Tema iubirii intr-un text de Mihai Eminescu: Stau in cerdacul tau

Mihai Eminescu este reprezentantul de seama al romantismului in literatura romana. Astfel, principalele teme ale liricii sale, teme de factura romantica, sunt: arta poetica, iubirea, natura, conditia omului de geniu, efemeritatea fiintei umane. In poezia eminesciana tema iubirii se completeaza cu cea a naturii. Fiind mereu in consonanta cu sentimentele fiintei umane, natura participa afectiv la realitatile sufletesti evocate. Totodata, in poezia erotica a lui Eminescu    pot fi identificate doua etape: prima ilustreaza o dragoste ce se poate implini intr-un cadru natural idilic iar a doua marcheaza drama neimplinirii in plan sentimental, reliefand o iubire imposibila intr-un peisaj natural stingher, schitat sumar.

Iubirea ca prilej de inaltare spirituala, ca necesitate a sufletului si implicit ca experienta fericita este evocata si in sonetul "Stau in cerdacul tau.". Experienta erotica este, in acest caz, prezentata intr-o tonalitate senina si se identifica cu momentul contemplarii iubitei. Intr-un cadru nocturn plin de feerie, eul liric ia parte la un ritual intim si misterios. Acesta se afla in cerdacul iubitei, loc fixat inca din titlul poeziei. Prezenta eului liric este marcata prin formele verbale si pronominale de persoana I si a II-a: "stau", "eu", "tu", "te uiti","desfaci", precum si prin adjectivele pronominale posesive "(ochii) mei" si "(mana) ta". Astfel, se remarca lirismul subiectiv, caracterizat atat prin monolog confesiv ("stau") cat si adresat ("ai obosit", "desfaci", "sufli").

Dragostea este vazuta ca o cale de cunoastere, o permanenta cautare a idealului. Femeia iubita este unica, este o fiinta perfecta, atat ca fizic cat si ca alcatuire sufleteasca. Ideea frumusetii fizice se regaseste in versurile "In val de aur parul despletind"/ "L-ai aruncat pe umeri de ninsoare". Metafora "val de aur" sugereaza parul blond auriu care se revarsa peste umeri, trasatura specifica idealului feminin eminescian, iar metafora "umeri de ninsoare" se refera la pielea alba a femeii. Gratia si gingasia iubitei sunt dezvaluite de precizarea "Incet    te-ardici" si "mana ta cea fina". In plan spiritual, aceasta este capabila sa incerce experienta reveriei meditative, fiind o aparitie solemna, oarecum invaluita in mister: "Cum tu te uiti cu ochii in lumina.", "Desfaci visand pieptarul de la san".

Femeia desavarsita nu este, in acest caz, o fantasma, un ideal inexistent, un inger sau o zana este o prezenta materiala palpabila, intrucat eul liric o identifica cu fiinta iubita. Asadar, ea desfasoara ritualul intim in planul realului, idealitatea fiind perceputa ca o fiinta in miscare. Privita din cerdac, inauntru, femeia, cu ochii in lumina, isi despleteste parul, lasandu-l sa-i cada pe umeri, isi desface pieptarul de la san, apoi se ridica incet si stinge lumanarea. Discursul liric este impresionant, indragostitul fiind fermecat de fiecare gest al iubitei.

Uzitarea verbelor la timpul prezent ("stau", "te uiti", "desfaci", "tremura") sugereaza    intensitatea sentimentului erotic, eternizand, totodata, iubirea celor doi. Fereastra, mediu transparent, face posibila apropierea dintre eul liric si fiinta draga. Astfel, discursul liric nu este marcat de zbucium sufletesc, nelinisti si suferinta, iubirea fiind redata ca experienta benefica.

Natura este in concordanta cu sentimentele indragostitului. Se remarca elemente nocturne specifice liricii romantice eminesciene: seninul noptii, luna, stelele, umbra. Cadrul descris este dominat de o atmosfera intima, solemna si plina de romantism. Este un spatiu de basm, ce vrajeste si indeamna la visare: "Noaptea-i senina", "Crengi mari in flori de umbra", "stelele tremura prin ramuri", "luna bate trist in geamuri". Personificarea lunii, astrul iubirii, ("luna bate trist") semnifica gravitatea scenei, scena invaluita intr-o oarecare tristete, dar nu deznadejde sau disperare ci melancolia din momentul incheierii ritualului erotic. Eul liric ramane in intuneric ("In intuneric ochii mei raman"), ramane in umbra, nestiut, privirea fiind singura cale de acces catre misterul ritualului. Insa, speranta implinirii totale a experientei erotice ramane, aceasta fiind sugerata de seninul noptii si de lumina ce invaluie privirea iubitei. Asa cum lumina lunii reuseste sa patrunda in odaia iubitei, luminandu-i chipul, privirea indragostitului devine limbaj si cale de acces catre fiinta draga, in acest fel fiind satisfacuta necesitatea spiritului de a ajunge la trairea considerata a fi cea mai inaltatoare, iubirea.

In concluzie, intreaga poezie sustine ideea dragostei ca experienta superioara posibila atat prin evocarea idealului feminin ca prezenta concreta, cat si prin identificarea unei cai de acces la complexitatea ritualului erotic, privirea, ce deschide posibilitatea cuprinderii totale a sentimentului iubirii.