Titu maiorescu - eseistica

TITU MAIORESCU - Eseistica

Arta eseului este vadita în toate articolele maioresciene, dar mai ales în cele doua texte antologice: Despre progresul adevarului si Din experienta. Arta eseului: adica stil notional, de idei, pus în slujba tematizarii filosofice a unor probleme si disociatii conceptuale aduse pe un teren pur elementar. Asa sunt prezentate ideea “progresului adevarului” în domeniul literelor si artelor, în primul articol, sau tema “psihologica” a comunicarii si a cunoasterii celuilalt, în al doilea. Nu noutatea ideilor este izbitoare în aceste microeseuri, ci modalitatea de tratare, structura deschisa si fragmentara a textelor, desi desavârsit articulate, cu aceeasi rigoare logica obiectiva (impersonala) obisnuita la Maiorescu. Convingerea criticului e ca cel mai greu de înteles sunt lucrurile simple. Asemenea adevaruri simple, elementare, oarecum la îndemâna tuturor, fac obiectul unei analize critice pertinente, pe baza experientei proprii de viata. construind parca din nimic câte o mica teorie filosofica pe marginea fiecarei teme. Talentul literar al eseistului se vede si aici din expresivitate si concizia limbajului. Mai ales reductia la evidente, metoda preferata a criticului, îsi gaseste de fiecare data formularea cea mai potrivita, de o concentrare adeseori aforistica.

Cum se poate cu usurinta observa, cele doua texte mentionate sunt mici dizertatii de idei, în felul scrierilor moralistilor clasici. Despre progresul adevarului în judecarea operelor literare (1883) trateaza despre dificultatea cu care orice opinie stiintifica sau literara noua, personala, îsi face anevoie loc în constiinta publica. La început adevarul este primit cu rezerva si chiar cu ostilitate. Si cu cât este mai accentuata originalitatea, cu atât noua idee sau teorie are parte de o mai mare rezistenta în privinta receptarii. Asa s-a întâmplat cu teoria gravitatiei a lui Newton, cu teoria microbiana a lui Pasteur sau cu statuia lui Balzac a lui Rodin. Toate acestea au trebuit sa înfrunte rezistenta pasiva a inertiei simtului comun sau a gustului artistic dominant. Putini sunt cei capabili sa înteleaga noul, dar si acestia sunt de obicei cu totul absorbiti în preocuparile specialitatii lor. Ei nu afla la timp si “adevarata piedica în progresul adevarului nu e ignoranta, ci ignorarea”, cu alte cuvinte nu ignoranta celor multi, ci ignorarea celor alesi.

Functioneaza însa o lege a compensatiei în dialectica succesului. Cu cât ignorarea este mai batatoare la ochi, cu atât se atrage involuntar atentia asupra celui nedreptatit, deschizând astfel drumul biruintei si apoi al consacrarii. În cele din urma, Fedra lui Racine îsi ia locul uzurpat de Fedra anonimului Pradon, Don Juan al lui Mozart intra în repertoriul universal si s-ar putea spune tot asa despre drama Kabale und Liebe a lui Schiller sau despre numeroase alte creatii, care au trebuit sa înfrunte la început agresivitatea mediocritatii contemporanilor. Acesta e “progresul adevarului”, un loc comun tipic, ridicat însa “la o demnitate de expresie si la o aparenta de cugetare ce impune”.⁵⁷⁾ Cu adevarat antologica, adeseori citata, este descrierea reculegerii scriitorului dupa prima lui înfrângere, retras din vacarmul lumii, aflat singur cu propria constiinta, pregatind în liniste desavârsirea operei sale:

“Aici însa se regaseste pe sine si durerea da acum sufletului sau ultima consacratie si o adâncime pâna atunci necunoscuta. Din ea trebuie sa adune puteri noua si un nou sprijin pentru îndeplinirea menirii sale. Cu îndoita concentrare îsi reîncepe lucrarea si resignarea, ce de-acum înainte apare fara voie în toate manifestarile sale, le da un farmec surprinzator. În curând felurite alte idei vin în ajutorul conceptiei primitive, dar nu mai navalesc acum ca ploaia zgomotoasa de vara, ci se aseaza lin ca fulgii de zapada peste lucrarea sa, o acopar, o ocrotesc si îi dau o noua înrodire. A venit iarna vietii sale sufletesti, timp de amortire în aparenta, dar în realitate timp de neobosita pregatire pentru renasterea primaverii.”⁵⁸⁾

Eseul acesta de psihologia succesului aduce un elogiu spiritului creator autentic, al carui semn distinct e “dezinteresarea”, dar si disponibilitatii inerente omului superior pentru întelegerea celuilalt: “Caci nimic nu este mai greu în lume decât a întelege pe altul, si iarasi a-l întelege este peste putinta sa-l convingi. A întelege pe altul însa însemneaza a avea sau a fi avut în sine o parte analoga cu gândirea lui; cine nu a avut aceasta îi ramâne strain.” Nu altceva va sustine în esenta Maiorescu peste câtiva ani în studiul Poeti si critici. Aceasta victorie a impersonalitatii împotriva egoismului este una din temele filosofice maioresciene constante. Cum nimic nu se impune fara lupta, îl recunoastem – în ultimele secvente ale eseului - pe criticul de directie contemplând cu satisfactie principiul conform caruia adevarul învinge întotdeauna, oricâte oprelisti îi stau în cale. Dizertatia putea sa continue la nesfârsit în jurul altor exemple, dar criticul o încheie abrupt cu o reflectie aforistica memorabila: “Apa a trecut, pietrele au ramas si din piatra în piatra paseste adevarul spre viitorul sau nemarginit.”

Din experienta (1888) are o structura si mai libera, fragmentara, pornind însa de la teoria psihologica a îngustimii “cercului luminos al constiintei”, pe care Maiorescu o dezvolta si în alte scrieri ale sale, îndeosebi în Logica. Este vorba de câmpul limitat de viziune a constiintei omenesti. Peste acest prag logic nu trec în constiinta actuala (vie) decât un numar foarte restrâns de idei, una, doua, cel mult sapte. Restul impresiilor, reprezentarilor, emotiilor si sentimentelor, aflate într-un numar considerabil, ramân în umbra, în zona pasiva a constiintei. Din “pestera amintirii”, ca în mitul platonician, acestea ies pe rând, una câte una la lumina, de unde neputinta de a cunoaste oamenii dupa o singura întâlnire sau conversatie. Trebuie sa ne cunoastem semenii în cele mai diverse situatii si pozitii, în relatie cu egalii si superiorii, dar si cu inferiorii lor, pentru a întelege resorturile intime ale personalitatii, caracterul acestora. Tema e de bun simt, un loc comun al “întelepciunii populare”. Maiorescu îi confera însa un temei filosofic sau psihologic, termeni aproape echivalenti pentru critic. În permanenta acesta deplânge neputinta psihologiei de a fi devenit – deocamdata - o stiinta riguros experimentala, caci “ceea ce ni se da aici drept stiinta este în cea mai mare parte o frazeologie lipsita de orice folos practic si în multe priviri nedemna de cuvântul stiinta”⁵⁹⁾. Cunoasterea omului se afla, în continuare, în mare suferinta, considera eseistul. Singura sursa de încredere, pe lânga operele literare si unele culegeri de aforisme, ramâne propria experienta. Asa se explica titlul eseului. Doua reguli se impun: una negativa – sa ne ferim de orice metafizica în cercetarile asupra sufletului, precum si de orice sistematizare precipitata; a doua, pozitiva – sa ne fixam pe acele observari si experiente care sa fie primite de toti ca un adevar sigur.

Caracterul eseistic al lucrarii rezulta tocmai din renuntarea la “pretentiile de sistem” în reflectia pe tema cunoasterii sufletului omenesc. Abunda în text numeroase observatii profunde si remarci de finete, cu un simt remarcabil al contrastelor, care împinge adeseori comentariul spre paradox si expresia aforistica. De altfel, aforismul maiorescian este el însusi un fel de paradox (gândire contrastiva prin excelenta), uneori mai concentrat, alteori dezvoltat în volute largi:

“Omul tânar nu este, ci devine; numai despre omul batrân se poate întrucâtva zice ca este, fiindca a fost si s-a dovedit. În miscare, nu în repaos ni se înfatiseaza toate starile sufletesti. Un diamant îl poti gasi dupa zece ani cum l-ai lasat acum zece ani; un om nu ramâne dupa un timp oarecare cum l-ai lasat mai nainte, omul este viata organica.”

“Nu câte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel important, ci importanta este legatura între idei. Tu poti sti multe în multele momente ale vietei, daca nu-ti aduci aminte de ceea ce-ti trebuie într-un anume moment si daca aceasta aducere aminte nu trage dupa sine în sir regulat tot ce se afla în tine pentru sustinerea, amplificarea si ilustrarea obiectului în discutie, degeaba îti sunt toate cunostintele ramase cufundate în partea ascunsa a sufletului. Cunostintele tale trebuie sa aiba o toarta de care sa le prinzi, si tu trebuie sa ai lantul cu care sa le aduci în miscare regulata din întunericul memoriei la lumina îngusta a constiintei actuale.

O mie de boabe stau împrastiate în diferite locuri, tu îti pierzi vremea ca sa le cauti una câte una, dar daca au fost prinse de un fir comun, cu o singura apucare a mânei stapânesti totalitatea siragului.”

“În fiecare om sunt cel putin doi oameni: omul ideilor si omul simtirilor (minte si inima).

Vei gresi totdeauna, daca vei judeca pe om numai dupa ideile ce le exprima, chiar daca ai constatat ca sunt adevaratele lui idei. Trebuie sa astepti ocaziile de a-i constata adevaratele lui simtiri, cel putin în privintele mai importante.”⁶⁰⁾

“Omul simtirilor”, adica omul adevarat, a carui autenticitate este data de “fondul dinlauntru” nealterat. Teoria formelor fara fond primeste aici o conotatie special antropologica. Numai omul ca întreg, înteles ca “o unitate de organism vital”, face obiectul investigatiilor psihologice pe cont propriu ale criticului. Scepticismul sau vine din constatarea ca stiinta înca nu a desoperit acea radacina unitara ce “a ramas ascunsa în întunerecul formularilor ante-constiente si inconstiente”. Omul ramâne în continuare o enigma. Asociatiile de idei si simtiri dintre cele mai stranii uneori - atrage atentia Maiorescu - fac imposibila orice concluzie teoretica sau “anticipare a judecatii” din atât de putine date sigure. Strâmtul cerc luminos al constiintei limiteaza drastic posibilitatea de cunoastere si autocunoastere psihica, dar aceeasi conditie primordiala a îngustimii constiintei face posibila succesiunea în timp a ideilor, iar aceasta “da putinta contrastelor”. Ultimul cuvânt nu trebuie sa-l aiba însa intuitia, desi ramâne singura metoda accesibila în materie de cunoastere a sufletului. Nimic nu trebuie acceptat – spune criticul – “fara reflectie” si orice “concluzie anticipata”, fara suficiente probe si observatii, este gresita. Adevarul despre misterul vietii noastre interioare ramâne însa numai un deziderat. Eseul se încheie cu îndemnul: “cunoaste pe aproapele tau”, amintind de îndemnul nu mai putin peremptoriu al “iubirii aproapelui tau” de la originile crestinismului. Iubirea ca metoda de cunoastere a misterului uman, alaturi de intuitie, sunt numai câteva dintre sugestiile de finete care se pot citi aici printre rânduri.

Cele doua eseuri, corelate cu tratatul de logica, reprezinta poate momentul de vârf al operei lui Maiorescu. Pe de alta parte, formula eseistica tine de însasi substanta discursului cultural maiorescian. Vrem sa spunem ca vocatia eseului induce un anumit tip de expresie, de discurs, o forma mentis, la granita dintre filosofie si dizertatia oratorica, din care nu lipsesc mai ales ideile generale din diferite domenii de cercetare si reflectie critica. Nu întâmplator T. Maiorescu a debutut cu un eseu: Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form. Este singura creatie filosofica originala a criticului, scrisa cu talent, la o vârsta precoce. Din pacate, el n-a mai continuat în aceeasi directie. Exercitiul filosofic pur, lipsit de orice finalitate practica, macar aceea de a oferi modele de filosofare (ca la cursurile de istoria filosofiei de la Universitate), i se parea fara nici un sens. Renuntând la filosofia de sistem, modul sau de a gândi si a scrie nu s-a schimbat însa în mod esential. Ultimele doua capitole din studiul Despre scrierea limbei române pot fi citite mai degraba ca doua dizertatii filosofice, iar marile studii critice si polemice, prin recursul la idei si teorii generale, se înscriu tot în sfera larga a eseului. În acestea T. Maiorescu nu face filosofie sau teorie estetica pura, dar nici nu se pierde în detalii marunte, lipsite de semnificatie generala. Chiar faimoasa limpezime si precizie maioresciana nu e atât o chestiune de virtuozitate a mânuirii cuvântului, cât de gândire logica si de perspectiva filosofica generala, care lumineaza dintr-o data sensurile, perspectiva nelipsita adeseori nici macar din discursurile parlamentare sau din însemnarile zilnice. Cele doua texte comentate aici nu sunt filosofie, desi par, dar nici pura literatura, cum credea E. Lovinescu. Arta eseului nu e aici una digresiva, de tipul “a bate câmpii cu gratie”, deoarece Maiorescu e mai aproape, în astfel de texte, de logica si filosofie decât de literatura. Spiritul filosofic autentic este impregnat în toate interstitiile discursului cultural maiorescian, indiferent de genul practicat la un moment dat, de la articolul critic si polemic la aforism.

Poate ca aforismele maioresciene ar merita si ele un comentariu special. Cele mai multe par extrase tot “din experienta” si alcatuiesc un fel de propedeutica de morala practica: “Fereste-te de a da sfaturi. Problema e prea grea si raspunderea mare. Tu dai sfatul dupa natura ta. Aceasta însa rareori se potriveste cu natura celui ce te întreaba. Altfel spui tu, altfel întelege el. Sfatuind prudenta, produci slabiciune, si unde cereai tarie, se aplica violenta. Un element strain s-a introdus în sufletul celuilalt si el si-a pierdut masura.” Alte aforisme par a fi rezultatul unui îndelungat examen autoscopic: “Arta vietei? Rezerva, discretiune, cumpatare, în genere negatiune si în rezumat abnegatiune.” Nu e greu sa intuim aici un autoportret concentrat al criticului însusi. Ca de altfel si în aceasta reflectie a unui Maiorescu par lui-męme cu bataie mai lunga: “Respectul exagerat pentru întregimea cugetarii împiedica actiunea. Caci orice fapta este o veriga rupta dintr-un lant infinit, si omul activ este din capul locului condamnat la fragment.” Sunt însa si câteva aforisme care transmit un fior metafizic autentic: “Nici o putere nu se poate suprima în natura: de aceea e asa de periculos a o comprima.” sau “Care e folosul artelor? – Dar care e folosul folosului?”. Dincolo de aceasta sumara încercare de clasificare tematica, desigur incompleta, aforismul maiorescian e un gen de expresie la granita dintre literatura si filosofie. Format la scoala severa a filosofiei lui Herbart si a kantianismului, Maiorescu a fost receptiv totodata la opera unor filosofi cu talent literar, precum Schopenhauer. Nu îmtâmplator a tradus aforismele acestuia din urma. Stim, de asemenea, ca în particular detesta pozitivismul sec al unui Spencer, în absenta oricarei metafizici transcendentale (cum noteaza în jurnal) . Fara îndoiala ca aforismul a constituit pentru Maiorescu un exercitiu constant de disciplinare a gândirii si expresiei, dar si o chestiune de vocatie. Talentul criticului si filosofului iese în evidenta mai ales în astfel de momente de inspiratie, când gândul paradoxal contrastiv îsi afla, într-un sens inefabil, forma cea mai potrivita de fixare în cuvânt. Acestea sunt imponderabilele reflectiei critice maioresciene, surprinzatoare la un gânditor de rigoarea si severitatea lui Maiorescu. Criticul ne-a lasat el însusi o colectie selectiva din aforismele sale (din care am citat mai sus). Am putea descoperi însa multe altele risipite în toate celelalte texte ale criticului. Expresia de concentrare si limpezime aforistica este o limita a discursului maiorescian si totodata o depasire a acestei limite.