.

Nu atat teoretizarile au creat directiile in simbolismul romanesc cat constituirea unor atitudini lirice specifice in evolutia fiecarui reprezentant, mai important sau mai putin important. Se vorbeste de doua directii - una mai expansiva, atenta la intamplarile lumii, cealalta interiorizata, meditativa. "Simbolismul, derivat din romantism - sustine Lidia Bote - realizeaza o formula noua: aceea a intrepatrunderii dintre subiect si obiect, a comuniunii simpatetice, a fuziunii prin intuitie, participare si corespondenta inefabila". Cu alte cuvinte, simbolismul resitueaza ontologic fiinta, integrand subiectul intr-o viziune unitara asupra lumii. Cultivand imaginile abundente, generate de emotii, eul poetic are acces la o lume misterioasa, cunoscuta prin simboluri si "corespondente".

Simbolistii scriu o poezie citadina, cautand infatisarile urbane, chiar daca uneori e targul de provincie, cu atmosfera trista, apasatoare. Prefera toamna, penumbra, crepusculul, de aceea parcurile si gradinile sunt evocate adesea in amurg. Ploaia revine obsedant, florile atinse de suflul sfarsitului completeaza decorul. Simbolistii au nostalgia marii, a calatoriilor spre taramuri indepartate, a evadarii din spatiile cunoscute. Poezia lor invita la visare, trezeste nostalgia, reveria, pe fondul sugestiei unor sentimente difuze. Spleen-ul, sufocarea interioara, starea de oboseala, lancezeala fac parte dintre starile obisnuite ale eului liric. Nevrozele se indeparteaza prin "corespondente" (muzicale, olfactive, vizuale), de aici cautarea sinesteziilor.

Poezia simbolista sugereaza misterul lucrurilor, viata lor tainica, apeland la incantatie si la sugestie, in dorinta de a evita ariditatea, formulele consacrate de pana atunci.

Reprezentanti ai simbolismului: Al. Macedonski, Stefan Petica D. Anghel, I. Minulescu, G. Bacovia, Al.T. Stamatiad, Elena Farago, Emil Isac, D. Iacobescu, Claudia Milian, I.M. Rascu, M. Cruceru, Mihail Saulescu N. Davidescu, Ovid Densusianu s.a.

3. Texte programatice simboliste

Despre logica poeziei

Desigur ca citindu-se acest titlu, oricine se va intreba daca poezia comporta o logica deosebita de a prozei, si vom stabili de aceea imediat un lucru pe care carturarii nostri ar fi trebuit de mult sa-l stabileasca si anume ca proza se conduce dupa o logica si poezia dupa alta. Din cursul acestei scrieri se va putea vedea clar, cat de mare lacuna exista in aceasta privinta in literatura noastra. Ne vom sili s-o facem sa dispara si vom ajunge astfel, cu incetul, a face sa se convinga, chiar cei diametralmente opusi cu scoala noastra, ca este ridicol a se judeca valoarea unei poezii de cel dintai zgarietor de hartie. Pentru a se critica, si prin critica intelegem a se analiza, trebuie ca mai inainte de orice, sa se aiba in vedere ca poezia isi are logica ei aparte.

Cati din domnii nostri critici stiu aceasta? Cati au avut aceasta regula in vedere de cate ori au luat condeiul?Raposatul Laertiu era un critic bun dar superficial; d-l Maiorescu are un gust poetic greoi; d-l Hasdeu musca dar nu aprofundeaza, si pana si chiar dintre amici ai nostri, vedem pe unii sacrificand mai adesea prea mult spiritului si prea putin fondului.

In asemenea conditii este natural a se vedea pe fiecare zi, luandu-se condeiul criticii in mana pana chiar si de cei mai nedibaci. Publicul, inmarmurit sub un asemenea potop de cerneala, incepe sa reclame. A-l dezmetici e greu; insa ca revista literara aceasta incercare cade in sarcina noastra.

Logica dupa care se conduce poezia joaca in adevar intr-o analiza critica cel mai important rol. Aplicati poeziei o asemenea logica, proza devine indata nelogica. Aplicati poeziei logica dupa care se conduce proza, - poezia poate fi logica, dar nu mai e poezie. Prin acest fapt insusi, ati omorat-o, si din moment ce intr-o critica nu se face o asemenea deosebire, poezia cea mai logica ca poezie devine cea mai nelogica, judecata din punctul de vedere al prozei.

S-a zis si s-a crezut pana acum ca a scrie poezie e greu si ca a scrie versuri e usor. Aceasta premisa ni se pare falsa. Pentru a scrie versuri este tot atat de greu ca si pentru a scrie poezie, deoarece atat versurile cat si poezia se conduc dupa niste anume reguli. Pentru a scrie versuri trebuie ca cineva sa fie deplin stapan pe limba si sa cunoasca in mod amanuntit toata armonia sau toata nearmonia ce rezulta din intocmirea literelor in cuvinte si din ciocnirea acelor litere si cuvinte intre ele. Scara alfabetica, considerata din acest punct de vedere, constituie o adevarata scara muzicala si arta versurilor nu este nici mai mult nici mai putin decat arta muzicii. A scrie poezie inseamna de asemenea a te conduce dupa niste anume reguli. Cu alte cuvinte, poezia este inlantuirea ideilor, intr-un mod mult mai infrumusetat decat modul intrebuintat in acest scop in proza. Din aceasta rezulta negresit si faptul ca logica poeziei trebuie sa difere cu desavarsire de a prozei. O poezie este prozaica cand modul de exprimare logica a ideilor nu difera de acela al prozei. Atat criticii cat si poetii trebuie sa tina socoteala de aceasta.

Era o noapte nebuna a zis un tanar dintre cunoscutii mei in sirul unei bucati de versuri putin nimerita, si toti s-au grabit a critica, nu insusi fondul si forma acelei bucati de versuri, ci expresia citata, invectivand pe bietul autor in toate felurile. - Cum?O noapte nebuna! Si-au zis ei. Dar poate sa fie ceva mai absurd decat aceasta? Nebunie mai mare nici nu s-a vazut! etc., etc., etc

La prima aparenta, sunt putini, precum presupunem, care sa nu dea dreptate criticilor in contra autorului.

Ei bine, adevarul, cu toate acestea, este altfel, si cei care n-au nici dreptate, nici simt poetic sunt criticii.

Din punctul de vedere al logicii aplicata prozei acel care n-ar avea dreptate e autorul; din punctul de vedere insa al logicii ce regizeaza poezia, tot ce autorul a scris mai poetic si mai ales este acel emistih. Fara a cugeta, si prin instinct poate, s-a ridicat prin acea expresie la inaltimea cutezatoarelor trasaturi de maestru.

Cine va tagadui ca a zice in frantuzeste: C'tait une folle nuit ar fi un ce nepermis?

Acei care judeca cu usurinta zambesc pentru ca ignorantei trebuie sa i se puna intotdeauna punctul pe i! Hazul ce-l vor face nu va fi insa de lunga durata, deoarece am adunat atatea arme convingatoare, incat vor trebui sa-si plece fruntea dinaintea lor.

Inainte de a intrebuinta pe cele de capetenie, fie-ne permis a ne intreba de ce nu este logic, dupa dumnealor, a se zice: Era o noapte nebuna.

Raspunsul le va fi lesnicios.

- Aceasta expresie e absurda, vor striga zbarlindu-se, deoarece noaptea poate sa fie intunecoasa sau luminoasa, dar nebuna, nu.

Pentru a-i zdrobi, raspunsul nostru este insa mult mai lesnicios decat al dumnealor, caci:

Dupa cum nu poate fi o noapte nebuna, tot asa nu poate sa fie o frunte innorata, o inima sangeranda, buze de flacari, ochi de peruzele sau de azur, un par de aur, o luna cu raze de argint, inima femeii, un cuib de amor si de otrava, si asa mai incolo, pentru cuvantul ca fruntea poate sa fie incretita dar innorata nu, si innorat poate sa fie numai cerul; buzele pot fi arzatoare, dar nu pot fi de flacari; ochii pot sa aiba culoarea peruzelelor sau a azurului dar nu pot fi de peruzele, nici de azur; inima femeii nu poate fi un cuib, deoarece nu este decat un organ; si, in fine, luna poate sa aiba raze albe cum e argintul, dar nu raze de argint.

Cu toate aceste, nimeni nu protesteaza, si pe drept cuvant. Daca cineva ar voi sa excluda din poezie asemenea expresii, cu totul nelogice in proza, atunci poezia ar deveni proza si totul ar fi zis.

Aceasta este atat de adevarat, incat s-au gasit genii mari, care sa fi cutezat si mai mult. Cum ca era o noapte nebuna nu e nimic. Cine nu-si aduce aminte de noptile nebune ale frumoasei sale adolescente? Plang si pe acei care le-au uitat si pe acei care nu le-au avut!

A fi poet inseamna a fi poet, si logica poeziei este, daca ne putem exprima astfel, nelogica intr-un mod sublim.

Ca dovada in sprijinul afirmatiilor noastre, sa deschidem pe Dante. Iata ce gasim in diferite locuri ale poemei sale: Divina Commedia, Soarele care tace, un loc mut de lumina, o lumina ragusita, acestea sunt proprii expresii ale nemuritorului poet si ele revin adeseori in versurile sale cu o cutezanta crescanda.

Multi vor zice in fata acestora ca Dante formeaza o exceptie. Ca sa-i dumirim, luam pe Virgiliu si gasim pe: silentia lunae;si pe clarescunt sonitus cat si multe altele tot atat de cutezatoare, si, precum se exprima un autor francez, un asemenea stil atat de nelogic in aparenta, nu este decat o fericita preschimbare de cuvinte pe care simturile o fac intre ele. Ochiul judeca despre sunet zicand: Un sunet stralucitor si gatlejul, despre lumina, zicand: O lumina ragusita. Racine a zis de asemenea: Voi vedea drumurile parfumate (Je verrais les chemins parfums) si este evident ca, la el, simtul vazului a incalcat in acest vers asupra simtului mirosului. Sunt experiente medicale care au dovedit ca un om, orb din nastere, auzind sunetul unei trambite, striga: Aceste sunete sunt rosii!. In acel moment acel om vorbea limbajul poetilor, deoarece vedea prin ureche. Sunetul era stralucitor pentru auzul sau, precum este stralucitoare culoarea rosie pentru ochii nostri.

Sunt desigur multi care isi inchipuie ca introducerea unor expresii ca cele citate nu poate figura cu succes in limba noastra. Acelora le voi raspunde ca de cand exista poezia in inima poporului roman, ele sunt introduse, scrise si cantate, fara ca nimeni inca sa cuteze a le numi nelogice, caci, in poezie, se numeste logic tot ce este frumos. Cantecele noastre populare sunt dovada cea mai palpabila ca nu ne inselam si valoarea acelor cantece nu o poate tagadui nimeni, fiind apreciate ca niste adevarate pietre scumpe de toata lumea adevarat literara. Meritul de fond al acestor poezii consta insa mai cu seama in forma lor poetica si cu totul nelogica pentru proza.

Astfel, de exemplu, - prozaic vorbind, - nu putem admite ca logice nici chiar aceste versuri

"Sus la munte, ninge, ploua,

La Craiova pica roua,

Dintr-ai noptii ochi ceresti

Si din ochii omenesti."

In adevar, in proza nu s-ar putea zice in nici un chip ca noaptea are ochi din care pica roua

Ce-ar fi devenit insa aceste admirabile versuri, daca autorul ar fi ramas logic si nu s-ar fi inaltat pe aripa poeziei pana a ajunge sa exprime cu ajutorul acestui stil figurat, prin personificarea noptii, ca

"Sus la munte ninge, ploua

La Craiova pica roua

Dintr-ai noptii ochi ceresti

Si din ochii omenesti!"

Pentru ca sa aratam acum, ca insesi expresiile pe care le-am extras din Dante si Virgiliu, oricat de cutezatoare s-ar parea, pot sa intre si in cadrul unei poezii romanesti, dam aici cateva versuri pe care le-am compus spre acest sfarsit, adaugand intr-ansele si expresii proprii noua. Iata-le:

"Tu ai inca in suflet credinta. Mai poti inca

Sa mai traiesti, si-n locu-ti adesea vreau sa fiu:

In sufletul meu insa e jale atat de-adanca,

Si-atat e de pustiu!"

Analiza prozaica a acestor versuri ne va da ca rezultat nelogica pana la absurd, deoarece credinta e un rezultat al combinatiei cugetarilor in creier, care e un organ material si palpabil; credinta nu poate fi prin urmare un rezultat al unei fictiuni ca aceea numita suflet. De asemenea un om poate sa fie cuprins de jale dar, nu se poate zice in mod strict logic ca acea jale rezida in sufletul sau, si inca, - ce este si mai mult, ca jalea sa e adanca, deoarece jalea poate sa fie mare, pe cata vreme adanca nu poate fi decat o apa sau o prapastie etc. A zice apoi despre suflet ca este atat de pustiu, este a fi tot atat de nelogic. Trecand la strofa a doua, vom da peste mai multe:

"De ce ma-ndemni la viata? Nu simti ca pentru mine

S-a ispravit pamantul si soarele-a tacut?

Ce bine mai asteapta, ce rau mai ma retine

Cand traiul meu e mut?"

Expresiile din strofa aceasta sunt ale mele, dimpreuna cu cele ca: S-a ispravit pamantul si ca traiul meu e mut. Expresia Soarele a tacut este insa proprietatea lui Dante

Nimic, precum vedem, nu este logic nici in aceasta strofa, judecand negresit din punctul de vedere al prozei, si din acest punct, fireste, ca suntem si noi de acord cu usureii critici, care cauta in poezie logica prozaicelor dumnealor fierturi, asupra faptului ca ideile enuntate in versurile de mai sus sunt cu desavarsire absurde, dimpreuna cu modul lor de exprimare cu tot.

Si cum ar putea sa se ispraveasca pamantul, sa taca soarele si sa amuteasca traiul?Ei bine, nu poate sa fie cu toate aceste ceva mai logic! Pentru omul in a carui inima este dezastru si-n al carui ochi nu mai pot sa fie nici chiar lacrimi, pamantul se ispraveste, soarele tace, si traiul nu mai are limba. Pentru acel om s-a ispravit pamantul, deoarece fericirea lui s-a ispravit! Soarele a tacut, deoarece, cu toate ca razele sale lumineaza, razele sale nu-i mai vorbesc de amor, de viata, de petreceri, de aspiratii pierdute; traiul sau este mut, deoarece ziua care trece se aseamana cu ziua care vine. Numai o asemenea amutire a traiului, o asemenea tacere a soarelui, si o asemenea ispravire a pamantului poate sa aiba, dupa parerea mea, toata conciziunea si poezia, cerute pentru a putea sa exprime dezastrul din inima care nu mai are nici o credinta. Aceasta parere, impartasita sau nu, e parerea mea, si n-as emite-o tocmai asupra unor versuri alcatuite de mine, daca nu m-as rezema tot pe modul de exprimare al celor doi mari maestri: Virgiliu si Dante

Fara a mai analiza dar, voi cita pur si simplu, o a treia strofa, mentionand numai ca expresia: fanfare colorate de-o purpura aprinsa nu-mi apartine mie, ci autorului Divinei Commedii.

Iat-o:

Odinioara Muza, fanfare colorate

De-o purpura aprinsa, varsa-mprejurul meu

S-au stins si-acele note de ingeri inspirate:

Ma pierd in Dumnezeu!

Afara de observatiile pe care le facuram asupra socotelii ce criticul trebuie sa tina ca in poezie nu este nelogic tot ce in proza ar fi absurd, vom spune ca logica poeziei se mai deosebeste de a prozei si in mai multe alte puncte.

In proza, de exemplu, nu se va putea zice niciodata: ai ochi dar avand si ochi si vedere esti orb, ci se va zice: Ai ochi, dar n-ai dreptul sa vezi.

Ei bine, pentru a exprima asemenea idei, poezia procedeaza intr-un mod cu totul nelogic pentru proza. Ea zice:

Iar tu, sarac, ai voie sa nu poti a voi:

Ai ochi dar n-ai vedere; ai gura, n-ai cuvinte;

Ai inima-nfocata dar nu poti a iubi.

(Bolintineanu: Sorin)

Conform logicii, s-ar fi zis in proza astfel:

Iar tu, daca esti sarac, poti sa ai vointa, dar n-ai dreptul ca sa voiesti; poti sa ai ochi dar n-ai dreptul sa vezi; poti sa ai gura, dar n-ai dreptul sa vorbesti; poti, in fine, sa ai inima infocata, dar n-ai nici chiar dreptul sa iubesti.

Asa ar fi zis negresit proza si ar fi zis bine; dar poezia, intr-un mod in aparenta nelogic, inlocuieste cu o logica fundamentala deplina, dreptul de a voi, de a vedea, si de a vorbi al prozei, - prin neputerea de a indeplini aceste toate. A zice in adevar: nu poti este acelasi lucru ca si cum ai zice: n-ai dreptul, deoarece, dreptul, judecandu-se drept, nu este decat un rezultat al puterii. De aci urmeaza, dar, ca cine e sarac n-are nici putere si ca cine n-are putere n-are nici drept si nici chiar dreptate. Logica este astfel cu desavarsire satisfacuta si ea devine aci cu atat mai tare cu cat vedem ca ea procedeaza printr-un sir de deductiuni strans legate impreuna. Am putea sa zicem chiar ca, in poezie, ea nu consta aproape decat din deductiuni.

Astfel, de exemplu, in proza s-ar zice: Ninsoarea roseste de sange. In poezie: de sange poate fi suprimat daca lucrul ar putea rezulta din deductiuni trase din alte versuri, ca, de exemplu, in urmatoarele:

O ploaie de gloante in vant vajaieste,

Ineaca pandurii, ninsoarea roseste.

(Bolintineanu: Andrei)

*

Nu avem pretentia de a crede ca am zis tot ceea ce se poate zice asupra acestui subiect atat de important si pentru al carui studiu deplin ne-ar trebui spatiul unui in-folio. Am voit numai sa intredeschidem criticii adevaratul orizont in care trebuie sa graviteze cand voieste sa se ocupe si sa judece in mod serios si impartial de valoarea unei opere poetice. Ca sa fim mai lamuriti, vom spune dar ca critica, ori de cate ori se afla pe un asemenea taram, trebuie sa faca abstractie de faptul ca ea se exprima in proza si sa tina astfel socoteala ca ceea ce nu poate trece ca logic in proza este primit in poezie. Critica, prin urmare, nu trebuie sa striveasca, intre tamplele stramte ale logicii dupa care se conduce proza, divinul zbor al poeziei. In acelasi timp, am voit sa stabilim si pentru poeti, ca poezia este in cearta perpetua cu logica prozei si ca poetul trebuie sa se fereasca intocmai ca de foc de a merge de acord cu ea. Poetul care nu-si deosebeste logica sa de aceea a prozei poate deveni un Molire, ale carui versuri sunt, insusi pentru acest cuvant, curata proza rimata, - poate deveni un Voltaire chiar, - care cade ca poet tocmai pentru acelasi motiv, - dar nu va deveni niciodata descatenatul Shakespeare, furtunosul Byron, divinul Dante sau incomparabilul Musset

Sa fie in consecinta bine stabilit ca orice saritura, oricat de nerationala ar fi, este permisa adevaratei poezii. Ceea ce nu i se iarta este tocmai prozaismul, adica logica.

Stiti pentru ce o poezie nu va impresioneaza si va pare mediocra?Versurile ei sunt frumoase, imaginile logice, inlantuirea ideilor, logica; intr-un cuvant, ea n-are nici un defect. Ei bine, cauza care o face sa fie mediocra este ca, daca i s-ar rupe ritmul si i s-ar scoate rimele, ea n-ar mai ramane decat o simpla bucata de proza.

Poezia este cu totul altfel. Poezia zboara, alearga, fuge despletita, aci in nori, aci pe pamant, si putin ii pasa ei de compasatele reguli care constituie logica prozei.

Un nou exemplu ce vine in ajutorul adevarului pe care il amintim, il gasim in prima poezie de care ne vom aminti.

Astfel, ce este oare mai nelogic si mai sublim decat aceste cateva versuri:

M-am suit la munte-n zori

S-am prins fulgerul din nori,

Si de sus din inaltime

L-am izbit in Ungurime!

- Cum, Domnule? va zice prozatorul, sastisit; ce bazaconii mai sunt si astea? Nu vezi ca ai cazut in absurdul absurdului, deoarece, dumneata, om, puteai in adevar sa te urci la munte in zori, dar nu puteai sa prinzi fulgerul din nori, necum de sus, din inaltime, sa izbesti in Ungurime cu el!

Acestea le va zice desigur logicul prozator si logicul prozator va avea desigur dreptate, dar el va ramane, cu toata logica lui, jos pe pamant, pe cand poetul, cu toata nelogica lui, va zbura in ceruri, iar cantecul sau absurd si nelogic va rasuna din veac in veac, repetat de romanime:

M-am suit la munte-n zori

S-am prins fulgerul din nori,

Si de sus din inaltime

L-am izbit in Ungurime!

Prevad insa ca sunt multi care vor voi sa lupte cu argumentele mele corp la corp si ca, prin urmare, multi imi vor cere sa le dau pe scurt si cu conciziune definitia logicii poeziei.

Ii voi satisface. Iat-o: Logica poeziei este ne-logica fata de proza, si tot ce nu e logic, fiind absurd, logica poeziei este prin urmare insusi absurdul.

Fireste ca cei care nu si-au dat osteneala sa studieze subiectul vor ramane uimiti in prezenta unei atat de cutezatoare definitii; luam insa asupra-ne a convinge pe cel mai incarnat logician, fara a ne departa cat de putin de la regulile stricte, ca eroarea nu este de partea noastra, si ca ea este din contra de partea criticilor sau poetilor care n-au putut inca sa ajunga a intelege acest mare adevar.

Pentru ca sa ne atingem dar rezultatul propus, fie-ne permis a ne pune cateva intrebari, la care luam angajamentul a raspunde cu rationamente necontestate:

Ce este Dumnezeirea?

Dumnezeirea, va zice de exemplu amicul meu Bonifaciu Florescu, este pentru un catolic un Imparat al Universului care rezida in Rai si are de portar pe Sfantul Petru, iar de Ministru de Razboi pe Sfantul Ilie; pentru un Ortodox, Dumnezeu este aproape acelasi lucru, cu diferenta ca n-a dezlegat inca sa se manance oua si lapte Vinerea si Miercurea; pentru un Turc este un sultan care-si are de Ministru-Presedinte al Consiliului pe Mahomed: Dumnezeirea poarta in cap cialma, rezida tot in Rai si are un intreg harem de hurii pe care nu le-a avut inca nici un Padisah pamantesc; pentru un Indian, Dumnezeirea este Vischnu, o alta specie de satrap care s-a facut peste si mai stiu eu ce; pentru Pieile Rosii ea este Soarele sau chiar pur si simplu Focul; pentru un Papuas este cea dintai buturuga de copac sau chiar cea dintai piatra a drumului si asa mai incolo. Trecand la cei vechi, gasim ca la Romani si la Greci, Dumnezeirea era Jupiter sau Joe cel casatorit cu Junona, ceea ce nu-l impiedica insa nicidecum a se transforma cateodata in ploaie de aur, spre a veni ca un pisicher, sa tenteze pe Danae; la Egipteni, o gasim sub diferite forme, cand Isis, cand Osiris si asa mai departe; la Ovrei o vedem reprezentata prin batranul Iehova, avand de Ministru-Presedinte pe perciunatul Moise, pana a venit Hristos sa-l rastoarne si sa-i ia portofoliul, in fata unei mari parti a omenirii.

Asa este! dar in fine:

- Ce este Dumnezeirea?

Ce este Dumnezeirea! Aceasta este universala intrebare, vesnicul that is the question al lui Shakespeare, adanca cercetare a lui Socrates si a tuturor filosofilor vechi si noi, cat si a tuturor oamenilor mici sau mari, invatati sau prosti!

Si invatatii cei mai mari, dupa ce s-au urcat mai sus de vanturile turbate, dupa ce au reglat toate lucrurile din haos si au botezat toate materiile, tocmai cand au crezut ca au pus mana pe ea, au vazut ca Dumnezeirea e Nesfarsitul, si fiindca tot ce nu se sfarseste nu poate nici sa inceapa, au vazut ca Dumnezeirea este Neintelesul si ca nu se poate judeca de oameni care au si inceput si sfarsit si care nu sunt decat o infima particica dintr-ansa.

Prin urmare, si dupa cei cu carte, si dupa cei fara carte, Dumnezeirea este:

- Neintelesul.

Intrebat intr-o discutie asupra acestui subiect as fi raspuns si eu tot astfel, dar am mers si mai departe si m-am intrebat:

- Ce este Neintelesul?

Si fiind un lucru neinteles, dupa toate regulile logice din lume, se numeste absurd, deoarece tot ce nu poate fi inteles cade sub aceasta denominatiune, mi-am zis ca Neintelesul este Absurdul, si prin urmare, Dumnezeirea fiind Neintelesul si Neintelesul Absurdul, am raspuns la intrebare ca Dumnezeirea este o absurditate sublima.

Sa vedem acum:

- Ce este si Poezia?

- Poezia, va raspunde de exemplu spiritualul meu amic, d-l Pantazi Ghica , este o umbra, doua capete ce se impreuna, doua maini ce se strang, zgomotul unor usoare soapte care seamana cu freamatul frunzelor adiate de vant, si armonia unei sarutari indelungata si pasionata.

Raspunsul este foarte poetic, dar el nu ne da, cu toate astea, definitia Poeziei.

Unii au zis ca Poezia este muzica sufletului, altii au zis alta, dar nimeni nu a putut s-o defineasca inca intr-altfel decat ca ea este o scanteie divina.

Poezia, prin urmare, este o scanteie a Divinitatii.

Ei bine, acum cand stim ca Divinitatea este Neintelesul si Neintelesul este Absurdul, ce alt voiti sa fie logica ei, decat ceea ce este insasi Divinitatea si Poezia insasi?

In asemenea conditii insa partea greu de explicat este cum poezia poate sa convinga cu logica ei ne-logica, mult mai bine, mai decisiv si mai repede decat proza.

Asupra acestui punct avem foarte putine de zis: Poezia convinge, pentru ca tot ce este frumos ni se impune fara ca nimeni sa-si poata da seama in ce mod si pentru ce.

Ridici ochii catre spatiile ceresti si fara sa poti concepe posibilitatea Infinitului, ii simti sublimul si ramai convins de existenta unei puteri superioare, eterna si imutabila, care rezida in tot si din care insasi faci parte ca o intima atoma.

Culoarea rosie iti inveseleste privirile fara sa stii pentru ce si seninatatea albastra a cerului se rasfrange in inima cea mai tulburata vorbindu-i in modul cel mai elocvent de fericirea de a fi, de a vedea, de a simti.

Un cer innorat si intunecos iti schimba din contra dispozitiile sufletului, si in aceasta privinta, de asemenea, nu-ti poti da seama de cauzele care dau nastere unei atat de puternice influente.

Poezia are aceeasi putere suverana, tainica si neschimbata, convingand prin insasi esenta ei divina, domnind in toti timpii si peste toate inimile, fara ca cineva sa-si poata da seama de modul ei de inraurire. Accentele ei se impun inimii si ratiunii fara a pleda, si omul cel mai impietrit se inmoaie in fata lor. Ea suscita lacrimile, mangaie sau reproba, da nastere zambetului de bucurie sau increteste buzele prin ironia sa, si cand voiesti sa te opresti si sa-ti dai seama de cauze printr-o stricta analiza, ramai uimit in fata golului aproape total pe care ea ti-l da ca rezultat.

Al. Macedonski

"Literatorul", anul I, 1880, nr. 23, 21 iulie

Despre poema

(Fragmente)

Ce este insa o poema? Cine a scris o poema?

Iata doua intrebari importante. O poema, dupa mine, este, dupa cum enuntai, toate coardele Harpei, toata inima, toate patimile omenesti! Suras si lacrimi, ras si disperare, batjocura si blandete, lupta intre bine si rau, cerul plin de stele si strazile pline de noroi, iata dupa mine ce este o poema, sau ce trebuie sa fie, ce trebuie sa contina! Acuma: scirsu-s-a oare o poema? Fireste ca da. Insa n-a scris-o nici Homer, nici Dante, nici Ossian, nici Virgiliu, nici Tasso, nici Schiller!Veti zice poate ca a scris-o Lamartine sau Goethe, Hugo sau Pindar, Camons, Voltaire, Racine, Pope, Corneille? Daca veti zice si aceasta, va voi raspunde tot negativ si atunci veti alerga desigur la Byron, imi veti vorbi pana si de Klopstock, pana si de Brger, spre a sari dupa aceea la Ariosto sau spre a trece in revista pe Petrarca, pentru a ajunge pana la Redi, si in lunga d-voastra calatorie de ocol imprejurul lumii si de salturi nomenclaturistice nu veti uita nici pe Branger, nici pe Alfred Tennyson, nici pe Grillparzer, Saphir, Anastasius Grn, Dssaugiers, Manzoni, Heliade, Bolintineanu, Alecsandri, Deparateanu, Nicoleanu

- E tutti quanti! Striga cititorul impacientat si dimpreuna cu el strig si eu:

- Destul, pentru Dumnezeu! Destul, ca nimeni dintre acestia nu a scris macar o singura poema in viata lor;Nimeni! Shakespeare a intrevazut-o impreuna cu Musset, si atata tot. Shakespeare si Musset singuri au ghicit ce este o poema si au zarit imensitatea cuprinsului ei.

Si cu toate acestea, exista o poema scrisa, simtita si coordonata astfel precum o intrevad eu. Canturile ei se pot numara cu miile ca si autorii ei. Acea poema se compune, adunand la un loc ce s-a visat, s-a scris si s-a simtit pana acum. Inceputul ei se pierde in noaptea secolelor si sfarsitul ei in adancimile nesfarsite ale inimii. Totul e mare si mic intr-ansa. Este un haos de spirit si materie, de strigate de disperare si de rasuri nebune. Este si noroiul strazilor format din victimele sociale si cerul plin de soare si de colorit. Stele, fluturi de aur, raze, flori, parfume, soapte, se amesteca si se intreciocnesc pe vasta ei tesatura. Idealul se afla intr-ansa alaturi cu realitatea, fara tranzitiune, si tot atat de brusc ca: Din ceruri, la pamant al lui Deparatianu. Omenirea defileaza intr-ansa palida si zdrobita de aceasta perpetua lupta: Infernul lui Dante se deschide la fiecare minut sub pasul celor rai, si Raiul sau primeste la fiecare minut pe cei buni. Juvenal urmareste pe Neron plesnind din biciul sau satiric, si Hugo, uimit de lineamentele marete ale acestui caracter, inger si demon totodata, ii face sa arunce aceste vorbe din mijlocul flacarilor ce ard Roma: Distrug Roma pentru a o crea mai frumoasa. Dar haosul devine din ce in ce mai mare si mitologia pagana se da inapoi inspaimantata in fata mitologiei crestine. Cea dintai numara o multime de zei si zeite, e adevarat. Homer, ca si Virgiliu, se afla aparati de puternicul scut al Jupiterilor. Zeii crestini insa, in aceasta poema, predomina asupra celor vechi. Papii se bucura: Naste Messiada, Gerusalemme liberata etc.

Ani dupa ani se duc insa si poema urmeaza fara a se sfarsi. Acelasi haos, aceleasi defilari de oameni sub alte chipuri se prezinta in cuprinsul ei, si din acea colosala intre ciocnire de strigate de disperare si de placeri, de patimi si de fericiri, fiecare strigat devine un cantec care vibreaza peste omenire, cand dulce si melodios, cand amarat si plin de sarcasm, dupa omul din care izbucneste, si care il adauga ca nou inel la tot ce s-a scris si s-a facut pana in acel moment!

O poema dar, dupa mine, trebuie sa contina tot: suparare, suferinti, lacrimi, disperari, dezgusturi, scepticism, filosofie, credinta, ironie, amor, intelepciune, nebunie. O poema trebuie sa fie insasi inima omului. Totul trebuie sa se-ntalneasca intr-ansa in confuzie si pe neasteptate, asa cum este in viata reala. Rasul sa fie langa plans; ura langa amor. De la sublim la trivial, iata ce inteleg eu prin poema, iata ce trebuie sa fie ea! Pentru acest cuvant, ea se compune din tot ce s-a scris si s-a facut pana acum, bun sau rau, si se numeste poema omenirii.

Mi se va zice, desigur, ca ce va scriu e poezie. Marturisesc ca nu ma gandesc nicidecum sa scriu proza cand e vorba de poezie. Dar mi se va obiecta in fine, ca nu am dat pana acum, deloc, definitia vulgara a poemei, asa precum o inteleg pedagogii de scoala si d. Maiorescu. La acestea voi raspunde ca nu scriu nici pentru pedagogii de scoala, nici pentru d. Maiorescu.

Ceea ce doresc, ceea ce sper a atinge, este sa ajung sa largesc, - daca nu in proportiile punctului de vedere in care m-am pus eu, dar cel putin cat se va putea mai mult, - cadrul genului pe care am convenit sa-l numim poema. [.]

A face sa razi, a filosofa, a entuziasma si a smulge lacrimi, rand pe rand, trebuie sa-ti fie tinta de capetenie. Acel care va izbuti a introduce intr-ansa toate genurile si toate metrurile, va crea o poema. Elegie, satirism, filosofie, lirism, descriptiune, realism, amor si idealism, trebuie sa intre si sa se confunde intr-ansa, strans contopite, fara ca, cu toate acestea, unitatea operei sa dispara. In ceea ce priveste versificarea, dupa cum poema trebuie sa contina inima toata, ea trebuie sa contina si metrica toata, incepand, in limba noastra, de la versul bisilabic si mergand pana la versul de optsprezece silabe, - metrica trebuind sa fie adaptata genului si ideii.

Nimeni pana acum, luat in parte, nu a scris dar o poema. Nimeni nu o va scrie. Geniile singure se vor apropia de ea, insa fara s-o poata realiza deplin niciodata, dupa cum, insumi, n-as putea sa-mi termin cursul meu critic Despre poema, chiar de mi-ar fi dat sa traiesc o viata de o suta de secole![17]

Al. Macedonski

Poezia viitorului

Rolul de capetenie in poezia moderna il are poezia simbolista complicata de instrumentalism. Acest gener, cel mai inalt, provoaca rasete. Cu toate acestea, astazi cand simbolismul numara genii ca Baudelaire, ca belgianul Maeterlinck, ca Mallarm, ca Josphin Pladan, ca Moras si altii, simbolismul, fie el in proza, fie in versuri, fie el numit decadentism sau cum se va voi, pare in ajun sa triumfe. Se impune dar a se pune cititorul inteligent la curent cu noul pas pe care poezia il realizeaza in domeniul artei.

Simbolismul, in greceste sumbolon, altfel zis senin, este numele modului de a se exprima prin imagini spre a da nastere, cu ajutorul lor, ideii. Astfel, crucea este o imagine infatisata inteligentei, spre a reaminti suferintele lui Isus. Faunul este imaginea lubricitatii bestiale ce-si are sediul in fiecare om. Albeata crinilor poate sa fie altceva decat simbolul inocentei?

Precum se vede, simbolismul este apropiat de natura, fiindca el, pentru a ne sugera idei, procedeaza intocmai ca dansa, - cu alte cuvinte, fiindca ne infatiseaza una sau mai multe imagini ce se transforma la urma in cugetari.

Instrumentalismul nu este iar decat tot un simbolism, cu deosebirea ca sunetele joaca in instrumentalism rolul imaginilor. Este evident pentru oamenii ce nu sunt lipsiti de cultura muzicala, ca sunetele inchise, precum: i, u, a, cat si sunetele grave ca: a si chiar o, sunt menite sa destepte senzatiuni, dintre care, cele dintai vor fi note triste si intunecate, iar cele de-al doilea sonore dar solemne.

Din datele definitiunii, rezulta ca poezia moderna a inceput sa graviteze catre un ideal cu totul superior si ca tinde a se deosebi de proza, de elocventa vulgara ce impresioneaza pe ignoranti, de succesele de balci ale antitezei, si ca si-a creat, in fine, un limbaj al ei propriu, limbaj in care se simte in largul ei, si pe care burghezimea sufletelor, nearipate catre aristocratia in arte, nu va ajunge, - din fericire pentru poezie, - sa-l inteleaga niciodata.

Ca si wagnerismul, simbolismul unit cu instrumentalismul este ultimul cuvant al geniului omenesc.

Poezia viitorului nu va fi decat muzica si imagine, aceste doua eterne si principale sorginti ale ideii.

Si iata cum poeti zisi cu idei se vor trezi in secolul al XX-lea ca n-au avut nici una.

Al. Macedonski

"Literatorul", anul XII (1892), nr.2, februarie

Despre poezie

Desi majoritatea cititorilor a fost obisnuita de critici, nepregatiti pentru misiunea pe care si-o luau, sa creada ca Poezia este o serie de cugetari oarecare, inchise intr-o forma oarecare, este in legea progresului ca spiritul sa nu ramana stationar ci sa evolueze neincetat catre scopul sau final: adevarul.

Aceasta evolutie a lucrat astfel incat zilnic pare a se generaliza opinia ca Racine, Corneille, Molire, Voltaire, Victor Hugo si altii sunt mai mult psihologi decat poeti, cugetatori adanci, retori fruntasi, versificatori puternici, insa poeti numai uneori.

In intelesul strict al termenului, ei fiind creatori in domeniul intelectual, stau, etimologiceste vorbind, in perfect raport cu titlul ce li s-a dat.

Cu toate acestea, - oricat s-ar sustine contrariul, - poezia n-are o legatura decat foarte indirecta cu cugetarea, ea nefiind decat o afacere de imaginatie. A imagina este a inchipui si a inchipui nu este a cugeta. A imagina sau a inchipui este a infatisa imagini sau chipuri, - ceea ce este tot una. Domeniul poeziei este dar departe de a fi al cugetarii. El este al imaginatiei, adica al prezentarii de forme estetice cu armonia si culorile lor.

O expunere de idei, fie aceste idei cat de pasionale si cat de filosofice, nu poate sa fie ce se numeste poezie, chiar atunci cand ea este desfasurata in armonizari produse de ritm sau de rima.

Pentru a-si exprima gandirile, omenirea a avut totdeauna, la indemana ei, o forma mult mai naturala si in care s-a simtit oricand in largul ei. Aceasta forma este proza.

Singure spiritele ce nu sunt accesibile frumusetii imaginii, splendorii culorii, armoniei sunetului, - cu alte cuvinte ce nu sunt accesibile poeziei adevarate, senzatiilor ce desteapta in noi mijlocul inconjurator, farmec in care ne nastem, traim si murim, pot sa sustina ca cugetarile ce s-au formulat si ce se vor mai formula in versuri, nu apartin prozei.

O cugetare poate sa devina poetica prin imagini, prin comparatii, prin calificative, prin diferite alte figuri retorice, dar la urma urmei, ea nu-si schimba fondul, nu castiga insusiri pe care nu le are prin natura ei.

Se poate cugeta si in versuri dupa cum se poate imagina si in proza, dar nu se va intampla decat ca proza va deveni proza poetica, iar versurile, proza rimata.

Poezia e datoare sa destepte cugetarea, ci nu sa devina ea insasi cugetare.

Multimile vor judeca altfel. Pentru ele, putina poezie ce emana din armonia sunetelor produsa de ritm si de rima este indestulatoare, chiar cand ea nu intruneste conditiuni muzicale mai inalte. Pe langa aceasta, proza rimata va mai avea si meritul ca va putea sa fie lesne memorata. Multimile nu vor putea dar decat sa fie bucuroase si recunoscatoare cand un altul va lua osteneala sa gandeasca in locul lor, - si asa ajung poeti mari tocmai cei care nu sunt deloc.

Aceasta explica cum Tophile Gautier, cum Baudelaire si Leconte de Lisle, - cei care intre moderni sunt mai adevarati poeti, - lasa reci pe majoritati.

Precum nu toti sunt inzestrati cu darul de a-si da seama de frumusetile naturii, nu toti sunt susceptibili a se inalta in regiunile poeziei pure, si fiindca fondul ce le este infatisat de unii privilegiati este mai presus de priceperea si de simtirea lor vulgara, tagaduiesc existenta acelui fond ca si cum ar putea sa se produca o singura forma, oricare ar fi ea, fara sa fie intemeiata pe un anumit fond.

Poezia nu este ce crede obstea, caci ea nu este nici o declaratie de dragoste, nici un episod al unei vieti pus in versuri cand mai bune cand mai rele, nici o sforarie patriotica cu Tisa, cu Nistru si cu Traian, nici deceptionism social, de imprumut sau nu, nici teza filosofica sau stiintifica, nici o nomenclatura botanica, ori mineralogica si nici nuvela sau articol de ziar.

Fiica a entuziasmului pentru tot ce este frumos, cerul albastru presarat cu lacrimi de safir si diamant, ii este mantia regala. Inima ei este senzatie delicata dar adanca si continua.

Intr-un cuvant a cugeta nu este a fi poet. Este a fi cugetator. A fi poet este a simti.

Reprezentarea acestei simtiri prin un mod de exprimare special, - acel al imaginii, al culorii si al armoniei, - este singura si adevarata poezie.[18]

Al. Macedonski

Simturile in poezie

Putini cunosc rolul pe care simturile il au cu privire la nasterea, la formarea si la felurile cugetarii omenesti. Multi chiar isi inchipuie ca cugetarea naste de la sine si ca simturile-i sunt subordonate. Mai putini inca stiu ca poezia nu este decat o manifestare a lor. Poezia, ca si cugetarea, va fi sau nu va fi, dupa cum simturile vor exista sau nu. Daca s-ar face abstractie de ele, n-ar mai fi nimic. In adevar, ideea culorii nu ne-o da decat simtul vederii. Fara ajutorul ochilor, creierul n-ar mai primi senzatia luminii, prin urmare forma si culoarea lumii externe n-ar mai exista. Sunetul este, - fiindca auzul este. Si tot asa cu mirosul, cu gustul, cu senzatiile tactile, pe care le primim de la obiecte. Negresit ca lipsa simturilor n-ar nimici lumea externa in sine. Lumina, si cand se zice lumina se zice si culoare, parfumul cat si celelalte vibratiuni diferite ale obiectelor, ar continua sa fie ce sunt, dar n-ar mai fi nimic pentru noi. Este usor de inteles ca, in asa conditii, cugetarea n-ar mai exista, si cu atat mai putin simtirea, altfel zis, poezia.

Cugetarea si simtirea sunt astfel niste simple rezultante ale impresiilor pe care anumiti nervi sunt susceptibili sa le primeasca si sa le transmita creierului cu o vioiciune mai mult sau mai putin mare.

Rolul pe care simturile il au in poezie este dar de capetenie. De buna lor conditie atarna Poezia insasi; se poate zice chiar ca Poezia nu este decat o exagerare a lor. Pentru acest cuvant oamenii nepoeti o numesc nevroza. Si in adevar cei care n-au simturile destul de cultivate, cei care prin natura organismului lor fizic nu pot sa fie impresionati decat grosso modo, sunt cu totul logici cand zic ca Poezia este o boala de vreme ce acest fel de a simti nu este daruit decat exceptiilor, S-a dovedit, - si nu o data, - ca zadarnic vei da taranului sa guste din bucatele cele mai rafinate. El va inalta din umeri. Mamaliga, ceapa, usturoiul, branza muceda, ardeiul si basamacul l-au pus in veci in neputinta de a se mai delecta cu bucataria delicata a celor care, inca de cand au fost nascuti, s-au aflat in alte conditii de trai. Tot asa, in culoare, nuanta nu va avea asupra lui aproape nici o intiparire. Caci, dupa cum va prefera mamaliga si ceapa, de asemenea nu va fi simtitor decat culorii vii, rosului arzator si albastrului crud, verdelui sau galbenului hotarat. In forme, ce i se va intampla va fi analog. Brutalul, necioplitul, tot ce va fi din popor, teapan, ii va placea, va fi pentru el arta suprema, frumusetea suprema. Dimpotriva, Rafael sau Panselinos, cu toata divinitatea ce li se acorda, nu vor obtine cu tablourile lor, nici cel putin intaietatea asupra unei gravuri violent colorate din Universul Ilustrat.

Este de prisos a se insista asupra celorlalte impresiuni ale omului din popor. Ele stau intr-un raport perfect cu cele aratate. Auzul, mirosul, pipaitul, sunt la taran, - simturi cu desavarsire grosolane. Majoritatile, oricare ar fi ele, sunt bestii.

In arta, mai cu seama, minoritatile singure au dreptate. Daca veti supune unui plebiscit popular universal pe Goethe si pe cel mai natang versificator, Goethe va cadea cu o majoritate zdrobitoare. Aceasta nu impiedica de loc, ca la noi, sa se faca plebiscite dese cu privire la scriitori si la artisti. Sistemul insa are un merit: el explica unele reputatii, cat si unele impopularitati.

Poezia, artele, precum si pretuirea lor, depind exclusiv de acuitatea simtuala, caci numai ea este creatoare in domeniul intelectual si opera va fi ce va fi fost simtul ce i-a dat nastere. Cugetarea insasi nu este, nu fiinteaza decat fiindca avem posibilitatea de a percepe lumea externa, de a defini culoarea, forma si natura obiectelor prin diversitatea de senzatii pe care ele ni le transmit si de a stabili raporturi de diferentiere intre dansele.

Dar, spre a se statornici si mai mult ca asa este, nu este nefolositor a se urmari dezvoltarea intelectuala a unui prunc de la nasterea sa chiar.   

Pare in adevar sigur ca un nou nascut, in cele dintai ore ale intrarii sale in viata, nu poseda altceva decat viata.

La dansul, cele cinci simturi, daca vor fi existand, isi tradeaza foarte putin existenta. In adevar, pe dinaintea ochilor noului nascut o lumina poate sa fie trecuta, fara ca el sa-si dea seama de dansa. Zgomotul nu-l impresioneaza, atingerea aproape de loc. Ombilicul ii este taiat fara ca durerea sa se manifeste hotarat, iar negresit ca si celelalte doua simturi, - al mirosului si al gustului, - se afla in aceeasi stare. Inteligenta noului nascut este si ea nula. El nu stie sa distinga nici culorile, nici formele si nici nu-si da seama de distante. Pentru el, obiectele, pe orice plan s-ar afla, se prezinta de front. Experiente numeroase au dovedit veracitatea acestei afirmatii. In primele sale faze, el nu zambeste nici nu plange, pentru ca nici nu vede si nici nu simte. Primul lui zambet si prima sa lacrima arata singure ca sistemul sau nervos a inceput sa functioneze. De aci incolo, inteligenta pruncului se va dezvolta in report cu educatia pe care simturile sale va fi susceptibila sa si-o faca ele sau s-o primeasca de la altii, iar cugetatorul viitor va fi ce-l va fi facut aceasta educatie. Importanta pe care simturile o au in poezie poate fi usor dedusa. O imagine viu transmisa creierului, ca forma si ca coloare, va produce o intiparire adanca, va da nastere unui produs intelectual puternic. Si ce se va intampla cu imaginea se va intampla si cu celelalte senzatiuni.

De aceea se incheie zicandu-se:

Poezia nu este in om ci in afara de el.

Poezia este senzatia directa.

Cugetarea nu este decat un produs al ei.

Cuget, - sunt om.

Simt, - sunt poet.[19]

Al. Macedonski

Rataciri literare

O patima de care nu ne putem desface e patima exagerarilor. Pornim intr-o parte, ne ducem orbeste si nu intrebam unde vom ajunge, ce roade vom culege.

In literatura, ca si in alte manifestatiuni, exageram iar de catva timp, cum am exagerat prea de multe ori in trecut, si spre paguba noastra. Ne trebuie, spunem, o literatura curat romaneasca, icoana a vietii, a sufletului nostru, o literatura asa cum putina ni s-a dat pana acum. Si dusi pe gandul acesta, cladim teorii, dam sfaturi pe care nu le cumpanim mai bine, care ne impiedica sa vedem mai departe, sa judecam mai drept.

De catva timp se da scriitorilor povata sa se intoarca la popor, la literatura lui sanatoasa, curata, senina, comoara de simtiri, de gandiri care sunt ale noastre, de veacuri, care pretuiesc mai mult decat orice ne-ar veni din afara, orice am incerca pe cai zadarnice. S-a spus de mai multe ori asa ceva - nu-i nimic nou, nici o descoperire; s-a spus intaia oara si limpede acum vreo jumatate de veac de scriitori care se ingrijeau de viitorul, de inaltarea literaturii, dar pentru ca se repeta si astazi, e bine, e timpul sa ne lamurim, sa intelegem ce vrem si ce vreau altii.

Nu se poate contesta bogatia literaturii noastre populare, dar e o bogatie in felul ei, si, trebuie s-o spun, am exagerat-o de multe ori; intr-o vreme toti credeau, sunt inca si azi unii, ca avem literatura cea mai bogata, cea mai frumoasa din lume - mai sunt si altele si cu motive artistice mai puternice, mai variate.

E intrebarea, ce poate lua un scriitor din aceasta literatura.

Pe la 1840 se spunea ca aici e izvorul nostru de inspiratie nationala, aici trebuie cautat graiul nostru bun, adevarat romanesc. Dar trebuie sa ne amintim ca pe atunci intoarcerea la literatura populara era o reactiune fireasca, trebuia sa se produca. Un Kogalniceanu, un Russo pornise razboi contra imitatiunilor straine si aveau desigur dreptate. Dar se intamplase un lucru, si tocmai acesta a fost uitat in parte de acesti intemeietori ai literaturii noastre noua si de cei care au lucrat alaturi de ei. Literaturile straine ajunsese la noi in ecouri slabe, si acestea au fost redate fara mult simt artistic, prefacute in imitatiuni palide. Nu putem lauda pe scriitorii nostri mai vechi, in special pe poeti, de o cunoastere adanca a literaturilor straine. Daca n-ar fi stat prea departe de operele insemnate ale acestor literaturi, daca s-ar fi patruns mai mult de ele si daca mai ales ar fi avut insusiri artistice mai alese, desigur ca scrierile lor s-ar fi ridicat mult deasupra celor pe care ni le-au dat. Aceasta slabiciune a noastra n-a fost simtita atunci si de aceea s-a pornit fanatic lupta contra influentelor straine; orice e strain, s-a zis, e o primejdie; noi prin noi, din fondul nostru national sa ne facem o literatura.

Si mai era vorba de formarea limbei literare, si aici tot teama de instrainare - de instrainare a limbei - de asta data mai intemeiata, ne indrepta spre popor. Curentul primejdios al latinistilor, incercarile de italienizare ale lui Eliade, trebuiau, fara intarziere, oprite si pentru mantuirea limbii noastre se impunea sa ne intoarcem la graiul curat din trecut, al scriitorilor bisericesti, cronicarilor si la graiul poporului.

Aveau dreptate batranii sa judece asa cand literatura si limba noastra trebuiau indreptate pe o cale cuminte, cand mai ales cea din urma trebuia cu orice pret smulsa din mainile pedantilor. De aici dragostea, cultul lor pentru literatura populara.

Dar de multe ori, si cu deosebire poetii, si-au inteles rau rolul de scriitori, au mers gresit pe calea apropierii de literatura poporului. Cum se scrisese de altii imitatiuni straine, tot asa vedem pe reprezentantii curentului imitand versurile unei doine, balade. Imitatia revenea pe alta cale, dar a batut mai putin la ochi de asta data, a trecut nebagata in seama printre sirurile de critici pentru ca era imbracata in haina nationala. Si printre cei care au dat mai multe versuri in forma populara - simple "pastiches" - a fost tocmai Alecsandri, care era mai chemat decat oricine sa inteleaga literatura populara si poezia artistica, sa stie unde se opreste una si incepe cealalta. Nu putem spune ca era bine inspirat cand canta:

"De-as avea o mandrulica

Cu-ochisori de porumbica

Si cu suflet de voinica.

De-as avea o balaioara

Nalta, vesela, usoara

Ca un pui de caprioara. "

Si nici n-am ajuns sa pricepem cat e de falsa o astfel de literatura. N-avem si azi poeti, si prea multi, care scriu mereu de acestea?

"La fantana cu galeata

Pe cararea cea din grui

Stau de cate ori e luna

Un flacau cu draga lui. "

"Se gatesc poienele

Cucu-si schimba penele

Garlele sagalnice

Se pornesc navalnice. "

Si in ton, nu stiu cum i-as putea zice, prea popular, trivial:

"Margelele, draga, le cata

Ca-i noapte si-i blestem pe mine;

Si mama pe urma mea vine

Oh, mama, caci nu mai sunt fata.

Fugi, bade, ca jar este locul. "[20]

Si numim asemenea copilarii, necuviinte chiar, literatura buna, romaneasca, o dam de pilda altora?

As mai putea cita si bucati de proza scrise in urma de cativa tineri, unde se dau cu gramada asemenea taranisme de rau gust. Lasati sumanul, tineri scriitori, cand nu va sta bine; cautati degeaba sa pareti mai romani in el, sunteti grotesti.

Nu e literatura aceasta, nu e literatura sa ne faca cinste, si nu poate fi pentru ca porneste din vederi absurde, pentru ca exageram lucruri bune in fond, le privim unilateral, nu stim ce sa scoatem din ele.

E bine, fara indoiala, ca scriitorul sa se indrepte spre popor, sa cunoasca, si mai ales sa simta ce a izvorat din sufletul lui, ce ne spune o doina, un basm, o legenda. Dar aceasta numai ca un mijloc de imbogatire a motivelor artistice, de variere a expresiilor, de nuantare mai potrivita, mai energica uneori, a ideilor, simtirilor. Un suflet de artist preface, da o forma noua, un inteles mai adanc lucrurilor luate din popor. Deasupra fondului imprumutat, mai naiv, mai simplu, trebuie sa se inalte personalitatea de o alcatuire mai bogata, mai fina, mai complicata a artistului. Asa au inteles artistii mari inspirarea din popor.

Calea cealalta, a insirarii de vorbe, de fraze, dialoguri, nimicuri sentimentale, cu infatisare populara, luate de ici si de colo, puse unele langa altele cum a dat Dumnezeu, ramane celor saraci in ale artei, pretentiosilor ce se ametesc de iluzia unei literaturi pe care cred ca e nevoie sa ne-o dea.

E de mirat ca n-am ajuns sa intelegem asemenea lucruri. Si ma surprinde mai mult cat de gresit, cat de ingust se interpreteaza romanismul nostru.

De ce numai ce e la tara ar fi adevarat romanesc? Dar n-avem si viata noastra oraseneasca, nu gasim si in ea ceva caracteristic, ceva care sa aiba dreptul sa fie trecut in arta? Cum, patura culta, care trebuie sa simta altfel decat taranul, pentru ca e firesc sa fie asa, nu intra si ea in alcatuirea fondului nostru national, nu este in stare sa ne dea o literatura romaneasca, cu un suflet, un mod de a intelege viata deosebit de ce se canta, ce se povesteste in popor? Sunt scriitor care m-am nascut in oras, care am calatorit si prin alte tari, care am citit si alte literaturi, mi-am facut un suflet altfel decat altii care s-au nascut, au trait poate mult timp la tara, pentru aceasta, sunt mai putin roman? Numai taranii carturari ar avea dreptul sa fie scriitori la noi sau numai orasenii care fac pe taranul?

Curios mod de a judeca, dar isi are explicarea lui in trecutul nostru, in antagonismul dintre doua clase si in modul cum s-au recrutat cativa din scriitorii nostri. Nu era un timp cand se zicea ca romanul adevarat era la tara, orasele erau ale strainilor sau instrainatilor? Deci, tu roman, care te-ai ratacit la oras, nu vei gasi aici nimic din firea ta, si daca cumva te faci scriitor, intoarce-te tot la lumea de unde ai plecat.

S-a intamplat ca tocmai o parte din scriitorii nostri au iesit din patura de jos, de la tara si au adus cu ei acest mod de a intelege literatura romaneasca; si s-a mai intamplat ca au venit critici care au ridicat in slava pe acesti singuri, dupa ei, scriitori romani - nu e si azi pentru unii Creanga cel mai mare prozator roman? - si asa s-a format legenda adevaratei, singurei literaturi romanesti, legenda ce se mai repeta si azi cu exagerari obositoare.

Si a mai fost ceva: lupta in contra influentei literaturilor straine. Am vazut pentru ce generatia de la mijlocul veacului trecut a pornit aceasta lupta. Azi am reluat-o, dar iarasi cu pareri in care se vede inca o data cat de scurt vedem, cum nu suntem in stare sa deosebim raul de bine.

Iarasi intr-o epoca de reactiuni contra strainismului; uneori schimbam eticheta; nu ne mai trebuie influenta franceza, ne intoarcem spre cea germana. Si nu-mi pot impiedica surasul ascultand strigatele de alarma contra primejdiei care ne-ar veni dintr-o parte sau alta. De fapt ne tinem de umbre, ducem razboi donquijotesc.

M-am ridicat si eu si ma voi ridica totdeauna contra influentelor straine, dar numai cand pot fi pernicioase, si de acestea au fost si mai sunt la noi. Dar a condamna sistematic, in bloc, orice inraurire straina, este o aberatiune in care, din pacate, prea multi cad. O literatura nu se poate izola; e spre paguba ei sa se inchida intre ziduri dusmanoase fata de altele. Si tocmai noi sa nu tinem seama de ce s-a scris si se scrie in alte parti, sa ne credem in stare a produce mai departe si mai bine numai citind scriitorii nostri din trecut sau scormonind literatura populara? Dar suntem inca mici, va trebui inca in multe sa facem pe ucenicii altora, daca cumva nu ne credem deja prea cuminti - tocmai cusurul cel mai mare al nostru. Slabiciunea literaturii noastre in multe parti vine, mi se pare, de acolo ca am ramas si ramanem prea straini de ce au produs de seama alte literaturi. Am citit si citim prea multe lucruri fara rost si lasam deoparte ce ne-ar folosi, ce ar putea inalta literatura noastra. Tocmai noi sa ne plangem ca literaturile straine pot fi pagubitoare cand le invatam asa de rau in scoala, cand tinem asa de putin sa le cunoastem mai tarziu in partile lor bune?

Nu se fac, cum ne inchipuim, din colturi stramte de lume, din faramituri, din lucruri de nimic sufletele mari de scriitori. In plamadirea lor intra mai mult decat vedem, mai mult decat cer unii. Si mai inainte de toate nu trebuie sa se impuna scriitorilor drumul pe unde sa mearga, si numai un drum; unde-i indeamna insusirile fiecaruia, intr-acolo sa se duca si sa fie lasati liberi; lumea de altadata si lumea de azi sunt destul de mari ca sa dea fiecaruia ce vrea, ce se potriveste cu firea lui; suflet sa aiba numai, si suflet ca adancurile marii, intins, bogat, framantat de fiori ce ridica valuri uriase.

Nu ascultati, scriitori, pe criticii nostri; lasati-i sa scrie. scriu pentru ei. Cantati , povestiti ce va sopteste inima, ce va aduce gandul din pribegiile lui pe taramuri departate; spuneti tot ce poate fi hrana sufleteasca pentru noi, tot ce se coboara de sus ca sa ne lumineze viata, sa ne deschida mintea; si spuneti in graiul plin, vibrator, magic al adevaratei arte; lasati sufletul vostru sa vorbeasca asa cum e, cum vi s-a dat, cum l-ati faurit, ramaneti fiecare ce sunteti, nu va schimbati chipul si cautati sa va deosebiti cat mai mult unul de altul.

Campul e mai frumos cand flori deosebite il smalteaza.

Ovid Densusianu

"Viata noua", anul I (1905), nr. 1, 15 februarie

Simbolismul si celelalte manifestatiuni de arta

Influenta muzicii se poate usor urmari la toti simbolistii, atat in unele motive de predilectiune ale lor, producand emotii analoge celor izvorate din extazul muzical, cat si in vocabular si mai ales in versificatiune - versul liber, cu unitatile lui ritmice inegale, nu este in mare parte decat aplicare la poezie a conceptiei wagneriene. Simbolistii - spre deosebire de parnasieni atrasi mai mult spre artele plastice - au fost o generatie de entuziasti pentru muzica, si mai ales Wagner, cu operele lui zguduitoare, tumultoase, de o armonie noua, misterioasa a avut cea mai mare inraurire asupra lor. Influenta aceasta o arata bine Gustave Kahn in prefata volumului sau de Pomes

Je suis persuad et sur, quant a ce qui me regarde, que l'influence de la musique nous amena la perception d'une forme poetique la fois plus fluide et plus prcise, et que les sensations musicales de la jeunesse (non seulement Wagner, mais Beethoven et Schumann) influrent sur ma conception du vers

Gustave Kahn ar fi putut adauga ca si Csar Franck a influentat pe simbolisti cu compozitiile sale de o severa si nobila arhitectura muzicala, iar in timpurile din urma miscarea simbolista se leaga si mai mult de cea muzicala prin operele lui C. Dbussy si Vincent d'Indy.

Pentru a intelege atmosfera intelectuala in care a luat nastere simbolismul, trebuie sa amintim si ceea ce venise sa revolutioneze un alt domeniu al artei, pictura. Pe la 1870 impresionismul schimba cu totul principiile de reprezentare a naturei; plecand de la ideea stabilita de cercetarile stiintifice ca culorile sunt un complex de vibratiuni ale undelor luminoase, ca ceea ce impresioneaza ochiul nostru e rezultatul unei sinteze optice a multiplelor elemente din care sunt alcatuite culorile, pictorii din scoala noua, cu Monet si cei care au urmat dupa dansul, au cautat sa redea in tablourile lor aceasta complexitate de nuante, aceasta mobilitate de tonuri care rezulta din juxtapunerea culorilor si toata lumina vie, vibratoare, care insufleteste aspectele naturii. Procedand astfel, introducand in arta lor o mai mare putere de analiza si mai multa spontaneitate, pictorii s-au smuls si ei de sub tirania formulelor pe care le impunea romantismul degenerat. Era prin urmare si in miscarea impresionista o revendicare a libertatii artistice, o regenerare potrivita aspiratiunilor sufletului nou. De aceea simbolistii au privit-o cu simpatie, s-au regasit in ea, si randurile pe care le scria Jules Laforgue pe la 1885 redau bine acest sentiment de solidaritate intelectuala intre literatura si pictura.

O l'acadmique ne voit que le dessin extrieur enfermant le modle, l'impresioniste voit les relles lignes vivantes. il voit et rend la nature telle qu'elle est, c'est--dire uniquement en vibrations colores. Plus de mlodie isole, le tout est ne symphonie qui est la vie vivante et variante, comme "la voix de la fort" des thories de Wagner en concurrence vitale pour la grande voix de la fort, comme l'Inconscient, loi du monde, et la grande voix mlodique, rsultante de la symphonie des consciences de races et d'individus. Tel est le principe de l'cole du plein-air impressionniste. Ce principe a t, non systmatiquement, mais par gnie apliqu en posie et dans le roman chez nous.

Ceea ce facea pe simbolisti sa vada in impresionisti tot un fel de inaintasi era mai ales imprejurarea ca si acestia luptase pentru o arta cu motive mai bogate de sugestiune - un tablou impresionist nu ne mai da linii precise - contururi meticulos desenate, ci o varietate de tonuri, un complex de motive optice, pe care le unifica, le completeaza viziunea si imaginatia noastra.

Pe langa muzica si pictura, sculptura a venit si ea sa schimbe conceptiile estetice ale generatiei de pe la 1880. Ramasa mult timp in urma, sculptura si-a reinnoit principiile, a redevenit si ea o arta vie. Regenerarea ei se datoreste lui Rodin, ale carui opere ne-au facut sa intelegem care este adevarata lume din care trebuie sa se inspire un sculptor de azi si in ce chip sa ne-o redea. Din creatiile lui Rodin se desface aceeasi idee ca si la impresionisti: ochiul nostru a fost falsificat, deprins cu un fel de stereotip de a i se reprezenta lumea inconjuratoare - trebuie sa i se dea de aici inainte forme mai expresive, mai bogat nuantate, mai vibratoare de viata. De aceea cand privim o opera iesita de sub dalta lui Rodin descoperim o putere de expresie pe care n-am intalnit-o in sculptura moderna, si ce emotioneaza mai mult este ca vedem in ea traind viata de azi, sufletul nostru, visator ori energic, sceptic ori indraznet, bland ori ironic. Sculptura lui Rodin mai are superioritatea de a fi arta intelectualizata, de a ne da figuri sub a caror frunte se agita o lume de ganduri. Rodin este un artist profund ganditor, am putea zice filozof, si de aceea creatiile lui apar ca marete sinteze de viata. Ele au si o semnificatie simbolica, facandu-ne sa ne gandim la mai mult decat ne reprezinta.

Urmarita in chipul acesta, in legaturile cu alte forme de arta, miscarea simbolista apare ca o evolutie fireasca si nicidecum ca o manifestare accidentala, cum s-a zis de atatea ori, ca un capriciu al catorva visatori - ea are temeiuri adanci in sufletul contemporan.

Ovid Densusianu

"Viata noua", VI (1910), nr. 8, p. 141 - 143.

Sufletul latin si literatura noua

Fragment din Prefata)

(. . . ) Ceea ce am cautat in primul rand sa reiasa din paginile care urmeaza e insemnatatea pe care a avut-o simbolismul in regenerarea literaturei dupa 1880, cum si caracterul lui eminamente latin, cu toate ca de multe ori a fost privit altfel. Celelalte curente care, sub o forma sau alta, au incercat ori incearca sa se impuna cu titluri de noutate, au gasit si ele un loc in expunerea pe care o dau, cand ele puteau fi luate in sama, dar din alaturarea lor la curentul simbolist, asa cum am facut-o de mai multe ori, cred ca se va vedea cum ele deriva din acesta, chiar atunci cand nu au fost prezentate astfel, cand teoreticienii lor au tinut sa reclame pentru ele independenta desavarsita fata de miscarea literara care a adus cele mai categorice inovatiuni, desi, la randul ei, nu a facut decat sa continue o traditie care in timpul mai nou leaga numele unui Laforgue de acela al lui Baudelaire si, mai departe, ne duce pana la poezia trubadurilor.

Pentru dreapta apreciere a simbolismului si pentru ca sa apara in cadrul lui adevarat, am tinut iarasi sa pun in lumina valoarea lui ca orientare sufleteasca pe care a adus-o, ca sugestiuni pe care le-a dat pentru o viziune superioara despre viata, pentru un idealism insufletit de conceptii moderne. Daca simbolismul a insemnat inainte de toate o revolutiune estetica, el are o semnificatie si din punct de vedere general sufletesc, prin ceea ce cuprinde in el ca indemn de revizuire a gandurilor si sentimentelor noastre. Plecand de la scriitorii care arata o sensibilitate evoluata, cu subtile si bogate nuantari, conceptia simbolista vine sa spuna ca sufletele traiesc in cea mai mare parte sub stapaniri intarziate, cu impresii de arhaism, sub inrauriri care le intuneca, le fac refractare intelesurile noua, chemarilor vietei de azi si in felul acesta el le stimuleaza spre dezrobiri, spre inlaturari de conventiuni, de superstitii, le deschide perspective de viata innoita si inaltata. Rolul acesta al simbolismului nu a fost destul recunoscut pana acum si, de alta parte, se poate spune ca nu si-a aratat inca deplin inraurirea, dar tocmai de aceea e de asteptat ca de acum inainte sa se resimta mai bine actiunea lui asupra spiritelor, pentru ca prin ea sa se afirme tot ce caracterizeaza sensibilitatea moderna. Revolutiunile estetice, literare, au totdeauna repercusiuni intense in suflete, schimba conceptiile despre viata, atitudinile in fata ei si aceste repercusiuni nu se efectueaza cu toata puterea lor in doua, trei decenii, ci intr-un sir lung de ani, pana ce schimbari noua vin sa le lase in umbra. Asa s-a intamplat cu miscarea romantica si nu avem motiv sa credem altfel despre cea simbolista (. . . )[22]

Ovidiu Densusianu

Poezia oraselor

Fragmente

Daca literatura contemporana arata originalitate chiar atunci cand isi insuseste teme care au fost tratate si altadata, cu atat mai mult apare astfel cand aduce un fond cu desavarsire nou, inspirandu-se din ceea ce mai inainte parea ca nu poate avea valoare poetica. Patrunzatori mai adanci ai tainelor poeziei si calauziti de principiul ca literatura trebuie sa-si intinda mereu hotarele, sa nu ramana straina de spiritul timpului, scriitorii de azi cauta sa derive in creatiunea lor cat mai mult din ce le ofera realitatea, sa fie interpretii idealisti ai vietei, sa redea mai ales aspectele caracteristice ale vietei moderne. In aceste treceri de la o lume la alta, ei ni se reveleaza ca suflete mladioase, capabile de a primi cat mai multe si mai intense impresii din realitate si de a alege din ea tot ce poate fi transformat in emotie artistica. Sa canti cu pasiune natura, sa te extaziezi in fata privelistilor ei, si totodata sa admiri ce se desfasoara in alt cadru, sa preamaresti lumea de care suntem mai mult legati astazi - aceea care e numita de obicei artificiala - si sa descoperi poezie in ea, dezmintind cuvintele lui Andr Chnier

J'ai fui la ville aux Muses contraire,

nu este oare aceasta o dovada de superioritate sufleteasca?   

Natura reprezinta primitivitatea, ceea ce din timpurile cele mai departate se continua pana la noi si de atatea ori neschimbat, ca o imagine e eternitatii. Pentru a o intelege, pentru a simti farmecul ei, trebuie oarecum sa aduci un suflet de primitiv, sa trezesti reminiscente ancestrale, sa retraiesti viata celor de odinioara.

Lumea mai apropiata de noi, aceea a existentei cotidiene, lumea inaltata prin atatea sfortari de ieri si de azi, apare ca antiteza primitivitatii si este expresiunea prefacerilor continue a aspiratiilor spre ceva nou, spre nenumarate cuceriri, asa cum civilizatia ne face sa le intrezarim in mersul ei neoprit. Ca sa te identifici cu aceasta lume, s-o traiesti intens si sa patrunzi poezia ei ti se cer insusiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune larga, suflet complex, in stare sa inteleaga varietatea de aspecte, asa de noua, asa de surprinzatoare, ale vietei contemporane.

Tocmai aceste insusiri multiple le intalnim la scriitorii noi si ele se armonizeaza, se completeaza, pe cand la cei de mai inainte se excludeau.

Cine se inspira altadata din natura simtea o repulsiune pentru atmosfera oraselor, unde poezia i se parea ca nu poate gasi adapost - parere pe care o mai intalnim si astazi la multi, la cei care nu indraznesc sa treaca peste ingradirile traditionalismului literar.

Orasele omoara inspiratia, se zice, pentru ca ele au ceva artificial si unde apare artificialul nu mai este loc pentru poezie. Intr-un oras, ne spun misoneistii, apologistii primitivismului, totul e mecanizat, stereotipat: infatisarea lui, cu cladirile infatisarea lui, cu cladirile insirandu-se una ca si alta, fara farmecul varietatii, cu strazile taiate geometric, ne lasa reci, nu spune nimic unui suflet de poet, nu poate exalta imaginatia. E si urat un oras modern, adauga aceiasi nemangaiati cautatori de frumos: unde poti gasi in el ceva care sa-ti odihneasca, sa-ti incante privirile ? Ziduri mastodontice si posomorate, uzine ce spinteca zarea ca o dara de cutit infipt de un barbar intr-un tablou, ici si acolo cate un arbore inabusindu-se intre ingramadirile de pietre, iar, sus, cerul ca o pata de albastru intunecat de fum . . . Si cei pe care ii adaposteste orasul ? Suflete mecanizate si ele, reci, vestejite in lupta pentru viata, necunoscand acea tinerete, acea spontaneitate, din care rasare poezia.

Impotriva acestui verdict aruncat asupra lor, orasele vin sa protesteze. Si protestarea are dreptatea de partea ei, pentru ca ne aminteste o judecata elementara, aceea care spune ca nu poti pune alaturi doua lucruri fundamental deosebite, nu poti cere unuia ce este insusirea celuilalt. De o parte natura, de alta parte orasele - ce deosebire mare intre ele si nu este o ratacire sa pretinzi celor din urma ce este propriu celei dintai? Natura are poezia ei, si zadarnic ai cauta-o in orase. Greseala celor care nu gasesc nimic poetic in lumea oraselor e ca nu recunosc alta poezie decat cea din mediul rustic; dupa ei, numai acest mediu ar avea darul sa ne inspire. Dar poezia nu e numai unde o cauta unii, nu e privilegiul cutarei parti de pe pamant - ea nu cunoaste localizari. Deci pentru ce ar lipsi din orase ? Nu au si ele armonii de linii, varietati de culori, feerii de lumina - minunate feerii ce infloresc cand coboara umbrele serei ? - nu au gradini ce incanta cu aleile in serpuiri gratioase, cu arborii si florile cele mai rare, cu jocurile capricioase de ape, nu au monumente de arta care, pe langa admiratia pentru cei care le-au inaltat, trezesc in noi nenumarate amintiri, ne evoca viata celor de altadata, gandurile si faptele lor, luminand din departari pe ale noastre ?

Desigur, nu e tot frumos intr-un oras - de cate ori trecand pe strazile lui, nu ti se intampla sa fii neplacut impresionat . . . - dar aceasta nu-i rapeste farmecul, nu-l face nepoetic. Nu e numaidecat nevoie ca un lucru sa fie frumos in intelesul obisnuit, pentru ca sa fie poetic.

Conceptiei de altadata care limita domeniul poeziei ii opunem azi o conceptie mai larga, aceea care identifica poezia cu tot ce este caracteristic, expresiv, interesant prin anumite insusiri. Pentru un pictor, un sculptor modern, nimic nu este lipsit de valoare artistica de indata ce prezinta ceva deosebit, in stare sa ne emotioneze - chiar asa-zisul, in limbajul curent, "urat" apare in ochii lor demn de transpus in arta, daca se infatiseaza cu o nota particulara, puternic impresionanta. Tot asa un compozitor nu se opreste azi la asociatii de sunete melodioase, care singure se crede altadata ca pot fi redate in muzica: el gaseste elemente de arta si in ceea ce pentru altii e lipsit de armonie, confuz, zgomotos. Aceeasi conceptie calauzeste si pe scriitorii moderni: ei nu se gandesc sa poetizeze numai frumosul conventional, ci tot ce li se pare semnificativ, tot ce are un inteles adanc sufletesc si ne poate misca. Orasele - chiar cu partile lor "urate" - au inainte de toate ceva caracteristic, impunator, sunt expresiuni sufletesti, condensari de viata si aceasta le da valoare poetica.

Cum, de alta parte, estetica noua acorda un loc de frunte dinamismului, cum ne-am deprins sa admiram tot ce este miscare, forta in actiune, desfasurare de energii, intelegem iarasi pentru ce orasele fascineaza imaginatia poetilor: in ele pulseaza ritmul vietii intense, ele intretin sufletul nostru intr-o continua agitatie, ii dau cele mai puternice stimulente

Cat despre credinta ca mediul oraselor mecanizeaza, sterilizeaza sufletele, omoara in ele spontaneitatea, facandu-le inapte de a simti poezia, se poate spune ca ea e datorita lipsei de discernamant psihologic si generalizarilor false, pornite din observatiuni superficiale, din constatari izolate. Firi refractare poeziei intalnim, fara indoiala, adeseori printre oraseni, dar nu se intalnesc tot asa in lumea de la tara ? Si ce ne indreptateste sa sustinem ca ele sunt astfel tocmai pentru ca au trait in mediul orasenesc ? Nu putem mai curand presupune ca aceasta insuficienta a lor isi gaseste explicatia in ele insesi, in cauze organice, ca in orice mediu ar fi trait ele ar fi ramas tot asa de refractare poeziei ? Ca viata in mijlocul oraselor are o anumita inraurire asupra noastra, ne face sa ne sculptam un suflet special - aceasta nu o putem contesta. Ca ea ne duce la un fel de mecanizare, ne impune o disciplinare a gandurilor si faptelor noastre - nu contestam nici aceasta. Urmeaza insa de aici ca traind la oras devenim naturi antipoetice ? Daca ar fi asa, orice progres, toata cultura ar trebui condamnata pentru ca ar aparea ca o cauza de atrofiere a sensibilitatii noastre. Chiar ganditori mai de seama, se stie ca s-au alarmat de aceasta influenta dezastruoasa, pe care ar avea-o progresul civilizatiei asupra poeziei. S-au alarmat insa de prisos si ingrijorarea lor venea de acolo ca erau de fapt minti simpliste, care nu intelegeau sufletul omenesc, bogatia lui de insusiri, tainele ascunse in el. Timpul, dealtfel, a venit sa-i dezminta sub ochii nostri, pentru ca tocmai intr-o epoca de "masinism" ne-a fost dat sa asistam la o minunata eflorescenta poetica . . . Nu, viata oraselor nu distruge in noi sentimentul poetic; daca ea pare ca ne mecanizeaza sufletul, il indreapta in anumite directiuni, ii da o intiparire speciala, aceasta mecanizare - dealtfel necesara in conditiunile existentei de astazi - este numai partiala, nu impiedica manifestarea libera, spontana a fortelor, nu atinge fondul nostru sufletesc asa incat sa-l faca incapabil de a simti poezia.

Sa nu ne mai bocim deci pe ruinele inchipuite ale poeziei in orase, sa nu mai suspinam dupa presupusa scadere a spontaneitatii in sufletul modern. Poezia nu va pieri niciodata oricate de uzine se vor inalta si daca ea va continua sa nu mai fie naiva, primitiva - se vor gasi desigur si atunci, ca si azi, de aceia care sa regrete, pentru ca nu o vor putea intelege decat astfel - ea va da dovada ca a urmat mersul firesc al vietei, ca s-a supus fatalitatei vesnicelor prefaceri, de la care nu se poate sustrage nici literatura [ . . . ]

A te inspira din viata oraselor, a canta desfasurarea energiilor noua e azi o tema curenta si din ea si-au facut un punct de program aceia care, mergand pe drumul pe care l-au deschis simbolistii, au venit - sub denumirea de unanimisti, dinamisti, paroxisti, futuristi - sa sporeasca randurile adeptilor unei poezii eminamente moderne.

In formularea principiilor, in mijloacele de realizare a lor, unele divergente despart, e adevarat, pe acesti partizani ai renovarei poetice - de aceea ii vedem grupati deosebit; asupra unui punct insa toti sunt de acord, acela anume ca poezia trebuie sa fie expresiunea vietei actuale, cu toata varietatea ei de nuantari si asa de diferita de cum se traia altadata. [.]

Se mai spune despre viata oraselor ca este prea artificiala, ca ne indeparteaza de ce este mai potrivit cu firea tuturor, de ce este mai omenesc. Parerea aceasta deriva din aceea pe care o auzim de multe ori, ca din cauza civilizatiei ne-am abatut de la viata mai sanatoasa de altadata si ca omul adevarat e cel simplu, cel care traieste mai aproape de natura. Am putea mult starui asupra acestei pareri, pentru ca ea desteapta un sir intreg de obiectiuni in legatura si cu probleme de literatura, dar pentru ca am discutat-o si cu alte prilejuri si pentru ca nu e locul aici sa o cercetez mai departe, adaugand chiar unele consideratiuni noua, ma voi margini la o singura observatie. Ceea ce se numeste de multe ori artificial e o necesitate, o urmare fireasca a progresului. Viata urmandu-si drumul de prefaceri datorate civilizatiei este mereu indreptata spre artificializare. Civilizatia este oare altceva decat staruinta noastra de a schimba natura, indepartandu-ne chiar de ea, invingand-o ? Daca omul ar fi staruit sa ramana aproape de natura, fiecare din noi ar fi astazi numai . . . proprietarul unei pesteri. Cand stramosii nostri si-au parasit tainitele si s-au gandit sa-si faca alte adaposturi, aceasta a insemnat un pas spre artificializare. Trecerile de la pestera la bordei, la casa, la palat, nu au fost altceva decat o artificializare a vietei si acesta e intelesul tuturor schimbarilor spre care ne indeamna civilizatia. In sensul acesta se transforma viata in fiecare zi sub ochii nostri si ce pare azi artificial, maine va fi socotit cu desavarsire natural. [.]

Sufletul unui oras modern, asa cum l-a caracterizat [G. Prezzolini] apare ca o sinteza a manifestarilor omenesti cu tot ce ele aduc intr-un moment mai semnificativ, mai expresiv. Viata care se desfasoara in aglomeratiile dintr-un oras e un imens peisaj sufletesc in care se perindeaza aspectele cele mai variate, cand in reliefari luminoase, cand in cufundari umbrite, asa ca ne face impresia unei viziuni dantesti si daca autorul Divinei commedii ar trai astazi ar gasi desigur minunate pilde pentru ceea ce dansul a cautat departe. E atata poezie in orasele de azi incat te mira ca cei mai multi nu o vad si o contesta. [. . . ]

De la inceput putem spune ca vom gasi preamarirea in poezie a minunatelor cuceriri la care a ajuns gandirea omeneasca prin stiinta. Aceasta poezie nu o vom numi insa cu un termen pe care-l intalnim deseori in critica moderna - nu-i vom zice "stiintifica", ci "poezia stiintei". Intre aceste doua denumiri este, intr-adevar, o deosebire pe care vom lamuri-o, pentru ca sa se inteleaga preferinta pe care o dam celei de a doua. Cand se vorbeste de "poezia stiintifica", ne gandim imediat la un gen invechit, la punerea in versuri a unor teorii de stiinta, cu intentii didactice. E genul pe care l-a cultivat Lucretiu si de care ne aduc aminte, in poezia moderna, incercari ale lui Sully Prudhomme ori acelea, mai greoaie inca, ale lui Ren Ghil. Acest didactism apartine muzeului literaturii si poetii noi au inteles ca trebuie sa-l evite. Apropiind poezia de stiinta, scriitorii de azi au procedat altfel: au lasat sufletul lor sa se extazieze in fata descoperirilor noi, au cantat maretia atator prefaceri din jurul nostru, au adus, cu alte cuvinte, lirism si in aceasta parte a inspiratiei lor, facandu-ne sa simtim poezia stiintei. Prin aceasta ei au lasat in urma si pe predecesorii lor cei mai apropiati, pe naturalisti, care, se stie, si-au atribuit totdeauna meritul de a fi inaltat literatura prin innoiri introduse din stiinta. Naturalistii au derivat prea putin din stiinta in sensul inspiratiei poetice: ei au luat din ea elemente de documentare, de teoretizari, nu partile ei emotive, lirice si actiunea lor s-a intins numai asupra prozei, nu si asupra poeziei.

Dealtfel, naturalistii au scris intr-o vreme cand se inradacinase convingerea ca stiinta nu poate sa se impace cu poezia. Si ne intrebam cum a putut rasari aceasta parere si dainui atata vreme - ea mai traieste si azi in mintile unora. Explicatia poate fi usor gasita. S-a crezut ca omul de stiinta trebuie sa se ocupe numai de fapte precise, sa inregistreze cu metoda, linistit, obiectiv, ce culege din observatiunile sale. Opus lui a fost privit poetul, pentru ca el se lasa dus de fantezie, de sentimente, de atatea porniri care il fac sa se indeparteze de realitate. Urmarea a fost conflictul intre stiinta si poezie, conflict manifestat printr-un fel de dispret al celei dintai pentru cea din urma - de cate ori nu ni s-a intamplat sa vedem savanti privind de sus pe un poet care li se parea un ratacit, o umbra desteptand mirarea in lumea noua, de oameni gravi, de preocupatiuni pozitiviste, unde nu mai poate fi loc pentru "copilarii" ale unui rasfatat al Muzelor.

Acestei conceptiuni despre omul de stiinta, care a creat o mentalitate speciala si a inlesnit intinderea - putem zice - a unei epidemii intelectuale ce nu a disparut inca, sa ni se dea voie sa-i opunem o alta conceptie mai adevarata, pentru ca este mai omeneasca. Un savant oricat si-ar indruma spiritul intr-o anumita directiune, oricat s-ar supune unei discipline, e inainte de toate un suflet. Ca atare, el nu poate fi lipsit de imaginatie, nu poate ramane strain de anumite sentimente, anumite aptitudini de emotivitate, si atunci cand creeaza sau vine sa comunice altora ce a descoperit in drumul cercetarilor, sufletul lui e de asteptat - e dator chiar - sa se arate cu tot ce-i este propriu, fara sa altereze, fireste, nimic din cat i-a dat preocuparea lui de frunte - stabilirea adevarului. Fara imaginatie nu se creeaza nimic nici in stiinta si fara darul de a impartasi viu, impresionant - putem adauga: liric - ce a adus mintea din calatoriile ei luminatoare prin necunoscut, nu poate fi cineva adevarat savant. Stiinta inalta cere sa fie umanizata - si la aceasta nu poate ajunge decat cine e bogat sufleteste. Cei care nu inteleg aceasta sunt numai jumatate - savanti sau poate chiar deloc; sa le zicem adunatori de fapte, eruditi, suflete marginite, aride, dar nu oameni de stiinta in intelesul superior care trebuie dat acestui cuvant. Daca astfel trebuie interpretata stiinta, daca ea nu impiedica avanturile imaginatiei si poate avea, cum spuneam, lirismul ei, nu e oare aceasta ceva ce o apropie de poezie ?

Sa nu se uite iarasi ca cine se ocupa cu stiinta si nu e stapanit de idei stramte, pedante e dator sa recunoasca ca specialitatea lui nu inchide tot, ca dincolo de ea sunt preocupari care raspund unor aspiratii tot asa de legitime ca si cele care calauzesc gandurile lui. Arta, poezia au locul lor in viata noastra si de ele nu trebuie sa ramane strain un savant, daca nu traieste in manastirea specialitatii lui, daca este o minte superioara, in stare sa pretuiasca si creatiunile altora.

Antagonismul intre stiinta si poezie este deci o ratacire, o coborare intelectuala, o barbarie chiar. Si sa ne bucuram ca el stapaneste astazi mai putin spiritele, decat acum cateva decenii, cand fanatismul pozitivist se ridica indraznet, dispretuitor, in fata a tot ce este manifestatiune poetica. Daca s-a ajuns la o apropiere intre stiinta si poezie, aceasta se datoreste in mare parte poetilor noi, care au aratat ca nimic din ceea ce alcatuieste superioritatea vietei moderne nu ramane departe de sufletul lor, ca marile probleme care framanta gandul cercetatorilor si tot cat s-a realizat prin stiinta poate fi un prilej de inalta inspiratie. [. . . ]

Ovid Densusianu