TITU MAIORESCU

TITU MAIORESCU

Anul 1864 delimiteaza, prin afirmarea Junimii, literatura "marilor clasici' de literatura pasoptista.

Mentorul societatii, Titu Maiorescu, pe baza unui program solid si avand alaturi o generatie valoroasa, desfasoara o critica normativa, didactica, culturala, stiintifica si, de cele mai multe ori, polemica si incisiva ce va promova "o directie noua in literatura¹'.

El este un bun diagnostician care imbina observatiile particulare cu ideile generale venite din logica, teoria literaturii si filosofie. Estetica sa, inspirata de Aristotel, Hegel si Schopenhauer, este de ordin clasic, stilul sau este clar, sobru, iar analizele sale sunt echilibrate, logice, bine argumentate.

"in contra directiei de astazi in cultura romana' (1868)

In acest studiu, Maiorescu practica o critica sociala si culturala. El observa si combate trei directii gresite pe care se inscrisesera contemporanii sai: exagerarile latinistilor care sustineau originea pur romana a poporului roman si a limbii romane, deformand si falsificand astfel istoria; incurajarea mediocritatii, primejdioasa pentru viata unui popor si mai ales imitarea exaltata, fara discernamant a formelor culturale occidentale, pentru care noi nu aveam in acel moment istoric un fundament temeinic sau o traditie.

Sedusi de "fenomenele marete' ale civilizatiei apusene, cu care intrasera in contact, pasoptistii asimileaza nu numai ultimele descoperiri din stiinta, literatura sau arte, ci preiau, copiaza si institutiile politice si culturale.

Acceptarea acestor influente nu este insa, in viziunea criticului, una benefica pentru cultura romana, pentru ca ele nu se potrivesc cu stadiul ei precar de dezvoltare: " este mai bine sa nu facem o scoala decat sa facem o scoala rea, mai bine sa nu facem o pinacoteca deloc, decat sa o facem lipsita de arta frumoasa ',

Formele nu corespund fondului si de aceea ele sunt respinse si criticate. Polemica maioresciana are insa un scop pedagogic, vizand pana la urma reformarea societatii romanesti.

Teza formelor fara fond are un mare rasunet in epoca, dar si mai tarziu. Continuata si reevaluata de Eugen Lovinescu, ea va constitui multa vreme obiectul unor dispute acerbe.

"Directia noua in poezia si proza romana' (1872)

Mentorul Junimii identifica, in acest articol, existenta in literatura romana, a unui curent nou, regenerator, reprezentat de Vasile Alecsandri (prin pasteluri), de Mihai Eminescu (prin primele sale poezii publicate in ,,Convorbiri literare') si de Caragiale (prin comedii).

Maiorescu trece, asadar, de la observatiile generale, culturale la cele literare. El are despre cei trei autori intuitii remarcabile si face analize lucide, pertinente, concise, care vor deveni repere ale receptarii critice viitoare.

Doar pe baza a trei poezii eminesciene, criticul da un verdict critic ce se va consolida de-a lungul timpului:

" Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format incat ne vine greu sa-l citam indata dupa Alecsandri, dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu'.

Formulele sunt memorabile, Maiorescu observa pesimismul eminescian {"blazat in cuget'), sugereaza indirect temperamentul romantic al poetului {"iubitor de antiteze cam exagerate') si modernitatea poeziei eminesciene ("om al timpului modern'), dar exprima si o judecata de valoare, plasandu-l pe Eminescu alaturi de Alecsandri.

La fel de rezistente in timp sunt insa si cercetarile sale critice despre Octavian Goga (Poeziile dini Goga) si Sadoveanu (Povestirile dlui Sadoveanu) sau referirile, in contexte axiologice, la opera lui Slavici, Creanga si Andrei Muresanu.

"O cercetare critica a poeziei romane de la 1867'

Articolul prezinta sistemul estetic maiorescian, alcatuit din necesitatea stabilirii unui set de principii generale care sa-i orienteze pe poeti si, totodata, pe critici.

Maiorescu porneste de la' confuzia, frecventa in epoca, a valorilor politice, nationale, sociale si stiintifice cu valoarea estetica, si diferentiaza stiinta de arta. In viziunea lui, stiinta are ca obiect adevarul, in timp ce poezia se ocupa de frumos. in plus, adevarul cuprinde idei, in timp ce frumosul contine "idei manifestate in materie sensibila', cu alte cuvinte idei care emotioneaza si impresioneaza.

Pe baza acestor delimitari, criticul opereaza apoi o noua distinctie intre conditiunea materiala si cea ideala a poeziei, adica intre forma si continut.

Astfel, conditiunea materiala a poeziei se refera la combinarea cuvintelor in asa fel incat ele sa-si recastige functia expresiva pe care au pierdut-o ca urmare a intrebuintarii lor zilnice, in timp ce conditia ideala a poeziei inseamna gasirea unei idei care sa desemneze un spatiu al trairii, o zona a afectivitatii si care sa fie ,, un simtamant', o pasiune si niciodata "o cugetare exclusiv intelectuala'.

Paralel cu aceste clasificari sunt date si cateva recomandari si sunt formulate o serie de restrictii. Maiorescu indica unele procedee de sensibilizare si materializare a cuvantului: alegerea cuvantului celui mai putin abstract, folosirea epitetului ornant si a tropilor in general, dar si evitarea comparatiilor tocite de uzul poetic si a diminutivelor.

Poetul trebuie sa realizeze un echilibru intre cuvinte si idei (sa nu foloseasca pentru idei putine, cuvinte multe) si de asemenea sa respecte in distributia ideilor un principiu al argumentarii si gradatiei ("o dezvoltare grabnica si crescanda spre culminarea finala').

"Eminescu si poeziile lui' (1889)

In Eminescu si poeziile lui, Maiorescu isi continua comentariul din articolul Directia noua, completand portretul poetului prin stabilirea unor corespondente intre viata si opera. Inspirandu-se din filozofia schopenhaueriana, el dezvolta o teorie a geniului innascut, dezorientat, nepasator la intamplarile "vietii externe', pesimist, dar avand acces la ideile generale.

Eminescu are o cultura "la nivelul culturii europene', cunostinte din literatura antica si moderna, din filozofia lui Platon, Kant si Schopenhauer, dar exprima "ideea emotionala, adica ideea traita'. Poeziile absorb un material concret de unde se formeaza apoi "inalte abstractiuni'.

in a doua parte, criticul analizeaza forma versului eminescian, marcheaza inrudirea lui cu poezia populara (la nivel eufonic), dar si cu rimele noi, moderne si incheie cu un punct de vedere ce exprima o impresionanta clarviziune: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbei nationale care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a'vesmantului cugetarii romanesti. '

"Comediile dlui Caragiale' (1885)

Maiorescu scrie Comediile dlui Caragiale cu intentie polemica, aparandu-l pe Caragiale de acuzatiile de trivialitate ce i se aduc, in urma reprezentarii pieselor sale pe scena Nationalului.

Criticul face o demonstratie de poetica, sustinand indirect calitatea estetica a acestor creatii originale si delimitand pozitia moralei in arta.

El considera ca arta este morala prin ea insasi, triviala fiind doar absenta talentului. Prin opera sa, artistul isi anuleaza subiectivitatea, se ridica in lumea fictiunii impersonale, eliberandu-se si eliberandu-l si pe cititor de egoism. in plus, moralitatea artei nu este aceea a codului penal, nu este o moralitate practica.

Personajele lui Caragiale vorbesc si se poarta astfel, tocmai pentru ca literatura "trebuie sa dea iluzia realului'. " Lin limbagiu academic in gura lor, ar distruge aceasta iluzie' si ar "nimici toata lucrarea'.

Scopul operei de arta este asadar nu pedepsirea raului, ci trezirea unei emotii estetice, sensibilizarea cititorului.

"Poeti si critici' (1886)

Acest studiu are o miza polemica. Provocat de afirmatiile a doi tineri scriitori (Barbu Stefanescu Delavrancea si Alexandru Vlahuta) care contestasera valoarea lui Alecsandri si pledau pentru poezia lui Eminescu, Maiorescu reevalueaza pozitia autorului pastelurilor in literatura romana, considerandu-l pe acesta un reper axiologic si existential, precursor al lui Caragiale si Eminescu.

in acelasi timp, criticul justifica eroarea facuta de cei doi scriitori, prin "natura' pe care o au, natura de "artisti', diferita de natura specifica a criticului literar. Poetii sunt, dupa Maiorescu, subiectivi, partinitori, au o structura prismatica, un anume mod de a percepe lumea, in vreme ce, criticii sunt nepartinitori, obiectivi. Masurarea si aprecierea talentului ramane, de aceea, in sarcina criticului care are ochiul format pentru descoperirea valorii. Aceasta teza, ca si alte puncte de vedere maioresciene, va influenta considerabil istoria literaturii romane. Adoptata de unii, respinsa de altii, ea va constitui un subiect controversat.

Receptare critica

"Junimea () a promovat programatic doar critica prezentului, si prin aceasta a sporit considerabil acuitatea mentalitatii romanesti pe latura adevarului, in cadrul unui prezent la imbunatatirea caruia, in toate sensurile, estetic, moral, social, politic, a contribuit'

(Ion Negoitescu, Istoria literaturii romane)

"Maiorescu are in toate vocatia inceputului: la Institutul Preparandal, la Universitate, in Parlament. Este spiritul care va scrie Criticile: propunand principiile ortografiei, ale poeziei, ale dreptului, ale culturii. Nu numai lingvist sau critic, dar si filosof. Obiectul lui e toata Cultura.'

(Nicolae Manolescu, Contradictia lui Maiorescu) (E.C.)