TITU MAIORESCU. Revelatia genialitatii

Titu Maiorescu. Revelatia genialitatii

Titu Maiorescu nu e numai criticul care-l impune atentiei generale pe poet. El sesizeaza un fenomen care se naste sub ochii lui si este fericit ca generatia sa il poate integra. Fenomenul mai general era de renastere a literaturii noastre, sprijinita pe afirmarea unor valori de exceptie.

Fenomenul Eminescu este justificarea tuturor consideratiilor lui cu privire la "directia noua".

Momentul Eminescu e socotit de Maiorescu drept moment fundamental. Criticul, desi o natura clasica, ponderata, traieste un sentiment deosebit, bucuria revelatiei.

Titu Maiorescu s-a exprimat despre Eminescu in Directia noua in poezia si proza romaneasca (1872) si in Eminescu si poeziile lui (1889).

Directia noua nu e un studiu consacrat lui Eminescu. Titu Maiorescu oferea un repertoriu al poetilor care merita sa ocupe atentia publica. Erau niste argumente pentru ilustrarea unei miscari noi in literatura noastra, "spre deosebire de cea veche si cazuta". Intre calitatile "directiei noi", remarca autenticitatea, asimilarea noilor idei din literatura universala; de asemenea, elementele nationale.

Trebuie sa avem in vedere ca Eminescu nu publicase pana atunci decat trei poezii in "Convorbiri literare" (Venera si Madona, Mortua est!, Epigonii). Totusi, vede in Eminescu un om "cu totul osebit" in felul sau, un om al timpului modern, plasandu-l ca importanta imediat dupa Alecsandri. Maiorescu intelegea sa acorde traditiei importanta cuvenitailustrata de Alecsandri; dar accentua asupra deschiderilor pe care le promite personalitatea lui Eminescu.

Maiorescu manifesta cateva reticente ("iubitor de antiteze exagerate", "reflexiv mai peste marginile iertate", "blazat in cuget"), dar nu poate sa nu observe acea capacitate extraordinara a tanarului de a descoperi "calea naturala" (acele elemente care vor da posibilitatea crearii si a altceva, care sa nu fie "creatii de paie si carton").

Numindu-l "poet in toata puterea cuvantului", Maiorescu sesizeaza "farmecul limbajului, semnul celor alesi", "conceptia inalta", "iubirea si intelegerea artei antice" - toate acestea, elemente care-i spun criticului ca se afla-n fata unei mari personalitati.

Comentand Venere si Madona, observa "ironia amara". In Epigonii sesizeaza antiteza, pe care o considera exagerata, pentru ca "se inalta peste masura poetii mai vechi". Spiritul clasicist al lui Maiorescu nu sesizeaza elementele romantice din opera eminesciana. Cea mai izbutita creatie i se pare a fi Mortua est! pentru ca se observa aici "un progres simtit in precizia limbajului si usurinta versificarii". Maiorescu sesizeaza acest moment de poezie aleasa pentru a atrage atentia "spre desteptarea publicului roman".

In parte, aceste idei vor fi reluate in Eminescu si poeziile lui, dar cu deplasarea accentului spre analiza romantismului eminescian de origine schopenhaueriana. Doctrina filozofica a lui Schopenhauer ii ofera criticului o cheie de interpretare.

T. Maiorescu isi incepe studiul direct, "ex abrupto": "Tanara generatie romana se afla astazi sub influenta operei lui Eminescu". Cum se asista la conturarea unui fenomen Eminescu, trebuie studiate mecanismele lui pentru a educa gustul public.

Structura studiului maiorescian va genera in literatura noastra critica preocuparea pentru viata (personalitatea) lui Eminescu si opera lui. T. Maiorescu porneste de la condamnarea latinismului, a directiei artificiale in literatura si cultura noastra, contrapunandu-i calea naturala ilustrata de "directia noua". Aceasta introducere fixeaza conditiile pentru "inaltarea literaturii nationale":

racordarea la spiritul veacului;

forma corespunzatoare acestei aspiratii.

Poezia lui Eminescu intruneste aceste conditii, de aceea se putea vorbi de o adevarata "epoca" Eminescu in literatura noastra.

Dupa preambul, criticul se ocupa de personalitatea poetului, conturand un portret al omului Eminescu, in care incearca sa gaseasca elemente de explicare pentru opera si personalitatea lui Eminescu: o suita de precizari istorico-literare, consideratii psihologice sub incidenta evocarii. Criticul lanseaza ecuatia "viata si opera", cu intentia sa contureze portretul unui geniu.

Elemente ale filozofiei lui Schopenhauer. Filozoful german Schopenhauer a scris o carte in care-si exprima conceptia despre lume, Lumea ca vointa si reprezentare, 1818. Dupa el, vointa este insasi realitatea lumii, lumea vizibila, ea nu se poate exterioriza si cunoaste pe sine decat prin anumite instrumente de cunoastere, cum ar fi organele de simt. Geniul are capacitatea de a depasi constrangerile in acest sens, de a trece dincolo de particular, de a se ridica in lumea ideilor generale. Ca urmare, apare ca un ratacitor in lume, un naiv. Viata presupune un permanent efort urmat de deziluzii, care sunt surse ale unor suferinte.

Eliberarea de suferinta se poate face prin arta, contemplatie estetica, muzica. Omul se elibereaza definitiv de suferinta in Nirvana. Trecerea in Nirvana se produce prin stingerea vointei de a trai, adica stingerea suferintelor provocate de viata.

Dupa opinia lui Maiorescu, Eminescu apare ca o personalitate care a evoluat dupa legi proprii, netulburat de lumea exterioara, de "nici o inraurire din afara".

Imaginea lui Eminescu, neschimbat in evolutia sa, trebuia sa corespunda imaginii pe care o avea Maiorescu despre geniu, preluata din filozofia lui Schopenhauer.

Geniul eminescian a fost stapanit de o fatalitate ereditara. Ideea aceasta, a nemiloasei fatalitati ereditare, va fi preluata si deformata de unii comentatori ai operei. Criticul prezinta un Eminescu de o covarsitoare inteligenta, cu o memorie fenomenala, cu o capacitate neobisnuita de a trai aproape exclusiv in lumea ideilor generale. Geniul e dezinteresat de tot ce-i in jurul sau, e un naiv. Argumentul adus in acest sens e ca Eminescu a avut prilejul sa profite de anumite oportunitati (dupa intalnirea cu Carmen Sylva, regina), dar a fost dezinteresat de ele.

Criticul dezvolta, tot sub egida schopenhaueriana, consideratiile in legatura cu accidentele biografice eminesciene. Intrucat unele publicatii incepusera sa vorbeasca de mizeria care l-a adus pe poet la sfarsitul dramatic, considera ca aceasta nu este decat o legenda, accentuand asupra cauzelor interne.

Astfel de consideratii despre ereditate vor oferi argumente denigratorilor lui Eminescu.

Maiorescu analizeaza pesimismul lui Eminescu ("adept convins al lui Schopenhauer"), provenit dintr-o nemultumire difuza, nu fata de soarta proprie, ci fata de soarta intregului univers, "melancolia pentru soarta omenirii indeobste".

Criticul se exprima despre naivitatea de copil a lui Eminescu, "care castigase de mult inima tuturor".

Imaginea unui Eminescu care se considera "organul accidental prin care se manifesta poezia", a poeziei ca stare si a poetului cu misiunea de a intra in aceasta stare (prin vis, basm, fantasme s.a.) sunt de sorginte romantica.

Titu Maiorescu crede ca si imaginea femeii este expresia sesizarii unui prototip ideal care se manifesta prin diferite persoane. Tristetea, melancolia poetului vin din constiinta ca prototipul este imposibil de atins.

Partea a doua a studiului analizeaza opera lui Eminescu din perspectiva caracteristicilor personalitatii. Se remarca "bogatia de idei", "bogatia intelectuala", talentul care au facut posibila aparitia unei noi epoci literare. Eminescu e un "om al timpului modern", a carui personalitate s-a construit pe o foarte solida baza culturala. Se regasesc in opera idei din filozofia budhista si din alti autori.

Reprezentativitatea lui Eminescu e punctul central al acestei parti a studiului, Maiorescu subliniind ideea ca elementele nationale nu impiedica accesul la universalitate. Poezia lui Eminescu dovedeste capacitatea de a imbratisa "un simtamant national sau umanitar".

Inca de acum, apare tendinta de a-l plasa pe Eminescu in universalitate. Aceste cuvinte de apreciere generala, foarte sugestive, sunt urmate de o incercare de analiza a formei poetice. Aceasta analiza da rezultate modeste, pentru ca Maiorescu nu are elementele specifice de investigare. Studiul stilistic nu-i era familiar.

Maiorescu analizeaza felul in care Eminescu integreaza elemente populare in opera si citeaza din Scrisori, din elegii, pentru a dovedi ca Eminescu e un maestru al rimei, care "a dat atator poezii ale noastre de pana acum un aer aproape trivial".

Criticul apreciaza ca poetul "a turnat limba veche in forma noua", apreciaza "deplina stapanire a formei clare" in Glossa, Sonete, Oda (in metru antic). Analiza pe text este, totusi, descriptiva.