Tipurile de comic si modalitati de realizare a comicului

Tipurile de comic si modalitati de realizare a comicului

O inraurire aparte asupra comediei caragialeene a avut-o traditia autohtona si rolul acesteia in constituirea spiritului original al teatrului comic al scriitorului. Lui Caragiale ii placea foarte mult farsa si teatrul de papusi traditional. S-a aratat total entuziasmat de aceasta forma simpla a comicului, fata de jocul "soitarilor". Unul dintre prietenii apropiati ai dramaturgului, Paul Zarifopol, isi aminteste in studiul Publicul si arta lui Caragiale, despre iesirile petrecute impreuna: "Mult am umblat dupa "soitarii", in iernile lungi pe care le-am trait cu dansul; si neuitata imi este atentia lui lacoma si subtila pentru caricatura scenica. Cu nesatiu se absorbea in detaliile jocului; cu mai mult nesatiu se cheltuia pe urma in comentariile exuberante asupra copilariilor farsei si ale clovnilor. Simtul si gustul comicului enorm - fundamentul insusi al tehnicii sale teatrale - iesea atunci la iveala cu elementara evidenta." "Soitari sa-mi aratati; asta-mi trebuie mie" , spunea Caragiale a carui capacitate de a se amuza si curiozitate erau nemarginite. Tehnica veche s-a potrivit bine materialului comic al scriitorului, avand o influenta aparte asupra comediei sale. Una dintre temele de baza ale comediografiei caragialeene descinde din bogatul fond al traditiei: "Pasiunea politica este o valoare a comicului dintotdeauna." .

Urmas al unei dinastii teatrale, Caragiale a pretuit virtuozitatea tehnica, dupa cum nu si-a ascuns simpatia pentru genul amuzant, pentru vodevilul si farsa bine mesterite si scrise cu nerv. N-a dispretuit procedee umile si verificate, quiproquo-ul, surpriza comica, finalul de efect. Intreaga actiune din comedii porneste si se desfasoara prin logica unor asemenea incurcaturi. Sunt acelea care dau al doilea titlu Noptii furtunoase (sau Numarul 9), tablita batuta pe dos, care-l aduce pe Rica in casa Vetei, ori pierderea si regasirea scrisorii, identitatea Bibicului, etc.

Comicul lui Caragiale e dominat de diversitate. Mijloacele de zugravire a epocii dau dovada unui mare artist comic. In cuprinsul comediilor se intalnesc procedee, motive si modalitati care actioneaza simultan, dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor.

Despre comediile lui Caragiale, Titu Maiorescu afirma ca in ele, dramaturgul infatiseaza "mai cu deosebire", "stratul social" "de jos" si ne arata aspectul unor simtaminte omenesti de altminteri acelasi la toata lumea, manifestate insa aici cu o nota specifica, adeca sub formele unei spoieli de civilizatie occidentala, strecurata in mod precipitat pana in acel strat si transformata aici intr-o adevarata caricatura a culturei moderne."[4] Personajele lui Caragiale sunt ridicole prin adoptarea unei culturi superioare pe care nu o inteleg si pe care o adapteaza din mers societatii in care traiesc. Este o societate in care se intalnesc porniri si pasiuni omenesti, dramaturgul aratandu-ne realitatea acestei lumi din partea ei comica.

Teatrul lui Caragiale se bazeaza pe mijloace diverse de realizare a comicului. Modalitatile sale urca de la modestul calambur pana la formele cele mai nuantate ale ironiei.

Sursa comicului in comedii o constituie ridicolul unor categorii ale burgheziei si mosierimii si al regimului reactionar care se pretindea democratic. Dramaturgul a intuit esenta comica si stupiditatea acelei lumi si mai ales a intuit deosebirea intre ceea ce era si ceea ce pretindea ca este. Insusi Caragiale a precizat sursa comicului ca fiind "extravaganta deosebire intre realitate si aparenta, intre fata si masca"[5] caracteristica lumilor si personajelor care-i populeaza comediile.

El valorifica intr-un context nou in comediile sale diferite tipuri de comic. Exista, in primul rand un comic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute si din prezenta unor grupuri insolite, a unui triunghi conjugal sau diverse combinatii de adversari. Caragiale foloseste scheme tipice, modalitati cunoscute in literatura comica universala cum ar fi incurcatura, confuzia, coincidenta, echivocul, revelatiile succesive, qui-pro-quo-ul, acumularea progresiva, repetitia, evolutia inversa, interferenta etc. fiecare scena in parte in piese, se bazeaza pe astfel de scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica in care sunt implicate personaje comice avand idei si un limbaj comic.

In al doilea rand, exista un comic al intentiilor care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, grotesca. Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a crea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu iarta trasaturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde sau grotesti, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplificata a marionetei.

Exista apoi un comic al caracterelor. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt: avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, laudarosul, pedantul, pacalitorul pacalit, prostul ,fudulul etc. Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de generalizare a trasaturilor unei categorii mai largi, devenind un exponent tipic al clasei umane respective. Caragiale creeaza si el ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comica, dar eroii lui au intotdeauna numeroase elemente - de situatie sociala si intelectuala, de temperament, de limbaj etc. - care-i particularizeaza, astfel ca nici unul nu seamana cu celalalt. Scriitorul si-a afirmat in dese randuri aceasta viziune asupra personajelor sustinand ca "natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa calapod deosebit. Unul e sucit intr-un fel, altul intr-un alt fel, fiecare-n felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa faci haz de ei."[6]

Comicul de limbaj este cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. In cuprinsul comediilor scriitorului domina comicul de limbaj, ale carui efecte detin o pondere superioara celor de alta natura, considerate in totalitatea lor.

Comicul de nume, de o savoare inimitabila, a mai fost valorificat in teatrul romanesc de Vasile Alecsandri. Tehnica acestuia era insa primitiva, numindu-si eroii transparent: Pungescu, Napoila, Clevetici etc. Caragiale dovedeste rafinament si alege nume care sa sugereze dominanta de caracter a personajului, originea sau rolul lor in desfasurarea evenimentelor.

Contrastele comice fac din personajele primei piese expresia travestirii parodice. Comicul in O noapte furtunoasa rezulta din contrastul intre aparenta si realitate, din impostura, din grotescul situatiilor, din limbajul semidoct al eroilor. Actiunea se centreaza in jurul onoarei de familist al Jupanului Dumitrache. Jupanul este pus in situatie comica de inselat dar isi orienteaza ideile pe o directie falsa. Cade victima intamplarii care construieste seria de coincidente pe care se cladeste suspiciunea lui. "Ambitul" lui Jupan Dumitrache este grav atins de amantul Vetei. Increderea oarba pe care o are in sotia sa Veta si omul sau de incredere Chiriac, il face sa nu vada ipostaza de incornorat ridicol in care este pus. Capacitatea lui de a se autoiluziona este fara limite. Desi are numeroase dovezi asupra infidelitatii sotiei si necinstei lui Chiriac, Dumitrache refuza sa vada adevarul. Veta si Chiriac il pun pe jupan in situatii comice, ridicole, fara sa simta nici cea mai mica mustrare de cuget: in scena IX, actul I, tinand-o pe Veta in brate, Chiriac il asigura: "Lasa, jupane, ma stii ca consimt la onoarea dumitale de familist! ."

Dumitrache are o nezdruncinata incredere in sine, insa se simte iritat de obraznicia "bagabontului". Insistentele acestuia il ofenseaza si nu din cauza ca i-ar fi frica de necredinta sotiei, dar are "ambit". Din aceasta cauza Jupan Dumitrache este retinut fata de Veta, in clipa cand descopera pe Rica la ea in camera. Lui Ipingescu ii explica motivul retinerii sale:

"Stii (se incarca de emotie), ma stapanesc, adica-i vorbesc cu perdea, nu voi sa-i isplic lucru formal, ca sa n-o rusinez.

Ipingescu: Rezon!

Jupan Dumitrache: Stii cum e dansa .

Ipingescu: Coana Veta? rusinoasa . mie-mi spui?"

Dupa parerea sotului ei, Veta n-are alta vina decat aceea de a fi vorbit cu vizitatorul necunoscut.

Ipostaza aceasta de incornorat credul il insoteste pe Jupan Dumitrache pana la sfarsit, cand afla legatura de gat pe perna Vetei. Ar trebui ca macar acum sotul inselat sa-si dea seama de realitate. Dimpotriva el respinge adevarul din obisnuinta:

"Jupan Dumitrache: . (baga mana sa scoata tabachera si se opreste incruntat cu mana in buzunar.) Nene Nae! Chiriac!

Chiriac (coborand langa Jupan Dumitrache): Ce-i jupane?

Jupan Dumitrache (luand pe Chiriac si pe Ipingescu de mana si aducandu-i dramatic in fata scenei): Toate le-am lamurit; bine, de cumnatul Rica nu mai am ce sa zic; dar sa va arat ce am gasit pe pernele patului dumneaei . ca uitasem; . imi vine sa intru la banuieli rele.

Chiriac (infiorat): Ce-ai gasit, jupane?

Jupan Dumitrache: Uite. (Scoate din buzunar o legatura de gat.)

Ipingescu: Frumoasa legatura, de sic!

Chiriac: As! ado-ncoa, jupane; asta-i legatura mea, n-o stii dumneata?

Jupan Dumitrache (lamurit): Ei, bata-te sa te bata! de ce nu spui asa, frate? (lui Ipingescu, cu filozofie.) Ei! vezi? . Uite asa se orbeste omul la necaz!

Ipingescu: Rezon!"

Amicul politic al cherestegiului, Ipingescu, incearca sa dea jos valul de pe ochii sotului inselat, dar isi retrage intentia vazand starea de orbire a acestuia. Ba mai mult se amuza pe tacute de increderea neghioaba a jupanului in Chiriac. Dupa ce ii povesteste intamplarea de la "Iunion", cherestegiul zice inciudat: "Nu stii cum ma fierbe el"[10] si completeaza plin de nedumerire: "Nu ca mi-e frica de ceva, adica de nevasta-mea . sa nu ." . Ipingescu se grabeste sa-l linisteasca: "Aida de! Coana Veta! Mie-mi spui? n-o stiu eu? ." . Cand observa ca se apropie Chiriac, Ipingescu zice precipitat, vrand parca sa-l fereasca pe Dumitrache de indiscretia slugii sale: "Iacata vine Chiriac. Sa n-auza." Situatia asta nu-l tulbura pe negustor: "As! de el nu ma sfiesc. Ba din contra, el stie toata istoria, i-am spus-o de la inceput . Atata om de incredere am . Baiat bun! . tine la onoarea mea de familist. Daca nu l-as fi avut pe el, mi-ar fi mers treaba greu. Eu, stii, cu negustoria, mai mergi colo, mai du-te dincolo, ma rog, ca omul cu daraveri, toata ziua trebuie sa lipsesc de-acasa. Pe de alta parte, ce sa-ti spui! am ambit, tin cand e vorba la o adica la onoarea mea de familist. De! cand lipsesc eu de-acasa, cine sa-mi pazeasca onoarea? Chiriac saracul! N-am ce zice! onorabil baiat! De-aia m-am hotarat si eu, cum m-oi vedea la un fel cu meremetul caselor, il fac tovaras la parte si-l si insor!" La auzul intentiei jupanului, Ipingescu intreaba fara sa gandeasca prea mult: "Da . coana Veta ce zice?" Raspunsul vine prompt, menit sa sublinieze din nou a sa autoritate si superioritate de barbat in casa: "Consoarta mea? . ce sa zica? . De! ca muierea . mai ursuza. Am cam bagat eu de seama ca nu-l prea are la ochi buni pe Chiriac; dar - stii cum m-a facut Dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atata din al meu - i-am zis pe sleau: "Nevasta, e baiat onorabil si credincios; n-ai ce-i face: ce-i al omului e al omului!" Satisfacut ca i-a fost lamurita problema, Ipingescu incheie dialogul printr-un "rezon" cu nuanta comica.

Rica Venturiano, tipul ziaristului demagog este comic in toate scenele in care apare. La Iunion se indragosteste de Zita si o urmareste pana acasa in ciuda privirilor fioroase pe care i le trimitea Dumitrache, cumnatul Zitei. Intre cei doi are loc un schimb de scrisori si astfel Rica afla ca Zita locuieste la numarul sase, dar dintr-un joc al intamplarii - mesterul binagiu bate numarul noua intors pe poarta lui Dumitrache - Rica ajunge in camera Vetei, confundand-o cu Zita:

"Rica (intra, se opreste pe prag, vede pe Veta in spate, rasufla din adanc, pune mana la inima, si inainteaza in varful degetelor pana in spatele scaunului ei; cade in genunchi si incepe cu putere): Angel radios!

Veta (da un tipat, se scoala si fuge in partea cealalta a scenii facandu-si cruce si scuipandu-si in san): A!

Rica (intorcandu-se in genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! precum am avut onoarea a va comunica in precedenta mea epistola, de cand te-am vazut intaiasi data pentru prima oara mi-am pierdut uzul ratiunii: da! sunt nebun .

Veta: Nebun! (Strigand:) Sariti, Chiriac! Spiridoane!

Rica: Nu striga, madam (se taraste un pas in genunchi) fii mizericordioasa! Sunt nebun de amor; da fruntea mea imi arde, tamplele-mi se bat, sufer peste poate, parca sunt turbat."

Scena este plina de umor si starneste rasul cititorilor sau spectatorilor. Din indicatiile de regie ale autorului reiese ca Rica aproape o asalteaza pe Veta care inspaimantata de ceea ce se petrece "fuge in partea cealalta" si-si face cruce "scuipandu-si in san". In sfarsit, Rica isi da seama de confuzie, si doreste cu disperare sa plece pentru ca Veta il avertizeaza:

"(razand): Bine, pardonul ca pardonul, dar te rog, daca tii la pielea dumitale sa te duci mai degraba, sa iesi curand din casa asta ca, Doamne fereste! de te-o calca aici barbatu-meu (accentuand), mitocanul . de .!"

Neinfricatul aparator al drepturilor cetatenilor, partizanul "Sfintei Constitutiuni" si al "sufragiului universale", trebuie sa fuga si sa se ascunda pentru a nu fi linsat de urmaritori. Limbajul personajului sporeste aspectul comic al scenei:

"Rica (desperat): Madam, cocoana! ai mizericordie de un june roman in primavara existentii sale! de-abia douazeci si cinci de roze si jumatate innumar, douazeci si sase le implinesc tocmai la sfantul Andrei . Scapa-ma!

Veta:    Da . dar pe unde? A! pe fereastra asta; iesi curand, treci binisor pe schele la stanga, lasa-te pe scara, in capatul binalii; jos e o portita scurta, care da in maidan . Fugi iute! .

Rica (iese pe fereastra, se loveste cu capul de zid si-si turteste palaria): Pardon! . scuzati! . bonsoar! (Dispare pe fereastra, pasii se apropie.)"[19]

In actul II, dupa urmarire, Rica isi povesteste in monolog peripetiile. Vine din butoiul de ciment in care s-a ascuns de frica celor ce-l urmareau. E plin de praf, cu parul nepieptanat, palaria rupta si hainele festelite. De frica "e galben si tras la fata; tremura si i se incurca limba la vorba."[20] Pentru a scapa solicita ajutorul lui Spiridon, care profita de situatie si-i cere "bacsisi" "trei sferturi de rubla; sase pachete de tutun" .

Salvarea ii vine de la Ipingescu. Prins la mijloc de urmaritori, Rica, mort de frica, il invoca pe Sfantul Andrei si pe "Geniul bun al venitorului Romaniei". Ipingescu il recunoaste ca "patriot", ca "unul de-ai nostri" si ca autorul articolului din "Vocea patriotului nationale":

"Ipingescu (intampinandu-l cu sabia scoasa): Stai! (Recunoscandu-l pe Rica, ii cade sabia din mana.) Nu ma nebuni, onorabile! Dumneata esti?

Rica (tremurand grozav): Eu!"[22]

Abia dupa ce Veta completeaza explicatiile lui Nae Ipingescu, Rica isi vine in fire. De acum inainte straluceste cu brio vazandu-se admirat de barbati. Omul care cu cateva minute in urma simtea ca-i "vine stenahorie" din cauza pericolului ce-l ameninta, acum s-a linistit si si-a recastigat siguranta de sine: "Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei!"[23] declama Rica din obisnuinta. Ascultatorii sai raman uimiti. Vorbele lui Rica ii vrajesc: "Noi n-avem alta politica decat suveranitatea poporului" , insa adevaratul caracter si-l ascunde sub deviza: "Ori toti sa muriti, ori toti sa scapam!" . Obisnuiti sa traiasca in minciuna, sa fuga de adevar, nici unul din cei prezenti nu sesizeaza nimic in vorbele invaluitoare ale lui Venturiano. Dimpotriva, toti sunt incantati de perspectiva ce li se deschide prin alianta cu Rica, viitor "depotat" care "poate sa ajunga si ministru".

Revenind la personajul principal al piesei, la Jupan Dumitrache, putem spune despre el ca este aproape fara limite capacitatea sa de iluzionare si autoiluzionare. Lumea lui este un univers inchis, cu legile lui proprii, definitorii. Intentia comica a dramaturgului in ceea ce-l priveste este foarte clara. Prin Dumitrache, Caragiale vizeaza intreaga negustorime care incepe sa se ridice. Pozitia lui Jupan Dumitrache este centrala si autoritara. Este un negustor ce prinde puteri si ambitii politice in zorii epocii capitaliste. Chiar daca este un orb in ceea ce priveste viata de familie, Dumitrache nu este chiar atat de prost. Este un bun tata de familie si un bun organizator al averii sale. Totusi autorul il pune intr-o postura comica si nu numai privind "onoarea sa". Este capitan in garda civica, o functie marunta, pe plan local. Orgoliul sau, o transforma intr-o functie vitala. De aceea, are ambitia ca garda condusa de el sa fie cea mai buna. Chiriac, om de incredere acasa, este om de incredere si aici, el fiind sergent. Are si el ambitia de a avea cea mai buna garda si ii alimenteaza orgoliul stapanului sau, dar din motive diferite de acesta.

Naprasnicul capitan ii intinde lui Venturiano tot felul de capcane, in a doua seara petrecuta la "Iunion" si chiar in aceea noapte furtunoasa. Aceste capcane dau impresia unui geniu strategic la proportiile mahalalei:

"Da, pana la stabiliment! S-a tinut dupa mine pana la rascruci , stii, unde vrei s-o apuci spre cazarma. Ce ziceam eu? "Haide, drace, haide! sa intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina si lasa!" Aveam de gand sa intru cu cocoanele in casa, sa trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe maidan sa-i iasa inainte, si eu sa-l iau pe la spate . sa-l apucam la mijloc pentru ca sa-l intreb: "Ce poftesti, ma musiu?" si sa-l si umflu! . Si daca nu-i ajungea, sa-mi tai mie favuridele! (Isi mangaie favoritele)"

Negustorul Dumitrache a inceput sa se emancipeze, sa devina si el cult, si de aceea dramaturgul il face ridicol. Impreuna cu Nae Ipingescu, citeste zilnic gazeta. Nae o intelege in felul sau. Dumitrache nu o intelege deloc si ia de bune toate explicatiile lui Ipingescu, fara sa gandeasca daca acestea sunt pertinente sau nu.

Jupanul si amicul sau ipistatul, admira limbajul semicult al gazetarilor care folosesc in articolele lor sloganuri sublime menite sa atraga atentia si admiratia cititorilor. Acestia insa de multe ori inteleg pe dos: din fraza lui Venturiano: "nimeni nu trebuie a manca de la datoriile ce ne impun solemnaminte, pactul nostru fundamentale, sfanta Constitutiune ."[27] . "Sfanta Constitutiune, si mai ales cei din masa poporului ." , cei doi inteleg prin sufrgiu, vot, sufragiu, si astfel deduc ca Rica "bate in ciocoi, unde mananca sudoarea poporului suveran" . Astfel, prin cherestegiu si amicul sau, Caragiale ironizeaza o intreaga clasa care a adoptat forme noi fara a fi pregatita. Dumitrache se confunda cu "poporul", cu "natiunea", apartine de fapt unei lumi restranse care preia idei din zbor si se invesmanteaza cu haine de imprumut. Dramaturgul a stiut sa scoata in evidenta contrastul intre umilitatea nivelului de viata si de cultura si sentimentul propriei demnitati. Jupan Dumitrache este un simplu negustor prosper, prizonier al multumirii de sine. Vanitatea sa este alimentata de apartenenta la o categorie sociala avuta si pentru ca este avuta este si respectabila. Chiar prima lui replica pare a defini lumea lui, pe de o parte, lumea stabilitatii burgheze, a onorabilitatii burgheze, pe de alta, ceilalti, "bagabontii" : "Iaca niste papugii . niste scarta-scarta pe hartie! `I stim noi! Mananca pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoara cu pisicherlicuri . si seara . se gatesc frumos si umbla dupa nevestele oamenilor sa le faca cu ochiul. N-ai sa mai iesi cu o femeie pe ulita, ca se ia bagabontii laie dupa dumneata. Un ala . un prapadit de amploiat, n-are chioara in punga si se tine dupa nevestele negustorilor, sa le sparga casele, domnule!" Tot conditia lui de negustor respectabil il face sa-si tempereze impulsivitatea. Insistentele lui Rica sunt o atingere a onoarei sale, totusi se stapaneste: "Incep sa ma-ncruntez la bagabontul si mai ca-mi venea sa-l carpesc, dar mi-era rusine de lume; eu de! negustor, sa ma pui in poblic cu un coate goale nu vine bine . " Cand insa mai tarziu, sub aparenta unui dispretuit bagabont, Jupan Dumitrache descopera ziaristul care-i mangaie placut urechea, si combate ciocoii, lucrurile se schimba. Din pricina "ambitului" sau si a unei conceptii potrivit careia "onoarea de familist" trebuie pastrata fie chiar si numai de ochii lumii, Dumitrache le vede pe toate anapoda. E printre foarte rarele personaje in al caror caz aparenta este una cu esenta comica. Candoarea lui isi subordoneaza toate celelalte particularitati distincte. Isi "asiguriseste" cherestegeria si alearga toata ziua in interesul comertului sau, intuieste in Rica un viitor "depotat" sau ministru, insa, naiv, nu observa cum cei apropiati lui il lezeaza in onoarea sa. Chiar si Ipingescu, un alt prieten "de incredere", rade pe ascuns de convingerea lui Dumitrache spunand ca femeile "sunt rusinoase . mie-mi spui?"

Dintre toate personajele piesei, Veta e cea mai lipsita de esenta comica. In purtari se arata prevenitoare cu toata lumea. Fata de Spiridon, cel bruscat de toti, se arata miloasa. Si pe Rica are grija sa-l scape, cu toata preocuparea pentru propria-i primejdie. Bunatatea si mila ei o fac simpatica, dar nu scapa de sarja dramaturgului datorita intentiei de a parea culta. In scena II a actului II, Rica isi da seama ca nu se afla in camera Zitei si-si cere iertare in stilul sau bombastic: "Madam! sa am pardon! scuzati! Cocoana! considerand ca . adica, vreau sa zic, respectul . pardon . sub pretext ca si pe motivul . scuzati . pardon ."[33]. Veta ii da o replica pe masura acestuia, voind parca sa se faca mai bine inteleasa: "Apoi zau nu stiu ce s-o mai alege de dumneata. Barbatu-meu sufere grozav de gelozie si e in stare a fi capabil sa te omoare."

Zita, precum sora sa Veta, ar castiga simpatia publicului daca n-ar fi si ea culta. Cei trei ani de studiu la pension si lectura Dramelor Parisului i-au creat Zitei o idee extravaganta despre sine, dandu-i un sentiment de importanta. Povestind Vetei despre intamplarea neasteptata de pe maidan cu fostu-i sot, Zita isi afirma clar intentiile: "Pardon, domnule, zic, n-am de-a face cu dumneata, si mai intai cand e la o adica, nu sunt vaduva, sunt libera, traiesc dupa cum imi place, cine ce are cu mine! Acu mi-e timpul: juna sunt, de nimeni nu depand, si cand oi vrea, imi gaseste nenea Dumitrache barbat mai de onoare ca dumneata."[35] Dupa intreruperea Vetei, care era cu gandul la cearta cu Chiriac, Zita continua: "Asa . zic mitocanului . tato, ca era trasnit . Am auzit ca de la o vreme-ncoace intr-o bautura o duce. Uf! tatico, maser, bine ca m-a scapat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Sa traiesc eu cu un mitocan! Nu era de mine; eu sunt o persoana delicata; bine ca m-am vazut libera!" Insa cand "mitocanul" o face atenta sa nu se marite cu altul, ci eventual sa se calugareasca, dupa cum s-a laudat la "trebunar", delicatetea Zitei dispare, si lasa loc mahalagioaicei care incepe sa zbiere: "Mitocane! pastramagiule! la politiune!"

Caragiale il surprinde pe Chiriac in mod grotesc, prin nerecunostinta aratata stapanului sau. Gelozia lui Dumitrache i se transmite lui devenind in realitate expresia propriilor suspiciuni amoroase. E cuprins de furie cand banuieste in "coate-goale" un posibil concurent la pazirea "onoarei de familist" a cherestegiului. Ar putea zice si el la fel ca Jupan Dumitrache: "S-a dus ambitul", odata ce i s-a necinstit onoarea de amorez. In actul al doilea al piesei, ies deplin la iveala valentele comice ale personajului. Prin surprinderea "bagabontului" in casa, juramintele de fidelitate ale Vetei, i se par o mare minciuna. Sub impulsul vanitatii, se simte indreptatit sa se razbune: "Tii! nu scapa el din gheara mea nici mort! . "Lasa-ma, nene Nae sa-l invat eu pe mate-fripte sa mai umble dupa nevestele negustorilor." In ultima scena al actului al doilea, Chiriac ajunge sa fie gelos pe el insusi. Jupanul gaseste o legatura pe perna Vetei si pret de o clipa, Chiriac "infiorat" simte din nou chinurile geloziei, dar se linisteste cand isi recunoaste propria legatura.

Rica Venturiano e un cumul al celor mai de efect contradictii comice caragialeene. Cu toate ca din initiativele si confuziile sale izvoraste intreaga miscare a piesei, substanta lui proprie e mult mai saraca decat a celorlalte personaje. De fapt nu exista o substanta a sa, personajul neavand un stil propriu care sa-l caracterizeze. El incarneaza parodia formelor degenerate ale romantismului si liberalismului. "E baiat bun, d-ai nostri, din popor", spune despre el Ipingescu, dar comportamentul si atitudinea lui Rica nu arata acest lucru. Rica, student, publicist si arhivar, poarta joben si monoclu, iar vorba lui este exaltata si incoerenta fara vreo urma de bun simt al omului din popor. Prin acest personaj, Caragiale a vrut sa sublinieze artificialitatea completa a ziaristului demagog, ridicol prin formularile sale.

Putem defini personajele comediei mai in adancime tinand cont de compozitia caracterului lor. Despre personajele din O noapte furtunoasa, P. Constantinescu afirma ca sunt "obtuze, egoiste, fara nici un interes pentru lumea din afara, daca nu vin in contact imediat cu interesele lor reale."[39] G. Ibraileanu atribuie acestor eroi un egoism fara pereche: "ceea ce face odioase tipurile lui Caragiale este egoismul lor josnic. Daca ar reprezenta numai prostia si incultura, amestecul de "occidentalism si orientalism", tipurile ar fi numai comice sau ridicole.

Acest egoism al personajelor este cauza pentru care comediile lui Caragiale sunt mereu o satira cruda."[40]

Pe Jupan Dumitrache, protagonistul piesei, dramaturgul l-a facut sa actioneze in functie de felul sau de a fi. Am vazut ca e un naiv incornorat care refuza sa vada ceea ce se petrece in casa sa. Cazul pe care-l face in ceea ce priveste "onoarea de familist" si felul in care intelege sa si-o pazeasca, starnesc tot hazul. Fanfaron, despotic, neuitandu-si interesele, Dumitrache isi merita din plin porecla "Inima-Rea". Pe Tache pantofarul, desi bolnav, dispune sa-l aduca cu "mandat" la "ezircitiile" garzii civice, fiindca e "de-al ciocoilor". In cazul "pricopsitului" de Ghita Ticardau, gandeste tot asa desconsiderandu-l: "Cine stie in ce carciuma s-a-nfundat ."[41] Pentru Spiridon, jupanul nu are vreo vorba blanda, ci numai rasteli si ghionturi. Dupa ce zareste umbra "bagabontului" in camera Vetei, navaleste acolo si constatand ca simbriasii lui, Chiriac si Spiridon, dorm, racneste: "Toti dormiti, dormire-ati somnul al lung! Painea stiti sa mi-o mancati." . "Chiriac! Chiriac! . Eu arz in foc si toti trag la aghioase! Eu arz de onoarea mea de familist si lor de somn le arde . Chiriac!"

Jupanul e bun cu cei pe care-i socoate a fi ai sai, fie ca sunt rudenii, fie ca fac parte din negustorime sau si-i inchipuie parte integranta din "poporul suveran". E rau cu "ciocoii" si cu cei care tin partea ciocoilor, dupa cum si cu cei care se abat de la anumite principii la care negustorul tine.

La polul opus candorii Jupanului Dumitrache se situeaza personaje deformate sufleteste. E vorba de cele duplicitare, cele care una gandesc si intreprind si altfel de principii afiseaza. Bunul simt si cumintenia de care da dovada Veta spre a-i potolii pe Dumitrache si Chiriac, precum si declaratiile facute amantului cum ca "nu stiu sa mai fi trait pana sa nu te cunosc pe dumneata"[44], sunt contrazise de prefacatoria cu care regizeaza miscarea celor din jur cu scopul de a-si asigura amorul ei adulterin: lui Jupan Dumitrache ii aduce aminte ca e "de rond"; Zita vine sa o viziteze ca pe o sora mai mare ce este, dar ea n-are chef de vorba si nici nu e de acord cu cererea Zitei de a merge la "Iunion" pentru a nu se certa din nou cu Chiriac. Printre schimbarile ce au cuprins lumea lui Dumitrche, Veta reprezinta factorul de continuitate. Intruchipeaza persistenta traditionalului triunghi conjugal.

Chiriac este si el un egoist. Iritabil si susceptibil ca si stapanul sau, insa fara nici o nuanta de simpatie din partea dramaturgului. Candorii de care da dovada Dumitrache i se opune trivialitatea si cinismul tejghetarului. Scena de explicatii cu Veta contine elemente melodramatice in care Chiriac da dovada de cel mai prost gust, si raspunsul pe care i-l da "capitanului in garda civica", oprit din rond o clipa sub geam, sunt culmea cinismului grosier:

"Jupan Dumitrache (departandu-se treptat): Chiriac, puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii- n patru, d-aproape de tot; ma stii ca tiu cand e la o adica .

Chiriac ( strangand pe Veta cu putere): Lasa, jupane, ma stii ca consimt la onoarea dumitale de familist! .

Chiriac are sufletul schimonosit nu numai datorita cinismului, ci si rautatii si egoismului. Cand Veta ii aminteste ca Tache pantofarul, pe care el vrea sa-l scoata cu de-a sila la "izircit" , e bolnav de lingoare, Chiriac ii raspunde: " Ce treba am eu cu boala lui? ce, eu sunt bolnav? nu ma priveste pe mine. Il am pe lista, trebuie sa se prezante la ezircit."[46] Dupa impacarea cu Chiriac, Veta il trimite la culcare pentru ca e tarziu si s-ar putea ca sotul gelos sa apara. De asemenea, se simte obosita. Datorita insomniilor cauzate de cearta cu amantul, "n-a inchis ochii". Raspunsul vine prompt din partea lui Chiriac: "Ei! d-apoi eu i-am inchis!"

Rica Venturiano anticipeaza pe Farfuridi, Catavencu si pe Dandanache. "Poate sa-i depaseasca pe fiecare dintre acestia, considerati aparte."[48] In "Vocea Patriotului Nationale" scria: "Democratiunea romana, sau mai bine zis tinta Democratiunii romane este de a persuada pe cetateni, ca nimeni nu trebuie a manca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfanta Constitutiune, si mai ales cei din masa poporului." Exprimarea agramata a lui Rica ii face pe Ipingescu si pe Dumitrache sa interpreteze textul dupa cum le convine. Rica este siret si semidoct, exact ce-i trebuie pentru a ajunge "diplomat" sau chiar "ministru". Afirma ca poporul e suveran si are drepturi garantate prin "sfanta Constitutiune", insa acel "mai ales cei din masa poporului", arata adevaratul inteles al textului. Declaratia lui de "amoare" e marturisita din perspectiva de "june tanar si nefericit care sufere peste poate si iubeste la nemurire." Confundand-o pe Zita cu Veta, ii declara Vetei ca o iubeste "precum iubeste sclavul lumina si orbul libertatea."

"Veta: Adevarat, domnule, parol ca esti nebun. Visezi; ti-am scris eu dumitale vre-o scrisoare? Auzi obraznicie! Stii dumneata cu cine vorbesti?"

Raspunsul dat de Rica probeaza pe deplin calitatea sentimentelor sale: "Cum sa nu stiu? In van te aperi. Si tu ma iubesti pe mine, nu mai umbla cu mofturi. Te-am vazut d-atunci seara de la "Iunion" . Referindu-se la mofturile celei de care e incredintat ca-l place, Rica isi arata mojicia, nu mai mica decat a lui Ghita Ticardau.

Baiatul de pricopseala din casa lui Titirca, nu e nici pe departe atat de inocent cum ar vrea sa para. Situatia lui umila il conduce spre siretenie. Desi foarte tanar, nu e mai putin egoist ca ceilalti. Lui Venturiano ii promite ca il ajuta sa scape, insa nu fara plata:

"Spiridon (cu siretenie): Apoi, nu-mi dai?

Rica: Ce?

Spiridon: Ce mi-ai fagaduit.

Rica: Ba da, iti dau. (Se cauta in toate buzunarele si completeaza suma din maruntele; Spiridon o socoteste cu scumpatate.) Baiete, (solemn), tanarule! stii tu in ce pozitiune ma gasesc? stii tu ce pericol ma ameninta?

Spiridon: Ba bine ca nu! Daca n-oi sti eu papara lui jupanul! . hehei! lasa; daca n-ai putea scapa .

Rica: Ai? (Sovaie.)

Spiridon: Ai sa vezi si dumneata al dracului ce e . De ce-i zice lui "Titirca Inima-Rea"?

Rica: Nu, nu voi sa vaz, scapa-ma.

Spiridon (cam rece): Ei! lasa, daca oi putea, te scap eu, fireste."[53]

Spiridon care de atatea ori a simtit pe pielea lui ce inseamna sa fie sluga a stapanului sau, e un Titirca Inima-Rea in devenire. Ia banii lui Rica in schimbul unui serviciu pe care nu e sigur ca i-l poate face. Mai rau e ca nici macar nu pare sa-l sensibilizeze situatia lui Rica.

Pecetea de neconfundat a dialogului caragialesc este comicul de limbaj. Limbajul eroilor lui Caragiale este compus din doua straturi suprapuse: un limbaj vechi amestecat cu grecisme si turcisme si un limbaj impestritat cu imprumuturi intrate recent in limba.

Dumitrache este cel mai pitoresc personaj prin expresiile proverbiale si zicerile tipice traditionale indreptatite de pozitia sociala, de varsta si de caracterul sau. Despre "bagabontii" care nu fac parte din lumea negustorilor, parerea lui Dumitrache este clara: "Iaca niste papugii . niste scarta-scarta pe hartie! 'I stim noi! Mananca pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoara cu pischerlicuri . si seara . se gatesc frumos si umbla dupa nevestele oamenilor sa le faca cu ochiul. N-ai sa mai iesi cu o femeie pe ulita, ca se ia bagabontii laie dupa dumneata. Un acela . un prapadit de amploiat, n-are chioara in punga si se tine dupa nevestele negustorilor, sa le sparga casele, domnule![54]; "Una vorbim si basca ne-ntelegem ., nu stii cum ma fierbe el pe mine de doua saptamani de zile ." ; "Tii! frate Nae, sa fi fost el aici sa ma fiarba asa, ca-i sarea ochilarii din ochi si giubenul din cap de auzea cainii in Giurgiu." Indignat de insistentele lui Rica, jupanul ii povesteste lui Ipingescu drumul de la "Iunion" spre casa:

"Jupan Dumitrache: In sfarsit se ispraveste comedia. Ne sculam sa plecam; coate-goale se scoala si dumnealui. Plecam noi; pleaca si dumnealui dupa noi. Eu il vedeam cu coada ochiului; dar nu vreau sa le spui cocoanelor, ca sa nu le rusinez. Stii cum e Veta mea . rusinoasa.

Ipingescu: Mie-mi spui? n-o stiu eu? . Ei?

Jupan Dumitrache: Ei! Apucam pe la Sfantul Ionica ca sa iesim in dosul Agiei - coate-goale dupa noi; ajungem la Sfantul Ilie in Gorgani, - moftangiul dupa noi; mergem pe la Mihai-Voda ca sa apucam spre Stabiliment - mate-fripte dupa noi . Eu trageam cu coada ochiului . fierbeam in mine, dar nu vream sa spun cocoanelor ."

Dupa o saptamana, Dumitrache si cele doua femei merg din nou la "Iunion". Inca o data rabdarea jupanului este greu pusa la incercare:

" . Nu stiu cum ma-ntorc cu ochii inapoi, si pe cine gandesti ca vaz

la masa de la spate? .

Ipingescu: Pe bagabontul! .

Jupan Dumitrache: Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe mate-fripte, domnule! Fir-ai al dracului de pungas! . Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul in cap si cu basmaua iac-asa scoasa. Cum m-a vazut - ca trebuie sa fi fost schimbat la fata, cum sunt eu cand ma necajesc (isi mangaie favoritele) - cum m-a vazut, a sfeclit-o . A intors capu-ncolo si a inceput sa bea din tigara stii asa, niznai. Dar ma tragea cu coada ochiului . Ma-ntorc eu la loc si ma fac ca ma uit la comdii, se-ntoarce si bagabontul iar cu ochii la cocoane! . ma uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo . ma-ntorc iar la comdii, iar se uita la cocoane . ma uit iar la el, iar se-ntoarce-ncolo; ma-ntorc iar la comedii .

Ipingescu: Iar se uita la cocoane .

Jupan Dumitrache: Ei! Iac-asa m-a fiert fara apa toata seara ."

Exista-n vorbirea lui Jupan Dumitrache cateva expresii constante care tind sa devina ticuri: "am ambit, tin cand e la o adica la onoarea mea de familist"[59]; "ia vezi tu . ma stii ca am ambit, cand e vorba la o adica, tin la ." ; ia vezi, stii ca am ambit, tin cand e la o adica ." sau: "Apoi sa stiu de bine ca intru in cremenal!" ; "macar sa stiu de bine ca merg la cremenal" ; "macar sa intru si-n cremenal!" ; sau "Eu, de! negustor, sa ma pui in poblic cu un coate-goale nu vine bine ." ; "eu negustor . sa ma pui in poblic cu un bagabont ca acela, nu face ."

Pe cumnata sa Zita, o admira pentru ca e "fata frumoasa, modista si invatata", cu "trei ani la pansion", n-o lasa "sa-si manance tineretile cu un ala ." , cu "pastramagiul" de Ghita Ticardau, sfarsind prin a o "dezvorta", fiindca de "nu e barbatul levent" , daca nu stie sa-si "maltrateze nevasta macar cu o vorba buna" , atunci "ce fel de casa sa mai fie s-aia" . Considerandu-se ca un frate mai mare pentru Zita, o "dezvorteaza" spunandu-i: "Lasa, Zito - zic - iti gasesti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac"

Burghezia liberala care s-a ridicat dupa 1880 a pastrat vechiul limbaj al generatiei de la 1848, dar in forme caricaturale si alterat demagogic de lozinci zanganitoare si napadit de nonsensuri. Fostele lozinci de lupta sunt folosite acum pentru a pune un val pe ochii naivilor si pentru capatuiala. Impresia de demagogie e sporita de latinismele care au staruit destul de multa vreme in jargonul politic si liberal. Rica Venturiano publica in "Vocea Patriotului Nationale" o "prefatiune" la noul sau op: "Republica si reactiunea sau venitorele si trecutul". Jargonul latinizat se dubleaza la poetul Rica cu frantuzismele care marcheaza aspiratia spre distinctie:

"Esti un crin plin de candoare, esti o fragila zambila,

Esti o raza parfumata, esti o tanara lalea!

Un poet nebun si tandru te adora, ah! copila!

De a lui pozitiune turmentata fie-ti mila;

Te iubesc la nemurire si iti dedic lira mea!

Al tau pentru eternitate si per toujours."[72]

In acest limbaj, Rica isi declara "solemnaminte" atasamentul pentru popor. Din mutilarea vechilor formule si completarea cu altele noi, prost intelese, se intensifica sursa comicului. Articolul lui vorbeste despre "democratiune" si "sfanta Constitutiune" si de faptul ca "nimeni nu trebuie a manca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfanta Constitutiune ."[73] Frantuzismul "a manca poporul" vine de la "mangeur quelqu'un" si e inteles literal. Dumitrache si Ipingescu inteleg ca: "si aici loveste bine! Da! cine mananca poporul sa mearga la cremenal"

"Sufragiu universale" este un alt termen de neinteles pentru ambii cititori, pana ce Ipingescu afla solutia: "A! inteleg! bate in ciocoi, unde mananca sudoarea poporului suveran . stii . masa . sufragiu ."[75] Felul in care unele personaje accepta si inteleg neologismele e un efect comic imprumutat de la Alecsandri. Eroii lui Caragiale folosesc limbajul cel nou, simbolul formelor noi, neasimilate cu adevarat.

Zita poate coresponda cu Rica Venturiano deoarece are un limbaj comun cu acesta datorita celor trei ani petrecuti la "pansion". De asemenea, este o fata "romantioasa", citeste romane de senzatie: "Dramele Parisului, cate au iesit pana acuma le-am citit de trei ori"[76], zice ea. Asadar ea a venit in contact cu civilizatia, iar limbajul ei e pe masura culturii: "pamplezir", "alevoa", "monserul meu", "sanfaso", "maser", "mitocanul scosese sicul de la baston pentru ca sa ma sinucida" , "per l'amour di Dieu! , "Nene Dumitrache, nu-mi asasina viitorul"

Veta se vede ca n-a invatat la "pansion" si ca nu a citit romane. Vorbeste curat romaneste, dar limbajul cel nou ii place si ei si strecoara ici si colo cate o expresie noua: "bonsoar", "ezircit". Lui Rica, venit din greseala in camera ei, ii spune ca Dumitrache "sufere grozav de gelozie si e in stare a fi capabil sa te omoare"[80]. De asemenea il previne pe Rica de faptul ca cei care il urmaresc au si un "levorver". Mort de spaima, Rica vrea sa fuga insa cand sa iasa pe usa s-aude glasul lui Jupan Dumitrache in curte. Veta exclama "ingrozita": "Musiu! domnule! m-ai nenorocit, si dumitale atata ti-a fost! fugi! fugi, ca te omoara! Zitei ii reproseaza fara sa gandeasca: "Zito, Zito, tu mi le faci toate, tu m-ai dus la Iunion, tu ai dat nas amploiatului sa se tie dupa noi, de mi-am gasit beleaua cu Chiriac ." Ii povesteste surorii ei cum l-a facut scapat pe Rica "pe portita dinspre maidan" . Zita e "zdrobita" deoarece portita aceea e incuiata. Veta completeaza: "Incuiata? si ulucile sunt de doi stanjeni! Atunci persoana in chestie n-a putut fugi." Tot Veta ii spune sotului ei despre dragostea ce exista intre cei doi tineri: "Uite ce e: musiu Rica si cu Zita compatimesc impreuna."

Chiriac, amantul Vetei, este si el atras de limbajul cel nou. In discutia lui cu Nae Ipingecu si cu Jupan Dumitrache, unde e vorba de afaceri publice si de garda nationala, el vorbeste in limbajul cel nou, ridicol. Pentru Tache pantofarul , care nu vrea sa iasa la "izircit", face mandat de arestare: "M-am dus eu la el chiar in persoana; zic: "Pe ce baza nu vrei sa vii maine la ezircit, domnule? Zice: "Sunt bolnav, domnule sergent - zice - de-abia ma tin picioarele, nu pot sa merg nici pana la pravalie", zice; zic: "Nu cunosc la un asa rezon fara motiv"; zice: "Aduc martori, domnule sergent, ca am zacut o luna de zile - zice - intreaba si pe popa Zabava, de la Sfantul Lefterei - zice - alaltaieri m-a grijit, m-a spovedit"; zic: "N-am eu de-a face cu popa Zabava, nu-l am pe lista, zic, eu pe dumneata te am pe lista; sa te prezanti maine la companie." - Acu, trebuie sa-i dau mandat, pentru ca sa-l iau maine dimineata"[86]

Pe stapanul sau Chiriac il linisteste:

"Lasa, jupane, ma stii ca consimt la onoarea dumitale de familist.

Jupan Dumitrache: Ei! ia vezi .

Chiriac: N-ai grija, jupane . Eu ma duc sa inchiz cantorul si magazia. (Catre Ipingescu, care de cand a adus Spiridon gazeta, a sorbit-o cu ochii pe toate fetele:) Bonsoar, nene Nae."

In discutia cu Veta, unde nu mai este vorba de formele noi, Chiriac vorbeste curat romaneste. Limbajul lui Chiriac, calfa de cherestegiu, este influentat de limbajul lui Chiriac, sergent in garda civica si cititor al "Vocei patriotului nationale".

Spiridon, ucenicul din cherestegia lui Dumitrache, este un viitor calfa si sergent in garda civica si cititor al ziarului. Vorbeste curat, dar deja a invatat si el cateva expresii de la anturajul sau: "persoana in chestie", "persoana Madam Zitei". Vorbind cu Rica, i se adreseaza asa cum a auzit vorbindu-se in casa: "Domnule, musiu, tot aici esti?"[88]

"Numele din opera comica a lui Caragiale ne dau impresia ca fac parte din personagiile pe care le denumesc"[89] spunea G. Ibraileanu in studiul Numele proprii in opera comica a lui Caragiale. Ca toti marii creatori, Caragiale a imprimat realitatii conceptia sa. A imprimat-o si cu privire la nume. Numele din O noapte furtunoasa sunt serioase. Dumitrache, Chiriac, si Spiridon, sunt negustorul, calfa si ucenicul, oameni amestecati intr-o afacere serioasa de negot. Lui Dumitrache i se mai spune si Titirca Inima-Rea, porecla care-l caracterizeaza intr-o oarecare masura. Ipingescu, ipistat si amic politic al jupanului, prin sonoritatea numelui sugereaza imbecilitatea, originea inferioara si ocupatia de rand.

Numele Veta si Zita nu au nimic comic sau notional, fiind mai mult nume de mahala. Comicul acestor nume rezulta din apartenenta la o anumita clasa sociala, din faptul ca ele reprezinta mahalaua. Numele au devenit comice prin frecventa lor, prin faptul ca au ajuns niste nume comune.

G. Ibraileanu i-a rezervat si lui Rica Venturiano cateva randuri de analiza: "Rica Venturiano evoca dezinvoltura (prin nume si prin pronume), juneta, parte aventuroasa (prin pronume) si prin sonoritatea numelui si a pronumelui, ca si prin combinatia lor, e comic."[90]

Prin combinatia numelui Rica cu Venturiano, Caragiale obtine un efect comic. Alaturarea unui diminutiv mahalagesc de un nume exotic provoaca rasul prin contrastul zonelor etnice si sociale. Serban Cioculescu in Caragialiana afirma ca "Rica este un diminutiv de la Andrei"[91], dar autorul dramatic nu s-a oprit la acest nume deoarece a socotit ca are o rezonanta prea serioasa in comparatie cu personajul. Dimpotriva, diminutivul Rica denota familiaritate si veselie. Despre numele Venturiano, Stefan Cazimir afirma ca "are la baza verbul "a vantura" ,aflat in centrul unei numeroase familii: vantura-lume, vantura-tara, zvanturat (aventurier), vanturatic (flusturatic), vanturator (de fraze, de ulite), zvanturatic (zburdalnic)" etc. Serban Cioculescu, la fel intelege prin Venturiano un aventurier, un superficial. Cat despre numele propriu Rica "nu denunta usuratatea unui fante de mahala, deoarece el intemeiaza o familie, ci usuratatea mintii care vantura vorbe goale, fara continut."

In Conul Leonida fata cu reactiunea, maiestria marelui dramaturg este evidenta atat in alegerea tipului uman cat si in construirea acestui tip, cu ajutorul mijloacelor scenei si ale limbii, in perfecta armonie cu intentia comica. Leonida e un pensionar pe jumatate retras din lume, cu tabieturi din vechi si statornice deprinderi, cu mentalitatea inapoiata si de formatie intelectuala submediocra. Este casatorit a doua oara si acum o are ca partenera de viata pe Efimita, nestiutoare, sfioasa, credula si mai ales nevricoasa. Leonida ii povesteste consoartei evenimentele vietii personale, pataniile sale, singurele despre care poate vorbi cu competenta, fara riscul dezmintirii din partea "raposatei", care ar sti cat ii tine pielea eroului nostru. Actuala nevasta il admira foarte tare ceea ce il face pe Leonida sa se indeparteze si mai mult de realitate. Cu multa superioritate ii face tot felul de teorii Efimitei, despre republica si "revulutie", confundand ingrozitor, intr-un amestec inform de notiuni, toate ideile raspandite prin ziarele burgheze ale vremii, intr-un limbaj lipsit de sens. Batranul pensionar este de partea puterii si doreste sa fie republica pentru a avea si pensie si leafa. De asemenea, un alt motiv pentru care este un infocat sustinator al republicii este "legea de muraturi" " adicatele ca nimini sa nu mai aiba drept sa-si plateasca datoriile".[94]

Tot comicul piesei consta in nepotrivirea dintre curajul nemaipomenit, afisat de conul Leonida, dintre teoriile lui savante si groaza cumplita care-l cuprinde la auzul unor focuri de pistol trase in noaptea de lasata-secului de niste cheflii. Ca peste tot in comedii, faptele se grupeaza pe o anumita coordonata a ridicolului, care fixeaza pentru mediul social sau pentru personaje, forma particulara luata de contrastul intre pretentie si esenta. Comicul de intentie e dominant in piesa si se impleteste cu comicul de limbaj. Micul burghez prezinta cu suficienta a fi ale sale, idei si purtari de imprumut. Leonida isi copleseste sotia cu experienta politica de fost luptator de la 11 februarie. Citind "Aurora democratica" pentru a vedea "cum mai merge tara"[95] , afla ca "a cazut tirania! Vivat Republica!" Zugravind revolutia de la 11 februarie, Leonida zice: "Sa te fereasca Dumnezeu de furia poporului! . Ce sa vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tambalau . lucru mare, si lume, lume . de-ti venea ameteala, nu altceva." Grija permanenta a lui Leonida e sa nu-i apara Efimitei ca un fricos dupa cele ce vazuse: "Ei cand am vazut . stii ca eu nu intru la o idee cu una cu doua ." Nici partinitor fata de republica nu vrea sa fie socotit: "Ori sa zici nu stiu ce si n u stiu cum, ca adicatele, acu, unde esti tu republican, tii partea natiunii ." Prin replici linistitor - admirative, Efimita, fara sa vrea, deschide tot mai larg portile iluziei si totodata indeamna spre derularea povestii: "As!" ; "Ti-ai gasit . ! dumneata nu esti d-aia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva." Spre surprinderea coanei Efimita, care crede ca a fost "asa un bagadel lucru" , "care a durat doar pana seara" , conul Leonida, subliniaza senzational: "Trei saptamani de zile, domnule."

Nu se putea ca faima unei mari infaptuiri revolutionare, care povestita numai si tot transmite fiori unei femei "nevricoase", sa nu treaca peste hotarele tarii, sa fie "exemplu Evropii"[105] si sa starneasca admiratia celor mai mari luptatori ai vremii: "Galibardi, de-acolo de unde este el, a scris atunci o scrisoare catre natiunea romana" pentru ca "i-a placut lui cum am dus noi lucrul cu un sul subtire . si s-a crezut omul dator, ca un ce de politica, pentru ca sa ne firitiseasca ." prin vorbe scurte si profund magulitoare: "Bravos natiune! Halal sa-ti fie tie!" . Garibaldi "gianta latina" "a bagat in racori pe toti imparatii si pe papa de la Roma" . Papei "i-a tras un tighel" de-a trebuit sa-si schimbe toata strategia diplomatica: "Ma, nene, asta nu-i gluma; cu asta, cum vaz eu, nu merge ca de cu fitecine; ia mai bine sa ma iau eu cu politica pe langa el, sa mi-l fac cumatru." Si de colea pana colea, tura-vura, c-o fi tunsa, c-o fi rasa, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil" "Si-a cunoscut omul nasul!" vorba coanei Efimita care afla uimita ca toate acestea le face "Galibardi" doar cu o mie de oameni "alesi pe spranceana : care mai de care mai de care, da cu pusca-n Dumnezeu; volintiri, ma rog: azi aici, maine-n Focsani, ce-am avut si ce-am pierdut!"

Pensionarul e un incorigibil istorisitor si teoretician ce se lasa dus de inchipuire printre tot soiul de dileme din care cauta sa iasa prin sofisme rudimentare si atitudini comice. Efimita oscileaza intre obiectiile ei mentale, din care nu lipseste un graunte de bun simt. Abia riscand cate o intrebare, cand intuieste ca admiratul ei sot a luat-o razna, se lasa iarasi rapita de felul "cum le spune" dumnealui si de felul cum ii sugereaza niste perspective care nu i-ar displace.

Leonida sustine cu tarie cauza republicii: "D-apoi bine, frate, pana cand tot rabda azi, rabda maine? ca nu mai merge, domnule, s-a saturat poporul de tiranie, trebuie republica!" Efimita pune din nou o intrebare atotstiutorului ei sot: "Adica, zau, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon sa te-ntreb si eu un lucru: ce procopseala ar fi si cu republica?" De pe soclul pe care l-a urcat inchipuirea sa si admiratia sotiei, Leonida exclama "(minunat de-asa intrebare): Ei! bravos! s-asta-i buna! Cum ce procopseala? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ti mai trebuie?" Prin acest inceput de replica ni se dezvaluie toata adancimea si puterea convingerilor republicane ale "bobocului", pe care il jeneaza si il face necrutator ignoranta in materie a partenerei sale. Republica este exact ceea ce i-ar trebui atunci lui Leonida: "daca e republica , nu mai plateste nimenea bir ." , " . fiestecare cetatean ia cate o leafa buna pe luna, toti intr-o egalitate" , bineinteles pastrandu-si drepturile vechi deoarece "mai ales cand e republica dreptul e sfant" , iar "republica este garantiunea tuturor drepturilor" si "se face lege de muraturi" "adicatele ca nimeni sa nu mai aiba drept sa-si plateasca datoriile" . In conditiile unei astfel de republici, conul Leonida ar scapa de impozite, i s-ar interzice sa-si mai plateasca datoriile si peste pensie, pe care si-ar pastra-o "dupa legea veche", ar mai primi si o leafa buna. Auzind asemenea fantastice perspective, Efimita il intreaba nedumerita: "Daca n-o mai plati niminea bir, soro, de unde or sa aiba cetatenii leafa?" . Leonida o aduce repede pe calea intelegerii: "Treaba statului, domnule, el ce grija are? Pentru ce-l avem pe el?" . Doborata de atatea argumente, Efimita lasa deoparte gandurile izvorate din bun simt: "Maica Precista, Doamne! apoi daca-i asa, de ce nu se face mai curand republica, soro?" . Leonida are raspunsul pregatit: "Hei! te lasa reactionarii, domnule? Fireste, nu le vine lor la socoteala sa nu mai plateasca niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai manca ei lefurile cu lingura?"

Comicul lui Leonida a fost realizat si din punct de vedere al caracterului sau. Ca majoritatea personajelor caragialeene, Leonida este si el un egoist. Micul functionar, pensionar, depinzand de stat, nu este doar egoist ci si sarac sufleteste. Leonida este adeptul republicii pentru ca este convins ca de aici ar avea de castigat. Nu numai "leafa" si "pensia" lui pe care "republica" le va respecta, nu numai faptul ca el viseaza ca nici datoriile nu "ai voie" sa le platesti in "republica", dar fiecare cuvant si gest al lui ii arata caracterul. Mai ales prin firea sa Leonida este un egoist. Rupt de realitate, reduce lumea intreaga la el insusi.

Frica lui Conu Leonida formeaza hazul partii din urma a comediei.

Dupa atatea teorii, cei doi soti uimiti de repeziciunea trecerii vremii, isi iau in primire culcusurile. Conul Leonida adoarme, coana Efimita atipeste si ea. S-ar parea ca "bobocul" si-a golit sacul. Dar inca nu. Spaimele Efimitei ii dau prilej sa-si etaleze cunostintele de psiholog si neurolog. O sensibilitate prea mare fata de cele auzite in acea seara ("unde am vorbit toata seara de politica"[128]) si dormitul cu fata in sus sunt suficiente pentru a provoca la cineva "o ipohondrie trecatoare" : "Omul bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu-stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia din fandacsie cade in ipohondrie. Pe urma fireste si nimica misca." La acest convingator diagnostic se mai adauga si argumentul competentei: "Ei! domnule, cate d-astea n-am citit eu, n-am par in cap!" . Si pe urma ce fel de revolutie fara invoirea politiei: "Bine, chiar revulutie sa fi fost, sa zicem . nu stii dumneata ca n-are nimini voie sa descarce focuri in oras? e ordin de la politie ."

Coanei Efimita, dupa atata vorba, i s-a infipt in cap obsesia primejdiei care ar putea veni din vreo dezlantuire revolutionara. In consecinta cum e "nevricoasa", asa interpreteaza zgomotele si pistoalele de la o petrecere. Alarmata, dupa repetarea zgomotelor, il trezeste pe Leonida, sugerandu-i ideea unei revolutii in oras. In zgomotele celei de-a treia rafale, cand petrecaretii se retrageau de la "bacanul din colt" pe langa casa lui Leonida, acesta nu mai poate gandi decat ca e revolutie in oras. Cu infrigurare cauta in ziar si afla de la "Ultimele stiri" ca este contrarevolutie:

"Leonida: [ .]; da nu e, nu se poate sa fie revulutie . Cata vreme sunt ai nostri la putere, cine sa stea sa faca revulutie?

Efimita: De! intreaba-ma sa te-ntreb . (zgomot mare.) Auzi?

Leonida: Unde mi-este gazeta? (nervos) ca daca o fi sa fie revulutie, trebuie sa spuie la "Ultimele stiri". Unde mi-e gazeta? (Merge la masa, ia gazeta, isi arunca ochii pe pagina a treia si da un tipat.) A!

Efimita: Ei!

Leonida (pierdut): Nu e revulutie, domnule, e reactiune; asculta! (Citeste tremurand:) "Reactiunea a prins iar la limba. Ca un strigoi in intuneric, ea sta la panda ascutindu-si ghearele si asteptand momentul oportun pentru poftele ei antinationale . Natiune, fii desteapta!"(Cu dezolare): Si noi dormim, domnule!"[133]

Simtindu-se un autentic revolutionar, Leonida isi inchipuie ca il ameninta o primejdie de moarte:

"Leonida (prapadit): Si pe mine ma stiu toti reactionarii ca sunt republican, ca sunt pentru natiune.

Efimita (tremurand si incepand sa planga): Ce-i de facut, soro?

Leonida (stapanandu-se, ca sa-i faca curaj): Nu te speria Mitule, nu te speria ."[134]

Calitatea de revolutionar cunoscut, de republican cu trup si suflet, titlu de mandrie al unei vieti, a devenit incomoda. Ea ii alimenteaza frica, ii deregleaza gandurile si actele si-l face orb in fata adevarului. Zgomotele de la petrecere au avut puterea de a pune la incercare convingerile republicane ale lui Leonida.

Salvele si chiotele se apropie, iar perechea de batrani traieste un moment de tensiune maxima: "Amandoi trag cearsafurile din paturi in mijlocul casei, golesc dulapul, scrinul, si fac doua legaturi mari; apoi baricadeaza usa cu paturile si cu mobilele."[135] Leonida isi face un plan de fuga: "Mergem la gara pan dosul Cismegiului si plecam pana-n ziua cu trenul la Ploiesti . Acolo nu mai mi-e frica: sunt intre ai mei! republicani toti, saracii!" Leonida, care pana acum cateva momente era in stare singur sa lupte pentru republica, nu e prea hotarat sa se bata cu "zavragiii". De aceea considera ca e mai usor sa sara pe fereastra si sa mearga pe furis la gara si s-o stearga la Ploiesti. Acolo ar fi in siguranta langa republicani. Posibilitatea prezentei "zavragiilor" in strada le anuleaza planul:

"Efimita (ingrijorata oprindu-se din lucru si ascultand): Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin incoace!

Leonida (asemenea): Auz . (Tremura.) Si cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, sa ne darame casa.

Efimita (indoindu-se de genunchi si inecandu-se): Nu-mi spune soro, ca mor!

Leonida: Fa iute, iute!

(Zgomotul si mai aproape; Leonida cade-n genunchi.)

Efimita: Soro, mor! a intrat in ulita noastra .

Leonida: Stinge lampa!"

Deznodamantul e adus de intrarea Saftei, slujnica, si de explicatiile ei, care fac sa revina eroului increderea in sine. Coana Efimita s-a lamurit ce-i cu "bobocul" ei, cat este de invatat si, mai ales, cat e de viteaz, cand e de aparat republica cu fapta nu cu vorba. Pentru a-l scoate din spaimele lui ii striga: "A fost lasata, secule!"[138] "Secul" insa nu iese cu prestigiul stirbit. Desi amandoi batranii constata ca s-au inselat, luand o petrecere de lasata-secului, la care Ipingescu "chiuia si tragea la pistoale" , drept miscare de strada, nici unul nu-si modifica atitudinea, Leonida pozand mai departe in atoatestiutor, iar Efimita admirand mai departe priceperea lui:

"Leonida (imbarbatat): Ei vezi? (Plin de triumful teoriei:) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu-stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din fandacsie cade in ipohondrie. (Catre cocoana:) Vazusi?

Efimita (cu chef): Ei! soro! parca ziceai ca nu e voie de la politie sa se dea cu pistoale in oras?

Leonida (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata ca aici a fost chiar politia in persoana .

Efimita: Ei, bobocule, apai cum le stii dumneata toate, mai rar cineva!"

Limbajul lui conu Leonida tine de formele vorbirii curente. Cu toate acestea, personajul este comic prin limbaj mai ales. Dialogul, de o mare bogatie tematica, a fost conceput in raport de imprejurari si de reactiile personajului. Notiunile politice si diplomatice, ca si cele stiintifice, sunt exprimate in termenii comunicarii obisnuite. Unele incearca o terminologie mai evoluata, cuvintele apar deformate ("fandacsie", de par egzamplu"). O caracteristica este introducerea citatelor. Conu Leonida citeaza din ziare, din memorie sau lecturand, se citeaza pe sine, pune pe seama papei vorbe nerostite de papa niciodata, reproduce scrisoarea lui Garibaldi. Leonida integreaza in vorbire expresii proverbiale si ziceri tipice: "am adus [.] lucrul cu un sul subtire" , "a bagat [.] in racori" , "i-a tras un tighel" , "si de colea pana colea, tura-vura, c-o fi tunsa, c-o fi rasa" , "azi aici, maine-n Focsani, ce-am avut si ce-am pierdut!" , "da o sa-mi zici ca cu incetul se face otetul, ori ca mai rabda, ca n-a intrat zilele-n sac" , "vezi asta-i vorba! cap ai, minte ce-ti mai trebuie?" Efimita ii da replica prin: "si-a cunoscut omul nasul!" , "Doamne fereste!" , "Maica Precista, doamne!" , "eu, cu mintea ca de femeie" , "batalie la toarta" .

Luandu-se cu vorba, cei doi uita de timp: "Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba .", pentru ca imediat dupa aceea sa se trezeasca la realitate sub pocnetele pistoalelor chefliilor. Intr-un asemenea context, limbajul suporta si ticuri: conu Leonida si coana Efimita se trateaza cu "domnule" si "soro", domnule" fiind coana Efimita, si "soro" fiind conu Leonida. Explicatiile cauzale intregesc evocarea comica si pledeaza si ele in favoarea oralitatii: "Or sa zici nu stiu ce si nu stiu cum, ca adicatele, acu, unde esti tu republican, tii parte natiunii ." "Ei, cat gandesti c-a tinut toiul revolutiei"[154]; "Ce gandesti dumneata, ca a fost asa un bagadel lucru?" ; "Se-ntampla . (cu tonul unei teorii sigure) ca fiindca de ce? o sa ma-ntrebi ." etc.

Acelasi mediu al mahalalei ii ofera lui Caragiale un alt subiect in D-ale carnavalului. Cu ajutorul comicului de situatie, dar mai ales verbal, dramaturgul prezinta o lume de mahala bucuresteana, pitoreasca. Daca in celelalte comedii, O noapte furtunoasa si Conul Leonida fata cu reactiunea, mahalagiii urcau treptele bunastarii si ale ierarhiei sociale sau se mentineau intr-un statu-quo confortabil, in D-ale carnavalului, mahalagiii cu mici exceptii, nu sunt interesati de prosperitatea sociala sau materiala, ci traiesc din expediente. Cu toate acestea sunt si ei cu ochii la viata si distractiile celor din lumea buna si incearca sa le imite.

Personajele piesei sunt bine conturate din punct de vedere al comicului de caracter. Nae Girimea, "frizer si subchirurg", cu "salon model", are minte isteata precum si un comportament pe masura. Calfa Iordache, povesteste unui client cum a fost dus de nas "mesterul" sau de un spiter care masluia "abonamentul", dar si ce atitudine a luat dupa ce a pandit de la o vreme si a sfarsit prin a descoperi inselaciunea: "N-a vrut d. Nae sa faca scandal, macar ca era de un procuror ceva. D. Nae, stii, mai galant, i-a luat biletul si vreo cinci franci cati i-avea in buzunar, i-a facut un moral bun, din porc si din magar nu l-a mai scos, i-a tras vreo doua palme si l-a dat pe use afara ." Astfel, inca din prima scena a piesei, incep sa devina concludente trasaturile temperamentale si caracterul lui Nae Girimea. Istet la vorba si in fapta, cu un amestec de indrazneala si lasitate ce-i alimenteaza faptele dupa imprejurari, incurcat mereu in amoruri ilicite, Girimea este o varianta a tipului donjuanesc. Este un "galant" nu numai in felul in care il caracterizeaza calfa sa, si anume deconspirarea si maltratarea spiterului, dar si in situatiile care-i pun la incercare indemanarile de escroc sentimental. Obisnuit sa fie infidel, isi inseala amanta, pe Mita Baston, cu Didina Mazu, amandoua de aceeasi conditie sociala. Amandoua amantele lui Girimea sunt intretinute de alti amanti, foarte gelosi. Frizerul il "traduce" pe "mangafaua" de Mache Razachescu, zis si Cracanel, cu amanta acestuia, ploiesteanca Mita Baston. Mita nu are varsta pentru a fi angajata la stat si de aceea trebuie sa se multumeasca cu situatia de intretinuta. In Nae Girimea il descopera pe amantul "de inima", de care nu vrea sa se desparta cu nici un chip. Banuitoare cu cel "pe care l-am iubit, pe care l-am adorat pentru eternitate, pana la nebunie" , e sigura ca frizerul "o traduce", fiindca nu s-au mai vazut de opt zile, desi ii scrisese: "Bibicule, Mangafaua pleaca maine miercuri la Ploiesti, ramai singura si ambetata; sunt foarte rau bolnava; vino, sa-i tragem un chef." Mita se bazeaza in banuielile ei pe semne. Ii explica lui Iordache ca "in carti cade mereu gand la gand cu bucurie, dragoste cu temei, cu intalnire la drum de seara cu o dama de verde." Daca i se confirma banuielile, Mita ameninta cu "un scandal . dar un scandal . cum n-a mai fost pana acum in "Universul" . Pe Nae Girimea il ameninta nu numai cu "scandal", ci si cu "vitriol englezesc", se repede dupa "un brici", obligandu-l pe barbier sa constate ca iar "i-a venit rau nebunii" . Mita este singurul personaj din piesa care prin vorbele ei isi marturiseste apartenenta politica. Intentia comica a autorului dramatic este evidenta. Ploiesteanca Mita Baston este mandra de orasul natal si de rolul jucat de locuitorii orasului in revolutia de la 11 februarie. "Sangele martirilor" curge prin venele ei si de aceea poate "turna" oricand "o revulutie". Si Conu Leonida este mandru de originea lui mai ales ca a participat la "revulutie". Povestind ce a vazut: "Steaguri, muzici, chiote, tambalau . lucru mare ." , Leonida spune adevarul, greseste insa ca ia drept revolutie o manifestatie populara. Mita face caz de "sangele martirilor de la 11 februarie" (martiri care atunci n-au existat), de faptul ca e "ploiesteanca" si "republicana", "ca e fiica din popor" "violenta". Ziarele din acel timp abundau de scrieri demagogice privind evenimentele de la 11 februarie, lucru pe care Caragiale nu-l lasa neconsemnat.

Nae Girimea nu vrea complicatii si nici o amanta isterica, ba chiar periculoasa. Vrea o amanta cu un "naturel" agreabil si mai ales cu reala inclinatie pentru el. Luand-o ca amanta pe Didina, Girimea intra in alt bucluc. Voise sa scape de "republicana" de Mita, dar luand-o pe Didina, are de-a face cu amantul de punga al acesteia, Iancu Pampon, cel care, pana s-o cunoasca pe mahalagioaica Didina, fusese "tist de vardisti la Ploiesti"[165]. Participarea barbierului la doua triunghiuri amoroase constituie cheia dispozitivului comic. In jurul lui Girimea, se rotesc asadar doua perechi: Cracanel - Mita Baston, Iancu Pampon - Didina Mazu. Din faptul ca un membru al unui alt grup doreste sa se introduca in celalalt, decurg toate conflictele comediei.

Pampon o considera pe Didina "cel mai sacru amor, pentru care mi-am sacrificat cariera de militar ."[166] Din "meseria" de trisor si jucator de carti, ii asigura Didinei o existenta fara griji, dar nu poate sa-i cumpere si loialitatea. Din biletul gasit in camera Didinei, deduce ca e inselat de amanta cu un anume "bibicul". Cu o pricepere de fost "tist de vardisti", Pampon isi incepe investigatia pentru a afla cine e Bibicul: "Este adevarat ca sunt tradus: Didina ma inseala cu Bibicul, cu amantul femeii aleia. Asta-seara, la cafenea, femeia aia mi-a lasat un bilet; i-am cunoscut slova, e slova din biletul catre Bibicul. Imi scrie sa viu aici, unde amantul ei are intalnire cu Didina. Nu se poate, zic eu. Didina s-a dus la matusica-sa. Merg degraba acasa, Didina nu e; la matusica-sa. Didina nu e. Ma-ntorc acasa, chem slujnica, ii trag doua perechi ca la politie si pe urma o supun la intrigatoriu. Spune ca conita a plecat in costum polinez . Aici in bal este! cu el! . cu Bibicul. A! Bibicule! ai scos o femeie din minti - femeie! ochi alunecosi, inima zburdalnica! . asta data n-ai sa scapi . O sa-ti rup salele ."

Prin Mache Razachescu, zis si Cracanel, intram in sfera comicului de situatie. Dupa ce prin confuzie e maltratat de colericul Pampon, care-l crezuse "Bibicul", amantul Didinei, Cracanel reactioneaza asa: "A! Asta nu poate ramane jos . Eu cand imi trage cineva palme . eu turbez! . cu dintii il apuc, nu-l las nici mort pana nu-mi spune pentru ce? pentru ce mi le-a tras? sa stiu si eu pentru ce? ."[168] Din discutia pe care o are cu Pampon, la balul mascat; Cracanel se dumireste ca este din nou tradus pentru "a opta oara" . Astfel afla Pampon toate "cazurile de traducere" suferite de Cracanel. Al saptelea caz l-a simtit ca pe o lovitura mai mare ca celelalte:

"Cracanel: "Nu ti le mai spui p-alelalte, ca sunt halimale, domnule, numai una sa ti-o spui, al saptelea caz de traducere . in vremea razboiului .

Pampon:    Cu un muscal?

Cracanel (plin de obida): Nu m-ar fi costisit atata sa fi fost cu un muscal, fiindca eu eram de la inceput pentru conventie . stii, muscalii luptau pentru cauza sfanta a eliberarii popoarelor crestine de sub jugul semilunii barbare . Dar cu un neamt, domnule! .

Pampon:    Cu un neamt?

Cracanel:    Fa-ti idee, domnule, ce traducere!

Pampon!    Ei si?

Cracanel (plangand): Am plans, cum plang si acum, caci eu tin mult la amor; am plans si am iertat-o . pe urma am prins-o iar, si iar am plans si iar am iertat-o; nu de multe ori, dar cam des . asa cam de vreo cinci sase ori . Ce-mi ziceam eu? Vorba d-tale: femeie! ochi alunecosi .

Pampon:    Inima zburdalnica! .

Cracanel:    Pana cand, intr-o seara, ma duc domnule, ca de obicei acasa; intru in sala, deschiz usa iatacului . intuneric . "Te-ai culcat?" Nu raspunde nimini. Inima-ncepe sa bata rau; aprinz lumanarea, si ce gasesc pe masa, domnule?

Pampon:    Ce?

Cracanel:    Un ravasel: "Mache, m-am plictisit sa mai traiesc cu o rubla stearsa ca dumneatale. Nu ma cauta; am trecut cu neamtul meu in Bulgaria ."

Dupa ce a pierdut orice speranta in dragoste, Cracanel cauta "sa-si uite focul" ca "volintir", dar "garda nationala s-a desfiintat"[171]. Intelegand ca pentru dansul ce fusese inainte s-a sfarsit, exclama cu indarjire: "Mita? Mita? . (Hotarat:) Nu! . o mai iert acum, dar daca s-o mai intampla inca o data . hotarat ma insor!"

Marele naiv al piesei, ajuns la vremea "barbetelor si a cheliei", are totusi un gand al sau, care se poate transforma din eventualitate in realitate. Daca nu-si poate pastra intretinutele langa sine ca om liber, atunci ii mai ramane solutia insuratorii. Numai cineva ca el ar putea crede ca legatura casatoriei ar stavili tendintele de evadare ale amantelor.

De asemenea incurcaturile facilitate de portul mastilor in carnaval ilustreaza comicul de situatii.

O prima victima a confuziilor in bal este Catindatul. Hotarat "sa se magnetizeze strasnic cu jamaica" si sa tachineze, simte ca toata lumea ii apartine, mai ales ca a gasit un leac pentru durerea de dinti: "Pfu! cald mi-e . lucreaza magnetismul . i-am dat de leac! . Vezi ce e cand nu stie cineva? . Era aproape de mintea omului: durerea devine din masea, maseaua devine din raceala, raceala devine din frig - din cald devine ca nu mai e frig; daca nu mai e frig, va sa zica ca raceala se duce si vine caldura; a venit caldura, a trecut durerea ."[173] Prin teoria magnetismului si teoria lui Matei, Catindatul se apropie de Conul Leonida si ale sale teorii. Din obisnuinta lui de a tachina, se isca confuziile intre celelalte personaje. Didinei ii propune sa o joace "o contina oarba". Didinei nu-i convine sa fie recunoscuta si vrea sa plece cand Catindatul ii mai da o lovitura:

"Catindatul: Pe doua consumatii si-o gurita mazu .

Didina (aparte): Mazu? m-a cunoscut. (Iese repede, in fund, la dreapta: iesind, pomponul de la caciula-i cade in scena; chelnerul aduce inca un rom si-l pune pe masa la stanga, asteptand.)"

Catindatul o urmareste sub pretext ca vrea sa-i inapoieze ce-a pierdut:

"Catindatul: Sa te intorci, sa nu pleci pana nu ne vedem, ca ai pierdut ceva.

Didina (plecand) Eu?

Catindatul:    Da . (Aparte:) Acu am s-o tachinez .

Didina:    As! Mofturi!

Catindatul:    Zau! . cum ai venit, ai? N-ai venit cu pampon? Vrei sa te duci fara pampon?!

Cracanel (sarind): Pampon?!

Didina:    Pampon?! Hotarat, ma cunoaste, trebuie sa-mi schimb costumul, sa-mi piarza urma . (Iese repede .)"

Cracanel, care umbla prin bal pentru a-l gasi pe Pampon, aude discutia si-l opreste pe Catindat: "(cu tonul sfidator si melodramatic): Eu sunt Bi-bi-cul, ne-ne Ian-cu-le!"[176] Auzind de "nenea Iancu", Catindatul se gandeste la fratele sau mai mare "nenea Iancu" "bogasierul" de la Ploiesti, de la care a primit o scrisoare amenintatoare: "Am aflat ca umbli prin cafenele si pe la baluri; daca mai aflu astfel de chestii nu-ti mai trimit nici un gologan, viu sa-ti lungesc urechile; te iau inapoi la pravalie, si te pui la ipitropie, magarule ." De la Cracanel afla ca "nenea Iancu" "e la Bucuresti" si se grabeste sa se "topeasca", sa-si schimbe costumul pentru a nu fi recunoscut. Fireste ca fiecare se gandeste la un anume "nenea Iancu". Iordache, imbracat cu unul din costumele lui Nae Girimea, este confundat cu stapanul sau intai de Mita, apoi de catre Pampon si Cracanel. Mita il scapa de furia celor doi:

"Nu e Bibicul, este Iordache; Bibicul, traducatorul, este imbracat turc"[178]

Schimbul de costume dintre Catindat si Nae Girimea, da prilej unor alte incurcaturi. Dupa ce tachineaza fara succes mai multe femei, in sfarsit Catindatul are impresia ca si-a gasit "vizaveaua" si "cam cu d-a sila" duce o masca la brat. Printr-un efort suprem, masca scapa, motivandu-se cu : "ti-am spus ca mi-e frica sa nu ma vada barbatu-meu ."[179], iar Catindatul "magnetizat" de tot, zice: "atata paguba" si-l ia pe Iordache la cadril "ca dama". Tocmai atunci se ivesc furiosi Cracanel si Pampon insotiti de Mita, toti trei mascati. Il cauta pe Bibicul costumat in turc. Se stie ca Nae Girimea sau Bibicul, a schimbat costumul cu Catindatul, prin urmare razbunarea cade asupra Catindatului:

"Cracanel (furios): Jos masca!

Catindatul (tremurand): Pentru ce?

Cracanel:    Pana aici ti-a fost Bibicule! (stau amandoi gata sa-l apuce)"

Catindatul crede ca a dat de fratele lui mai mare, cel cu "palma grea":

"Iarta-ma, nene Iancule, nu mai fac! (Pune mana sa-si scoata masca.)

Mita (care a pandit momentul, n-apuca el sa-si scota masca, si-i arunca sticluta-n ochi): Na, mizerabilule! (Fuge prin fund.)

Catindatul:    A! Sariti! ajutor! (Vrea sa fuga.) (Pampon si Cracanel il inhata si incep sa-i traga; lume mascata si nemascata vine fuga din fund la dreapta; Didina, Nae si Iordache au disparut in fund la stanga.)"

In scena finala, din ultimul act al piesei, imbroboditii si imbroboditorii raman in starea in care i-am surprins la inceput, desi au trecut prin multe zbateri comice spre a iesi din ea sau a se lamuri cat de cat asupra celor ce li se intampla. Sfatuit de Iordache, Nae Girimea reuseste sa-i imbrobodeasca definitiv pe Iancu Pampon si pe Cracanel, iar pe amantele acestora sa le determine a nu renunta la starea lor de intretinute, pana isi vor gasi "viitorul". In schimbul unui serviciu (pentru "lotaria" lui, unde obiectul mizei e "un portabac cu muzica", ia cate un franc periodic de la toti cunoscutii si impricinatii, rezervandu-si dreptul de a efectua el singur "tragerea" biletelor si de a castiga invariabil), Ipistatul ii aresteaza pe urmaritorii lui Nae, iar Nae ii elibereaza. Comedia se sfarseste cu o masa improvizata cu "butelii, pachete de mezeluri si franzele"[183] aduse de catre pacalitii convinsi ca datoreaza recunostinta pacalitorilor. In scena apare si Catindatul, dar curatat de petele pe care i le lasase Mita cand i-a aruncat continutul sticlei in fata. Chiar daca "spiterul" a inselat-o punandu-i in sticluta "cerneala violenta" in loc de vitriol englezesc, Mita nu se supara: "M-a inselat spiterul . Mai bine!

Mai interesant este limbajul personajelor. Comicul de limbaj e extins la toate personajele piesei.

Numeroase efecte comice izvorasc dintr-o sintaxa incorecta. Nae Girimea ii scrie Didinei un bilet in care percepe viata ca pe un spectacol: "Prea iubita mea angela, s-a intamplat un caz de comedie mare in chestia noastra prin respectivul tau Pampon si o individa! . Trebuie sa ne vedem deseara ca sa-ti spui cum curge in defavor toata intriga asupra romantului nostru, sa juri ca devine ca la Teatru pentru care nu cumva sa lipsesti deseara de la bal cum ne-a fost vorba. Trimite-l pe Pampon sa joace contina si vino negresit . Al tau adorant pana la moarte . Nae"[185]

De asemenea, efecte comice de limbaj se desprind din intreaga scena a III-a din actul I in care Catindatul, chinuit de o durere de masea, apare la "frizaria" lui Nae. Il gaseste numai pe Iordache si-i spune ca vrea sa-si scoata o masea care "al dracului il mai doare! ."[186]. Din vorbele Catindatuui, calfa lui Girimea intelege ca e vorba de extragerea maselii si-l tot indeamna pe Catindat sa ia loc, insotindu-si invitatia de argumente linistitoare:

"N-ai idee cum ti-o scot; pana sa clipesti din ochi, odata, pac! . Ia poftiti! poftiti! .

Catindatul:    Ce n-am pus, domnule? Ce sa-ti mai spui? ce n-am pus? Mi-am tabacit gingiile . Ce n-am pus?

Iordache.    Ce sa-i pui, domnule? E odata vatamata, s-a ispravit: picaturi de radacina de cleste."

Catindatul insa tot amana momentul "picaturilor de radacina de cleste", intinzan- du-se la vorba, facandu-si autobiografia, aratand cum a fost tradus la intaiul lui amor, si cum de atunci "catindeaza" pentru un post la perceptie:

"Iordache:    A! d-ta esti de la perceptie? .

Catindatul:    Da, catindez pana la o vacanta. Nu e vorba, am cu ce trai; am parte in bogasierie la Ploiesti; imi trimite parte nenea Iancu; dar stii, orisicat poti zice, trebuie sa-ti faci o cariera ca tanar.

Iordache:    Mai e vorba .

Catindatul:    A! eu as fi avut parale multe, daca nu ma-ncurcam in tratatie de amor pe vremea razboiului. O iubeam, o iubeam! . si ea ma traducea . cu un ofiter de itidentie.

Iordache:    Ei, s-acum?

Catindatul:    Acum . nu-ti spui? catindez la perceptie. (Mahnit:) Dar catindez de mult . Stii, catindezi azi, catindezi maine, o luna, doua, trei, un an . Bine, pana cand? Nu zic sa ma faca ajutor ori reghistrat, domnule, dar macar acolo ceva.

Iordache:    Adica sa te inainteze.

Catindatul:    Macar un copist de clasa a doua."

Doritor sa se instruiasca asupra unei institutii administrative despre care se vede ca nu prea avea idee, se lasa antrenat in urmatorul schimb de replici care-l face ridicol atat pe el cat si pe musteriul sau:

"Iordache:    Si acum cata leafa primiti in mana?

Catindatul:    Nu ti-am spus ca sunt catindat? Nimic, de doi ani de zile nimic. (Sade.)

Iordache:    Nimic?

Catindatul:    Nimic .

Iordache:    Dar . retinere nu va face?

Catindatul:    Asta, ce-i dreptul, nu ."

Edificandu-se cum e cu "catindatura" la perceptie, Iordache incepe iar a-si zori clientul cu scoaterea maselii. Acesta dupa ce se face ca nu pricepe, i-o reteaza cu un "n-o mai scot . mi-a trecut" si spre nemaipomenita stupefactie a lui Iordache, il lamureste abia acum ce l-a invatat "unul de la noi de la perceptie", care si el se instruise din "cartea lui Matei":

"Iordache:    De la Matei citire?

Catindatul: Nu vanghelistul, asta e altul, e doftor de bataturi in Italie si face si vapsea pentru par ."

Ridicandu-se dintr-o data in sfera ametitoarelor teorii stiintifice, schimbul de replici decurge astfel:

"Catindatul:    E! sa zicem ca ma doare! intai rabd cat pot . pe urma, pui doftorii; pe urma daca vaz ca nu mai merge, ma duc hotarat la barbier sa mi-o scoata . bun! Cum intru .

Iordache:    Ei! prin urmare .

Catindatul:    Cum intru, zic serios: stii s-o scoti? scoate-mi-o! De par egzamplu, adineaori la d-ta . D-ta nici nu intelegeai ce vreau eu . Si pe urma, ma dau in vorba, mai de una, mai de alta . Dar cand intru, simt odata ca un cutit (arata la falca), cald, si pe urma rece; pe urma din vorba-n vorba, vii dumneata, subfirurgul, cu clestele: atunci deodata simt iar un cutit . rece, si pe urma numaidecat cald, si pe urma nu mai simt nimic . Vezi d-ta, pesemne, nu stiu cum devine care va sa zica de este al naturii lucru ceva, ca maseaua, in intervalul de conversatie, de frica trece . Ei . al dracului italianul!

Iordache (care a ascultat cu mare atentie): Fugi, d-le, cu superstitiile italienesti . Imi pare rau de d-ta, om tanar! . Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, ca trebuie sa aiba o baza, macar cat de mica, dar sa fie baza. Ce nu are baza cum poate sa fie naturel? ori sa-mi spui d-ta ca Matei ala al    d-tale - ca eu nu-l cunosc - te-a invatat adica sa mergi prin ploaie fara umbrela si sa zici, numai asa la un caprit, ca e soare . si sa nu te ude . Auzi d-ta mofturi italienesti!"

Ca si in celelalte piese, maiestria scriitorului consta in adecvarea efectelor comice la conditia specifica fiecarui personaj. Incultura lor determina pronuntia deformata a unor cuvinte. Pampon zice in loc de esenta "esentie", Mita a fost "fidea" amantului ei, tot ea cere un "vermult", Nae n-are "ostromentele" la el, Catindatul "catindeaza" permanent si spera sa fie numit macar "reghistrat", la bal participantii merg la "grandirop", Pampon supune o slujnica la "intrigatoriu", Cracanel are "naturelul simtitor" si "tradus" cu un neamt, s-a facut "volintir" spre a deveni "martir al indipendentii", Catindatul, vazand pe Didina la bal, afirma ca si-a gasit "vizaveaua", Didina se considera "compromentata", Mita e o "cremenala" in stare "sa toarne o revulutie"

Numele personajelor sunt si ele o forma de manifestare a convergentelor comice. Cu putine exceptii in piesa, comicul numelor vine din faptul ca evoca mahalaua. Numele "Mita", "Didina" nu contin nimic comic. Dimpotriva sunt niste nume comune. Numele de familie al Mitei, Baston, i se potriveste datorita firii ei "violente". Numele de familie al Didinei, Mazu, a fost ales de autor pentru a da un nou impuls intrigii piesei. De asemenea si numele Pampon. Cand Catindatul rosteste vorbele "mazu" si "pampon", intriga se incurca de tot. Nae Girimea, fantele de mahala, are un nume de rezonanta exotica, iar Cracanel este poreclit Mache Razachescu, datorita infatisarii sale, a conformatiei fizice subrede. E un personaj fricos, "tradus" de toate femeile. Catindatul nu are nume. Reprezinta un anume tip de personaj, "o copie dupa natura".

Cu O scrisoare pierduta, Caragiale se dovedeste un ascutit observator al societatii romanesti din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, zugravita in imprejurarile ei caracteristice. Autorul se amuza pe seama moravurilor si a moralei eroilor sai. Comedia este o satira nemiloasa la adresa farsei alegerilor.

Sursa comicului o reprezinta ridicolul pretinsei lupte electorale si politice a diverselor partide, o farsa al carei rezultat il constituie prezenta in Parlament a nenumaratelor figuri de felul lui Dandanache. Aici satira vizeaza deosebirea dintre pretentiile democratice si realitate, dintre pretinsa lupta si comunitatea de interese care-i uneste.

Comicul de caracter a fost remarcat inca de la inceput de Titu Maiorescu in articolul Comediile d-lui I.L. Caragiale. Criticul a atras atentia asupra faptului ca autorul satirizeaza prin intermediul personajelor sale defecte general umane, asa cum le-ntalnim la mai toti autorii de comedii si cu deosebire la clasici: Moliere, Shakespeare.

Desi membru al partidului liberal, Trahanache vorbeste cu dispret de "zavragii" si "cauzasi", adica de inaintasii liberalilor, si ramane aliat cauzei mosierimii. In relatia de familie e credul manifestand o incredere oarba in sotie si prieten. In scena I din actul al II-lea, Branzovenescu si Farfuridi, dupa multe ocoluri, in sfarsit, marturisesc lui Trahanache ca ei banuiesc pe prefect de tradare politica. Trahanache, indignat, incepe sa-i mustre pe cei doi, la fiecare intrerupere se indigneaza si mai rau si sfarseste prin a fugi de amicii sai politici: "Ai putintica rabdare . Imi pare rau . (Indignat rau de tot:) Care va sa zica unde nu intelegeti d-voastra politica, hop! numaidecat tradare! Ne-am procopsit! Ce sotietate! Adevarat, bine zice fiu-meu de la facultate: unde nu e moral, acolo e coruptie si o sotietate fara printipuri, va sa zica ca nu le are. (In culmea indignarii:) Tradare! Bravos! Fanica tradator! Frumos! (Pleaca.) Salutare! salutare stimabile! (Iese foarte tulburat prin fund.)"[192] Prin indicatiile de regie e zugravita cu o admirabila pricepere cresterea indignarii lui Trahanache.

In politica, Trahanache are o tactica a sa pe care se bazeaza. Dupa principiile sale, legea trebuie respectata cu sfintenie, insa nu si atunci cand o cer interesele personale sau ale partidului. Impresia de bonomie pe care o lasa, este inselatoare. Santajului lui Catavencu ii raspunde cu alt santaj:

"Trahanache:    Ei, aveti putintica rabdare . Dar astalalta? (Se loveste cu mana pe buzunarul hainei.) Apoi, daca umbla el cu machiaverlicuri, sa-i dau eu machiaverlicuri. (Schimba tonul:) Martora mi-e Maica Precista! Sa n-am parte de Joitica - ca e de fata - sa spuie .

Zoe (cu sentiment): Nene!

Trahanache:    N-am umblat in viata mea cu diplomatie; dar daca e vorba sa facem pe iezuitul a la Metternich, apoi sa-i dau eu, neica ."

Lui Dandanache ii spune: "D-ta n-ai nici o grija, mergem la sigur, la noi opozitia nu incape . suntem tari, stimabile . tari . Nu o sa ai majoritate, stimabile ."[194] .. : "nu majoritate, unanimitate o sa ai, stimabile."

O persoana lipsita de scrupule este Tipatescu. Faptul ca-si inseala prietenul nu pare sa-l deranjeze. Intre el si Zoe nu exista doar chestiuni politice, ci amandoi simt un adanc si puternic simtamant omenesc, iubirea. De aceea caracterul si starile sufletesti ale celor doi amanti sunt zugravite cu o desavarsita mana de maestru. Prin Tipatescu, Caragiale ironizeaza iluzia de independenta a unui inalt functionar supus totusi capriciilor unei femei de care depinde destinele puterii, Zoe fiind adevaratul sef al campaniei electorale.

In scena a IX-a din actul al II-lea, in discutia dintre Catavencu si Tipatescu, prefectul e nevoit, la rugamintile Zoei Trahanache, sa trateze cu Catavencu pentru rascumpararea scrisorii. Plin de dispret, de ura pentru Catavencu, e silit sa-si inabuse aceste sentimente. Dar, ca prefect, invatat sa porunceasca si neinvatat sa-si infraneze caracterul violent, de-abia poate sa se stapaneasca. Fiecare cuvant, fiecare fraza, bataia nervoasa din calcai, strangerea scaunului cu mana, tradeaza ceea ce simte Tipatescu. E admirabil exprimata cresterea indignarii si silinta de a se stapani,dar, la un moment dat, indignarea invinge si prefectul se arunca asupra lui Catavencu.

Opozantul Catavencu "ultraprogresist" si "liber-schimbist" de parada, arivist fara scrupule, defineste progresul, deviza societatii sale enciclopedice cooperative fiind: "Romania sa fie bine si tot romanul sa prospere"[196]. Programul sau politic este o contradictie in termeni: "Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire . Noi aclamam munca, travaliul care nu se face deloc in tara noastra" .

Prin Nae Catavencu, zelul ascensiunii cunoaste un spor considerabil de energie mai ales ca are convingerea ca este vrednic de izbanda: "Vreau ce mi de cuvine dupa o lupta de atata vreme; vreau ceea ce merit in orasul asta de gogomani, unde sunt cel d-intai . intre fruntasii politici ."[198] Masura comica a personajului o da aceasta parere superlativa despre sine. Atat de mult s-a straduit sa faca o impresie buna, incat a sfarsit prin a se convinge pe sine.

Farfuridi il caracterizeaza cel mai bine pe Catavencu: "Ia scuteste-ma cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte "Racnetul Carpatilor", pe de alta parte chiverniseala confratilor; pe de o parte opozitie la toarta, pe de alta parte lescherea la buzunar! ."

"Vii cu moftologii, cu iconomii, cu sotietati, cu scamatorii, ca sa tragi lumea pe sfoara . cu dascalimea d-tale (miscare in grupul lui Catavencu), cu moftangiii d-tale ."[200]

Cu toate ca face caz de principii in politica: "Da, cand e vorba de printipuri, stimabile, da, ma fac, adica nu, nu ma fac, sunt cand e vorba de asta, sunt mai catolic decat Papa ."[201], Farfuridi n-are nici el scrupule, este de acord cu tradarea, dar s-o stie si el, iar de protestat, protesteaza anonim. In ceea ce priveste revizuirea constitutiei, Farfuridi se contrazice in idei: "Iata dar opinia mea. Din doua una, dati-mi voie, ori sa se revizuiasca primesc! Dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele . esentiale ." Pentru Farfuridi, partidul e un grup de interese, care poate fi usor desemnat printr-o enumerare: "Adica partidul nostru: madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharia, noi si ai nostri ."

Dandanache e senil, confunda pe Tipatescu cu Trahnache si atribuie pe Zoe cand unuia, cand altuia, dar toata senilitatea lui nu-l impiedeca sa fie abil, atunci cand trebuie, si sa foloseasca santajul: "Asa e, puicusorule, c-am intors-o cu politica. Aud? Te era de facut? Aminteri daca nu-mi dedea in gand asta, nu m-aledzeam . si nu merdzea de loc, neicusorule; fa-ti idee! familia mea de la patuzsopt (coborand catre public), si eu, in toate Camerele, cu toate partidele, ca rumanul impartial . si sa remai fara coledzi!"[204]

Despre aparitia lui Dandanache in comedie ne relateaza Ion Roman in studiul Caragiale: "Intr-o zi, pe la mijlocul anului 1884, profesorul I. Suchianu si actorul Stefan Iulian se intalnira pe Calea Victoriei cu I.L. Caragiale si Petre Th. Missir. Dramaturgul, in cautarea unui final pentru comedia O scrisoare pierduta, le propusese tuturor sa se vada, dupa-amiaza, la bacania Cosman, din Pasaj, pentru lectura piesei si discutarea deznodamantului. Odata lectura sfarsita, dramaturgul ceru parerea fiecaruia dintre cei de fata: cine sa fie ales, dintre candidati? Missir il propune pe Catavencu, fiindca "ar fi pacat, ca o asa canalie politica sa nu reuseasca"; Iulian l-a votat pe Farfuridi, deoarece "s-asa prost sa nu reuseasca, n-ar fi pacat?" Cum al treilea candidat nu mai exista, profesorul arunca intr-o doara o gluma: "eu sunt pentru amandoi." Caragiale nu fu multumit de nici o propunere, caci prea erau la indemana oricui, dar retinu gluma. Dupa vreo doua luni, Suchianu se pomeneste intr-o dimineata devreme, cu dramaturgul, la el acasa. Dupa ce fu aprinsa lampa, musafirul neasteptat rosti cu satisfactie:

"Am ales pe amandoi, cum ai spus tu in zeflemea, dar intr-o singura persoana, pe Agamita Dandanache, mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu. Asta-i culminatia de teatru, asta-i deznodamantul de surpriza, dupa care am umblat doua luni si nu-l puteam gasi."[205]

Intr-adevar, solutia aceasta reprezinta o culminatie de teatru, dar nu numai prin aceea ca era un deznodamant de surpriza, ci si prin semnificatia profunda a alegerii lui Agamita Dandanache. Aducand in scena un personaj nou, tocmai in momentul in care actiunea propriu-zisa parea incheiata, Caragiale a intregit imaginea critica a vietii politice din vremea sa.

Cetateanul turmentat reprezinta masa anonima a alegatorilor condusa dupa bunul plac de partidele aflate la putere pentru care ei n-au de fapt nici o preferinta: "Eu nu poftesc pe nimeni daca e vorba de pofta."[206] Intrebarea lui: "eu cu cine votez?" prin repetarea la nesfarsit, devine comica si simbolizeaza deruta omului de rand cu privire la alegeri.

Ghita Pristanda, politaiul, este functionarul umil si servil, unealta supusa a celor puternici. In viata se ghideaza dupa spusele nevestei sale: "Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa-i tot, ca satulul nu crede la al flamand ."[207] Are o "famelie mare, renumeratie dupa buget mica" si de aceea e gata sa serveasca pe oricine de la care ar avea de castigat.

Comicul de aparitie e mai cultivat in O scrisoare pierduta decat in toate celelalte piese ale lui Caragiale. Farfuridi este intotdeauna insotit de Branzovenescu. Unul imbecil, grav, suficient, celalalt la fel de imbecil, dar mai maleabil, slujind la temperarea prietenului sau pe care-l priveste cu respect si admiratie. Limbajul completeaza comicul cuplului: "Am, n-am infatisare, la douasprezece trecute fix sunt la tribunal" declara Farfuridi vorbind despre importanta si meticulozitatea sa absurda. Branzovenescu il completeaza pe prietenul sau, iar cand acesta isi iese din fire, il tempereaza:

"Branzovenescu (tragandu-l de maneca): Tache! Tache!

Farfuridi (smucindu-se): Ia lasa-ma-n pace, sa ma rafuiesc odata cu domnul . Ce adica, noi nu stim, nu vedem, orbi suntem? d-ta esti candidatul prefectului .

Farfuridi (fierband mereu): Nu mai este comitetul nostru, este al dumitale .

Branzvoenescu: Tache! Tache, fii cuminte. (Il trage de maneca, Farfuridi se smuceste.)"

Teatrul lui Caragiale se bazeaza cum s-a vazut pe mijloace complexe de realizare a comicului.

In O scrisoare pierduta, dramaturgul creeaza situatii comice de o profunzime deosebita menita sa adanceasca structura sufleteasca a personajelor. Situatiile comice definesc mai bine profilul personajelor ilustrand in mod evident trasatura lor dominanta. Caragiale este un maestru al punerii personajelor prin dialog in anumite relatii scenice, precizand pozitia fiecaruia, creand atmosfera generala, si situatia speciala. In scena I, actul I, Pristanda, plin de un extaz ipocrit pentru Tipatescu, plin de supunerea slugii pentru prefect, cu un suras serviabil pe buze, repeta ca un ecou dupa prefect, cel din urma cuvant al frazei:

"Tipatescu (terminand de citit o fraza din jurnal): . Rusine pentru orasul nostru sa tremure in fata unui om! . Rusine pentru guvernul vitreg, care da unul din cele mai frumoase judete ale tarii prada in ghiarele unui vampir! . (Indignat). Eu vampir? Caraghioz!

Pristanda (asemenea): Curat caraghioz! . Pardon, sa iertati, coane Fanica, ca intreb: bampir . ce-i aia bampir?

Tipatescu:    Unul . care suge sangele poporului . Eu sug sangele poporului! .

Pristanda:    Dumneata sugi sangele poporului! . Aoleu!

Tipatescu:    Misel!

Pristanda:    Curat misel!

Tipatescu:    Murdar!

Pristanda:    Curat murdar!

Tipatescu:    Ei! nu s-alege!

Pristanda:    Nu s-alege!

Tipatescu: Cu toata dascalimea dumnealui, cu toata societatea moftologica a dumnealui . degeaba! sa-mi raza mie mustatile!

Pristanda:    Si mie! ."

Dupa acest schimb de cuvinte, ideea se schimba si Pristanda vorbeste despre greutatea "misiei" lui: "ca acum dumneavoastra stiti ca bietul politai n-are si el ceas de mancare, de bautura, de culcare, de sculare, ca tot crestinul,

Inca d-aia nevasta-mea zice: "Mai roaga-te si tu de domnul prefect sa-ti mai mareasca leafa, ca te prapadesti de tot!"[211] Concluzionand ca desi leafa e "mica, dupa buget" . "decat tu nu esti baiat prost; o mai carpesti, de ici, de colo; daca nu curge, pica . Las' ca stim noi! (la care Pristanda raspunde complice: "Stiti! Cum sa nu stiti, coane Fanica, sa traiti! tocmai dumneavoastra sa nu stiti! ), Tipatescu "razand" trece la problema steagurilor si spune fraza urmatoare, al carei sfarsit e cu totul in defavoarea lui Pristanda:

"Tipatescu:    Lasa Ghita, cu steagurile de alaltaieri ti-a iesit bine; ai tras frumusel condeiul.

Pristanda (uitandu-se pe sine si razand): Curat condei! (Luandu-si numaidecat seama, naiv): Adicate, cum condei, coane Fanica? ."[214]

Raspunsul lui Pristanda e cat se poate de caracteristic pentru natura lui de sluga umila si ipocrita. Este o mostra de umor psihologic. Pacaleala lui Pristanda face publicul sa izbucneasca in hohote de ras.

Aceeasi sluga umila se arata Pristanda si in scena a VII-a din actul II, de data aceasta fata de Catavencu: "(aparand in fund si facand loc cu respect lui Catavencu sa treaca): Poftiti, coane Nicule, poftiti . (umilit) si zau, sa pardonati, in consideratia misiei mele, care ordona (serios) sa fim scrofulosi la datorie. D-voastra stiti mai bine ca mine . asa e politaiul: tata sa-ti fie - trebuie sa-l ridici? il ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugator) ma rog sa pardonati ."[215] Jocul facut in fata lui Catavencu, este identic cu cel jucat in fata lui Tipatescu. Catavencu declara ca "un politai" e "un instrument" la care Pristanda raspunde: "Curat instrument!" Despre aceasta situatie ("Nu bratul care loveste, vointa care ordona e de vina ." ) , Catavencu a scris un articol, iar Pristanda se grabeste sa afirme ca a citit acel articol: "eu gazeta d-voastra o citesc ca Evanghelia totdauna; ca sa nu va uitati la mine . adica pentru misie . (misterios) altele am eu in sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeratie dupa buget mica ."

Chiar daca in secret il admira pe Catavencu, actioneaza impotriva lui la porunca stapanilor:

"Ghita Pristanda (singur, intra prin dreapta, putin miscat): O facuram si p-asta . si tot degeaba. Am pus mana pe d. Catavencu . cand am asmutit baietii de l-au umflat, striga cat putea: "Protestez, in numele Constitutiei! Asta e violare de domiciliu." zic: "Curat violare de domiciliu; da umflati-l." Si l-au si umflat. L-am turnat la hardaul lui Petrache. M-am intors cu birja acasa la el, am cautat prin toate coltisoarele, am ridicat dusumelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crapaturile zidului: peste putinta sa dau de scrisoare. M-am intors la politie, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e si nu e. L-am amenintat ca am porunca de la conu Fanica sa-l chinuiesc ca pe hotii de cai . degeaba; nu spune decat numai si numai coanei Joitichii. O caut, si nu o gasesc; acasa, nu-i, aici nu e . A! iacat-o . Coana Joitico!"[219]

Intreg actul al III -lea reaminteste maiestria aratata in construirea scenelor cu multe personaje. Fiecare grup are personalitatea sa, dar asta nu impiedica manifestarea fiecarui personaj sugerand febrilitatea intrunirii. Aceasta mare scena de multime, actul al III- lea din O scrisoare pierduta, este perfect echilibrata prin discursurile lui Farfuridi si Catavencu, despartite de pauza. Echilibrul rezulta din efectele care trezesc spectatorilor interesul pentru cuvantarile participantilor la discutii, pentru disputa dintre ei si gruparile lor, pentru replicile de haz ale Cetateanului turmentat, pentru actiunile lui Ghita Pristanda.

Chiar daca dialogul personajelor pare incoerent, iar lungile expuneri alterneaza cu interjectiile si actiunile dramatice concludente alterneaza cu suspensiile, actul al III-lea are perfecta unitate dramatica.

Inzestrat cu o rara verva comica si o imaginatie extraordinara, Caragiale alege situatiile cu grija. Pentru un mare efect comic, alege sa fie dezvaluita minciuna "politicianista", care statea la baza sistemului "constitutional", exact in momentul alegerilor. Alege un oarecare oras de provincie unde puteau sa fie folosite diferite tertipuri si brutalitati ale agentilor pentru a falsifica adevarata reprezentare. Fara grija macar pentru pastrarea aparentelor, agentii condusi de Pristanda, pot asigura "unanimitatea", iar oamenii trimisi de la centru isi gasesc pregatite scaunele de deputati. Stabileste la fel de bine momentul desemnarii candidatului, in calea alegerii acestuia neputand exista piedici pe care guvernul sa nu le spulbere.

Situatiile comice in care se gasesc personajele le definesc mai bine profilul ilustrand in mod evident trasatura lor dramatica. Astfel, prostia lui Farfuridi se vadeste cu deosebire la intrunirea electorala cand trebuie sa expuna ascultatorilor punctul sau de vedere cu privire la modificarea constitutiei, dar el se exprima greoi, dezlanat, incheind cu o concluzie care demasca de fapt lipsa lui de opinie: "Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele . esentiale . Din aceasta dilema nu puteti iesi . Am zis![220] Nota deosebita a lui Farfuridi o fixeaza mai ales nulitatea pretentioasa, aspectul convins si grav al participarii sale la jocul care ii rezerva un rol pur decorativ. Cuvantarea lui rostita cu atatea eforturi si emotii, are rolul de a crea taberei adverse impresia unei desfasurari normale a lucrurilor. In fond, candidatul a fost desemnat de sus si Farfurudi stie asta. Nu se simte lezat ca nu e numit candidat cu toate ca in sinea sa crede ca ar merita, se bucura de triumful lui Dandanache avand singura multumire ca nu a fost ales Catavencu.

Dupa pierderea scrisorii, Catavencu se simte dezarmat si pentru a scapa de urmari, trece cu multa usurinta in tabara adversa. In comedie, complicitatea, impacarile mereu posibile, devin o coordonata a comicului caragialian ori de cate ori satira cuprinde sistemul politic si urmarile lui familiale si morale. In finalul piesei, Zoe il pune pe Catavencu sa conduca manifestatia politica in cinstea succesului pe care l-a obtinut adversarul sau, iar el accepta, semn ca nu si-a incheiat cariera politica, si ca este in stare sa faca orice fel de compromisuri pentru a ajunge deputat. Astfel din dusmani, Tipatescu, Trahanache si Catavencu devin aliati:

"Catavencu (lui Tipatescu incet): Sa ma ierti si sa ma iubesti (expansiv) pentru ca toti ne iubim tara, toti suntem romani! . mai mult sau mai putin onesti! (Tipatescu rade.) In sanatatea iubitului nostru prefect! Sa traiasca pentru fericirea judetului nostru!"

"Spectacolul se va repeta, asadar, sub obladuirea aceluiasi sistem "curat constitutional", pe care Catavencu il elogiaza ditirambic in uralele celorlalti si cu entuziasta aprobare a pazitorului legii, Pristanda. In loc sa deschida o perspectiva, finalul piesei reactualizeaza starea initiala, incat "avem de a face cu un joc care sfarseste numai pentru a reincepe", de unde automatismul unor evenimente ce sugereaza doar in aparenta schimbarea."[222]

O situatie de un comic grotesc o creeaza aparitia Cetateanului turmentat la intrunirea electorala cand intervine in discursul lui Catavencu. Dupa de a fost tras pe sfoara de Catavencu (furtul scrisorii), nu de altul se leaga, ci tot fostului sau amic politic ii strica discursul. Tocmai cand Catavencu isi incheia in stilul sau "latrator" o tirada referitoare la telurile "societatii enciclopedice-cooperative" cu numele de "Aurora Economica Romana" (initiata de el, finantata de ceilalti membri si extorcata tot de el prin "polite plastografiate"), apare Cetateanul, cu mers sovaitor si sughitand datorita starii de ebrietate: "Si eu (sughite) si eu sunt![223] De unde raspunsul nervos al lui Catavencu "(catre Trahanache, intorcandu-se spre masa prezidentiala): Domnule presedinte, rog sa nu fiu intrerupt ." Trahanache ii aduce aminte: "Parca ziceai, stimabile, ca intreruperile ." Iar Catavencu : "Da (cu dignitate), dar ." In chip formal Trahanache cere sa nu mai fie intrerupt vorbitorul, insa abia isi poate ascunde satisfactia fata de ce i se intampla lui Catavencu. Acesta continua: "(cautand sirul): Ziceam dar: ". ca Romania sa fie bine si tot romanul sa prospere ." Cetateanul nu se lasa pana cand nu compromite tot discursul sfarsind pana la urma sa fie dat afara:

"Cetateanul (se scoala sovaind si ridica mana): Si eu sunt! (Sughite rau; rasete, rumoare.)

Trahanache: A! (Sculandu-se peste masa.) Ce? ce esti d-ta, stimabile? .

Cetateanul (sughitand): Ma cunoaste d. Nae . (Arata pe Catavencu.) Cioclopedica . (Rasete, rumoare.)

Catavencu (nervos): Ce?

Cetateanul: Romana! . (Rasete; sughite.) Aurora! . (Sughite; rasete, rumoare din ce in ce mai mare.)

Trahanache (nervos si el, catre adunare, clopotind): Faceti tacere, stimabile! . (Catre Cetateanul turmentat:) Cum?

Cetateanul (sovaind): Cioclopedica! (Sughite.) Comportativa! (Sughite.) Iconomie! (Sughite.) Sotietate care va sa zica . (Rasete si rumoare mare.)

Ionescu: E turmentat! .

Popescu: E tun! (Grupul se misca; unii se scoala.)

Cetateanul (sughitand si strigand): Sunt membru!

Trahanache (agitand clopotelul cu putere, catre Ionescu si Popescu): Stimabile! stimabile (cu afabilitate), rog dati afara pe onorabilul!

Ionescu, Popescu si Grupul: Afara! E turmentat! Afara! (Ionescu si Popescu il imbrancesc spre usa. Catavencu s-a dat jos de la tribuna si vorbeste cu cativa din grup.)

Cetateanul (imbrancit de dascali si opunandu-se): Nu ma-mbranciti . ca ametesc!

Ionescu, Popescu si Grupul: Afara!

Cetateanul: Membru!"

Comicul de limbaj e extins la toate personajele piesei, cu exceptia Zoei Trahanache si a prefectului Tipatescu. Un procedeu frecvent al realizarii comicului de limbaj este acela al vorbirii stereotipe, personajele folosind unele formule care le sunt proprii, automatisme care le arata intentiile si caracterul. Astfel Farfuridi spune mereu: "Eu, am n-am sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc in targ ."[229], "Eu, am n-am clienti acasa, la unsprezece fix ma-ntorc din targ ." . "Si eu, am n-am infatisare, la douasprezece trecute fix ma duc la tribunal ."

Cetateanul turmentat are o singura rugaminte: "Nu ma zgudui ca ametesc ."[232] si o singura intrebare la care doar la sfarsit i se raspunde: "Eu . pentru cine votez?" Zaharia Trahanache zice mereu, in orice imprejurare, chiar si atunci cand nu se potriveste: "Aveti putintica rabdare!" . Limbajul tradeaza caracterul conservator al personajului care vrea sa pastreze vechile stari de lucruri prin amanarea consecventa a oricarei intentii de schimbare. In sedinta electorala Trahanache are tonul prezidentului oficial: "Stimabile, onorabile, faceti tacere . avem cestiuni arzatoare ." Catavencu intrebuinteaza tonul declamator: "Domnilor! . Onorabili concetateni! . Fratilor! ." Dandanache e sacaitor, agasant: "Ei, uite asa, cu meritele mele, conita, vezi! era cat p-ati, dar stii, cat p-ati ." ; Pristanda zice mereu "curat", semn al servilismului. Tot ce spun personajele dezvaluie structura lor sufleteasca, caracterul sau tipul. Politicienii lui Caragiale folosesc un stil bombastic si realizeaza prin declaratiile lor maxime absurde. Falsul progresist Catavencu isi da pe fata ipocrizia: "istoria ne invata anume ca un popor care nu merge inainte sta pe loc (.), ba chiar da inapoi, ca legea progresului este asa, ca cu cat mergi mai iute, cu atat ajungi mai departe ." Continuand sa se exprime in limbajul demagogic al liberalilor vremii, Catavencu vorbeste despre industria romna care "e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire. Sotietatea noastra dar, noi, ce aclamam? Noi aclamam munca, travaliul, care nu se face de loc in tara noastra!" Mai departe isi exprima ingrijorarea cu privire la starea comertului si a lipsei "falitilor": "In Iasi, de exemplu - permiteti-mi aceasta digresiune, este trista, dar adevarata! - in Iasi n-avem nici un negustor roman, nici unul!. .................................... Si cu toate aceste toti falitii sunt jidani! Explicati-va acest fenomen, acest mister, daca ma pot exprima astfel!

...................................

Ei bine! ce zice sotietatea noastra? Ce zicem noi? . Iata ce zicem: aceasta stare de lucruri este intolerabila! (.) Pana cand sa n-avem si noi falitii nostri? . Anglia-si are falitii sai, Franta-si are falitii sai, pana chiar si Austria-si are falitii sai, in fine oricare natiune, oricare popor, oricare tara isi are falitii sai. (Ingrasa vorbele:) Numai noi sa n-avem falitii nostri! . Cum zic aceasta stare de lucruri este intolerabila, ea nu mai poate dura! ."

Si discursul de la sfarsitul piesei este o adunatura de vorbe goale: "Fratilor!(.) Dupa lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iata visul nostru realizat! Ce eram acum catva timp inainte de Crimeea? Am luptat si am progresat: ieri obscuritate, azi lumina! ieri bigotismul, azi liber- pansismul! ieri intristarea, azi veselia! . Iata avantajele progresului! Iata binefacerile unui sistem constitutional!"[241]

Tot demagogica este si vorbirea lui Agamita Dandanache laudandu-se cu meritele lui si ale familiei sale ca ar fi luptat inca de la '48 pentru progres. Caragiale il face pe eroul sau sa vorbeasca peltic si sasait pentru a-i sugera provenienta greaca.: "Cum iti spui, sa nu m-aleg, puicusorule, nu merdzea . Eu, familia mea, de la patuzsopt . lupta, lupta si da-i, si da-i si lupta . si eu ma-nteledzi tocmai acuma sa remai pe dinafara . fara coledzi! . si cat p-ati, neicusorule, sa nu m-aleg ."[242] "Ca tot romanul impartial" a fost in "toate Camerele cu toate partidele" si cu toate "meritele" n-a reusit sa fie numit candidat: ("nu vrea Comitetul Tentral, si pate; zitea ca nu sunt marcant" ), pana cand a avut un mare noroc:

"Dandanache: Intr-o seara . tinevas - nu spui tine . persoana insemnata . da becher - vine si zoaca la mine carti . si cand pleaca isi uita pardesiul la mine . A doua zi, voi sa-l imbrac . gandeam ca-i al meu . vaz ca nu-i al meu; il caut prin buzunare si dau . peste te te gandesti?

Tipatesu: Peste?

Dandanache (razand): Peste o scrisorica.

Dandanache: Ei, te sa-ti mai spui, puicusorule? Adu o birze, ma, baiete, degraba . Ma sui in birze si ma duc la persoana, la becherul - nu spui tine . e persoana insemnata: - "Gaseste-mi, ma-nteledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la "Razboiul ." De colea pana colea . gari-mir . a trebuit, conita mea, sa tedeze, si tranc! depesa aiti, neicusorule ."

Desi uneori este abil, limbajul ii tradeaza imbecilitatea si senilitatea. Iata cum povesteste drumul facut pana la locul alegerilor: "Da de deranz . destul! Inchipuieste-ti sa vii pe drum cu birza tinti postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca . Stii, m-a zdruntinat! . si clopoteii (gest) . imi tiuie urechile . stii asa sunt de ametit si de obosit . nu-ti fati o idee, conita mea (catre Trahanache), nu-ti fati o idee, d-le prefect, neicusorule (catre Tipatescu), nu-ti fati o idee, d-le prezident, puicusorule ."

La personajele sale, dramaturgul trece de la comicul propriu limbajului la comicul gandirii materializate in limbaj. Sunt caracteristice vorbirii personajelor cuvinte mari care au incetat sa mai insemne ceva deoarece au fost folosite de prea multe ori si mereu luate in desert, adica una ziceau si alta gandeau. In ceea ce priveste stilul, exista anomalii caracteristice lipsei de cultura a personajelor cat si altele determinate de practicile politicienilor vremi. Se observa rationamente tautologice, inclinarea catre antiteze, frazele fara coerenta si logica interna, nonsensuri, clisee, confuzii. Stilul bombastic demagogic il intalnim si la Farfuridi. Discursul lui din actul al III-lea este o avalansa de non-sensuri amestecata cu neologisme spuse pe un ton "emotionant si adanc": "Atunci, iata ce zic eu, si impreuna cu mine (incepe sa se inece) trebuie sa se zica asemenea toti aceia care nu vor sa caza la extremitate (se ineaca mereu), adica vreau sa zic, da, ca sa fie moderati . adica nu exageratiuni! . Intr-o chestiune politica . si care, de la care atarna viitorul, prezentul si trecutul tarii . sa fie ori prea-prea, ori foarte-foarte (se incurca, asuda si sughite) . incat vine aici ocazia sa intrebam pentru ce? . da . pentru ce? . Daca Europa . sa fie cu ochii atintiti asupra noastra, daca ma pot pronunta astfel, care lovesc sotietatea, adica fiindca din cauza zguduirilor . si . idei subversive (asuda si se rataceste din ce in ce) . si ma-ntelegi, mai in sfarsit, pentru care in orice ocaziuni solemne a dat probe de tact . vreau sa zic intr-o privinta, poporul, natiunea, Romania (cu tarie) . tara in sfarsit . cu bun simt, pentru ca Europa cu un moment mai nainte sa vie si sa recunoasca, de la care putem zice depanda (se incurca si asuda mai tare) . precum - dati-mi voie - (se sterge) precum la 21, dati-mi voie (se sterge), la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea si la 84 si 94, si etetera, intrucat ne priveste . pentru ca sa dam exemplu chiar surorilor noastre de ginte latine insa! (.) Dati-mi voie! Termin indata! mai am doua vorbe de zis. (.) Iata dar opinia mea. (.) Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele . esentiale . Din aceasta dilema nu puteti iesi . Am zis!"[248]

In scena a II-a din actul al II-lea avem din nou o tautologie formulata de Farfuridi. Schimbul de replici dintre Farfuridi si Branzovenescu, tradeaza lasitatea si lipsa de cultura:

"Branzovenescu: Ce-o sa faci? Te joci cu puterea?

Farfuridi: Ce sa fac? . Batem o depesa la Bucuresti, la Comitetul Central, la minister, la gazete, scurt si cuprinzator (batand cu pumnul drept in palma stanga, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul- proiect al depesii): "Tradare! Prefectul si oamenii lui tradeaza partidul pentru nifilistul Catavencu, pe care vor sa-l aleaga la colegiul II . tradare! tradare! de trei ori tradare!"

Branzovenescu: Asa da, o iscalesc!

Farfuridi: O iscalim: "Mai multi membri ai partidului ."

Branzovenescu: Da daca ne cunoaste slova la telegraf?

Farfuridi: Punem pe altcineva s-o scrie."

Personajele lui Caragiale vorbesc in general impropriu, maiestria autorului constand in adecvarea efectelor comice la conditia specifica fiecarui personaj. Avalansa de evenimente, impresii din afara si de influente noi a fost atat de puternica si de rapida, incat toate acestea au putut fi asimilate foarte greu, si de multe ori gresit, de masele largi. Cei cu pretentii faceau parada de formele noi, fara sa le-nteleaga. Nu numai politicienii sunt vizati, ci si cei din categorii sociale mai inferioare. Cetateanul turmentat de meserie postas, duce scrisoarea gasita la "andresa": "Daca nu gasesc andrisantul, scriu pe ia cu plaivaz: "andrisantul necunoscut."[250] Ghita Pristanda are o "renumeratie mica dupa buget" si de intretinut "unsprece suflete", o "famelie mare". Pregatirea lui inferioara il face sa rosteasca pocit cuvinte noi cu sens mai mult sau mai putin cunoscut: nu intelege cuvantul "bambir", insa "misia" si-o indeplineste. La cererea prefectului trebuie sa puna in oras patruzeci si patru de steaguri. Pristanda pune numai "paispce . cinspce ." dintre care "doua la catrindala la Sf. Niculae". In discutia cu Catavencu, Pristanda are acelasi obicei de a utiliza impropriu unele cuvinte: "(.): Poftiti, coane Nicule, poftiti . (umilit) si zau, sa pardonati, in consideratia misiei mele, care ordona (serios) sa fim scrofulosi la datorie. D-voastra stiti mai bine ca mine . asa e politaiul: tata sa-ti fie - trebuie sa-l ridici? il ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugator) ma rog sa pardonati ."

Majoritatea numelor in O scrisoare pierduta au in vedere apartenenta sociala a personajelor, le sugereaza caracterul. Personajelor satirizate, Caragiale le-a potrivit nume cu sonoritati mai putin obisnuite si cam ridicole. Numele lui Trahanache, prin prima lui parte sugereaza spiritul conservator (de la vechiul cuvant "trahana" care inseamna o coca moale), iar prin partea a doua, formata cu sufixul - ache, sugereaza batranetea si decrepitudinea si tot ce are greoi si ticait venerabilul presedinte. Farfuridi si Branzovenescu devin comici si prin aluzia culinara a numelor lor care duc cu gandul la inferioritate si vulgaritate.

Agamita Dandanache sugereaza prin adaugarea sufixului - ita la numele propriu al eroului national grec Agamemnon, decaderea la care au ajuns politicienii de origine greaca si fanariota din tara noastra. Dandanache este si el o aluzie la incurcaturile pe care personajul le face in comedie: schimbarea rapida a candidatului la deputatie, acest lucru duce dupa el disperarea Zoei, santajul pe care-l face unei "persoane insemnate" pentru a nu ramane fara "coledzi". Numele lui Catavencu, avocatul "vioi si latrator", vine de la obiectul numit cata, si ii arata felul de a fi, adica ii place sa insele oamenii si sa treaca peste orice pentru a-si atinge scopul. Numele lui Tipatescu indica un anume tip, tipul amorezului, iar Pristanda e politaiul care joaca dupa cum ii canta stapanii, numele lui venind de la denumirea unui dans popular.