DON QUIJOTE - ULTIMUL CAVALER

CUPRINS

Argument 2

DON QUIJOTE - ultimul cavaler .. 4

DON QUIJOTE - un metaroman ..12

DON QUIJOTE - un roman parodic .. .. 27

DON QUIJOTE - cavaler al tristei figuri .. 37 DON QUIJOTE: un personaj tragicomic . 49

Concluzii 61

Bibliografie .. 66

ARGUMENT

Citim carti. De fapt, ne intilnim cu carti, cu personaje din ele, cu ideile expuse in cuprinsul lor si, in felul acesta, cu autorii lor. Unele scrieri nu inseamna decat foarte putin sau chiar nimic pentru noi; altele inseamna foarte mult; dar unele

sunt cu adevarat admirabile, atunci cand au gasit un rasunet adinc in constiinta si in inima noastra. Am spune, mai exact, ca anumite carti corespund mai bine structurii noastre sufletesti si ca, de fapt, ne reprezinta mai mult sau mai putin pe noi insine, ca ele expliciteaza personalitatea noastra.

A vorbi despre o carte, despre problemele pe care le contine, este astfel un fapt care-1 implica cititor cu subiectivitatea lui, asa cum cu subiectivitatea lui este implicat si autorul in opera sa. Dar oricat de departe poate sa mearga o asemenea explorare in adancurile existentei umane, un rest pare sa ramana totdeauna.

Don Quijote este opera de capatai a lui Cervantes. In 1604, pe cand se afla la Valladolid, incepe sa lucreze la roman. Prima parte a acestuia apare in 1605 si constituie un eveniment literar, cunoscand un puternic succes. Continuarea romanului apare abia mai tarziu, in 1615.

Principala sursa a romanului a fost propria experienta de viata a autorului, caci el insusi, datorita destinului de multe ori nu prea generos, putea fi numit cavaler al tristei figuri.

Romanul este tradus in romaneste dupa editia critica a lui Francisco Rodriguez Marin: Miguel de Cervantes Saavedra, El Ingenioso Hidalgo Don Quijote de la Mancha. Madrid, Ediciones de La Lectura, 1922. Partea intai a fost tradusa de Ion Frunzetti, caruia-i apartine si traducerea versurilor din ambele parti. Partea a doua a fost tradusa de Edgar Papu (Editura pentn. Literatura Universala, 1965, Bucuresti).

Intr-un studiu inchinat Cavalerului de la Mancha din Cartea Intalnirilor admirabile, Anton Dumitriu remarca faptul ca romanul Don Quijote al lui Cervantes urmareste cu exactitate scenariul initiatic de sursa medievala, multumita caruia Don Quijote trece prin diverse experiente cautand sa ajunga la starea reprezentata de varsta de aur a omenirii. Este Don Quijote victima unei false perceptii a realitatii, sau nu? El nu vede, sau nu vrea sa vada realitatea?

Romanele cavaleresti si pastorale, filosofia neoplatoniciana sunt cand atacate, cand - paradoxal - folosite ca termeni de comparatie si elemente de constructie fundamentale. Astfel, prin romanul Don Quijote apare unul dintre primele romane moderne. Personajul Don Quijote vorbeste si gandeste intr-o permanenta intertextualitate, dupa cum remarca si Mirela Roznoveanu in Civilizatia romanului: Logosul lui Don Quijote este preponderent logosul cartilor. () Exceptionalul tur de forta al naratorului pare a fi acela de a relata, in diverse registre de stil, trecerile bruste de la stilul inalt la cel cotidian (Don Quijote injura cot la cot cu Sancho, iar acesta incepe sa vorbeasca spre final cu glasul lui Don Quijote).

Tocmai pentru ca acest roman apare in momentul perimarii unui model (al realitatii si al romanului deopotriva) si al afirmarii altuia, eroul lui Cervantes este unul cu o personalitate duala, fisurata, un erou tragic care lupta nebuneste sa pastreze inca in fiinta vechea lume. In cele din urma planul realitatii si cel al fictiunii se afla pe acelasi nivel si se intrepatrund: realitatea se literaturizeaza iar lumea reala isi pierde din calitatile ei imediate, eroul - de tip modern, de altfel - suferind o atractie irezistibila, victimizanta spre un model: Este oare un timp rau folosit acela petrecut pe drumurile acestei lumi, in dispretul desfatarilor ei si in singura cautare a asprimilor prin care cei buni urca pana la culmea cea mai inalta a nemuririi?

Toate aspectele mentionate mai sus se regasesc pe parcursul acestei lucrari in urmatoarele capitole cu titluri de substanta: DON QUIJOTE - ultimul cavaler; DON QUIJOTE - un metaroman; DON QUIJOTE - un roman parodic; DON QUIJOTE - cavaler al tristei figuri; DON QUIJOTE: un personaj tragicomic.

DON QUIJOTE - ULTIMUL CAVALER

Conceptul de mimesis nu este acoperit in intregime de termenul imitatie.

In lucrarea sa, Mimesis in antichitate, Hermann Koller arata ca intre verbele mimeissthai (a copia) si intelesul verbului a copia nu poate sa fie pus semnul egalitatii . Cuvintele apartinand grupului mimeissthai-dubla reluare a 3 nuante semantice diferite.¹:

1.mimesisul are intelesul de reprezentare de aspecte sau actiuni prin limbaj, cantec sau dans.

2.imitatia actiunilor sau persoanelor de catre cineva, in sens general.

3.sinonimele cuvantului mimesis erau la Platon:

-homoiosis (asemanare,imagine), methexis (participare) si parousia ( prezentarea ideilor in aspecte realizate prin memesis.

Intre nuantele semnificatiei sale multiple se afla ,desigur,si aceea ca prin reprezentare ( artistica), cuvantul mimesis implica si ideea de creatie in limitele principiului verosimilului ².

Conceptul de mimesis a devenit un concept fundamental al artei din cele mai vechi timpuri pana astazi, iar perenitatea sa s-a desfasurat in paralel cu un alt principiu-cel al iregularului- cunoscut sub numele phantastikos ( ceea ce tine de fictiune,de irealitate).

Beneficiind de experienta inaintasilor ( intre care si Peteronius,Satiricon), Cervantes a realizat un roman (Don Quijote) in care apeleaza doar partial la ambele principii poetice : mimesis-ul si phantastkicon-ul.

Herman Koller, Die Mimesis in der Antik,Berna ,1954,p.11,cf. Al. Husar, Metapoetica, Editura Univers,1983.

Aristotel,1447b.10

Sub primul aspect mimesis-ul are ca obiect o alta realitate decat cea obiectiva:o realitate estetica prezenta in romanele cavaleresti care avusesera, la vremea lor, un mare succes la publicul cititor. Sub cel de-al doilea aspect - cel al phantastikon-ului - romanul lui Cervantes este o oglinda a fictiunilor care au facut obiectul romanelor Mesei Rotunde.

Amestecul dintre cele doua principii opuse ,mimesis-ul si phantastikon-ul se concretiza intr-un discurs romanesc care contine in substanta sa propria negatie cu o dubla manifestare: mimesis-ul este legat de phantastikon, iar pe de alta parte phantastikon.ul ste legat de mimesis.

Respectiva strategie romaneasca este reflectata de insasi dualitatea personajului principal a carui personalitate este alcatuita din doi versanti : Don Quijote ( care intruchipeaza omul care se identifica cu un ideal atat de maret incat apartine mai mult fictiunii) si Sancho Panza ( care reprezinta tendintele practice, terestre, limitate si imediate ale spiritului uman.

Romanul este realizat ca o parodie a romanelor cavaleresti, a fictiunilor personajelor din aceste romane si a schemelor de realizare.

In consecinta Don Quijote este pana la un punct un personaj comic, un erou humoristic realizat sub cupola asa numitului comic al nevinovatiei sau, invers, al nevinovatiei comicului.

El este un erou comic prin faptul ca refuza cu indaratnicie sa renunte la propria viziune asupra realitatii care este nefavorabili, la perspectiva sa de ultim cavaler. Dar actul sfidarii realitatii este fortat (.) ;el nu este in stare precum eroul humoristic sa rada de sine insusi si de esecul telurilor sale , incat nici cititorului nu-i mai ramane decat sa rada de el , ci nu alaturi de el.³

Aristotel,1447b.10 p..288.

Contradictia si confuzia dintre teorie si practica , dintre ideal si realitate devin o sursa a comicului cu precizarea ca in cazul lui Don Quijote se dovedeste , progresiv , a avea un substrat tragic . Acest aspect justifica utilizarea formulei identificare ironica acel nivel al receptarii estetice in care spectatorului sau cititorului I se schiteaza doar cadrul unei identificari la care se putea astepta, pentru a o ironiza sau chiar a o respinge intr-o faza imediat ulterioara.

Asemenea procedee ale identificarii ironizate sau ale distrugerii iluziei servesc la smulgerea receptorului din starea de totala si inconstienta supunere fata de obiectul estetic, stimulandu-I, deopotriva, reflexia estetica si morala⁴ antipodul identificarii ironice este reprezentat de eroul exemplar. In epocile ulterioare, idealismului eroic al eului mediu si opusului romantismului cavaleresc modalitatea identificarii ironice a cunoscut o deosebita inflorire, realizandu-se pe tonul vesel al satirei si adaptand doar in situatii limite registru serios al negatiei. Modelul uzual ( al identificarii ironice ) este cel al ironizarii eroului, ironizare menita sa-l coboare de pe treapta unei necontestate idealitati epice in mijlocul realitatilor existentei cotidiene. Satisfactia pe care asemenea texte o ofera cititorului provine din recunoasterea normelor ideale ale conditiei eroului in plin cadru comic,ea rezulta nu atat din punerea lor sub semnul intrebarii cat din eliberarea temporara de sub controlul autoritatilor. Cititorul, dezlegat prin ironie de identificarea admirativa isi poate permite in mod exceptional sa rada de comportari ale eroului fata de care s-ar manifesta plin de respect daca le-ar afla sub semnul seriozitatii epice.⁵

Hans Robert Jauss, Experienta estetica si hermeneutica literara, Editura Univers,1983, Bucuresti,p.335

Ibidem,p.289

Licenta travestitului este justificata de dorinta lui Don Quijote de a le arata si celor care nu au citit romane cavaleresti cat de marete sunt personajele acestora. In realizarea acestei dorinte el trece de la ipostaza receptiva a cititorului la aceea de cititor activ si de interpret al personajelor de care este fascinat.

Incercarea lui are in primul rand menirea de a-i asigura calitatea de stramos al antieroului modern, care submimeaza identificarea cu adevaratul erou prin intermediul ultimului cavaler a avut loc triumful picaro-ului asupra etosului eroic a lumii cavaleresti.

Calitatea de antierou este realizata, printre altele, si prin procedeul repetitiei comice: repetarea caricaturala (in mod involuntar a faptelor) si repetitia verbala care are functia de a potenta comicitatea antieroului. Comicul obtinut prin aceste modalitati are, dintr-un anumit unghi un caracter polemic. Polemica vizeaza, deopotriva, principiul mimetic al literaturii si literatura propagata prin intermediul romanelor cavaleresti.

Repetitia comica - spune Vera Calin - poate inlesni sublinierea anacronismului ce se manifesta prin repetarea de catre indivizi (.) a unor gesturi si actiuni devenite ticuri colective, a unor ceremonii ce devin comice,ca ritualuri a unor sedinte disparute, ritualuri mentinute nu din pietate fata de traditie , ci in chip de incapatanata negare a evidentei istorice.⁶ Asumandu-si un ideal de care lumea are nevoie, Don Quijote are sentimentul ca traieste in orizontul unei lumi rasturnate. Motivul lumii pe dos se topeste in materia ideologica a romanului. Motivul lumii pe dos are o mare vechime in folclorul

Vera Calin, Metamorfozele mastilor comice, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966,p.114.

popoarelor, iar in literatura incepe odata cu parodiile din epoca alexandriana. In cel de-al II-lea veac al erai noastre, respectivul motiv este folosit tot in scopuri parodice, si de Lucian din Samosata, care in Dialogurile mortilor si in Evocarea mortilor descrie lumea de dincolo in termenii lumii ca mascarada. Procedeul isi pastreaza semnificatia satirica pana in epoca noastra.

Realismul satiric si antipatetic se impleteste cu parodia picaresca, iar comicul personajului implica si comicul figurii bufonului si a prostului,caci romanul nu este numai o enciclopedie de limbaje, ci si de genuri.

Don Quijote se circumscrie galeriei de personaje care apartin figurii bufonului datorita abstinatiei sale de a privi viata cu ochii literaturii si de a trai dupa modelul literaturii.

Parodierea romanului cavaleresc se realizeaza intre doua extreme:intre impotrivirea polemica fata de discursul parodiat si solidaritatea aproape deplina cu discursul parodiat. Lumea-n care traieste Don Quijote apartine Varstei de fier a omenirii si care deosebeste net de cronotopul specific romanului cavaleresc :o lume miraculoasa intr-un timp de aventura .

In romanul Don Quijote are loc o ingenioasa intersectare a cronotopului lumii straine miraculoase cu drumul mare al unei lumi familiare din romanul picaresc.

Tehnica romaneasca a lui Cervantes circumscrisa mimesisului se realizeaza prin intermediul procedeului numit simulare. Simularea face ca lucrurile ( personajele) sa devina similare ( similis=asemanator). Ca imagine,simulacrul se afla intr-un raport special cu propriul sau reper (celalalt). Realizat in cheie parodica simulacrul devine o alegorie a mortii celuilalt, un fetisism al obiectului pierdut.⁷

Lucas D. Introna, Proximitate si aparenta in sec XXI,nr.1-7/2002,p.131.

In calitate de simulacru , Don Quijote aspira la conditia de substitut al cavalerului din Romanul Mesei Rotunde ,ceea ce inseamna ca el este realul fictional unde deziluzia este imposibila pentru a se manifesta in realul obiectiv, fara a se simti in vreun fel un simulacru ridicol. Comicul lui Don Quijote se implineste sub semnul deformarii baroce, de tip grotesc. Deformarea este un procedeu utilizat si in manierism, unde pentru modificarile produse au un caracter artificial, ingenios, fantezist, specific manierismului.⁸

In baroc, procedeul deformarii vizeaza obtinerea unor efecte generate de inadecvarea personajului din pricina vanitatii, a lipsei de simt a realitatii.

Contactul dintre iluzie ( iluzia inadecvata) si realitate se constituie intr-un resort de declansare a stralucirii personajului baroc. Tot de factura baroca se dovedeste a fi si felul in care vorbeste Don Quijote. El isi exprima extravagantele in stilul fierbinte propriu barocului.

Abuzul verbal, amploarea exagerata, de factura baroca, sunt calificate in literatura despre baroc, prin expresia obezitatea frazei. Atat stralucirea cat si grotescul sunt forme ale defensivei baroce. Dorinta de stralucire se constituie intr-o modalitate compensatorie a trairii baroce, iar totalitatea pe care o presupune manifestarea stralucitoare au un substrat tragic , spectacolul ( teatralitatea), este la Don Quijote , ca la orice personaj baroc, intelesul unei disperate defensive. Asemenea personaj isi asuma un rol cu totul strain de adevarata lor natura. Intregul complex de aspecte impus de necesitatea travestirii

( cu o tragica functie defensiva) este legat de geneza perlei.⁹

. M. Bahtin,Probleme de literatura si estetica, Bucuresti, 1982, Editura Univers, p.278.

Ibidem

Perla rezulta dintr-o lupta defensiva cu propria imputinare vitala a molustei care a produs-o. Cu cat- pana la o anumita limita-leziunea se arata mai grava (.) cu atat nestemata apare mai spectaculoasa , iar splendoarea remediului intrece nemasurat redusa insemnatate a vietatii producatoare (.). Este exemplul critic al crizei vitale, care se supracompenseaza prin defensiva stralucirii.¹⁰

Dubla atributie a stralucirii baroce, de a remedia o leziune interioara si de a se apara de o agresiune din afara, este ilustrata de geneza tragica a perlei ¹¹ si respectiv de stralucirea ei. Asadar, protagonistul cauta cu disperare sa-si intarzie nimicirea prin intermediul stralucirii. Acest dualism launtric este expresia unei constiinte disputata de doua tendinte opuse: exaltarea sentimentala si scepticismul rational. Respectiva sciziune confera personajului un statut dramatic cu multiple valente alegorice si simbolice. Constiinta propriei sale inconsistente atenueaza treptat in cazul lui Don Quijote , ambigua si aparenta hilaritate Cuvantul baroco era o figura care denumea in scolastica rationamentul bizar si complicat. A doua ipoteza este legata de cuvantul portughez barroco devenit in spaniola barrueco:ambele denumiri de specii de perle cu forme asimetrice. Nici unul dintre aceste cuvinte nu se raportau initial la arta. Notiunea de baroc trebuie sa se integreze definitiv in sfera artei abia in sec .al XVIII-lea.

Don Quijote intruneste laolalta motivul iluziei,al denuntarii ei, al scepticismului si desertaciunii, al melancoliei, al lumii ca teatru si ca vis (.) al partii de umbra la care se adauga si alte trairi, cum ar fi intelectualismul, originalitatea, echivocul si ambiguitatea, in sfarsit caracterul ludic, spiritul

Edgar Papu,Probleme de literatura si estetica, Bucuresti,1982, Editura Univers,p.278

Exista mai multe ipoteze in ceea ce priveste sursa cuvantului baroc.

picaresc, marea elevatie a gandului, antagonismului tragic si alte aspecte care fac din acest roman o efigie a barocului spaniol si, respectiv , a intregului baroc literar, in ordine ideatica si stilistica.

Edgar Papu,op.cit,p.207

DON QUIJOTE- UN METAROMAN

Modelul de viata propus de Don Quijote pentru societatea timpului sau este un model estetic al realitatii, care interrelationeaza individual-umanul cu socialul colectiv, eticul cu esteticul si politicul, spiritul stiintific cu cel filozofic.

Reintoarcerea la epoca de aur nu e doar un vis al lui Don Quijote , ea a actionat ca factor perturbator in multe revolutii , care-si propuneau sa reinstaureze egalitatea sociala din timpurile vechi.

Oscilatia intre realitate si iluzie este un procedeu curent al intregii arte baroce. Exista in cap .XXV din partea I un fragment in care Don Quijote, trebuind sa semneze scrisoarea catre Dulcineea, evita spunand: Nu-i nevoie s-o iscalesc., ci doar sa-mi las urma, ca e ca si cum as semna cu mana mea.

De ce ezita cavalerul sa semneze? Dupa V.I.Stoichita exista un singur raspuns posibil:pentru ca stie ca numele sau literar, Don Quijote, este doar o transpunere fictiva a numelui sau literar, Alonso Quijana. A semna Quijote ar fi egal cu o falsitate;a semna Quijote ar echivala cu o desquijotizare voluntara. Simpla urma a unei semnaturi lasa cavalerului statutul sau echivoc. Astfel poate sa pribegeasca mai departe intre realitate si iluzie.¹ Structura romanului Don Quijote nu e noua si nici originala fata de epica practicata anterior. Impartit pe capitole - al caror titlu rezuma, de fapt, o intamplare sau o tema de discutie intre cavaler si scutierul sau, de importanta literara sau general-umana-, romanul se compune din mai multe povestiri-nuvele, oarecum autonome, unitatea dintre ele fiind asigurata de personajele principale care peregrineaza, ca intr-o naratie picaresca, din loc in loc.²

Victor.I.Stoichita, Efectul Don Quijote,Ed. Humanitas, Bucuresti,1995,p.156

Luiza Petre, op .cit,p.72

Cartea lui Cervantes este si un meteroman, instituind detasarea scriitorului fata de propria sa opera. Cervantes scrie, dar se si citeste cu ochi critic si se autocomenteaza. Prezenta povestitorului in text este ubicua si ea instituie un nou cod de lectura pentru cititori.³

Este prima incercare de acest fel instituind o lectura dubla si fundamentand o colaborare permanenta cu receptorul. Este un act de intelectualism si pentru prima oara cerebralismul isi cucereste drept de cetatenie in arta si ajunge sa substituie simpla delectare contemplativa.⁴

Vocile lui Cervantes se fac auzite prin mai multe personaje: Quijote, in primul rand, dar si canonicul, preotul, Samson Carrasco- discursul romanului fiind unul dialogal, care permite opinii contradictorii si o aparenta neimplicare a autorului. Don Quijote mai este insa si un roman despre roman, un roman al Cartii, al succesului cartii tiparite, al utilitatii ei in societate. Cel care a relevat primul aceasta trasatura este Albert Thibaudet: Don Quijote nu e numai un roman, primul din punct de vedere cronologic si calitativ dintre marile romane. Este romanul romanelor(.) Don Quijote este critica romanelor facuta intr-un roman si povestea unui cititor de romane propusa cititorilor de romane.⁵

Dincolo de firul principal al peregrinarilor cuplului Don Quijote- Sancho Panza, de textul parodic care delimiteaza romanul cavaleresc traditional, exista si

un alt text: metetextul - comentariul critic cu privire la activitatea literara in general, la constructia si personajele romanului, la circulatia sa prin epoca.

Al. Cioranescu,Barocul sau descoperirea dramei,Editura Dacia, Cluj-Napoca,1980

L.P.Parvan, op cit

Albert Thibaudet ,Reflectii I ( Despre literatura, Despre roman ), Minerva , Bucuresti, 1973,p.376

Suntem in fata unei meditatii asupra romanului, a Cartii, in general , si a actului de a scrie, in special, - meditatie care se abate de la registrul grav, critic si autocritic.⁶

Referindu-se la acest discurs despre roman, Mihail Bahtin scrie ca a nu percepe acest al doilea plan intentional accentuat al autorului inseamna a nu intelege opera⁷. De fapt, un adevarat scriitor nu se adreseaza numai publicului din vremea sa, ci vizeaza sa dainuie peste secole. Ceea ce este secundar intr-o epoca, poate aparea ca principal in alta, ceea ce se afla la inceput in fundal poate trece mai tarziu in prim plan.

La distanta de cateva secole, teoreticienii au semnalat si acest discurs metatextual si antereferential al lui Cervantes care face deliciul cititorilor.

Privita    in epoca sa ca secundara, aceasta istorie a romanului ni se pare astazi mult mai interesanta decat ispravile celebre ale lui Don Quijote, ea avand ca erou pe scriitorul Cervantes in multiplele sale deghizari naratoriale.

Un metatext il constituie referirile critice la chiar sursele literare folosite de autor ,in cea mai mare parte romanele cavaleresti dar nu numai:pastorale,lucrari clasice ale lui Homer, Virgiliu, cronici medievale,carti de calatorie - intr-un creuzet urias pentru ca sa se nasca acest text, mozaicat si policolor , care este Don Quijote.

El nu-si face idoli din sursele folosite,le priveste mereu selectiv,cu intentia de

a le transforma ,acomodandu-le cu propria sa viziune despre literatura. Despre aceasta atitudine se dau lamuriri in prologul operei, unde autorul declara ca nu vrea sa faca opera de eruditie desarta: . n-am de gand nici s-o adnotez pe margine si nici s-o comentez la sfarsit, si cu atat mai putin stiu dupa ce autori

L.P.Parvan,op cit,p.73.

Mihail Bahtin,op cit,p.173

m-am luat cand am scris-o, ca sa-i pot inscrie la inceput, cum face toata lumea, dupa literele alfabetului, incepand cu Aristotel, si terminand cu Xenofon, ori cu Zoil si cu Zeixis.(I,p.8).

Incepand cu cap. IV din partea I, unde se comenteaza cartile din biblioteca lui Quijote, aceasta reflectie critica insoteste textul diegetic ca o umbra. Ea alcatuieste o biblioteca a textului, un ansamblu compozit de raporturi intertextuale ale textelor asimilate de Cervantes cu propriul sau text.⁸

Cap.XXXVIII din partea I a romanului cuprinde un lung discurs al lui Don Quijote despre arme si litere, profesiunile care se bucurau de glorie, in vremea lui Cervantes, dar nu si de o bunastare materiala. Lui Unamuno, aceasta cuvantare i se pare ciudata si n-o comenteaza deloc.

E interesant de observat insa ca Cervantes insusi indica acest sens al interpretarii in chiar titlul capitolului: In care e vorba de ciudata cuvantare a lui Don Quijote despre arme si litere.

Recitind capitolul, retinem ideea de superioritate a armelor asupra literelor, fiindca "statele se apara cu armele, cu armele se pastreaza domeniile , se pazesc cetatile, se curata drumurile de barbri si marile de pirati." (II,p.188). Atarna mult in cumpana, deci,utilitatea civica a meseriei de ostean si eforturile fizice deosebite la care sunt supusi cei care o practica.

Efortul literaturii e comparabil insa cu acela al soldatului, fiindca si pe acesta "il costa timp, nopti nedormite, foame, goliciune, dureri de cap."( p.188); dar, spre deosebire de primul, el se bucura de mai multa rasplata caci daca nu curge pica si e mai usor sa rasplatesti doua mii de carturari decat 30.000 de soldati. (II, p.187) ^9.

Jean Ricardon, Noi probleme ale romanului, Ed. Univers, Bucuresti,1988,p.155

Luiza Petre,op.cit.,p.75.

Discursul lui Don Quijote cu privire la truda carturarului, ca si a soldatului, fac e o impresie deosebita ascultatorilor si castiga aderenta preotului, care cu toate ca era carturar, era de aceeasi parere.( II, p.99).

Sa fie vorba doar de o antifraza, prin care Cervantes sugereaza ca ar trebui inteles totul invers, sau chiar aceasta era opinia lui, tinand seama ca a experimentat ambele profesii ce aceeasi daruire? Oricum , opinia se reia in cap.V din partea a II-a a romanului unde Don Quijote precizeaza ca el e mai mult ostean decat carturar (III,p.77).

Romanul lui Cervantes se vrea o istorie vie fiindca el combina naratiunea despre faptele intamplate cu fapte aflate in curs de desfasurare.¹⁰

La profetia lui Samson Carrasco privind raspandirea cartii " nu va fi niciun neam care sa n-o cunoasca si nici un grai in care ea sa nu fie talmacita"(III,p.43), Don Quijote insusi declara ritos:"Unul dintre lucrurile care pot sa multumire unui om virtuos si stralucit [.] este sa se vada, in viata fiind, cum trece de buna faima din grai in grai antr-o lucrare tiparita."(III,p.43).

Pentru Don Quijote - om al Cartii, adevarul sta in puterea imaginatiei, asa incat, daca el si-l imagineaza pe Amodis de Gaula "inalt la trup,balan la fata, cu o barba frumoasa, desi neagra, cu cautarea nici blajina, nici aspra."(III,p.31), nu mai incape indoiala cu privire la existenta lui.¹¹

Don Quijote proclama asadar "adevarul" istoriilor cavaleresti, asa cum adevarat a fost si razboiul Troiei despre care a narat Homer si despre care nimeni nu se indoieste. Despre adevarul sau minciuna literaturii se vorbeste mult la Don Quijote.

L.P.Parvan,op.cit,p.8

In cap.XXXII din partea I, hangiul crede ca literatura e adevarata ,fiindca e tiparita cu ingaduinta regelui, in timp ce preotul ii explica finalitatea literaturii ca pe un joc, la fel cu cel de sah, incat cei care inteleg acest joc nu vor lua cartile drept " istorie adevarata".¹²

Cervantes intelege literatura ca un amestec de adevar si minciuna, intre real si ireal. Tocmai de aceea, istetimea lui Sancho e pusa la grea incercare, mai ales modul lui pragmatic de a vedea lucrurile. El nu este un om lipsit de intelegerea lucrurilor, dar vede numai realul. Pe tot parcursul romanului, Don Quijote se straduieste sa-l determine a vedea si irealul, partea nevazuta a lucrurilor si, deci perspectivele celor doi de a intelege lumea si viata difera fundamental la inceput, rezultatul tovarasiei dintre cei doi este tocmai o "vedere bipolara".¹³

Dar Don Quijote incepe sa zareasca si realul, iar in final recade in real,unde isi afla si moartea, in timp ce Sancho se "quijotizeaza", adica invata de la maestrul sau sa perceapa irealul, invizibilul. La un moment dat, Sancho chiar renunta la cautarea granitelor dintre real si fictional:" Dumnezeu stie care o fi adevarul din toate astea.)(III,p.169).¹⁴ Dupa Ccile Cavillac, verosimilitatea aristotelica trebuie inteleasa plural:¹⁵

verosimilitatea empirica ( cu referire la experienta comuna);

verosimilitatea diegetica ( cu referire la coerenta intrigii);

verosimilitatea pragmatica ( cu referire la pactul iluziei).

Ren Gerard, Minciuna si adevar romanesc,Editura Univers, 1982,Bucuresti,p.142.

Idem,p.144

L.P.Parvan, op cit,p.82

Naratiunea nu e obligata sa respecte toate aceste tipuri de verosimilitate, ci doar pe acela care corespunde cu modelul ales. Verosimilitatea cervantesca este ceea ce se vrea crezut, pentru ca cititorul nu asteapta de la arta o verosimilitate empirica, ci una diegetica si stabileste o conventie pragmatica de credibilitate cu autorul caruia i se acorda sanse de a-si formula opinia.¹⁶

Ca realul determina fictionalul, e un lucru binecunoscut;ceea ce nu inseamna ca scriitorul povesteste intotdeauna fapte reale, care s-au petrecut aievea. De regula scriitorul imagineaza o lume posibila, paralela celei reale, iar faptele imaginate pot depasi uneori limitele verosimilului. Nu e mai putin adevarat ca realul poate oferi scriitorului fapte si situatii iesite din comun. Care par desprinse din fictiunea literara, ba chiar fantastice, intr-atat sunt de incredibile.¹⁷

Arta de "a da viata " personajelor presupune, in fond, ambiguitatea intre real si fictional. Se intampla ca faptele fictionale sa fie creditate ca reale, sau invers:faptele reale sa fie date ca fictionale. Cervantes surprinde, chiar procesul de generare a fictiunilor textului plecand de la fictiuni. Astfel, in cap. XXVII, tocmai cand grupul lui Don Quijote asculta povestea lui Cardenio si a Luscindei, casatorita fortat cu Don Fernando, apare in fata lor Dorotea cea iubita si parasita de don Fernanado, ca si cum povestea insasi ar provoca realul, iar faptele narate ar cere o continuare in realitate. Cardenio va asculta, la randu-I, propria-I poveste narata din alta perspectiva, cea a Doroteei. E o sugestie despre modul in care fictionalul poate determina in mod direct realul.

In cap. XXIX, Sancho ia parte la transformarea Doroteei din fiinta "reala" in imaginara printesa Micomicona si, desi stie ca aceasta e numai un joc, pentru a-l cruta pe Don Quijote de chinuri-pe care insusi le luase asupra-i, imitand

L.P.Parvan, op cit, p.4.

Jean-Luis Baudry, Scriitura , fictiune, ideologie,in Pentru o teorie a textului, Univers, Bucuresti, 1976,p.5

suferintele din carti cu cavaleri -,el declara ca va face tot ce-i sta in putere pentru ca stapanul sau sa se insoare cu aceasta printesa .

Avem aici o fictiune in alta fictiune, care are rolul de a intensifica "realitatea" iluziei literare.¹⁸

In literatura baroca autorul artistic, dominat de luciditatea scrierii, e desprins de real, capatand el insusi statut de realitate. Ceea ce e scris in carti e o alta realitate, nu mai putin importanta, ba chiar mai importanta decat cea prozaica. Realitatea cartii e mult mai puternica decat cealalta, de vreme ce actioneaza pe spatii atat de intinse si de-a lungul timpurilor. Dintr-o asemenea perspectiva, sensurile operei baroce sunt plurale, multiforme, sortite mereu unor noi interpretari.

Reflectand asupra bogatiei inventiilor in arta baroca si a multitudinii interpretarilor pe care aceasta le suscita, Al. Cioranescu scrie: " Suntem inca departe de a ne sfarsi glosele asupra semnificatiei lui Don Quijote sau asupra misterului lui Hamlet. Zecile interpretarii mai mult sau mai putin contradictorii nu impiedica sa ramana inca in umbra alte explicatii posibile.[.] .Bogatia intentiilor care se descopera in toate marile opere ale barocului nu prezinta decat ultimul rezultat al unei arte rupte de natura si transplantata in lumea gratuita si infinita a fictiunii."¹⁹

"Discutia care se poarta in cap.IV al partii a II-a se refera chiar la aceasta a doua parte a romanului "fagaduita de povestitor ", textul suprapunand aici timpul actiunii diegetice peste timpul nararii si al lecturii. Se discuta apoi metatextul despre ceea ce urmeaza sa se nareze si sa exprima indoiala ca partea a doua va fi la fel de buna ca cea dintai (opinia lui Samson Carrasco):

Luiza Petre, op.cit,p.84

Al. Cioranescu, Barocul sau descoperirea dramei, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1980,p.151

- Da` povestitorul ce-are de gand? Intreaba Don Quijote.

Ce are de gand? facu Samson. De indata ce-o gasi povestirea, pe ,care face tot ce poate ca s-o afle, o va da si la tiparnita ."(III,p.56).

Cum se vede din text, chiar povestitorul autorizat si creditat ca autentic ( Cide Hamete Benengeli) afla istoria de la alti "cronicari". Nu vi se spune niciodata de unde a luat el informatiile, incat putem afirma ca ne aflam in fata "fausse histoire vraie"si a unei naratiuni prelucrate de diversi povestitori.²⁰

Astfel, Don Quijote insusi e cuprins de uimire " cum de a luat fiinta o asemenea poveste, ca doar nu se uscase insa pe taisul spadei lui sangele vrajmasilor pe care ii ucisese , si ajunsesera la tiparnita inaltele sale ispraviri cavaleresti" ( III, p.42). Dar Sancho Panza, plin de mandrie, fiindca e trecut si el in carte, e hotarat sa-l sustina pe stapanul sau in aventurile sale cavaleresti, tocmai pentru a scrie in continuare despre cei doi eroi: ". eu si stapanu-meu o sa-i punem la indemana atata belsug de ispravi si de alte intamplari de tot

soiul, de-o sa poata alcatui nu numai partea a doua, ci si o suta de alte parti"( III,p.57). Dar cine e naratorul, care povesteste istoria lui Don Quijote?

Primul narator ( fictiv) este Cide Hamete Benengeli. Istoria lui Don Quijote este tradusa de un talmacitor maur (cf.Cap.IX) pe care-l intalneste autorul ( cel abstract , din text ), si e repovestita de Cervantes, care o inchina ducelui de Bejar, dar si cititorului (abstract) " lipsit de alte treburi". Autorul declara povestirea drept "odrasla mintii mele", un prunc a carui zamislire s-a petrecut in temnita ( I,p.5)

Aceasta deghizare a autorului este o forma de hipermodestie, dar care il ajuta pe Cerevantes sa instituie o lectura critica propriei sale carti, orientandu-l pe cititor spre anumite sensuri care i-ar putea scapa la o lectura doar literara.

Eventualele erori sunt impartite , oarecum egal, intre transcrietor, traducator si povestitorul dintai care arab fiind, "este in firea celor din stirpea asta sa spuna minciuni"(I,p.116). Alteori, e scuzat povestitorul si culpabilizat zetarul tipografiei, care, fiind si el un cititor, a putut interveni, intentionat sau nu, asupra paginii scrise.

In cap.IV, din partea a II-a, la observatia lui Samson Carrasco privind o neglijenta a povestitorului cu privire la furtul magarului, Sancho Panza da vina pe editortipograf: ". o fi vreo scapare din vedere a celui care a tiparit cartea" (III,p.5). Edgar Papu numea acest fenomen " confuzia calculata intre literatura si viata - o situatie echivoca intentionata, a artei baroce"²¹.

Umberto Eco considera ca un metalimbaj critic nu e un limbaj diferit de propriul sau limbaj obiectiv:" E o portiune din insusi limbajul-obiect si in acest sens e o functie pe care orice limbaj o indeplineste cand vorbeste despre sine insusi"²².

Intr-adevar, Cervantes introduce metalimbajul (comentariul textului creat),servindu-se de acelasi limbaj. Metalimbajul nu se instituie aici diferit de limbajul obiect,de unde si echivocul situatiei ,dar indeplineste o functie diferita: el nu mai creeaza o lume fictionala,ci interpreteaza aceasta lume,creata de acelasi limbaj.

Metalimbajul auctorial se constituie intr-un metatext direct-comentariu al naratorului de gardul II (alias Cervantes), sau indirect - comentarii ale celorlalte personaje asupra textului scris. Obiectivul urmarit este diversificarea directiilor de

lectura,caci metatextul, observa Elena Toma, nu este altceva decat o ipoteza asupra textului :" Interpretat ca o conceptie ipotetica , metatextul devine masura capacitatii

.Edgar Papu,Barocul ca tip de existenta,vol.II,Editura Minerva,Bucuresti,1977,p.133

.Umberto Eco,Limitele interpretarii,Editura Pontica,Constanta,1966,p.38

de intelegere a adancimilor textului, a capacitatii de exegeza a textului profund."²³ In capitolele XLVII, XLVIII,XLIX si L din partea I se poarta o discutie ampla asupra literaturii cavaleresti si a teatrului din epoca , la care participa Don Quijote, canonicul si preotul.

Canonicul, care marturiseste ca a citit mai multe romane cavaleresti fara sa te termine, fiindca i s-au parut prea asemanatoare, le critica si pentru telul lor de divertisment:" nu tintesc decat sa desfete s nu sa povatuiasca" ( II,p.328), pentru lipsa de armonie si de verosimilitate, fiindca " o minciuna e cu atat mai izbutita cu cat seamana mai mult a adevar". (p.330) ²⁴

Mai mult, canonicul (vocea lui Cervantes ) marturiseste ca a scris si el "o suta de file " dintr-un astfel de roman, dar a renuntat apoi,pe motiv ca aceste carti sunt apreciate de vulg,care "n-are nimic in cap", si sunt considerate deci un gen minor , incat dupa atata truda avea sa fie ca "croitorul din colt", despre care proverbul spune ca "cosea de pomana"( I,p.334-335).

Preotul se multumeste sa-l aprobe din cand in cand, amintind de selectia facuta de el in biblioteca lui Don Quijote, iar,in finalul discursului sau, canonic il invita pe Don Quijote sa separe iluzia de realitate si sa-si cultive spiritul si cu alte lecturi, fie istorice ( care atesta fapte reale),fie sacre ( Sfanta Scriptura).

Don Quijote ridica "manusa " provocarii ,exprimand profunda sa credinta in "adevarul " intamplarilor cavaleresti, din moment ce ele sunt povestite si tiparite "cu voia regilor" si a cenzurii. Cum se poate nega ca aceste personaje si intamplari exista, de vreme ce ele circula, sunt citite si produc placere?

Elena Toma,Probleme ale structurarii textului :metatextul, in "Limba Romana",nr.50/1980,p.560.

L.P.Parvan,op.cit,p.90.

Lumea artei e la fel de reala ca si lumea realitatii, vrea sa spuna Don Quijote, aparand statutul fictiunii prin efectul puternic pe care al produce asupra cititorilor. El reclama dreptul de existenta si de pretuire pentru genul romanesc.La aceste argumente,canonicul insusi ramane mirat de "ciudateniile cuminti"(II,p.363) debitate de Don Quijote

Comentariile facute de personaje privind problemele generale ale scrisului literar constituie doar o parte din ceea din ceea ce este numit metatext. Alte comentarii-interpretari ale autorului sunt prezentate cititorului prin titlurile capitolelor, care sunt tot atatea sugestii metatextuale .Hiperbolizarea aventurilor prin epitetele: "nemaiinchipuita", "infricosatoarea", "nemaivazuta", "rara" constituie un indiciu cu privire la lectura parodica a textului si invita la o privire detasata asupra "adevarului" faptelor eroului. Ele sunt marci evaluative ale metatexlui auctorial.²⁵

In capitolul XL ,apare chiar un elogiu al povestitorului "dintai" (metatext evaluativ) " pentru osardia ce a avut-o de-a ne povesti totul din fir-a par."

Metatextul evaluativ se insinueaza chiar din Prolog, unde se inregistreaza un mic dialog intre povestitorul-autor (abstract) si un prieten.

Sfatul prietenului va fi urmat nu numai in ceea ce priveste citatele sau sonetele, ci si in privinta amestecului dintre faptele reale si fictionale Cervantes introducand la un moment dat toponime reale, sau intamplari traite de el in Alger, dar prezentate ca fictionale. Peste timp , recunoscand in Cervantes un precursor genial, Borges va produce textul in mod analog printr-o complexa imbinare de date reale cu inventii literar-fictive.

Autor baroc el insusi, intr-o alta epoca, Borges proclama superioritatea cartii care inchide in ea propria-i negatie ( "contracarte" ); astfel, orice carte e

²⁵.Elena Toma,op cit,p.564

considerata incompleta.²⁶

Publicul cititor al acestei istorii este de factura diversa incluzand toate varstele: "copiii o au pe varful limbii, flacaii o citesc, barbatii in putere o inteleg, batranii o slavesc "(III,p.49). Marea ei circulatie va face ca numele Don Quijote si Sancho Panza sa devina in timp autonomaze. La fel, cel al martoagei,celebre, Rocinante.²⁷

Cervantes nu dorea sa fie citi doar de vulg, ci ti d e cititorii-esteti, obisnuiti sa descopere semnificatiile in aluziile sau sugestiile textului. El instituie astfel nu numai o lectura lineara a textului narativ, ci si una subtextuala, metatextuala si chiar intertextuala, prin punerea in corelatie a tuturor tipurilor de lecturi anterioare si , mai ales. Prin programarea unei lecturi atente.

Sugestia de intelegere a literaturii ca un text critic, autoreferential, pleaca de la Cervantes, din zorile secolului al XVIII-lea baroc-un secol intelectual si artistic prin excelenta. Romanul cervantesc inglobeaza si parodiaza in acelasi timp, formele literare ale vremii, astfel incat combinarea mai multor genuri tinde sa constituie un text atotcuprinzator al modurilor literare: Textul (literar).

Epoca baroca e. prin excelenta, aceea care introduce principalul combinatoriu in arta literara , considerandu-l drept unul major, creator.²⁸ Don Quijote este o "enciclopedie cvasicompleta a genurilor epocii sale" si totodata o enciclopedie a

.Jorge Luis Borges, O viata a lui Evaristo Carriego,Editura Univers, Bucuresti,1999,p.45

. Despre autonomaza, ca figura de substitutie,in Gh.N.Dragomirescu, Mica enciclopedie a figurii de stil, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.1975,p.111

. Gustav Ren Hocke, Manieristul in literatura, traducere de Herta Spuhn, prefata de Nicolae Balota, Univers Bucuresti,1977.

stilurilor. Fiind atotcuprinzator si plurivoc ca stil , romanul cavaleresc, asa cum il concepe Cervantes in Don Quijote este stadiul cel mai inalt al literalitatii din vremea sa si, chiar in intentia autorului, o forma generica.²⁹

Introducerea in roman a autorului care scrie romanul este o tehnica numita de formalisti " relevarea procedeului ". Respectivul " autor " nu are calitatea de personaj, ci de autor real al operei care are ca obiect ispravile lui Don Quijote.

In consecinta " critica" romanelor cavaleresti este dublata de "critica discursului literar" care ia forma de autocritica a discursului: " discursul este criticat in atitudinea lui fata de realitate - pentru pretentiile lui de a o reflecta veridic, de a o dirija si de a o restructura ( pretentii utopice), de a o substitui ca surogat al ei ( visul si fictiunea care inlocuiesc viata)".³⁰

Cervantes a transformat raportul ironic dintre idealitatea epica si realitatea obiectiva in antinomia dintre un trecut himeric, supravietuind doar in constiinta " eroului " si "prezentul prozaic ". Concomitent cu procesul demitizarii unei realitati incremenite ca ordine data si indiscutabila ,proces din care romanul

modern isi va trage seva sa poetica, are loc si o transformare a experientei estetice a cititorului. Impreuna cu Don Quijote , el insusi apare sub un chip nou. Caci, " in calitatea sa de erou intarziat, cautand solitar si neinteles sa impuna himera cavalerismului intr-un mediu instrainat ,Don Quijote nu este decat un "cititor" prin excelenta - un cititor caruia nu-i mai ajunge rolul sau receptiv - gata de aceea sa-si faca din cele citite un cod de comportament, infatisand pe viu necititorilor desfatarile lecturii ; un cititor care , interpret genial, stie sa

. Mihail Bahtin, Probleme de literatura si estetica , Univers, Bucuresti,1982,p.250

.M.Bahtin,op.cit,p.281

infrumuseteze saracia realitatii exterioare cu ajutorul inventivei sate imaginatii".³¹

Don Quijote isi asuma deopotriva postura cititorului activ si a " interpretului " de care are nevoie ,potrivit credintei sale, cei ce n-au cunoscut desfatarile furnizate de lectura romanelor cavaleresti. Cartea (romanul cavleresc) este agentul care provoaca "devierile lui Don Quijote si,totodata este elementul salvator in sensul ca prin carte este livrata posteritatii viata lui Don Quijote,adica modelul uman de care omenirea va avea intotdeauna nevoie.

. Hans Robert Jauss ,Experienta estetica si hermeneutica literara, Editura Univers,1983,p.293

DON QUIJOTE - UN ROMAN PARODIC

Cervantes priveste lumea de pe culmea Renasterii, Renasterea a privit lucrurile cu mai multa luare -aminte, smulgandu-le noi taine:este o despartire integrala a vechii sensibilitati.

Don Quijote ,epica se clatina din temelii , cu aspiratia ei de a sustine o lume mitica , vecina c lumea fenomenelor naturale, dar deosebita de ea. Se salveaza, ce-i drept, realitatea aventurii, dar aceasta salvare contine cea mai ascutita ironie.¹ Realitatea aventurii se reduce la elementul psihologic.

Cavaleria ratacitoare e o stiinta atotcuprinzatoare - spune don Quijote - ea impune cunoasterea legilor, a teologiei, a medicinii, a farmaciei, a astrologiei, a aritmeticii , cere aptitudini fizice, dar si psihice si spirituale, precum si o inalta moralitate, astfel incat stiinta asta le intrece pe toate celelalte (III,p.200).²

De aceea , dupa o intrecere poetica de tip medieval, Don Lorenzo e sfatuit de Don Quijote sa paraseasca cararea cam stramta a poeziei si s-o ia pe cararea si mai stramta a cavaleriei ratacitoare, indeajuns de buna sa te faca imparat cat ai bate din palme (III, p.207).³

Eroul trebuie sa paraseasca Curtea si sa inlature prejudicierea ordinii, caci numai pornirea in aventura ii va putea recunoaste valoarea personala ,iar aceasta este determinata de modul in care isi indeplineste datoria fata de comunitatea din care face parte. Romanul cavaleresc dezvolta astfel o serie de aventuri aproape fara legaturi intre ele, lantul lor putand fi oricand intrerupt sau largit.

Jos Ortega y Gasset,Meditati despre Don Quijote si ganduri despre roman ,Editura Univers, Bucuresti,1973,p.73,80,81

Luiza Parvan,Don Quijote -un metaroman,Editura Paralela 45,Pitesti,2000,p.30

Miguel de Unamuno,Viata lui Don Quijote si Sancho,Editura Univers,Bucuresti,1973,p.79

El impunea ca functii:plecarea/intoarcerea regelui,precum si probele de calificare ce se constituie din naratiuni mai mult sau mai putin autonome: Ele evolueaza intr-un spatiu impregnat de miraculos: zane, dragoni,uriasi,vrajitori si obiecte vrajite"⁴.

Don Quijote , coborator din sine insusi ,s-a nascut intru spirit atunci cand s-a hotarat sa porunceasca in cautare de aventuri.

Si astfel, fara sa impartaseasca nimanui nimic din ceea ce avea de gand, si fara sa fi prins nimeni de veste, intr-o dimineata, pana a se lumina inca de ziua, se fereca in fier pana-n dinti, incaleca pe Rocinante., si iesi pe poarta de dindarat a ograzii,afara din camp, bucuros nevoie mare si foarte multumit ca-si vedea planurile cu atata usurinta purcese catre infaptuire (vol.I,p.80).

Dar isi dadu seama ca nu era armat cavaler, si fiindca se supunea totdeauna traditiei isi fagadui sa se lase armat cavaler de primul venit. Caci nu pleca in lume sa incalece vreo lege, ci ca sa le indeplineasca pe cele ale cavaleriei si ale dreptatii. Catre amurgul acestei prime zile a vietii de glorie, vazu nu departe un han. Si cele dintai fiinte omenesti de care dadu in lume au fost doua femei de strada. Dar lui i se parura doua incantatoare domnite iesite la poarta castelului (caci drept asa lua hanul) ca sa le desfete. In ochii eroului,femeile de strada se preschimba in frumoase domnite; si-n vremea asta un porcar suna din corn ca sa-si adune porcii , iar Don Quijote il lua drept semnalul vreunui pitic.

El le numeste domnite pe cele doua, iar ele auzindu-se numite asa nu-si mai putura tine rasul si hohotira incat lui Don Quijote i-a sarit tandara.

Dar ceea ce-l nelinistea era faptul de a nu se fi vazut armat cavaler,fiindca I se parea ca nu si-ar fi putut ingadui in chip legiuit nicio aventura inainte de-a fi dobandit investitura in tagma (vol.I,p.81) ⁵.

Deci, Alonso Quijano va primi botezul cavaleresc de Don Quijote. Si cazu in genunchi inaintea hangiului, cerandu-i hotarat de a-l arma cavaler, si fagaduind sa aiba de ce rade in noaptea aceea, se hotara sa-i faca pe plac.

Era hangiul unul care vanturase lumea semanand rele si culegand intelepciune. Ti inca o asa intelepciune,ca n-avea para chioara, pentru ca nu citise vreodata in istoriile cavalerilor ratacitori sa-si fi luat vreunul bani cu dansul, ii spuse ca se insela, caci admitand ca in istorii nu statea scris lucrul acesta, din pricina ca autorii nu mai gasisera cu cale sa scrie un lucru atat de folositor ce trebuie avut asupra-si, cum sunt banii si camasile curate, nu era un cuvant sa creada cineva ca nu-si luau, asa ca sa fie incredintat si sigur ca toti cavalerii ratacitori duceau cu ei pungi bine burdusite pentru orice intamplare."

La care fagadui Don Quijote sa indeplineasca tot ce il sfatuia( vol. I ,p.91),caci era un nebun cuminte. Si se puse Don Quijote sa-si vegheze armura in curtea hanului, la lumina lunii. Intra un caraus sa-si adape catarii si arunca cat acolo armele care erau in jgheab. Isi primi rasplata cu o puternica izbitura de lance care-l cobori la pamant. Si tot asa i se intampla si altuia care vroia sa faca la fel. Si incepura carausii sa arunce cu pietre in cavaler, iar el porni sa strige facandu-i misei, neam prost.

Hangiul, temandu-se de alte neajunsuri,scurta ceremonia, lua un cartoi in acre insemna paiele si ovazul date carausilor, si , cu un capat de lumanare pe acre i-o tine un baiat, si impreuna cu cele doua domnite pomenite ⁶ ii porunci lui Don Quijote sa ingenuncheze, si citind o molitva cucernica ii dadu o lovitura si acolada. Cartea in acre insemna paiele si ovazul sluji de evanghelie rituala. Una dintre femei, La Tolosa ,toledana, ii incinse spada, urandu-i noroc in lupte, iar el o

ruga sa-si puna un don si sa se cheme dona Tolosa;cealalta, La Molinerra, din

. Jos Ortega y Gasset,op cit,p.80

Antequera, ii incatarama prietenii si-i spuse si ei acelasi lucru. Si pleca fara sa-i mai ceara cineva plata. Umilite tot timpul in nefericita lor indeletnicire patrunse de propria lor mizerie si fara sa aiba macar orgoliu, au fost innobilate de Don Quijote si inaltate de el la rangul de jupanite. A fost cea dintai strambatate din lumea indreptata de Cavalerul nostru, si ca toate celelalte pe care le-a indreptat, stramba ramane.

Pleca de la han si amintindu-si de sfaturile hangiului, hotari sa se intoarca acasa sa-si ia ce-i trebuie si sa-si intocmeasca scutier.

Cincisprezece zile a stat acasa Cavalerul si in acest rastimp intra la tocmeala cu un taran din vecini, cam sarac cu duhul, afirmatia lui Cervantes- dezmintita mai apoi de vorbele hazlii si pline de duh ale acestuia.

Intra Don Quijote la tocmeala cu Sancho si hotari sa-i fie pe scutier. Sancho lasa nevasta si copiii si-l urma pe vecinul sau. Iata-l intregit pe Don Quijote. Pe Sancho l-a scos de-acasa lacomia, asa cum pe Don Quijote l-a scos de-acasa lacomia, asa cum pe Don Quijote l-a scos amabila glorie. Isi cauta si domnita pe care s-o indrageasca. Si imaginea Aldonzei Lorenzo ,taranca tanara si foarte chipesa de care el fusese indragostit, desi fata, se intelege,habar n-avusese vreodata ti nici nu-l bagase inseama,deveni pentru el intruchiparea Gloriei, si-o numi Dulcineea del Tobaso.

Isi lua Sancho magari si desagi, iar Don Quijote camasi si altele de care avea nevoie si fara sa-si mai ia ramas bun Panza de la copii si de la nevasta, nici Don Quijote de la chelareasca si de la nepoata , " rupand astfel barbateste odgoanele carnii, celei pacatoase ".iesira intr-o noapte din sat nevazuti de nimeni."⁷

. Miguel de Unamuno,op.cit,p.109

Zarira deodata vreo treizeci - patruzeci de mori de vant care se aflau pe campie.

Si Don Quijote le lua drept niste groaznici uriasi si fara sa tina cont de vorbele lui Sancho ⁸ ,se incredinta cu trup si suflet stapanei sale Dulcineea si se napusti asupra lor pentru ca iarasi sa fie doborat la pamant.

Veni Sancho la stapanul sau si-i aminti cele ce-i spusese inainte, ca nu erau decat niste biete mori de vant si ca numai cui ii umbla morile de vant in cap poate sa nu-si dea seama de asta.⁹

Partea proasta fu ca in aceasta incaierare i se franse lui Don Quijote lancea. Asta-i tot ce pot face uriasii:sa ne franga lancile,dar nu si inimile. Isi urmara drumul ,dar Don Quijote nu se vaita, caci nu sta in randuiala cavalerilor ratacitori asemenea lucru.

Se petrece si isprava aceea cu vizcainul, cand porni Don Quijote sa elibereze printesa pe care o aduceau vrajita doi calugari din tagma Sfantului Benedict. Cei doi incearca sa-l mai domoleasca pe Cavaler, dar acesta le raspunse lepadaturilor viclene ca stie el cine sunt si ca la el vorbele mieroase nu-au trecere. Si spunand acestea ii si puse pe fuga. Iar Sancho vazandu-l pe unul dintre ei la pamant , se napusti sa-l despoaie, zicandu-si desigur ca nu rasa-l face pe calugar.Iata cum Sancho abia varat intr-o aventura, se si repede sa-si ia prada, dovedind prin aceasta cat de mult tinea de neamul sau. Si putine lucruri il inalta pe Don Quijote mai mult ca dispretul pentru bogatiile lumii.

El n-a pornit in lume ca Cidul din gustul castigului si ca sa piarda socoteala si sa ajunga bogat. Don Quijote era din alta plamadeala.¹⁰

. Ibidem,p.89

.Ibidem.p.111

. Poemul Cidului V,1689

Dupa aventura lui Sancho ,se duce Cavalerul la printesa sa-i dea vestea cea buna a eliberarii ei, caci calugarii care o tinusera inlantuita fugisera. Si ii ceru drept multumire pentru binele ce i-l facuse eliberand-o ,sa se abata pe la Toboso si sa se infatiseze inaintea Dulcineei.

Din nou invaluie Don Quijote care se purtau cu el ca niste femei milostive, cu frica lui Dumnezeu, caci hangita, fiica ei si Maritornes ii asternura un pat ca vai de el in care se culca Don Quijote dupa ce-l oblojira din cap pana-n picioare. Don Quijote zicandu-i hangitei frumoasa doamna,iar hanului castel, ceea ce le minuna e femei.

Atunci se intampla de i se nazari lui Don Quijote s-o astept pe fiica stapanului castelului, indragostita fulgerator de el, cand, venind Maritornes, sa se culce cu un caraus, se intalni cu Cavalerul, care-i indruga o iscusita cuvantare de dezvinovatire, pomenindu-i, mai intai de toate, ca era frant si zdrobit,si ca,desi ar vrea din toata inima sa-i faca voia,i-ar fi cu neputinta,si apoi de credinta fagaduita neasemuitei Dulcineea del Toboso. Aceasta e virtutea aleasa care si-a aflat rasplata in pumnii si picioarele pe care i le-a carat lui Don Quijote carausul. Si adus de zgomot veni hangiul si se incinse atunci vijelia de pumni.

Se petrecu aventura cu cele doua turme de oi, pe care Don Quijote - le lua drept doua ostiri si le descrise cu multa amanuntime. Dar Sancho nu a vazut nimic, poate din pricina vrajilor. El nu auzea decat behaituri de oi si de berbeci, dar stapanul ii spuse: Frica te face, Sancho,sa nu vezi si sa nu auzi oamenii.

Don Quijote ii porunci lui Sancho sa stea departe caci cel care vede doar cu ochii trupesti mai mult incurca decat ajuta in aventuri, si fara sa-i pese d e glasul simturilor trupesti se napusti asupra ostirii lui Alifanfaron. Si lua in sulita , cum ii placu, o groaza, o groaza de miei. Ciobanii se napustira asupra lui Don Quijote cu o ploaie de bolovani, doborandu-l de pe cal.

Cobori apoi dintr-o vale unde li se intampla aventura cu maiurile de piua, aventura in care Don Quijote se arunca cu pretul vietii, ca sa se faca demn de Stapana lui Dulcineea, de Glorie. Iar lui Sancho, credinta lui firava ii puse-n gura vorbe induiosatoare ca sa-l abata pe stapanul sau de la isprava pe care se inversunase s-o faca, si cum cuvintele n-au fost de folos, se gandi la siretlicul de a-i lega picioarele lui Rocinante. Iar Sancho rase de stapanul sau care-i arse pentru asta doua lovituri insotindu-le cu vorbele:"daca ai glumi tu, afla ca nu glumesc eu. Fa-te-ncoace, cumetre zambaret, si spune-mi:crezi cumva ca daca maiurile astea de pina n-au fi fost maiuri de pina, ci altceva, vreo aventura primejdioasa,n-as fi avut eu taria de inger cat ar fi fost de trebuinta ca s-o infrunt si s-o aduc la bun capat? Sunt eu adica tinut, fiind cavaler, asa cum sunt , sa cunosc si sa deosebesc zgomotele, stiind care sunt maiuri si care nu?( vol.I,p.162)" Ce e Don Quijote? Un nebun traind cu capul in nori!Da si nu, caci in chiar cursul povestirii se admite ca eroul e un "loco lucidos intervalos".¹¹

La hanul despre care am vorbit sosi barbierul cu coiful lui Mambrino si.l inhata pe Sancho, zicandu-i hot, cand vazu capestrele magarului sau pe al acestuia, iar Sancho se apara vitejeste, bucurandu-l pe stapanul sau.Barbierul pomeni de lighenas si atunci interveni Don Quijote poruncind sa-l aduca si jura ca era de coif, si-l arata celor d e fata ca sa judece si ei.

Ce parere aveti manile voastre , zise barbierul, de spusele acestor boieri care se incumeta a sustine ca acesta nu-I lighean, ci coif?( vol.I,p.178).

Si bine avu sa vada acest lucru barbierul, Stapanul lighenusului pe cand nu era inca coif.¹²

.G.Calinescu,Impresii asupra literaturii spaniole,Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti,1965,p.260

.Ibidem,p.266

Don Quijote spuse:Jur pe tagma cavaleriei in care slujesc ca acesta-i coiful pe care l-am luat si nici n-am pus, nici n-am scos nimic din el. Sancho sari in apararea stapanului: Nu incape nicio indoiala in privinta asta, pentru ca din clipa in care l-a castigat stapanul meu si pana astazi n-a infruntat cu el pe cap mai mult de-o batalie, atunci cand slobozirea nenorocitilor pusi in lanturi:si de n-ar fi fost acest lighe-coif, nu i-ar fi mers prea bine atunci, ca n-am mai vazut in viata mea asa ploaie cu pietre (cap.XLIV).

S-a incins o galceava pentru atata lucru, daca era lighenusul lighenas sau daca era un coif?

Numai si numai curajul sau dea sustine dinaintea tuturor ca lighenusul acela, ca doar tot asa il vedea si el,la fel ca toti ceilalti, cu ochii trupului, era coiful lui Mambrino,de vreme ce-i slujea drept coif.

Quijote stie ca e nebun si ca lumea il socoteste ca atare. El insa are o filozofie a nebuniei, care e aceea a refuzului de a accepta realitatea.Universul fantastic in care traieste Quijote e singurul in care se poate realiza frumosul lui suflet. El banuieste prea bine ca Dulcineea nu exista. El nu urmareste decat exercitarea capacitatii lui de iubire casta si a tuturor fortelor lui sufletesti virtuoase.

Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca sa faca de rusine pe cele intelepte.¹³

Don Quijote este prins in tumultul unor intamplari grotesti, iar faptele lui sunt de natura cavalereasca: El apare ca un nebun si in acelasi timp ca un intelept.

Si mai este un lucru ciudat,zise preotul, in afara de nebunia lui vorbeste cu mult bun-simt si arata ca era o judecata limpede si ca-i un om cu spiritul echilibrat.(cap.XXX).

. I.Corinteni,1:27

De ce ni l-a prezentat Cervantes ca pe un nebun? Autorul il deghizeaza intr-un mod ridicol, ii pune pe cap un lighean de barbier drept casca,il incarca cu o armura veche nepotrivita cu varsta lui, si-l mai doteaza cu o martoaga de cal ce putea sa concureze cu ceea ce va calari si tanarul d`Artagnan in drum spre Paris.¹⁴ Pana si scutierul lui este infatisat sub o forma grotesca, atat din punct de vedere fizic, cat si intelectual. Si totusi in cautarea aventurilor, Don Quijote este recunoscut, deseori, ca un nebun -intelept, asa cum scutierul sau Sancho Panza este reprezentantul bunului - simt al omului simplu. Insusi celebrul Hidalgo stie lucrurile acestea. Le stie si Sancho, Don Quijote ii spune scutierului sau: Dupa cate -mi dau seama nici tu nu esti mai teafar decat mine. Iar Sancho raspunde: Chiar asa de nebun nu sunt (cap.XXV).In faimoase scrisori trimise sotiei sale Teresa Panza, citim: Don Quijote ,stapanul meu,dupa cate am auzit spunande-se pe aici prin tinut,este un nebun - intelept si un traznit plin de haz, dar nici eu nu raman mai prejos cand e vorba de asta ( cap.XXXVI).

Nici canonicul nu neaga aceasta dubla calitate a cavalerului de la Mancha, caci dupa ce face aluzie la primejdia ereziilor de a tulbura mintile inteleptilor si nobililor.cum se vede bine c-au facut cu dumneata, incheie: Haide, don Quijote, indura-te de dumneata insuti si vino-ti in minti folosindu-te de marea intelepciune cu care a voit cerul sa te inzestreze ( cap.XLIX).Nu numai Hidalgo lui Cervantes este plin de intelepciune si chiar bietul Sancho este influentat de modul de a fi stapanul sau, si aceasta il si face sa vorbeasca in proverbe si aforisme, incat si el singur ramane mirat: Nu stiu ce soarta afurisita ma asteapta, ca nu pot sa scot o vorba cu miez fara sa innadesc si o zicala (cap.LXXIV). Iar ceea ce spune eroul din La Mancha pe patul mortii este exclamativ in acest sens:As vrea sa mor in asa fel ca sa stie ca viata mea nu a fost atat de anapoda incat sa las dupa mine faima

. Anton Dumitru,Eseuri;stiinta si cunoastere,Editura Eminescu,1986,pag.475

unui smintit (cap.LXXIV).

Cavalerul ratacitor ajunge la momentul in care adevarul trebuie sa apara in adevarata lui lumina. Nu faima unui smintit trebuie sa ramana dupa el, ci talcul unei vieti care numai in aparenta era o invalmaseala de nerozii, dar in realitate nu era atat de anapoda pe cat parea.

Don Quijote este simbolul adevarat si profund , simbol in toata forta etimologica a cuvantului, concretiune si rezumat al realitatilor, atat de ideale cat si reale.¹⁵

Toti care s-au ocupat de opera, in primul rand spaniolii din secolul nostru, am admirat pe Don Quijote ca pe un simbol universal al omului.

Pentru Unamuno sau Ortega y Gasset, Don Quijote este un erou de epopee,si opera lui Cervantes este pusa langa aceea a lui Homer.Ortega y Gasset vede in Cavalerul Triste Figuri parodia trista a unui Christ mai divin si mai senin.¹⁶

. Jos Ortega y Gasset, Meditatii despre Don Quijote,

. Miguel de Unamuno,Ensayios II, Madrid,1917,p.220

DON QUIJOTE - CAVALER AL TRISTEI FIGURI

Privit din unghiul ingust al istoriei literare, Don Quijote este un personaj creat de Cervantes cu intentia precisa de a satiriza literatura cavalereasca, abundenta si de decizia din vremea sa,foarte populara,de altfel.

Don Quijote ,mimul cavalerilor din toate timpurile( nu sunt crutati nici cavalerii din cartile lui Bijordo si Ariosto) imbuibat de literatura cavalereasca, isi afla rostul suprem in chemarea spre cavaleria ratacitoare. Impartind dreptatea in lume sub aceasta masca,personajele isi joaca rolul magistral.

Spirit complex,abil si rafinat, cunoscator al tuturor aspectelor vietii din timpul sau, Cervantes isi ia arma si lancea infruntand realitatea cu umor si ironie amara. Quijotismul lui Don Quijote este de stirpe cervanteasca asa cum observa Ortega y Gasset,ei doi - autor si personaj - coexista intr-o unitate indestructibila, dincolo de invinuirea persoanelor de paricid ( ideea lui G.Calinescu) ¹. Am ales doua pareri situate la extreme. Prima ( Don Quijote este Cervantes in armura de cavaler) apartine lui Andr Saurs .

A doua opinie,cea a lui Unamuno, il inlatura definitiv pe autor³.Este interesant totusi de urmarit pana unde personajele se identifica cu autorul si de unde primeste identitate proprie,autorul trecand in umbra ⁴.

. G. Calinescu, Cervantes, studiu introductiv la Don Quijote, Editura pentru Literatura, Bucuresti,1969,p.50

. Miguel de Unamuno, Viata lui Don Quijote si Sancho,Editura Univers, Bucuresti,1973,p.87

. Ioana Mustata, In preajma lui Don Quijote, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti,1991,p.13

In anul 1860, Turgheniev isi punea intrebarea - ce exprima Don Quijote? - dand raspunsuri care au rezistat timpului.

Dar Quijote exprima in primul rand, credinta in ceva etern, nestramutat ,credinta in adevarul care se afla in afara omului ,un adevar greu de patruns, care cere slujire si jertfe,dar care-i accesibil unei totale devotiuni ti puteri de sacrificiu ⁵.

Pentru spanioli, Don Quijote a reprezentat o problema a destinului major al tarii, simbolizand etalonul pluridimensional al spiritualitatii spaniole. Pentru Unamuno , Don Quijote inseamna idealul spiritual spaniol suprem, cel mai viu exemplu de tras- hombre- identificandu-l cu personajul central din Noul Testament. (Viata lui Don Quijote si Sancho).

Dupa unele opinii, Don Quijote - Sancho constituie o unitate instructurabila , fiind complementari, conaturali 6 ( G.Calinescu, Ortega y Gasset) in timp ce altii il iau pe Sancho drept ceea ce apar limpede,oricui: un taran, prototipul omului din popor, al sufletului poporului.

Despartit de scutier, Cavalerul Tristei Figuri a generat indreptari in care deosebirile sunt deseori numai de nuanta si intensitate.

In disputa quijotesca despre real-ireal-ideal,critica a evidentiat accentele neoplatonice si erasmice:⁷ personajele recepteaza realitatea prin propriile lor experiente ,realul fiind o treaba de opinie; pentru unii, ligheanul barbierului este lighean, pentru Don Quijote este coiful lui Mambrino, pentru Sancho este lighe-coif

Scutierul e mereu dispus sa evite ciocnirile de orice natura si sa se impace, in felul sau unic si ingenios orice contrarii.

.Opere,vol- XI, E.L.V, Bucuresti 1962, Eseul Hamlet si Don Quijote

.G. Calinescu, Impresii asupra literaturii spaniole,E.P.L.U, Bucuresti,p.69

. Ortega y Gasset, op cit,p.90

Don Quijote rezolva,apeland la ironie,acest amestec ambiguu al celor doua lumi,in consens cu gandirea epocii, cu ajutorul superstitiei,vrajitoriei,sunt satirizate pretentiile de atotputernicie ale magiei. Dupa credinta lui Don Quijote, in actiunile si aventurile sale se petrec minuni compatibile numai cu vrajitori potrivnici - preschimbarea uriasilor in mori de vant, preschimbarea castelului in han si invers; dar cea mai nefasta rautate a vrajitorilor a fost atentatul la Dulcineea , cea preschimbata intr-o taranca ( ceea ce pentru toti era realul, pentru Don Quijote era irealul). Cele doua lumi in confruntare sfarsesc prin a deruta eroul care credea ca lumea reala se incadreaza in reprezentarea sa.

In final,cavalerul are o ultima reprezentare a lumii, opusa oarecum dar nu contradictorie aceleia care l-a calauzit in aventura lui. El o justifica dupa credinta sa, explicandu-i lui Sancho:" E cu putinta oare ca de atata vreme de cand batem drumurile impreuna, sa nu-ti fi sarit in ochi ca toate treburile acestea cavaleresti se arata a fi doar inchipuiri, aiureli si sminteli si ca toate-s deandoaselea? Si nu doar c-asa ar fi, ci pentru ca printre noi, astia, misuna o droaie de vrajitor,care ni le preschimba si ni le stramuta pe toate, prefacandu-le in ce au ei chef, dupa cum le vine pofta sa ne sprijine ori sa ne nimiceasca"( I,pag.335).

Inaintea sfarsitului, Don Quijote pare un intelept care neaga toate adevarurile ce l-au calauzit si bantuit,declarandu-le aiureli si blestemand cavaleria ratacitoare.⁸

Tema iubirii ocupa un spatiu atat de intins, incat putem afirma ca Don Quijote este un roman de dragoste,caci intalnim dragostea cu multiplele ei aplicatii practice ca si pe cea singulara a eroului. T. Vianu il vede pe Don Quijote "beat de iubire", insa nu pentru Dulcineea care ar fi fost un pretext, ci pentru idealurile lui.⁹

.Ioana Mustata, op cit, p.20

.T.Vianu, Cervantes, in Studii de literatura universala si comparala,ed.aIIa, ED. Academiei,1963,p.124

Pasiunea pentru femeia iubita determina o zbatere si o lupta in care toate mijloacele sunt binevenite, chiar si cele necinstite. Don Quijote, ingaduitor cu toti indragostitii nu considera nimic necinstit cand este vorba de iubire:nici inselaciunea lui Basilio prin care smulge pe Quiteria din mainile bogatului Camacho, nici necuviinta Altisidorei care-si marturiseste public iubirea pentru Don Quijote, nici fuga de acasa a tanarului Luis pe urmele iubitei,Clara de Vieduva. Numai Don Quijote care vedea in curtezane nobile domnite, nu-si permite "jocul" de-a vedea intr-o taranca pe Dulcinea, ramane neprihanit, neclintit in statornicie, nici de printesa Micomicora si regatul ei , nici de Alisidora sau vreo alta fermecatoare domnita. Prezent, uneori implicat direct in rezolvarea fericita a conflictelor erotice, Cavalerul Tristei Figuri a ramas el insusi supus erorii, nevrand sa se desprinda de himera mintii si sufletului sau; inegalabila si inexistenta Dulcineea del Toboro. Dupa unele opinii , eroul cervantesc transcende iubirea naturala, Dulcinea simbolizand idealul in care crede nezdruncinat ( Valbuena Prat)¹⁰. Pentru altii , Dulcinea se converteste intr-o sinteza a tuturor acelor valori carora pot si trebuie sa li se sacrifice cavalerii ( Salvador de Madariaga). Mai aproape de adevar par punctele de vedere sustinute de Tergheniev si Al. Popescu- Telega. Primul crede ca Don Quijote "iubeste cast,ideal:atat de ideal incat nici nu bganuiesteca obiectul pasiunii sale nu exista", Al.P.Telega incorporeaza pe Aldoreza Lorenzo Dulcineii, faurind femeia iubita,eterna pe care o iubeste Don Quijote. O ipostaza curioasa ne-o ofera Valeriu Cristea. El lanseaza ideea ca Don Quijote ar putea fi indragostit timid si las, fapt pentru care se indeparteaza de Aldonza care I-ar fi impus tangibilitatea;deci se eschiveaza constient de la dragoste creandu-si o Dulcinee care nu-i cere imbratisari.

Suflet cinstit si curat, Don Quijote nu este omul aventurilor amoroase ci cel al unei unice iubiri sublime.

. Valbueno Prat, Historia de la literatura espanla, Barcelona,1946,p.52

Al.Popescu-Telega, Cervantes, Cultura Nationala, Bucuresti,1924,p.64

Comicul se amplifica odata ce aflam ca fiind o mare nenorocire pentru erou pericolul permanent in care el crede ca se gaseste fidelitatea ce i-o poarta Dulcineii: "Ce nefericit cavaler ratacitor mai sunt si eu, ca nu se afla pe lume fata care sa nu ma priveasca si sa nu ma indrageasca! Cat de vitreg mai e si norocul Dulcineii celei fara de asemanare, ca nu-i lasata sa se bucure in tihna de neasamuita mea statornicie! Ce aveti de impartit cu ea, craieselor? De ce o prigoniti, imparateselor?" (IV,p.85-86). Transpare aici vadit nefericirea baiatului trecut de o anumita varsta nu datorita asaltului e care-i nevoit sa-l respinga, ci datorita constiintei ca este robul unei iluzii desarte.

Remarcam la Don Quijote o deturnare definitiva,pe cai false,a erosului, prin absenta obiectului iubirii.

Semnificativa este "aventura " pe care o consideram unica tentativa de evadare din himeric, de conciliere cu realitatea, acea vizita la Toboso pentru confruntarea cu Dulcinea. Curajul demersului depaseste limitele comune dar nu si pe cele ale necesitatii de reinviere a prestigiului cavaleriei ratacitoare. Drept pentru care Don Quijote recunoaste fara rezerve de indoiala "adevarul" ticluit de Sancho despre vrajirea domnitei inimii lui. Pe planul cavaleriei situatia este salvata, nefiind cu totul nemaiintalnita;pe planul intim erotic, Dulcinea sub chipul unei tiganci,corespunde cu inexistenta ei.

Se pare ca aceasta intalnire nu schimba radical datele destinului eroului.Totusi, de aici inainte,nefericirea Cavalerului se intensifica pricinuita de vrajirea domnitei inimii tale.

Cervantes surprinde astfel,poate cel dintai, patologia erosului deturnat, care dupa Evul Mediu,a cunoscut in Occident "neoplatonismului" renascentist care exalta iubirea".¹¹

.Ioana Mustata,op cit,p.35

Nebunia lui Don Quijote reprezinta mai curand culmea unei ideatii introvertite,asa cum o vede Cervantes cu o oarecare exagerare poetica. Acest "Cavaler al Tristei Figuri" este atat de cufundat in ideile sale anacronice incat nu numai ca uita de realitate,dar si o ignora atunci cand trebuie sa o infrunte. Deoarece fantezia lui ii prezinta uriasi, precum si pe doamna sa , Dulcinea, Don Quijote nu-si mai poate da seama ca, in realitate, nu are de-a face decat cu mori de vant, carciumi in tara si o simpla fata de taran. Atunci cand fantezia lui se loveste prea brutal de realitate, el crede ca este vorba de o vraja, si aceasta numai ca sa poata ramane in lumea himerelor faurite de inchipuirea lui.¹²

In ciuda exagerarii , putem vedea in mod foarte impresionant la Don Quijote ce este introversiunea, cu atat mai mult ci cat ni se prezinta mereu in contrast cu extraversiunea scutierului sau Sancho.

La fel cum Don Quijote poate fi considerat drept tipul omului introvertit, Sancho poate fi socotit drept model al extravertitului. El este in toate privintele contrariul saptamanalului sau. Sancho nu vede decat ceea ce exista realmente obiectiv, reprezentand astfel o intruchipare a simtului practic, in contrast cu Don Quijote, care este complet rupt de viata. Inainte de prima aventura, adica inainte de lupta cu morile de vant, se spune: ( vezi p.54.." Si zicand asta,.sa-I atace"). In fata unui han, cei doi se cearta, dar numai atata timp cat cladirea nu se distinge bine. Odata ajunsi Sancho P . nu se mai sinchiseste de spusele lui Don Quijote ( p.76 "Si vru soarta care il ducea ... Isi facu intrarea cu tot alaiul lui ").

Mai apoi,cand intalnesc doua turme de oi,pe care Don Quijote le crede doua osti de cavaleri, are loc urmatoarea scena (p.94; " Sancho ramane atarnat de cuvantul lui . Ca si nalucile de azi-noapte"). Imediat dupa aceea, cand Don Quijote, trece la atac, Sancho P. striga ( p.95): "Intoarce-te Maria Ta..

.Prof.dr.Karl Leonhard, Personalitati accentuate in viata si in literatura, Ed. Stiintifica, Buc.1979,p.253

bata-ma Dumnezeu").

Dupa ce Sancho i-a facut o vizita pretinsei domnite Dulcineea - in realitate intalnise o taranca -, urmeaza dialogul de mai jos ( p.174:" Tot ce pot spune .. Ca ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda?"),dar fara a sta pe ganduri, Sancho P, accepta totusi destul de multe din cele spuse de Don Quijote. Astfel, el era ferm convins ca dupa victoria definitiva va primi drept recompensa postul de guvernator. Acest lucru nu este insa in contradictie cu extraversiunea lui, care dupa cum am aratat,nu trebuie confundata cu realismul.

La fel cum oamenii extravertiti la maximum accepta fara a se gandi tot ce se ofera in mod obiectiv simturilor lor, ei accepta, din lipsa de gandire proprie, drept adevar afirmatiile, povestirile si promisiunile altor oameni. In capul majoritatii aberatiile debitate de stapanul sau , Sancho poate sa se convinga cu proprii lui ochi de irealitatea lor, ceea ce este in cazul cu promisiunile facute de Don Quijote, cu atat mai mult cu cat ele corespund dorintelor sale.

Se poate observa credulitatea lui Sancho atunci cand el, care, pe buna dreptate, il considera pe stapanul sau drept un nebun, cade victima unei farse ce i se joaca. Atunci cand el si stapanul sau se aflau in vizita la un duce, acesta se preface ca-i da postul de guvernant, post atat de mult ravnit de Sancho. Acesta din urma ia intreaga farsa in serios. Desigur, credulitatea pe care ne-o prezinta aici autorul este o exagerare grosolana, dar ea se potriveste foarte bine cu imaginea personalitatii extravertite in cel mai inalt grad si care, asemenea unui copil, ia drept bune toate basmele ce i se povestesc.

De extraversiune tine si predispozitie de a exterioriza sentimentele. La Sancho se poate observa foarte clar acest lucru atunci cand il ameninta vreun pericol pentru ca el este fricos de la natura, contrastand prin aceasta cu atat de curajosul sau stapan.

Putem,fara indoiala, afirma ca sub chipul lui Sancho, Cervantes a descris foarte corect o personalitate extravertita . Datorita exagerarii, caracteristicul reiese si mai evident.¹²

Sancho P. - om primitiv, nu are nicio cultura si e de o inteligenta redusa, inclinatia de a avea ganduri proprii nu a fost cultivata de el. De aceea extraversiunea lui iese la iveala in mod deosebit de pronuntat .Unamuno crede ca Don Quijote, ca personaj, este mult superior autorului lui.

Cavalerul este de o castitate totala , detasat de orice dorinta personala, aparator al vaduvelor si al orfanilor,si a tuturor nedreptatilor , cautand si acceptand aventura asa cum o exprima poetul francez Eustache Deschamps: "A urmari fapte de cavalerism / Lupta loiala, a fi mare calator ,/ a lua parte la turnire si a lupta pentru iubita lui."

El trebuie sa sufere o initiere, sa-si aleaga o iubita platonica, sub flamura careia sa lupte, si sa faca trei calatorii simbolice reprezentand lupta cu elementele fundamentale, aerul,apa, focul si pamantul. Initialul isi schimba numele,isi alege calul, scutierul.¹³

Pentru ca schema in care se desfasoara actiunile lui Don Quijote sa fie exact aceea initiatica, trebuie luat in vedere scopul pe care il urmareste cavalerul. Acesta ni-l dezvaluie insusi Don Quijote, adresandu-se lui Sancho Panza: " Prietene Sancho,afla ca m-am nascut din vointa cerului in varsta asta de fier in care traim,ca sa pot reinvia in vremea ai varsta de aur, sau varsta aurita cum i se zice de obicei. Eu sunt caruia ii sunt destinate primejdiile, faptele mari, ispravile de vitejie, eu spun,mai spun o data cel care trebuie sa reinvie pe cavalerii "Mesei Rotunde". ( cap.XX,p.162)."

.Miguel de Unamuno,Despre sentimentul tragic al vietii,Institutul European, Iasi,1995,p.175

Eroul lui Cervantes evoca cu nostalgie acele evenimente:"Fericita varsta si fericite veacuri cele pe care cei antici le-au numit de aur si nu pentru ca in timpurile acelea aurul,care era in era noastra de fier este atat de pretuit, s-ar fi putut agonisi fara nicio truda, ci pentru ca cei ce traiau pe atunci nu cunosteau cuvintele al tau si al meu"( cap.XI,p.96). Nu exista niciun dubiu asupra idealului urmarit de Don Quijote: este acela al cavalerului ratacitor, de a cauta Graal-ul, adica de a cauta sa ajunga la starea omului reprezentat de epoca de aur.

"Intr-adevar, pe pamant ideile de justitie si injustitie sunt rasturnate; pretutindeni razboaie."

Dupa traditiile grecesti si romane, omenirea a trecut inaintea noastra prin patru cicluri sau epoci "metalice". Ele sunt descrise de Hesiod intr-o forma literara superba.¹⁴.Iata , care sunt, dupa el, aceste cicluri:epoca de aur,pe cand in cer domnea Saturn, cand oamenii traiau ca zeii, cu inima libera de nelinisti, in abundenta, la adapost de oboseli si de mizerii, batranetea lamentabila nu-I ameninta si mureau ca incremeniti in somn:varsta de argint,cand oamenii alcatuiau o rasa mai inferioara, care nu semana cu prima,nici in forma, nici in spirit, dominati fiind de lipsa de masura;epoca de bronz,in care a trait a treia rasa de oameni "care nu iubeau decat lucrurile lui Ares, sursa de plans si de violenta"; epoca semizeilor, cand a trait pe pamant a patra rasa de oameni, "mai dreapta si mai buna" decat precedenta, rasa divina de eroi;ea este rasa care ne-a precedat pa pamant. Autorul socoteste ca el traieste in ultima epoca,epoca de fier, in care oboseala si grijile se abat asupra oamenilor, ziua si noaptea, iar binele este amestecat cu raul. El prevede un timp cand dreptul va fi al fortei iar onoarea, binele si justitia vor disparea.

Aceste varste sunt descrise cu mai multe detalii si tot atat de frumos de Ovidiu in Metamorfoze ¹⁵:

.Hesiod, Lucrari si zile,110-200

.Ovidiu, Metamorze, Cartea I,III,89-162

"Varsta de aur, rasa de argint, rasa de bronz, ultima este din fier dur". Astfel vom intelege mesajul lui Don Quijote. Adevarul era reprezentat de sclavii deghizati in oameni liberi si care jucau rolul stapanilor,iar stapanii, care nu se mascau, erau reprezentati falsului.

In aceasta dezordine, rezultata din razbunarea situatiilor reale, sensul adevarat era infatisat de oameni ce jucau rolul unor manechine efemere,machiati in stapani, si care dupa trei zile urmau sa treaca la rolul lor real dar fals,dupa cum fals era si rolul stapanilor in rolul lor efectiv de stapani.¹⁶

Intr-o lume in care sensul adevarat al valorii umane in sine a fost pierdut, el nu mai poate fi semnificat decat simbolic,prin situatii grotesti si personaje carnavalesti. Si acum intelegem intelesul profund al spuselor lui Pavel corintenilor:" Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca sa faca de rusine pe cele intelepte".

Ca si in sarbatorile Saturalnia, Cervantes intrebuinteaza o parodie carnavalesca, in care fabula lumii reprezinta o dezordine de la ordinea initiala, ilustrata tocmai prin grotescul operei, Cervantes il pune chiar pe unul din personaje sa spuna:"aici e de-a-ndoaselea". Scena cu eliberarea galerienilor este poate cea mai semnificativa. La vederea unui grup de oameni legati in lanturi dusi de paznici la munca silnica pe galere, Don Quijote exclama:"Cum, oameni fortati la munca? Este oare posibil ca omul sa nu fie liber?" Pentru eroul lui Cervantes, preocupat de restaurarea varstei de aur in care toata lumea se bucura de libertate, egalitate si indestructibilitate, acest fapt parea o aberatie, o abatere anormala de la conditia umana a umanitatii, o inversiune a conditiilor existentei omului ca om. Si atunci el face un lucru anormal pentru ordinea actuala, dar care, prin aberatia lui, tocmai o ilustreaza: libereaza pe galerieni! Fiindca grotescul nu face decat sa ilustreze o inversiune reala.

.James Geoge Frazer, Creanga de aur,IV ,"B.P.T", Editura Minerva,1980,p.26

Aceasta este si tema lui Cervantes: sa redea prin grotesc o rasturnare a ordinii primordiale. Opera Don Quijote este o caricatura carnavelesca a dezordinii efective din lume. Tot ce se intampla in lumea obiectiva a eroului este un joc de rasturnari de situatii si de principii. De aceea tot ce se petrece in jurul lui are caracterul de absurd, si ii apare ca o lume onirica, pe care le trebuie sa o risipeasca si sa se instaureze o ordine normala. Eroul lui Cervantes traieste pe baza criteriilor "de aur".

Don Quijote patrunde in lumea umbrelor, care se cred reale si au legile lor de justitie, de bine, ca o alta umbra, purtatoare a idealurilor platonice,acelea apartineau epocii cand omul nu traia ca o umbra.

Ideea ca exista un drum care duce la restaurarea fiintei umane este o preocupare permanenta a lui Cervantes.

Drumul acesta al omului,compus din nenumarate statii ale "Cavalerului " este numit de J.B.Avalle- Arae "marele lant al Fiintei".¹⁷ Cervantes a pomenit de "conditia umana " si a spus "aici este invers", adica exact ceea ce inseamna "inversiunea conditiei umane".

Idealurile lui Don Quijote sunt acelea care preocupa omenirea de totdeauna si ele sunt cautate cu toata patima in mod continuu. Starea edenica a omului este aruncata in viitor de conceptiile moderne; Don Quijote o punea in trecut; intr-o epoca de aur. El a intrat astfel intr-un cosmar, luptandu-se cu irealitati de genul morilor de vant. Pentru a iesi din impas, un lucru ar trebui sa afle omul:ca el este un miracol. Despartirea lui de lume, facuta dupa regulile lumesti, cu testament, preot, prin revenire la satul sau natal si la numele banal nu a schimbat situatia cu nimic. Cel mai bine o stie Sancho, modestul taran: "Adevaratul Don Quijote de la Mancha, viteazul, inteleptul, indragostitul, cel care inlatura nedreptatile, frumosul dupa care mor copilele, cel ce-o avea drept singura aleasa a inimii pe Dulcinea din Toboso, este cavalerul ce se afla

.J.B.Avalle,Muncile lui Persiles si Sitgismunda,Bucuresti, Editura Univers,1980,p.180

aici de fata si mi-e stapan. Oricare alt don Quijote si oricare alt Sancho Panza nu-s altceva decat inselatorie" ( cap.LXXII,p.379).

Drumul lui Don Quijote este calea spre Marele Vis, drumul spre conditia reala a existentei umane, conditie a carei maretie nu poate fi stirbita nici macar de ridicol.¹⁸

.Anton Dumitriu, Eseuri,p.273

DON QUIJOTE: UN PERSONAJ TRAGICOMIC

Anton Dumitriu, in volumul de eseuri cu acelasi nume isi exprima in mod direct reactia capatata in urma intalnirii cu acest roman. Meditatiile le reda folosind persoana I, metoda prin care devine mai convingator in fata scriitorilor. "Cu don Ouijote m-am intilnit de mai multe ori in decursul vietii mele: in copilarie, cind mi-a inflacarat imaginatia si mi-a deschis dorul de aventura; in tinerete, cind mi-a invapaiat gindurile si mi-a creat o stare de spirit romantica; in anii tirzii, cind mi-a luminat insingurarea, facindu-ma sa inteleg maretia ce se poate ascunde chiar - si uneori numai - sub masca ridicolului. 0! Umbra care mi-ai bintuit viata, strigoi de ostas sau de calugar, prieten drag al ceasurilor celor mai grele sau celor mai curate ale vietii mele, iti multumesc pentru tovarasia pe care mi-ai tinut-o de-a lungul anilor. Nu mi-ai incredintat secretul tau, dar am stiut sa ti-l smulg, acolo pe patul de moarte al aventurilor nesabuite, cind ca si tine - cam si Pinocchio - ne-am intors din lumea "absurdului', atit de bogata, in aceea a realitatii, atit de saraca. Dar numai aceasta lume a inchipuirii a putut implini setea noastra de bine, de frumos si de adevar. Acestea le-am visat impreuna, cind goneam in vazduh pe Rocinante, imaginindu-l ca pe un Pegas inaripat, dupa idealuri irealizabile. Mai sus, tot mai sus, strigam amindoi, spre stele, dincolo de stele!"¹

In folclorul tuturor popoarelor exista legende si povestiri despre unele personaje bizare, care sint in acelasi timp nebuni si intelepti. La romani gasim pe ghidusul si Istetul Pacala; la germani, pe indraznetul si imaginativul Till Eulenspiegel; la arabi si persani, pe molcomul intelept Nazredin Hogea (Nastratin). Cum este posibil ca imaginatia populara, la mai toate popoarele, sa converteasca, printr-o inversiune greu de acceptat, intelepciunea in nebunie? Care este talcul adanc al acestei masti, pe care folclorul o impune unor personaje, infatisand pe nebuni si caraghiosi ca dotati cu duhul intelepciunii si al adevarului? La o cercetare mai atenta, s-a vazut ca originea

Anton Dumitriu, Eseuri,p.473

acestor traditii imemoriale, devenite astazi incomprehensibile, este aceeasi si ca ele deriva unele din altele. Faptul a fost relevat de J. G. Frazer in vasta lui lucrare "Creanga de Aur". Sunt pomenite, astfel, diverse manifestari, procesiuni si defilari burlesti, cum erau sarbatorile Sacaea la Babilon, Cronia la Atena, Satw-nalia la Roma, Mascaradele in Evul Mediu, sarbatoarea nebunilor, cortegiile de carnaval si altele de acest fel. Intelesul lor nu ne-a parvenit, iar epoca moderna le-a preluat sau numai le-a consemnat ca pe niste forme de petrecere si amuzament. Dar cum vom vedea imediat, omul de altadata a fost impins in activitatea lui si de alte mobiluri.

Berosus povesteste ca el insusi a vazut la Babilon un condamnat la moarte, care, imbracat in vesminte regale, s-a bucurat cinci zile inainte de executie de toate prerogativele regelui, inclusiv accesul la haremul acestuia, si care, dupa aceasta, a fost biciuit si executat. Este evident ca o asemenea intamplare nu poate avea numai semnificatia unei distractii a regelui si a anturajului sau, atunci cind se ajungea sa fie calcata chiar si legea dura a exclusivitatii haremului in trecut, aceste manifestari aveau uneori un caracter tragic. Cu timpul, ele s-au imblanzit, si prin aceasta chiar, si-au pierdut sensul lor initial. Frazer povesteste ca pana si in secolul trecut, in Egipt, dupa recolta, timp de trei zile guvernul era suspendat si fiecare oras isi alegea propriul lui sef. Acesta purta pe cap o chivara de hartie, o barba lunga de calti si un bat in mina, si era escortat de scribi si de calai. Cortegiul se ducea la palatul guvernatorului, care se lasa inlocuit. Dupa trei zile, pseudoregele era condamnat la moarte, mantaua pe care o purta era arsa si el se retragea in patru labe. Un episod interesant, in desfasurarea sarbatorilor Cronia la Atena sau a Satur naltilor la Roma, era emanciparea temporara a sclavilor. Sclavii isi puneau pe cap boneta numita pileus, emblema a libertatii, erau scutiti, in zilele cat durau aceste sarbatori, de orice munca, se imbracau cu hainele stapanilor, erau pusi la masa si serviti de stapanii lor. Sub imperiul unei surescitari generale, ei - si cu ei si ceilalti - isi permiteau unele extravagante absolut de neinchipuit. Era o perioada debordanta de veselie si sarbatoare, in care orice activitati incetau. Astfel, scolile, tribunalele nu functionau si nu se puteau face executii capitale. Era un timp in care a declara razboi ar fi fost un sacrilegiu. Mare parte din obiceiurile saturnalice s-au transmis si in timpurile moderne sub forma sarbatorilor carnavalesti. In timpul Evului Mediu si chiar in Renastere, gasim o alta forma de intelepciune deghizata in grotesc. Aflam astfel la curtile regilor si nobililor un "nebun", care este bufon si intelept. Urma acestui personaj se gaseste departe in Antichitate, in Asia, la persi, la Susa, la Ecbatana, si de asemenea in Egipt. Din Orient, acesti bufoni de curte au trecut in Europa - in Grecia si la Roma - si mai tarziu apar la curtile monarhilor, nobililor si chiar ale episcopilor din Evul Mediu. Functia de bufon era oficiala si existau documente ca, pe timpul lui Philippe V (zis "cel Lung"), acestia erau trecuti chiar pe statul de plata al casei regale. Imbracamintea lor era special facuta pentru a simboliza caracterul de "nebun". Cunoastem numele multor asemenea bufoni regali, dar cel mai vestit a fost Triboulet, de la curtea lui Frangois I, imortalizat de Victor Hugo si

Giuseppe Verdi. El a fost citat mai inaintea lor de Bonaventure de Periere, iar Rabelais l-a caracterizat pregnant, numindu-l cu un cuvant grecesc, artificial creat, morosophe - fou-sage (nebun-intelept). Cum se poate ca un nebun sa fie intelept? Sau cum se poate ca un intelept sa fie nebun? Ce talc au toate aceste traditii care, dupa cum se vede din primul contact cu ele, nu sunt numai distractii? Cum au ajuns la noi mai mult sub forma lor amuzanta, neputinciosi sa mai extragem din samburele lor ascuns sensul pentru care au fost create? Cum se putea ca sclavii sa-i faca de rusine pe stapani si sa-i puna sa-i serveasca la masa? Cum era posibil ca la curtea unui rege atotputernic, un clovn, o aratare umana, sa spuna, sub o forma glumeata, adevaruri grave despre purtarea autocratului sau despre valorile acceptate in acel timp? Cum de s-a admis o asemenea inversiune?

Don Ouijote, eroul lui Cervantes, prins in tumultul unor aventuri grotesti, face parte din familia personajelor pomenite mai sus, iar faptele lui sunt de aceeasi natura carnavalesca. Si el apare ca un nebun (moros in greceste,) si in acelasi timp ca un intelept (sophos in greceste,). Si el este un morosophos. Dar cum se poate ca un nebun ca don Ouijote sa fie si intelept si care este mesajul pe care autorul il transmite cand ii da aceasta dubla travestire?

Era oare don Ouijote cu adevarat nebun? De ce 1-a prezentat Cervantes ca pe un nebun? Autorul il deghizeaza intr-un mod ridicol, ii pune pe cap un lighean de barbier drept casca, il incarca cu o armura veche, nepotrivita cu varsta acestui hidalgo, si-l mai doteaza cu o martoaga de cal ce putea sa concureze cu aceea pe care va calari si tanarul d'Ariagnan in drum spre Paris. Pana si scutierul lui este infatisat sub o forma grotesca, atat din punct de vedere fizic, cat si intelectual. Si totusi, in cautarea aventurilor, don Ouijote este recunoscut, deseori, ca un nebun-intelept, asa cum scutierul sau Sancho Panza este reprezentantul bunului-simt al omului simplu. Insusi celebrul hidalgo stie lucrurile acestea si nu rareori le subliniaza prin declaratiile lui. Le stie si Sancho. Don Ouijote ii spune la un moment dat scutierului sau: "Dupa cite imi dau seama, nici tu nu esti mai teafar decit mine". La care Sancho raspunde: "Chiar asa de nebun nu sint". In faimoasa scrisoare trimisa de nu mai putin faimosul scutier sotiei sale Teresa Panza, citim: "Don Ouijote, stapinul meu, dupa cite am auzit spunindu-se pe aici prin tinut, este un nebun-intelept (cuerdo-loco) si un trasnit plin de haz, dar nici eu nu ramin mai prejos cind este vorba de asta". Avem aici, dar, chiar marturia celui mai apropiat colaborator al cavalerului ratacitor; dupa opinia lui Sancho Panza, don Quijote este un morosophos - un nebun-intelept. Dar nici canonicul nu neaga aceasta dubla calitate a cavalerului de laMancha, caci dupa ce face aluzie la primejdia ereziilor "de a tulbura mintile inteleptilor si nobililor hidalgi, cum se vede bine ca au facut cu dumneata", el incheie: "Haide, don Quijote, indura-te de dumneata insuti si vino-ti in minti, folosindu-te de marea intelepciune cu care a voit cerul sa te inzestreze". Nu numai hidalgo-ul lui Cervantes este plin de intelepciune, pe care o exprima in vorbe pline de inteles si de spirit, ci chiar si bietul Sancho, prin inductie directa, este influentat de modul de a fi al stapanului sau, si aceasta il si face sa vorbeasca in proverbe si aforisme, incit si ei singur ramane mirat: "Nu stiu ce soarta afurisita ma paste, ca nu pot sa scot o vorba cu miez fara sa innadesc si o zicala", in sfarsit, ne vom mai referi inca la ceea ce ne spune chiar eroul din La Mancha pe patul mortii: "As vrea sa mor in asa fel ca sa se stie ca viata mea nu a fost atit de anapoda incit sa las dupa mine faima unui smintit". Cavalerul ratacitor ajunge la momentul in care adevarul trebuie sa apara in adevarata lui lumina. Nu faima unui smintit trebuie sa ramina dupa el, ci talcul unei vieti care numai in aparenta era o invalmaseala de nerozii, dar in realitate nu era "atit de anapoda" pe cat parea.

Multe sunt interpretarile care s-au dat acestui cavaler ratacitor, ca simbol al unei idei sau al unor imprejurari. Intr-un articol asupra lui Cervantes, in secolul trecut, E. Cat a rezumat interpretarile aduse celebrei opere a lui Cervantes, dintre care, pentru a pune in lumina posibilitatea nelimitata de interpretare a unor simboluri, vom spicui cateva. Dupa unii, Don Quijote ar fi o satira ingenioasa a planurilor marete si orgolioase ale lui Carol Ouintul; pentru altii, ar fi critica autoritatii fara margini a ducelui de Lerma, ministrul regelui Filip al III-lea; i s-a mai reprosat lui Cervantes ca a ridiculizat natiunea spaniola si in special nobilimea; Bouterweck a incercat sa dovedeasca ca Don Quijote simbolizeaza lupta dintre ideal si real, teza sustinuta si de Sismondi; Vicente Salva a considerat ca Cervantes ataca in lucrarea sa numai romanele proaste de cavalerism; altii au vazut in aceasta opera lupta dintre spiritul poetic si spiritul prozei. In general, criticii spanioli de la sfarsitul secolului trecut s-au opus acestor multiple interpretari si au adoptat numai parerea dupa care Cervantes nu ar fi avut alt scop decat sa ridiculizeze scrieirile de aventuri cavaleresti, foarte la moda in acel timp. Numai ca legarea figurii acestui personaj de un incident al timpului sau nu poate face valabil personajul ca reprezentant al unei idei dincolo de acest incident. Don Quijote ne vorbeste si astazi, noua, oamenilor erei atomice, cand in mijlocul motoarelor si rachetelor, al calculatoarelor si tuturor mecanismelor electronice, cartile cavaleresti sunt uitate cu totul si nu reprezinta nici macar o problema de istorie literara. Nu, desigur, altul este sensul ascuns al romanului lui Cervantes. Toti care s-au ocupat de opera, si in primul rand spaniolii din secolul nostru, au admirat pe don Quijote ca pe un simbol universal al omului. Dupa parerea lui Unamuno, Cervantes a dat lui don Quijote ceva din sufletul poporului lui si din sufletul intregii umanitati, iar geniul lui este geniul umanitatii intregi, caci "el genio es un pueblo individualizato" ("geniul este un popor individualizat"), in privinta aceasta nimeni nu poate sa nu fie de acord, fiindca timpul a consacrat opera celebrului autor spaniol ca o opera a intregii omeniri. Pentru spanioli, in special pentru Unamuno sau Ortega y Gasset, don Quijote este un erou de epopee, si opera lui Cervantes este pusa langa aceea a lui Homer. Ortega y Gasset vede in Cavalerul Tristei Figuri parodia trista a unui Christ mai divin si mai senin: chiar "un Christ gotic sfisiat de angoase moderne", Admiratia celor doi filosofi si scriitori spanioli fata de don Quijote este nelimitata, desi ei nu ne spun clar ce inseamna universalitatea acestui erou, uneori intelegindu-l chiar diferit.

Unamuno vede in Cervantes un caz tipic al unui scriitor "enorm inferior" operei sale, Quijote-lui sau, iar pe don Quijote "imens superior" lui Cervantes. Deci, dupa el, semnificatia lui don Quijote nu poate fi gasita prin studiul lui Cervantes, a vietii si conceptiilor lui, ci independent de autorul lui. Dupa Ortega y Gasset, din contra, trebuie sa ne desprindem de don Quijote, si indreptandu-ne spre restul operei autorului, sa castigam, prin contemplarea unei suprafete vaste, o notiune mai ampla si mai clara a stilului lui Cervantes, caci hidalgo-ul de la Mancha nu este decat o cristalizare a autorului. "Acesta este pentru mine, scrie el, adevaratul quijotism: quijotismul lui Cervantes, nu cel al lui don Quijote". Acesti autori, atat de subtili si perspicaci, nu depasesc totusi in aprecierile lor limitele consideratiilor literare si taina lui don Quijote ramane mai departe ascunsa, desi figura aceasta trista si melancolica ni se impune ca un mare simbol, asa cum s-a impus figura rastignitului de pe Goigota, imbracat inainte de executie in haina regeasca si cu o coroana de spini pe cap. O alta masca grotesca a adevarului, fiindca Marele Inocent, chiar in vesminte de batjocura, a putut reprezenta dreptatea, binele si adevarul, iar ceilalti, de la Filat si marii preoti si pana la executanti, desi invesmantati normal, erau cei care reprezentau Injustitia, Raul si Minciuna.

Cum sa descifram insa simbolul lui don Quijote? Cum sa ajungem la inima cartii lui Cervantes? Care este drumul secret care ne conduce la focarul acestui vulcan?

Suntem de acord cu Ortega y Gasset ca trebuie sa descoperim cervantismul lui don Quijote, si nu invers. Si acest lucru ne vom stradui sa-l facem prin insesi textele si faptele lui Cervantes.

Unamuno crede, dupa cum am vazut, ca don Ouijote, ca personaj, este mult superior autorului lui. Pentru el, daca tatal celebrei umbre a fost Cervantes, mama a fost de fapt poporul in care a trait, si prin care a trait autorul, si don Quijote tine mai mult de mama sa decat de tatal sau. Totusi, el nu poate sa nu recunoasca pana la urma ca Cervantes este "ministrul si reprezentantul umanitatii". Sa ne interesam, de aceea, de persoana celebrului scriitor spaniol Miguel de Cervantes y Saavedra. Nu pentru a-i rezuma biografia, ci pentru a sublinia unele particularitati ale formarii lui intelectuale. Mai intai, multa vreme - desi el devenise celebru in Europa inca din timpul vietii - nu s-a stiut locul de nastere al acestui scriitor si nici anul exact. Sapte orase si-au disputat onoarea: Madrid, Toledo, Sevilla, Esquivias, Lucena, Alcazar de San Juan, Alcal. Bizara coincidenta cu destinul eroului sau, al carui loc de obarsie autorul n-a vrut sa-l spuna deslusit, "pentru a lasa cetatile si satele din La Mancha sa se sfadeasca intre ele cum se sfadisera cele sapte cetati pentru Homer". In sfirsit, cercetarile din secolul trecut au dus la concluzia ca Cervantes s-ar fi nascut la Alcal de Henarez in 1547 si a murit la Madrid in 1610. Si-a facut studiile in orasul natal, care avea scoli renumite si o Universitate. In acest timp a fost remarcat de profesorul sau Juan Lopez de Hoyos, care i-a si publicat intr-un volum colectiv cateva poezii. Stim sigur ca a urmat apoi cel putin doi ani cursurile Universitatii din Salamanca. Cunostea binisor limba si literatura greaca si foarte bine pe autorii latini si autorii spanioli. A inceput sa scrie de foarte tanar, dupa cum am vazut, si se pare ca inca din epoca studiilor a compus poemul pastoral La Filena (pierdut), ca si primele canturi din Galatea (roman pastoral, terminat in 1583 si publicat in 1584 la Madrid).

O serie de aventuri, de realizari scriitoricesti, de nenorociri si chiar ani de prizonierat se succed in viata lui. Este ranit in lupta de la Lepanto (1571), ramanand infirm; este luat in captivitate de piratii berberi (1575) si dus la Alger, de unde este liberat abia in 1580, dupa cinci ani de captivitate (in urma platii unei sume de rascumparare). Scriitor, soldat, membru al mai multor congregatii religioase, captiv, viata lui este plina de neprevazut si continuu zbucium. Captivitatea a avut o influenta dintre cele mai puternice asupra intregii lui vieti si activitati. Productia lui literara este enorma: romane, poezii, teatru, dar dintre toate acestea stralucesc Bon Quijote si ultima lui lucrare Las Trabajos de Persiles y Sigismunda (care apare postum in 1617).

Sa vedem acum ce fir conducator strabate lucrarile celebrului autor spaniol si in ce spirit le-a scris. Sa incepem cu ultima, cu Los Trabajos de Persiles y Sigismunda. Aceasta este o lucrare simbolica, in care autorul ar parcurge cu personajele lui drumul de la starea initiala a omului pina la "lumina civilizatiei crestine". De altfel, si numele personajelor sunt simbolice, ca Periandro sau Auristella. Ideea de a lua personaje drept simboluri este deci o idee scumpa lui Cervantes.

Mai exista o alta idee directoare in lucrarile lui, care a fost pusa in lumina de critica inca din secolul trecut; s-a descoperit ca o serie din nuvele se bazeaza pe fapte reale. intr-adevar, El capitan cuantivo este o nuvela in care el povesteste evenimente ce s-au petrecut la Alger si la care a luat parte intr-un fel sau altul; nuvela El licenciado Vidriera intruchipeaza pe cunoscutul umanist al timpului Gaspard Barth; insusi Cervantes ne spune ca El zeloso extremerio, La Ha fingida, La fuerza de la sangre, La Espanola inglesa reprezinta intamplari autentice, pe care el le-a cunoscut de aproape. Si asa se pot urmari mai departe, in literatura lui Cervantes, fapte reale si personaje simbolizate; in nuvela El amante liberal el isi pune in scena unele din propriile lui aventuri; El curioso impertinente se inspira din Ariosto; El coloquio de los perros este o satira a timpului sau.

Nu vom insista mai mult asupra acestor trasaturi ale scrierilor autorului lui Don Quijote ; realitate si simbol sunt impreuna tot timpul in desfasurarea actiunii operelor lui. Cercetatorii au fost surprinsi constatand cat de familiar si bine cunoscut ii era lui Cervantes tinutul La Mancha, fiindca anumite amanunte sunt absolut exacte, asa cum apar in Don Quijote, si s-a presupus ca el a si trait un timp in regiunea aceasta, caci altfel nu ar fi putut sa o descrie atat de bine. Raymond Recouly a si incercat sa refaca itinerariul lui don Quijote, asa cum este aratat in opera lui Cervantes, si ale carui etape sunt astazi marcate de table indicatoare. O intrebare foarte interesanta isi pune acest autor: "Pentru ce a ales Cervantes La Mancha, aceasta cimpie vasta si monotona, ca loc de desfasurare a ispravilor si aventurilor cavalerului ratacitor?" Raspunsul lui este ca natura peisajului, "unde pamintul ajunge sa se intil-neasca cu cerul, fiintele umane si peisajul confundindu-se foarte usor cu imaginile deformate, pe care ele le provoaca in spiritul lui Don Quijote", permite iesiri bruste din realitate spre vis si zborul imaginatiei spre spatii fara limite, in mod natural. "Pe cind eroul se inversuneaza in urmarirea himerelor sale, scrie Recouly, se agita intr-o lume imaginara, in mijlocul visurilor sale, lumea reala este descrisa in culorile cele mai nete si mai crude." Intr-adevar, topografia peisajului din La Mancha, hanurile, catarii, taranii, pastorii, calatorii si briganzii, soldatii, jandarmii si galerienii sunt desprinsi direct din realitate.

Inainte de a trage o concluzie generala din aceste fapte, sa mai adaugam ca insusi Cervantes, in lucrarile sale cum sunt Don Quijote, Coloquio de losperros, Adjunia al Parnaso, sau in prologul la culegerea de comedii aparuta in 1.615: Ocho comedias y ocho entremeses nuevos nunca representados, face unele consideratii care, desi sunt imprastiate in textele lui si nu pot constitui o teorie, ne pot ajuta totusi sa ne dam seama despre intentiile cu care si-a scris lucrarile. Iata pe scurt ce afirma el in Don Quijote: "Comediile, de astazi, atit acelea de pura imaginatie, cit si acelea istorice, toate, sau cea mai mare parte sint o insiruire de fapte fara ratiune, fiind scrise pentru aplauzele publicului si nu cu simt artistic." "Comedia trebuie sa fie, dupa cum zice Tullius, o oglinda a vietii umane, un exemplu moral, o imagine a adevarului." Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o comedie, pentru "a fi un teatru bun", sunt, dupa Cervantes, acelea care fac ca spectatorul sa plece "inveselit de glume, instruit de intimplarile adevarate, uimit de evenimente, devenit mai intelept, prevenit contra inselaciunilor, avertizat prin exemple, indepartat de vicii si entuziasmat de virtute". In Prlogo la partea intii a lui Don Quijote, el isi expune astfel scopul lucrarii: Citind povestea Cavalerului de la Mancha, "cel melancolic sa moara de ris, cel vesnic pus pe glume sa-si sporeasca si mai mult hazul, naivul sa nu se plictiseasca, priceputul sa se minuneze de iscusinta nascocirii, cel grav sa n-o dispretuiasca si nici cel cuminte sa nu se fereasca de a o lauda". Si autorul reuseste pe deplin in ceea ce si-a propus: Don Quijote aduce o nota de melancolie, dar nu e numai pentru satisfactia melancolicilor; glumetul se amuza si mai vartos, dar cartea nu este numai o carte pentru a te amuza; istoria aceasta este scrisa si pentru naivi, dar nu numai pentru acestia; priceputul trebuie sa se minuneze, dar Don Quijote nu este o carte care te minuneaza numai, si asa mai departe. Pe deasupra insa a tuturor acestor scopuri enuntate de el, realizate la perfectiune in toata amplitudinea lor artistica, exista un scop suprem pe care il urmareste Don Quijote, afirmat in primele randuri ale Prologului cu care se deschide cartea, iar acesta ar trebui sa fie ghid in interpretarea lucrarii. Iata textual cum incepe Cervantes: "Cetitorule, [.. .] tare-as vrea ca aceasta carte, ca una ce-i odrasla mintii mele, sa fie cea mai desfatatoare si cea mai inteleapta din cite s-ar putea inchipui." Opera lui este intr-adevar una dintre cele mai desfatatoare din cate s-au scris, poate chiar cea mai desfatatoare, pentru ca satisface complet toate gusturile, asa cum a dorit-o autorul. Dar cel de-al doilea aspect al tintei urmarite de autor, aceia ca opera lui sa fie "cea mai inteleapta din cite s-ar putea inchipui", a fost oare si el realizat? El nu zice "sa fie cea mai morala"; el nu zice "sa fie cea mai instructiva" ; el nu zice "sa fie cea care indeparteaza cel mai mult de vicii"; el zice clar: "sa fie, cea mai inteleapta din cite s-ar putea imagina". Mai intii, este neindoios ca Cervantes a realizat o opera cu adancimi dincolo de anecdota; chiar daca "intelepciunea" ei nu a putut fi pe deplin descifrata, mai toti cei care au scris despre ea nu au putut sa nu recunoasca complexitatea ei, faptul ca tristetea si comicul epopeii poarta in ele un sens "ascuns". Am vazut ca Ortega y Gasset, pentru a sublinia idealismul lui Don Quijote, compara pe eroul de la Mancha cu eroul de pe Golgota: "Un Christ gotic". Comparatia este foarte frumoasa, dar nu poate explica decat gratuitatea actelor lui don Quijote, idealismul sau pur, care apare ridicol, tocmai prin lipsa unei rezultante, care sa se rasfringa asupra autorului unor asemenea acte dezinteresate. Desigur, acest aspect al interpretarii este valabil, fiindca, asa cum a vrut Cervantes, opera lui este catolica - in sensul de universalitate completa - integrand in ea toate sensurile posibile, dar tocmai pentru descifrarea acestei universalitati trebuie sa mergem mai departe in scrutarea operei lui.

Putem afirma acum, dupa ce am vazut cum se oglindesc ideile autorului in opera sa, ca don Quijote este in intregime cervantesc; el a iesit complet realizat, ca si Athena din capul lui Zeus, din mintea si imaginatia lui Cervantes. Nu este o faptura scapata din fantezia exuberanta a autorului, care, luandu-si zborul, s-a perfectionat independent de propriul sau parinte. Cervantes si-a conceput personajul asa cum a ajuns in constiinta literaturii mondiale, in intregime si in mod explicit, dandu-i o misiune precisa: aceea de a satisface toate exigentele, dupa cum am vazut, si de a-si asigura o existenta universala.

Metoda de lucru a lui Cervantes este de a plasa actiunea in mijlocul realitatii directe pentru ca lucrarea lui "sa fie o oglinda a vietii umane, o imagine a adevarului"; personajul sau personajele sale trebuie sa aiba un caracter simbolic, lucru care reiese chiar din lucrarile sale literare.

CONCLUZII

Romanul Don Quijote este atat un roman parodic,cat si un metaroman. Sub primul aspect,Cervantes parodiaza romanele cavaleresti care aveau un mare succes in epoca.Cavalerismul, ca "institutie",isi are originea in mentalitatea medievala.Cavalerul ratacitor apartinea tipului de erou crestin (medieval),care traieste intr-o lume theocentrica.Ca erou, cavalerul ratacitor era "un soldat al credintei", un om de arme precum Cidul si,totodata, un ascet. Un asemenea erou trebuia sa fie de castitate totala,sa treaca printr-un ritual de initiere,sa-si aleaga o iubita sub flamura careia sa lupte si sa faca trei calatorii simbolice reprezentand lupta cu elementele fundamentale:apa,aerul,pamantul si focul. Initiatul isi schimba,apoi numele si isi alegea un scutier. Sensul experientelor prin care trecea aveau intelesul cautarii Graalului si, respectiv, pe cel al dobandirii starii originare a omului din epoca "Varstei de aur".

Acest tip de erou a fost impus de Romanele Mesei Rotunde a caror epica se inradacineaza in legendele din Marea Britanie,de la sfarsitul secolului al V-lea, pe timpul regelui Arthur. Intre eroii impusi de respectivele romane ii amintim pe Gauvain,Tristan,Galaor si Lancelot. In baza acestor aspecte,la care se adauga si cel numit de specialisti prin termenul quijotism, (care vizeaza raportul dintre realitate si vis, un raport care propulseaza realitatea, dincolo de limitele ei obiective si ignobile, in "suprarealitatea visului"), au considerat ca este necesar sa includem in orizontul temei ipostazele lui Don Quijote de "Cavaler al Tristei Figuri"si, respectiv, aceea de "Ultim Cavaler"pentru care viata traita si viata visata sunt inseparabile. Unitatea lor indisolubila anuleaza bariera intre "ceea ce este si ceea ce vrea sa fie". Cele doua personaje , Don Quijote si Sancho Panza, ilustreaza, in unitatea lor,cele doua versante ale acestei conceptii existentiale: Realitatea (Sancho Panza) si Idealul (Don Quijote).Ramon y Cajal¹ considera ca toate relele de care suferea Spania se datorau absentei spiritelor quijotesti si proliferarii spiritelor sanchopanzesti. Prin intermediul nebuniei care alterneaza cu luciditatea ,Don Quijote se aseamana cu Hamlet,desi tipologic,cele doua personaje raman destul de departe unul de celalalt. Hamlet "poseda" doua euri, un timp ce, in cazul lui Don Quijote, alter-ego-ul sau se afla in afara sa,respectiv in persoana lui Sancho Panza(asa cum demonstreaza Al.Cioranescu)².

Prin dualitatea care reflecta sciziunea sa launtrica ( de factura baroca),Don Quijote iese din galeria tipologica personajelor clasice si poate fi socotit cel dintai personaj literar modern. Cu alte cuvinte,raportul dintre cele doua personaje apartine paralelismului reprezentarii literare dualitate.

Dualismul acestui cuplu antreneaza unitatea in lupta de a-si pastra propria existenta si de a impiedica dilatarea conflictului pana la separarea-unul de altul-a elementelor care o compun. Mai mult: incetul cu incetul, are loc un proces biunivoc de quijotizare a lui Sancho,si invers,de sanchopanzatizare a lui Don Quijote. Transformarea lui Don Quijote in cavaler si experientele sale in aceasta calitate si in scopul de a reinstaura, pe pamant, pierduta "varsta de aur" sunt prezentate de Cervantes in termenii parodiei propriu-zise si pun utilizarea unei palete largi de procedee (caricatura,simulacrul,grotescul,comicul de situatii si de limbaj) menite sa faca din intamplarile de natura cavalereasca niste fapte specifice momentelor care se desfasoara sub semnul "lumii pe dos", Cervantes procedeaza la o denaturare a schemelor epice ale romanelor cavaleresti centrate pe tema faptelor de vitejie si cea a iubirii.

.Ramon y Cajal, Psihologia lui Don Quijote si quijotismul,cf,Anton Dumitriu,op cit.

.Al Cioranescu,Barocul sau descoperirea dramei,Ed.Dacia, Cluj-Napoca,1980.

Trebuie specificat faptul ca perspectiva parodica a lui Cervantes se converteste, de la un punct, in perspectiva tragica. Astfel, Don Quijote reprezinta mai curand,culmea unei ideatii introvertite a unui om revoltat de involutia lumii de la epoca de aur la "varsta de fier" in care oamenii traiesc sub povara oboselii, a grijilor, a binelui amestecat cu raul, a batranetii si a fricii de moarte. Ca si in sarbatorile "Saturnalia", parodia carnavalesca reprezinta o caricatura a dezordinii din lume. Tot ce se intampla in lumea obiectiva a eroului este un joc de rasturnari de situatii si de principii. De aceea, tot ce se petrece in jurul lui Don Quijote are caracterul de absurd si ii apare ca o lume onirica, pe care el trebuie sa o risipeasca si sa instaureze o ordine normala.

Nivelul parodic al romanului ,este dublat de nivelul parabolic al scriiturii si al aventurilor cavaleresti ale lui Don Quijote. Din aceasta perpesctiva, drumul ( traseul) prin lume al eroului este calea spre Marele vis al omenirii , spre restaurarea conditiei umane ajunse la stadiul de "lume rasturnata ( inversa). Un asemenea vis nu poate sa fie stirbit "nici macar de ridicol".

In ceea ce priveste parodia, Cervantes apeleaza la conceptul de mimesis care are alt obiect decat realitatea obiectiva: o realitate estetica prezenta in romanele cavaleresti. Travestirea lui Don Quijote an cavaler se realizeaza prin intermediul identificarii ironice. Incercarea lui are menirea de a-i asigura calitatea de "stramos" al antieroului modern. Intre procedeele lui Don Quijote, prin care isi asuma conditia de "ultim cavaler"

repetarea caricaturala ( involuntara) a faptelor cavaleresti si repetitia verbala care-l plaseaza in tipologia bufonului si a "prostului" care traieste dupa modelul literaturii ( vede viata cu ochii literaturii).

Treptat,eroicitatea lui Don Quijote se asociaza cu visul stimulator de a-si eterniza existenta prin intermediul scrierii ( textualizarii) ispravilor sale.

Respectiva dorinta are mai multe semnificatii:1. din "agent" al nebuniei lui Don Quijote, cartea devine un mijloc de "salvare" a vietii sale efemere; 2. Don Quijote vrea sa livreze posteritatii nu atat memoria faptelor sale, cat modelul uman pe care l-a intruchipat;3. respectiva dorinta se constituie intr-un pretext auctorial de care depinde un alt nivel al scriiturii: acela al metaromanului. Sub ultimul aspect, Cervantes isi citeste cu ochii critic opera si, totodata, se autocomenteaza.

Prezenta povestitorului in text este ubicua si ea constituie un nou cod de lectura pentru cititori. Se instituie, asadar, o lectura dubla si o colaborare cu lectorul. Din roman despre roman ( despre romanele cavaleresti), Don Quijote devine si un metaroman, un discurs al meditatiei despre scriitura propriu-zisa care poarta titlul Don Quijote si despre carte, in general.

Capitolul XXXVIII ( din partea aIa a romanului) cuprinde un lung discurs al lui Don Quijote despre arme si litere, din care se retine ideea superioritatii armelor asupra literelor si, respectiv,echivalenta dintre efortul soldatului si cel al omului de litere ( al carturarului). In capitolul XXXII ( din partea intai) hangiul crede ca literatura e adevarata,fiindca e tiparita cu ingaduinta regelui, in timp ce preotul intelege finalitatea literaturii ca pe un joc, la fel ca cel de sah, incat cei care inteleg acest joc nu pot sa ia cartile drept istorie adevarata. Comentariile facute de personaje privind problemele generale ale scrisului literara constituie doar o parte a metatextului.

Transformarea Doroteei din fiinta reala si invers, ilustreaza ideea ca faptele reale pot sa fie "date" ca fictionale, iar cele fictionale sa fie acreditate ca reale. In capitolul IV a partii a II a, discutia se refera chiar la aceasta a doua parte a romanului "fagaduita de povestitor", textul suprapunand aici timpul actiunii diegetice peste timpul nararii si al lecturii. In capitolul III ( al partii a doua), Don Quijote este surprins de faptul ca "povestitorul" ( Cide Hamete Benengeli) afla istoria ispravilor sale de la alti "cronicari". Exista mai multi naratori ai istoriei lui Don Quijote: primul ( fictiv) este Cide Hamete Benengeli. Istoria lui Don Quijote este tradusa de un talmacitor maur(cf.capIX) pe care-l intalneste autorul( cel abstract, din text) si e repovestita de Cervantes. Aceasta deghizare a autorului este o forma de hipermodestie care-l ajuta pe Cervantes sa instituie o lectura critica a propriei sale carti ( eventualele erori sunt impartite intre transcrietor, traducator si povestitorul dintai, care ,arab fiind,"este in firea celor din stirpea asta sa spuna minciuni". Respectiva lectura critica tine de nivelul evaluativ al metatextului.

Introducerea in roman a autorului care scrie romanul este o tehnica numita de formalisti revelarea procedeului. Respectivul "autor" nu are calitatea de personaj,ci de autor real al operei. In consecinta,critica discursului literar care ia forma de autocritica a discursului.

Din cititor-un cititor caruia nu-i ajunge rolul sau receptiv-Don Quijote isi face din cele citite un cod de comportament in baza caruia incearca sa le infatiseze pe viu- necititorilor- desfatarile lecturii. Acest salt, de la o ipostaza la alta, evidentiaza, intr-o modalitate ironica ( ci chiar tragicomica), transformarea cititorului prin intermediul experientei estetice. O asemenea transformare ilustreaza raportul ironic dintre idealitatea epica si idealitatea obiectiva si totodata,antinomia dintre lumea himerica ( supravietuind doar in imaginatia eroului) si "prezentul prozaic" ca text care, in pofida aparentelor, permite o lectura menita sa faca din realitatea obiectiva un text care include in sine propria-i negatie.

bibliografie:

1.arae,J.B.Avalle, Muncile lui Persiles si Sigismundo,Editura.Univers, Bucuresti,1980.

2.Bahtin, Mihail,Probleme de literatura si estetica,Editura.Univers, Bucuresti,1982.

3.Borges, Jorge Luis,O viata a lui Evaristo Carriego, Editura. Univers, Bucuresti,1999.

4.Baudry, Jean-Luis, Pentru o teorie a textului,Editura.Univers,Bucuresti,1976.

5. Cajal Ramon y, Pshilogia lui Don Quijote si quijotismul, Editura.Eminescu, Bucuresti,1986.

6.Calinescu,Ge,Impresii asupra literaturii spaniole,Editura. Pentru Literatura Universala, Bucuresti,1965.

7.Calin,Vera,Metamorfozele mastilor comice, Editura. pentru Literatura, Bucuresti,1966.

8. Cioranescu, Alexandru,Barocul sau descoperirea dramei,Editura. Dacia, Cluj-Napoca,1980.

9.Corneille, Pierre,Poemele Cidului, Booking International,Paris,1689.

10. Dragomirescu, Gh.N, Mica enciclopedie a figurii de stil,Editura. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,1975.

11. Dumitriu, Anton,Eseuri; Stiinta si cunoastere,Editura.Eminescu, Bucuresti,1986.

12.Eco, Umberto,Limitele interpretarii,Editura.Pontica, Constanta,1996.

13. Frazer,James George,Creanga de aur,B.P.T Minerva,1980.

14.Gasset, Jos Ortega y , Meditatii despre Don Quijote si ganduri despre roman,Editura.Univers, Bucuresti,1973.

15.Gerard, Ren,Minciuna romantica si adevar romanesc,Editura.Univers,

Bucuresti,1982.

16.Hesiod,Lucrari si zile, Editura.Univers, Bucuresti,1976.

17.Hocke, Gustav Ren, Manierismul in literatura,Editura.Univers,Bucuresti,   

18.Introna,Lucas.D,Proximitate in aparenta in sec XXI, nr.1-7/2002.

19.Jauss, Hans Robert,Experienta estetica si hermeneutica literara,Editura.Univers,Bucuresti,1983.

20.Leonhard,Karl,Personalitati accentuate in viata si in literatura, Editura.Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti,1979.

21.Mustata,Ioana,In preajma lui Don Quijote,Editura.Roza Vanturilor,

Bucuresti,1991.

22.Ovidiu,Metamorfoze,Editura.Univers,Bucuresti,1982.

23.Papu,Edgar,Probleme de literatura si estetica,Editura.Univers,Bucuresti,

24.Papu,Edgar, Barocul ca tip de existenta,vol II,Editura.Minerva,Bucuresti,

25.Parvan, Luiza Petre,Don Quijote-un metaroman,Editura.Paralela 45,Pitesti,

26.Prot,Valbuena,Historia de la literatura espanla,Barcelona,1946.

27.Ricardon,Jean,Noi probleme ale romantismului,Editura.Univers,Bucuresti,

28.Stoichita,Victor Ieronim,"Efectul Don Quijote",Editura.Humanitas,Bucuresti,

29.Thibaudet,Albert,Reflectii I(Despre literatura,Despre roman),

Editura.Minerva, Bucuresti,1973.

30.Toma,Elena, Probleme ale structurarii textului:metatextul,in "Lb.Romana",nr.50/1980,Bucuresti.

31.Unamuno,Miguel de,Viata lui Don Quijote si Sancho,Editura.Univers,

Bucuresti,1973.

32.Unamuno,Miguel de,Ensagios II,Madrid,1917.

33.Telega,Al.Popescu,Cervantes,Cultura Nationala,Bucuresti,1924.

34.Unamuno,Miguel de, Despre sentimentul tragic al vietii,Institutul European,Iasi,1995.

35.Vianu,Tudor,Cervantes in "Studii de literatura universala si comparata,Editura.aIIa,,Editura.Academiei,1963.