Sentimentul erotic in poezia eminesciana

Sentimentul erotic in poezia eminesciana

"Poezia este un vesmant in care ne imbracam

iubirea si moartea." - Lucian Blaga (1)

   Iubirea este o mare coplesita de neputinta de a-si presimtii hotarele. Un acoperamant al indefinitului. Daca in lumea pe care ne-o deschidem un poem al iubirii pasim dincolo de chinurile iubirii, dincolo de singuratate si de neintelegere, fara a inlatura totusi unicitatea fiecarui sentiment in parte, discretul omagiu adus poeziei va fi curmarea oricaror margini, atat ale gandului, cat si alte timpului. Astfel, vom cauta sa privim lirica erotica eminesciana intr-un chip care sa nu poarte vina secatuirii acesteia de semnificatii si prin prisma mai multor epoci, in felul in care ne propune criticul Ion Negoitescu: "Adevarul este ca, pana azi, Eminescu nu a intrat inca in sensibilitatea noastra cea mai moderna, gustarea lui a presupus mereu un transport in modul vetust, nu fara farmec si placeri speciale, dar interzicand in fond actualizarea valorilor absolute. Or, in cazul poeziei implinite, un spirit indragostit de lirismul lui Arghezi, al lui Barbu sau al lui Blaga, nu trebuie sa-si impuna contorsiuni de gust spre a sorbi din dulcea otrava a versului lui Eminescu."(2)

   Critica literara a dedicat operei lui Eminescu impresionante si nenumarate pagini, fapt pentru care, in prezent, menirea sa se rezuma la a valorifica sugestiile ce se dovedesc a fi fertile, punand in lumina, mai ales, o noua imagine a poetului, necunoscuta pentru mult timp, eclipsata fiind de cea faurita sub indrumarile lui Titu Maiorescu. "Incercarile de a sparge aceasta masca de marmura, ori de a citi in trasaturile ei si zarea ascunsa, sau produs foarte tarziu."(3) Printre primele incercari de acest fel se numara cele initiate de Nicolae Davidescu si I.M. Rascu, care au semnalat afinitatile eminesciene cu poezia lui Baudelaire si a simbolismului, in general. Avand in vedere ca cei doi poetii au fost contemporani, putem intelege imprejurarile in care la inceputul veacului anumiti teoreticieni si-au etalat convingerea, socanta pentru acea perioada, conform careia Eminescu este un precursor al simbolismului. Intrucat modernismul poetic romanesc se dezvolta din simbolism, preluand sau respingand diferite elemente, imbratisarea temelor, motivelor, ori a imaginilor de sorginte eminesciana de catre lirica romaneasca a posteritatii se ridica la treapta unei certitudini.
   Asemenea afinitati sunt remarcabile in special in poezia erotica, ce se inalta pe fundamentul atitudinilor antinomice, coexistente, observate de Ion Negoitescu: "In planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde figura din aceasta fata, cu doua profiluri; unul neptunic, nascut din spuma amara si din ape tanjind spre orizonturile lumii, celalalt plutonic, invapaiat de focul originar."(4) Universului neptunic ii corespunde apolinicul, iar celui plutonic, dionisiacul, care nu este decat schopenhaueriana "vointa de a trai", primind la F. Nietzsche un sens pozitiv.
   Prin urmare poezia iubirii poarta insemnul unei dileme romantice. Prin mijlocirea ideii de iubirea trupeasca tinzand inconstient catre procreatie, opunandu-se celei care izbaveste aducand liniste launtrica, o percepem, la un nivel mai inalt pe aceea a caderii si a salvarii prin femeie. Solutia dilemei este aflata in contaminarea erosului de thanatos, intr-un chip usor sesizabil sau folosind sugestia. Impletirea amorului cu moartea conduce la depasirea suferintei pricinuite de intensitatea trairii, intr-o prima etapa, apoi la depasirea suferintei pe o intindere mai larga. O infatisare lamurita a acestei intrepatrunderi ne este oferita de Baudelaire: "Acel ce-si strange lacom iubita-n brate pare / Un muribund ce-n taina mormantul si-l dezmiarda."(Imn frumusetii); "Si racla si alcovul, adanc blestematore / Ne dau pe rand [.] / Placeri ingrozitoare si gingase orori."(Cele doua surori)
   Daca insa mantuirea intr-un somn nesfarsit - concretizare a uitarii absolute, a pierderii sinelui in Nirvana - corespunzand spiritului budhist care incearca o eliberare din bratele tristetii metafizice, cauta sa se produca individual la Baudelaire ("Imi doresc un repaus absolut si o moarte continua. [.] Sa nu stiu nimic, sa nu invat nimic, sa nu vreau nimic, sa dorm si iar sa dorm, aceasta este astazi unica mea dorinta. Dorinta infama si dezgustatoare, dar sincera."(5)), Eminescu isi imagineaza intoarcerea catre absenta primordiala, alaturi de iubita: "Sa murim amandoi. La ce traiesc eu, / La traiesti tu pe lumii spume ? / Sarmane inimi inchegate-n vreme, / Sarmane patimi aruncate-n lume." (Ah, mierea buzei tale); "Si daca glasul adorat / No spune un cuvant, / Tot inteleg ca m-ai chemat dincolo de mormant."(Din noaptea)
   Cuplul indragostit patrunde intr-un univers static unde iubirea, fara a se consuma in viata, nu este supusa eternei deveniri si devine astfel o valoare imuabila si suprema, cum va spune mai tarziu Lucian Blaga: "Prin veacul lung, ah, lung, de altadat' / de-abia iubire m-a intemeiat."(Anii vietii) si isi va sprijini credinta privind-o indisolubil legata cu opera de arta: "Creatia este singurul suras al tragediei noastre. Iubirea este al doilea suras al tragediei noastre. Sau poate ca totusi intaiul."(6) Spre a evidentia raportul existent intre iubire si creatie, Eminescu imprumuta din romantismul francez motivul lirei: "O, vino iar ! Cuvinte dulci inspira-mi, / Privirea ta asupra mea se plece. / Sub raza ei ma lasa a petrece / Si canturi noua smulge tu din lira-mi."(Sonete, II)
   In cadrul Sonetelor distingem si un alt element preluat, de asemenea, din literatura franceza, de aceasta data din simbolism, si anume spatiul interior. Il aflam pe poet in asteptarea iubitei, visand imprejmuit de tristeti nedefinite, in singuratate: "Si eu astfel ma uit din jet pe ganduri, / Visez la basmul vechi al zanei Dochii; / In juru-mi ceata creste randuri-randuri." (Sonete, I) Ne inchipuim vraja asteptarii si a intalnirii, dragostea netulburata inca de infiltrarea deosebirii in aspiratiile celor doi, dragostea in care apropierea fiintei iubite, izvor nesecat al canturilor sale, inlesneste cunoasterea laturii tainuite a artistului, a demonului din sine, dupa cum arata Tudor Vianu: 'Acest fond obscur al fiintei omenesti a poetului nu poate ajunge la cunoasterea de sine decat in reflectarea lui intr-o alta faptura omeneasca, cu care impreuna, in actul iubirii, ajunge sa constituie o unitate.'(7): 'S-au pricepe pe el insusi acel demon. s-ar renaste / Mistuit de focul propriu, al atunci s-ar recunoaste.' (Scrisoarea V)

   Considerand aceasta, incompatibilitatea spirituala care isi face simtita prezenta este cu atat mai daunatoare pentru creatorul de arta, accentuandu-se simultan cu suferinta ce o cauzeaza in imprejurarea fiecarei noi apropieri: 'In loc de-a fi un soare al astei lumi intregi, / Tu imi ucizi gandirea, caci nu ma intelegi.' (Nu ma intelegi) Poetul indurerat adanc de absenta comunicarii, de neintelegerea ce il intampina, isi dizolva mahnirea in universul de uitari si inocente oferit de iubita, prin abandonarea voita a eului, ajungand chiar in punctul de a pune sub semnul scepticismului aspiratiile sale precedente, precum Arghezi: 'Si nu-ti soptesc sonete, nici mituri nu-ti ingan, / Pe unde trecu umbra acestui hoit pagan. / Aplec eternitatea spre tine si raman Cu ochii-nchisi  in zambet, copil abia-nflorit; / Cu fruntea rasturnata, cu visul risipit, / Ca o dantela scumpa, pe trupu-ti adormit. / Dar spune-mi, la crepuscul, incet, sunt fericit ?.'(Tu  nu esti frumusetea.) sau Baudelaire, insetat de 'otrava binecuvantata / Adormitoare'(Uitarea): 'Tu esti un cer de toamna frumos, trandafiriu ! / Tristetea insa-n mine se-nalta ca o mare / Si lasa, in refluxu-i, pe buza mea, mai viu / Tot malul suferintei si-al undelor amare.'(In intimitate) Spiritul meditativ, filozofic, cu un vast orizont al experientei se lasa prada somnului izbavitor, luciditatea este ucisa de vitalitatea dragostei: 'Adormind de armonia / Codrului batu de ganduri, / Flori de tei deasupra noastra / Or sa cada randuri-randuri.'(Dorinta)
   Motivul adormirii indragostitilor isi dezvolta treptat intelesul latent, pana la acapararea in intregime a erosului de catre thanatos: 'Incet, incet. sa ne culcam in racla, / Incet de pe pamant ne-om furisa././ O raza inca, inca o scanteie, / S-apoi dispare tot. s-apoi, s-apoi / Simt inca gandul tau iubit, femeie, / S-apoi nu vom mai fi nimic. noi doi.'(Ah, mierea buzei tale) Erotica se lasa strabatuta de o discreta nuanta macabra, care se intareste in actul contemplarii trupului neinsufletit al iubitei: 'Privesc apoi lutul ramas. alb si rece, / Cu haina lui lunga culcat in sicriu, / Privesc la surasu-ti ramas inca viu.'(Mortua est!), 'Pe pieptul moartei luce de pietre scumpa salba / Si paru-i de-aur curge din racla la pamant, / Cazuti in cap sunt ochii. C-un zambet trist si sfant / Pe buzele-i lipite, ce vinete ii sunt, / Iar fata ei frumoasa ca vanul este alba.'(Strigoii) Imaginile indruma gandul catre lirismul sumbru emanat de Litaniile lui Argehizi: ' Pe-aceasta masa arsa-n vise / voesc sa doarma fruntea ta / cu pleoape-nchise pentru veci;'; 'Atunci ai fi a mea, Iubita ! / Ai fi o glastra funerara, / cu parul planta de infern; / atunci ai fi a mea etern !' Acest colorit al eroticii eminesciene se intemeiaza si pe acele intruchipari ale iubitei de o frumusete aproape maladiva, purtand 'amprenta aceleiasi morbide suavitati, asocieri de angelitate si moarte'(8): 'Atat de frageda, te-asemeni / Cu floarea alba de cires.'; 'Plutesti ca visul de usor.'; 'Cu-mbratisari de brate reci.'(Atat de frageda); 'Un san curat ca ceara, obrazul zambitor, / [.] un aer timid , suferitor, plapand, / Nemarginit de gingas, nemarginit de bland.'(Icoana si privaz) Delicatetea, fragilitatea, paloarea, sugereaza o estetica tipic simbolista, amintind de Psalmul bacovian: 'Iubito, cu fata de mort, / Mireasa pe tron, / Cu grai monoton / In visul meu te port.' Thanatosul parcurge in poezia iubirii un drum pornind de la vagul somnului, trecand printr-o inefabila tenta de morbidete si atingand o culme in intuirea mortii sub infatisarea iubitei: 'Dar in curand si nici o umbra / Din frumusetea ta n-a fi - / Trei zile numai vei fi astfel / Apoi., apoi vei putrezi. / Pamant nesimtitor si rece / De ce iluziile sfermi ? / De ce ne-arati ca adoraram / Un vas de lut, un sac de viermi ?'(Iar fata ta e stravezie) Directia macabra, reprezentata de motivul decadent, este intalnita, cu precadere, in simbolism, la poeti cum ar fi George Bacovia: 'Cei vii se misca si ei descompusi, / Cu lutul de caldura asudat; /  E miros de cadavre iubito, / Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.'(Cuptor) sau Nicolae Davidescu: 'Iubesc femeia-n care sa ador / Sclipirea putrezitelor organe / Si sa respir prin vine diafane / Miresmele dorintelor ce mor.'(Paza) si isi are incontestabila obarsie in opera poetica baudelaiereiana: 'Eu te slavesc totuna cu bolta inuoptarii, / O doamna a tacerii, o , vas al intristarii, /./ Vreau sa m-agat de tine, spre cer navala dand, / Cum viermii de-un cadavru s-agata misunand.'(Eu te slavesc.)
   Suferinta invaluita intr-o aura de voluptate, acel 'vas al intristarii' din care poetul soarbe otrava iubirii, este sentimentul insuflat de lectura versurilor eminesciene: 'Venin si farmec port in suflet, / Cu al tau zambet trist ma pierzi, / Caci fermecat sunt de zambirea-ti / Si-nveninat de ochii verzi.'(Venin si farmec) Intre amanuntele pricinuind dulcele chin, criticul G.I. Tohaneanu remarca locul aparte care il ocupa ochii: '[.] indeosebi, simbolistii intuiesc, in ochi si in privire, expresia vie si profunda a vietii interioare, zona a unei sugestivitati difuze si a unor posibilitati de asocieri poetice surprinzatoare si nelimitate.'(9) Motivul ochilor va fi negasit la Baudelaire, imprejurarea fiind a aceleiasi impletiri dintre incantare si durere: '[.] veninul / Din ochii tai, din ochii verzi, / Lac unde-n tremur chipu-mi stand rasturnat, il pierzi. / Cand visul meu, seninul, / Amar si-adapa turma in apele lor verzi.'(Otrava) Aceasta traire antinomica este captata la Eminescu in metafora de o deosebita forta sugestiva a ochilor-noapte, inaltata pe piedestalul a trei insusiri comune - taina, culoare si adancimea -: 'Si ochiul tau adanc e si-n adancime  tristu-i, / Ca umeda-I privire tu sufletul imi mistui ! /  O, da-mi-i numai mie si nu-I intoarce-n laturi, / De noaptea lor cea dulce in veci nu ma mai saturi.'(Sarmis) Imaginea este reluata de Lucian Blaga, elementul intunecat risipindu-se sub descantecul arderii dionisiace: 'Frumoaso, / ti-s ochii-asa de negri incat seara, / cand stau culcat cu capu-n poala ta / imi pare / ca ochii tai, adancii, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste vai, /si peste munti si peste sesuri, / acoperind pamantul / c-o mare de-ntuneric. / Asa-s de negri ochii tai, / lumina mea.'(Izvorul noptii)
   Astfel cunoastem spiritul poetului profund romantic in natura sa, fericit in inima unei clipe ce este prea curand inundata de apa constelatiilor noastre a filozofiei lui Schopenhauer'(10), apoi pornit intr-o nesfarsita peregrinare pe undele aceleiasi ape, spre a afla din nan clipa, calauzit poate de dezamagire daruindu-i putinta de a renaste mereu in chip mitologic - intotdeauna absorbind miresmele de speranta purtate de adierea deziluziei, cum ar fi spus Emil Cioran: 'Inca iubim. totusi; iar acest << totusi >> acopera un infinit.'(11)

Bibliografie

1. Eminescu, Mihai, Poezii, Cuvant inainte de Tudor Arghezi, Prefata de Zoe Dumitrescu-Busulenga, Tabel cronologic de I. Cretu, Bucuresti, Editura Minerva, 1971.
2. Eminescu, Mihai, Poezii II. Postume, Editie ingrijita, prefata si argument de Gh. Bulgar, Bucuresti, Editura Vestala, 1999.
3. Arghezi, Tudor, Versuri I, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1966.
4. Bacovia George, Scrieri alese, Studiu introductiv de Ov. S. Cromhalniceanu, Evocare si bibliografie de Agatha Grigorescu-Bacovia, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1961.
5. Baudelaire, Charles, Florile raului, Editie ingrijita de Geo Dumitrescu, Introducere de Vladimir Streinu, Tabel cronologic de Mircea Brage, Bucuresti, Editura Minerva, 1978.
6. Baudelaire, Charles, Les Fleurs Du Mal - Florile Raului, Versiunea romaneasca de Al. Philippide, Targoviste, Editura Pandora, 1999.