TUDOR VIANU. Portretul interior

Tudor Vianu. Portretul interior

Opera lui Mihai Eminescu a constituit pentru Tudor Vianu o preocupare permanenta:

- Personalitatea lui Eminescu;

- Poezia lui Eminescu;

- In jurul peisajului eminescian;

- Atitudinea si formele eului in lirica lui Eminescu;

- Structura motivului in poezia lui Eminescu "O, mama";

- Istoria literaturii romane moderne, (in colaborare) - cap. Eminescu;

- Epitetul eminescian;

- Eminescu in timp;

Alte scrieri:

- Experienta negatiei in poezia lui Eminescu;

- Expresia juvenilului la Eminescu;

- Cuvant despre Eminescu.

Tudor Vianu a acordat o atentie speciala aspectului stilistic al operei lui Eminescu. Are avantajul distantarii in timp fata de "epoca Eminescu".

In Personalitatea lui Eminescu isi exprima opinia cu privire la Amintirile lui Slavici. Slavici evoca un Eminescu ratacitor printre lucruri, indiferent, abstras, "copil cuminte, care ramane unde-l pui". Trasatura observata de Maiorescu si Slavici, considera Vianu, poate fi intalnita la orice om care "isi inchina viata studiului si meditatiei"; nu ne spune nimic despre "adancimile din care a izbucnit opera sa".

Poetul, filozoful, cercetatorul prefera ca, in contactul cu ceilalti, sa mentina in rezerva "ceea ce e bun, ascuns si sacru", ceea ce constituie "particularitatea lor absoluta". Chipul de taina al poetului ramane de revelat, de descoperit.

Studiul din 1930, Poezia lui Eminescu, va avea un accentuat caracter polemic, Vianu exprimandu-se impotriva eminescologiei de pana atunci, dominata de "contributii", aspecte biografice, clarificari exterioare, "straine de obiectul propriu-zis si esential al criticii literare". Singura preocupare demna de luat in seama, afirma Vianu in Prefata, este "incercarea de a patrunde mai adanc in lumea motivelor si aspiratiilor sale". Vianu considera ca "Eminescu e marele subiect al literaturii romane", deci se impune confruntarea directa cu opera poetului.

Problema postumelor o rezolva simplu, aratand ca va analiza opera poetica publicata, dar si postumele, daca "prezinta insusirile unei realizari artistice".

Structura studiului lui Vianu va reflecta opiniile din prefata:

Cap. I:    Atitudini si motive romantice in poeziile de tinerete;

Cap. al II-lea:     Eminescu si etica lui Schopenhauer;

Cap. al III-lea:    Voluptate si durere;

Cap. al IV-lea:    Pesimism si natua;

Cap. al V-lea:    Luceafarul;

Cap. al VI-lea: Armonia eminesciana.

In primul capitol, Atitudini si motive romantice in poeziile de tinerete, Vianu contesta imaginea propusa de Gherea despre optimismul eminescian, care s-ar fi risipit sub influenta mediului. Se poate vorbi de dihotomia pesimist / optimist in poeziile de tinerete de pana la Floare albastra (1873), dar acestea nu sunt reprezentative pentru Eminescu, dominat de modele, de romantism.

In Inger si demon, Mortua est!, Epigonii, discutate de critica, nu gasim o evolutie, ci o marturie a unor motive romantice usor de detectat si-n alte literaturi. Antiteza este, prin excelenta, romantica. "Solutiile" poetice la care recurge Eminescu reflecta puterea romanticului de a se ridica deasupra contrariilor, antinomiilor bine / rau, frumos / urat, de a realiza o anume armonie a contrariilor, fapt observat si de Dragomirescu. Vianu urmareste acest aspect in lirica sociala, filozofica si erotica. Pentru a argumenta, ca si alti critici, recurge la comparatii cu autori ca Musset, Rousseau, Byron, Chateaubriand, realizand un studiu de tipologie literara europeana.

In lirica erotica, Eminescu traieste starea de "quietudine" dupa zbuciumul pricinuit de iubire. In poemul Inger si demon Vianu observa ca "iubirea invinge demonia in sufletul tanarului", deci iubirea e cea care aduce starea de "quietudine".

Capitolul al II-lea, Eminescu si etica lui Schopenhauer, propune analizarea raportului dintre filozofie si poezie. Pesimismul eminescian nu e un defect, asa cum considera unii critici. Contactul lui Eminescu cu filozofia lui Schopenhauer a produs revelatia propriului eu, a adus justificarea filozofica pentru o anume atitudine in fata existentei. Nu e vorba de a detecta izvoare, ci de a studia "consecintele" unui caz de "afinitate electiva". Vianu studiaza aceste efecte: cunoasterea filozofiei indiene (Scrisoarea I si Imnul Creatiunii din Rig-Veda), ideea vointei de a trai ipostaziata in "dorul nemarginit"; caracterul imuabil al viziunii: prezentul etern, teoretizat de Schopenhauer, "negarea devenirii" (vizibila in Glossa), starea de liniste sufleteasca, eliberata de griji, temere, atitudinea de spectator.

Contemplarea trecutului este consecinta ideii prezentului etern venita din filozofia lui Schopenhauer. In Melancolie, contemplarea trecutului da sentimentul depersonalizarii, trait de o intreaga generatie. Vianu pune acest sentiment in contextul literaturii pesimiste din a doua jumatate a secolului trecut, care "traia o adevarata nevroza a depersonalizarii". Marile personalitati se pot ridica deasupra acestor incidente (Goethe) prin consecventa interna "care poate face din noi un bloc rezistent la furtuna pustiitoare a timpului". Eminescu e vazut prin aceeasi idee a prezentului etern ca "modernul cu sufletul nelinistit". Cultul martirului din Rugaciunea unui dac si cultul ascetului vin tot de la Schopenhauer.

Concluzia lui Vianu e ca influenta lui Schopenhauer nu trebuie redusa la ideea nimicniciei existentei si la aspiratia catre stingerea eterna.

Capitolul al III-lea, Voluptate si durere, abordeaza opera lui Eminescu din perspectiva stilistica. Vianu identifica un motiv central al operei eminesciene: opozitia romantica voluptate vs. durere. Anumite contexte indica o preferinta prin revenirea lor, ele sunt "niste focare in care se aduna razele convergente ale poeziei".

Vianu identifica perechi de termeni antinomici care exprima asocierea voluptatii cu durerea: "farmec dureros", "dureros de dulce", "dulce jale", "fioros de dulce". Criticul observa ca asocierea voluptatii cu durerea se realizeaza in trei imprejurari: muzica, iubirea si moartea. Cele mai mari contexte sunt generate de iubire si prin ele se exprima dragostea femeii: "dulce spaima", "si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o", "O, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i".

Pentru a demonstra ca romantismul recurge la aceste imbinari antitetice, Vianu alege texte corespunzatoare din Chateaubriand, Novalis sau Tieck. Pentru intelegerea ecuatiei psihologice din care se nasc aceste contexte, Vianu aduce in discutie cuvantul "dor", o sublimare de tip social a armoniei dintre cultura si personalitatea lui Eminescu. Se pune intrebarea: de ce prefera Eminescu expresia analitica? Vianu invoca motive stilistice: sintagmele sunt mai expresive decat cuvantul "dor". E propusa si o alta perspectiva: cea filozofica. "Farmecul dureros" ar fi dorul metafizic, "dorul nemarginit" exprimat si in cosmogonii. Citite prin prisma lui Schopenhauer, sintagmele care imbina voluptatea cu durerea exprima unitatea contrariilor generate de vointa de a trai, caracterizata prin tensiune perpetua, in voluptate ca si-n durere.

Sintagmele eminesciene sunt foarte expresive, depasesc intelegerea comuna, dar permit coborarea in infernul sufletului, acolo unde se nasc sentimentele, la radacina lor, asa cum in cosmogonii acelasi demers orienteaza spre originea lucrurilor, a lumii.

Comentand Floare albastra, Vianu remarca "farmecul dureros" din care se naste, determinat de dorinta "posesiunii infinite si totale in contradictie cu durerea ca aceasta nazuinta nu va fi niciodata indestulata". Din aceasta perspectiva, in Oda (in metru antic), Vianu observa ca moartea e vazuta ca o intoarcere catre sine si o eliberare de "incordarile absurde ale dorului".

In capitolul al IV-lea, Pesimism si natura, T. Vianu recurge la comparatism pentru a studia personalitatea lui Eminescu reflectata in poezie. Criticul observa o deosebire in atitudinea romantica fata de natura la romanticii europeni (Leopardi, Schiller, Vigny) in comparatie cu Eminescu.

Romantismul european a creat imaginea omului insingurat in natura, in lupta cu natura. La Eminescu, insa, nu vom intalni niciodata "glasul care sa blesteme vitregia naturii", nici "strigatul de revolta si orgoliul omului sporit in constiinta de sine". Pesimismul eminescian vine din constiinta perisabilitatii vietii umane, din mahnirea si revolta in fata destinului omului de geniu, din atitudinea fata de josnicia prezentului si din dezamagirile in dragoste. In ceea ce priveste situarea omului in univers, Vianu il apropie de Blaise Pascal.

Poezia lui Eminescu e analizata din perspectiva "acustica si vizuala". Intre sonoritati, se distinge cantecul cornului, prin reverberatiile sale. Autori romantici ca Tieck, Lenau, Vigny, l-au "auzit" in Freischtz de Weber si l-au recunoscut ca instrument tipic romantic, pentru ca sugereaza ceva "nelamurit si indepartat".

Eminescu n-a avut nevoie de modele. T. Vianu face interesanta observatie ca M. Eminescu este "un pictor al luminii". Lumina in opera lui M. Eminescu produce efecte dintre cele mai neasteptate.

Lumina si apa creeaza in poezia eminesciana cele mai impresionante imagini. E foarte aproape de critica tematica (ex.: Gaston Bachelard), care studiaza implicatiile unor elemente esentiale (pamant, apa, vis etc.) in opera unor scriitori.

In analiza lui T. Vianu e interesanta trecerea in revista a diferitelor motive eminesciene (codrul, luna, lacul, izvorul) din perspectiva intalnirii omului cu natura. Interesul naturii pentru om si al omului pentru natura e un motiv "absorbit de Eminescu din depozitele adanci ale imaginatiei populare." Natura e "martora statornica a iubirii" si "atunci cand iubirea a murit natura continua sa i-o aminteasca omului". Un exemplu, in acest context, e poezia Si daca, "unde se produce o erotizare a intregii naturi, o patrundere a tuturor laturilor ei cu substanta iubirii".

Natura, in poezia lui Eminescu, e romantizata prin sentimentul iubirii (la Novalis, romantizarea inseamna "a da finitului imaginea infinitului"). Elementele romantizarii apar in poezii ca Si daca, Peste varfuri. Novalis considera ca romantizarea se poate realiza prin vis, iubire, fantastic, basm.

T. Vianu face analizeaza poezia O, mama din perspectiva interferentei sentimentului dragostei pentru natura si pentru mama. Poezia e un refugiu in fata contrarietatilor vietii, o expresie "a aspiratiei catre mangaierile materne".

In analiza Luceafarului, T. Vianu porneste de la interpretarea pe care a dat-o Eminescu alegoriei. Eminescu indica sursa de inspiratie (basmul lui R. Kunisch) si expune intelesul alegoriei despre geniul care "nu e capabil nici a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit". El "n-are moarte, dar n-are nici noroc".

Vianu studiaza sursele poemului si procesul prefacerii filonului epic, proces stapanit cu maiestrie, in care Eminescu orienteaza atentia cititorului dinspre filonul epic catre suprafata intensiva a lirismului. Eminescu recurge la o "lirica mascata" in care, "sub masca unor per-sonaje straine si al unor intamplari eterogene, palpita inima poetului si aventura sa intima".

Pentru a-si sustine afirmatia, Vianu aduce ca exemplu Calin (File din poveste), unde cadrul epic se dizolva in lirism.

Luceafarul e analizat ca expresia desavarsita a lirismului erotic si filozofic eminescian, rezultat al unui mare efort. Poemul e in acelasi timp o sinteza lirica eminesciana. Vianu vede in poem expresia "nesatiului iubirii romantice" in aspiratia ei catre absolut. T. Vianu analizeaza fiecare aspect important: dimensiunea erotica, melancolia ce insoteste omul de geniu, seninatatea acestuia, personajul Hyperion ca ipostaza a demonismului eminescian, inadecvarea sentimentala a barbatului si a femeii, cu explicatii in psihologia masculina si feminina.

Vianu discuta, de asemenea, si "structura tripartita" a lumii din Luceafarul: om, stea, Dumnezeu. Aceasta structura ar fi o expresie a influentei schopenhauriene, preluata de la Platon (omul poate escalada nivelurile existentiale prin iubire si credinta).

Exista si ideea acceptarii structurilor lumii, care vine de la stoici. In Luceafarul regasim elemente din Glossa (privirea din afara a lumii). Luceafarul este o sinteza intre romantismul german si filozofia antica. Fara ele nu se poate intelege adecvat poemul. Acum Vianu analizeaza si problema crestinismului la Eminescu. Totusi, la Eminescu, elanul catre Dumnezeu n-a devenit calauza fiintei sale. T. Vianu a mers pe linia filozofica in formularea acestei concluzii.

In capitolul al VI-lea, Armonia eminesciana, Vianu cauta resursele farmecului poeziei eminesciene, care nu sunt atat la nivel exterior, cat in profunzime. Armonia nu poate fi inteleasa in chip rational; ea apartine irationalului, sugestiei, inspiratiei. Vianu nu face o analiza a aspectelor formale care creeaza muzicalitate, asa cum face Ibraileanu, ci cerceteaza dupa o metoda impresionista.

Analizand raporturile poeziei eminesciene cu cea a inaintasilor, Vianu observa ca armonia eminesciana este "o desfacere din rigorile civilizatiei si ale ratiunii, un fel de reintoarcere in fluxul lucrurilor inainte de diferentierea si inchegarea lor". Eminescu cauta "muzica lumii", acea muzica de dincolo de momentele devenirii, muzica originara.

Prin Eminescu s-a deschis un alt orizont spiritual in cultura romana, prin apelul la gandirea metaforica, prin erotism, sentimentul naturii si nostalgia originilor. Eminescu propune un nou univers moral, de alta natura decat cel pasoptist. Pesimismul e doar "expresia unei crize de crestere". Tonalitatea depresiva a unor texte se exprima prin sentimentul coplesitor al "descatusarii unui mare depozit de energii interioare".

Curentul eminescian n-a fost decat o chemare la viata: "boala timpului era a unei plinatati chemate la viata".

Studiul lui Tudor Vianu e unul dintre cele mai importante momente ale eminescologiei. Criticul va dezvolta idei din acest studiu in articole, eseuri. Atentia se va deplasa spre aspectele stilistice, asa cum vedem in Epitetul eminescian.

In Cuvant despre Eminescu, Vianu e de parere ca valoarea poetului sta in extinderea orizontului moral si intelectual al culturii romane. Portretul interior conturat cu acest prilej este oarecum diferit de cel din 1930.

In Epitetul eminescian (1954), Vianu are in vedere o categorie stilistica foarte bine reprezentata in opera lui Eminescu. Epitetul e analizat in spiritul studiilor de stilistica si estetica pentru ca Vianu a fost preocupat, in activitatea sa, si de problemele de estetica.

Autorul cerceteaza categoriile epitetului in opera eminesciana, mai ales cele de ordin gramatical, Vianu distinge intre:

- epitetul apreciativ, "rezultatul unei judecati de valoare" (ex.: "inimi batrane, urate", "floare mandra rapitoare");

- epitetul evocativ sau moral, care caracterizeaza o anumita realitate morala (ex.: "visari misterioase", "poetice simtiri", "veselul Alecsandri");

- epitetul ornant, care exprima insusiri ce apartin unei clase, unei categorii (ex.: falnica cununa", "visuri fericite"). E un epitet generalizator.

- epitetul individualizator, care surprinde o insusire ce apartine numai unui anumit obiect (ex.: "maini subtiri si reci", "usor maruntul mers", "ochii stinsi sub gene").

Studiind epitetul eminescian, se observa o latura importanta a imaginatiei si sensibilitatii poetului si o evolutie spre "scuturarea imbelsugatelor podoabe stilistice ale tineretii".

Oricare ar fi problema, atentia lui Vianu se indreapta spre portretul interior, revelat prin anumite mijloace poetice.