Ilustreaza elementele de compozitie a textului dramatic (act, scena/tablou, replica, indicatii scenice), prin referire la o opera literara studiata

Ilustreaza elementele de compozitie a textului dramatic (act, scena/tablou, replica, indicatii scenice), prin referire la o opera literara studiata.

Compozitia tectului dramatic contine elemente constitutive diferite de cele ale textului epic. Astfel, piesa de teatru se imparte in acte, tablouri (unitate compozitionala care nu este obligatorie) si scene.

Unitatea cea mai restransa in constructia textului dramatic este insa replica, ce ar putea fi definita ca o luare de cuvant, o observatie sau un raspuns al unuia dintre personaje.

Replicile apartin dialogului ca mod de expunere in opera dreamatica, celelalte moduri de expunere, precum descrierea sau naratiunea fiind realizate tot prin intermediul replicilor pesonajului. Astfel, in comedia lui Caragiale, O scrisoare pierduta, a carei premiera a avut loc in anul 1884, chiar din prima scena, prin intermediul replicilor lui Ghita Pristanda, politaiul orasului, se realizeza o scurta naratiune, acesta povestind cum a spionat la ferestrele casei lui Catavencu, afland despre existenta unui document compromitator la adresa prefectului Tipatescu si a familiei Trahanache. Se prefigureaza astfel prin spusele politaiului intriga comediei, realizandu-se in acelasi timp si crearea unei asteptari, a suspansului, care mareste tensiunea dramatica.

Textul dramatic este structurat in patru acte alcatuite din sene, fiind construit sub forma schimbului de replici intre personaje.

Replica, unitate mai mica in ansamblul vorbirii personajelor, atat ca modalitate de avansare a subiectului dramatic cat si in conturarea conflictului, dar si ca principala modalitate de caracterizare a personajelor. In acest sens, replica este judecata in asociatie cu indicatiile scenice, care mai sunt numite si didascalii, prin care autorul precizeaza miscarea persoajelor, elementele de recuzita, dar, mai ales, gesticulatia si mimica, realizand asfel o concretizare a reprezentarii textului dramatic respectiv. Didascaliile sunt singurele interventii ale autorului in opera. Scena cea mai reprezentativa pentru functia replicii in asociatie cu cea a indicatiilor scenice poate fi considerata discursul lui Catavencu, in care replicile sunt alcatuite din fraze cu intonatie la inceput patetica, declamatorie si plangacioasa, indicatiile scenice realizand o gradatie a acestei intonatii, pana la "plans in hohote". Bineinteles ca ceea ce ilustreaza acest moment este demagogia si jocul teatral al lui Catavencu, sporit de trecerea brusca la o alta intonatie, numita in indicatiile scenice "ton latrator".

Viziunea dramaturgului nu se limiteaza doar la vorbire, desi este atent la toate nuantele, la toate intonatiile si pauzele, ci cuprinde ansamblul scenei, interactiunea dintre vorbitor si publicul adunarii electorale, ce este cand admirativ si aplauda cu vehementa, alteori, inamicul lui Catavencu (rivalul pentru numirea drept candidat, Farfuridi) intrerupandu-l pe vorbitor, ceea ce starneste revolta lui Catavencu.

Continutul replicilor este si el memorabil, dovedind placerea de a vorbi si de a crea fraze sforaitoare, construite dupa regulile retoricii, dar in fapt lipsite de sens, de tipul "industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire sau "Noi aclamam munca, travaliul, care nu se face deloc in tara noastra". Observam ca prin vorbirea lor, personajele isi expun in fapt atat mecanismul gandirii, care uneori este foarte lent, asa cum se intampla in situatia lui Farfuridi sau a lui Agamemnon Dandanache, alteori prin replici ne dam seama de incultura personajului, de minciuna afirmatiilor sale, vorbirea devenind principala modalitate de obtinere a comicului, atat prin diferitele tipuri de greseli, cat, mai ales, prin dezvaluirea contrastului dintre aparenta si esenta.