Limbaj ca expresie a creativitatii

Limbaj ca expresie a creativitatii

Poetul latin Ennius, in urma cu doazeci si doua de secole, intrcat vorbea bine trei limbi, latina, greaca si etrusca, simtea/considera ca are trei sufleter, trei inimi (tres anima). De atunci s-au tot calculat marturii si declaratii, indeosebi ale poetilor, despre virtutile artistice, poetice si spirituale ale limbii, nelipsind, in acest sens, nici aprecierile, mult mai exacte, ale unor lingvisti sau filosofi ai limbii (Giambatista Vico, Benedetto Croce, Karl Vossler, Benjamin Whorf, D. Caracostea, de exemplu). Foarte pe scurt dorim sa oferim cititorilor nostri argumentele (fireste, numai cateva) in temeiul carora teza de mai sus sa fie acceptata sau nu ca adevar intuit, care tine de zona inefabilului mai mult decat de cea a rationalului, ci ca adevar demonstrat si demonstrabil in termeni dintre cei mai limpezi si mai convingatori. Si mai exacti.

Ne simtim datori cu asemenea demonstratie pentru a nu lasaa neacoperita ideea cu care am incheiat indreptarea Indreptarului: limba isi are propriile licente, care nu se deosebesc cu nimic de ale poetilor, limba si poezia fiind manifestari ale aceleiasi disponibilitati sufletesti: creativitatea artistica, placerea de a te exprima expresiv, de a face din actul comunicarii o desfatare si o bucurie a spiritului. Aceste licente ale limbii - aparent abateri de la regulile curente, nu este impropriu a le considera poetice in masura in care, intre graiul comun si graiul/textul poetic exista o subtila continuitate, inseparandu-le. (Vezi D. Caracostea, Expresivitatea limbii romane.)

Desi lingvistica moderna, cea formalizanta indeosebi, nu este deloc interesata de aceasta perspectiva mult prea culturala si spiritualista, demonstratia pe care o propunem porneste chiar de la una dintre teoriile lingvistice moderne cele mai exacte, mai "stiintifice", o teorie care si-a propus in mod deliberat sa cerceteze domeniul lingvistic cu mijloacele de maxima precizie ale matematicii, mai exact spus ale algebrei. Este vorba de teoria glosematica, elaborata in primul rand de Louis Kjelmslev in cunoscuta sa Prolegomenon to a Theory of Language. Teoria glosematica a semnului lingvistic, preluand si aprofundand conceptul de valoare lingvistica propus de Ferdinand de Saussure in al sau Cours de lingvistique generale, face distinctia intre o forma si o substanta atat in planul continutului (al semnificatilor si al semnificatiilor), cat si in planul expresiei. Pe noi, hic et nunc, ne intereseaza numai planul continutului, al semnificatiilor, in cuprinsul caruia substanta continutului ar fi realitatea insasi sau, mai nuantat spus, acea parte a realitatii pe care o putem face referent al enunturilor noastre, despre care - simplu spus - putem spune ceva cu ajutorul limbii de care ne folosim. Aceasta substanta a continutului limbii este, principial vorbind, aceeasi pentru toate limbile. Fireste, in fapt, o limba ca lapona, vorbita dincolo de cercul polar, are de dat seama despre o lume, o realitate referentiala foarte diferita in comparatie cu limba hausa, de pilda, vorbita in zona ecuatoriala a Africii. Ca sa simplificam lucrurile, nu luam in seama aceste deosebiri, oricat ar fi ele de mari, dat fiind faptul ca, bunaoara, in teritoriul, in lumea, in spatiul unde se vorbeste hausa, se mai vorbesc si alte limbi, pentru care, in mod evident, substanta continutului este aceeasi. Ramane asadar, pentru a intelege esenta limbii, sa mergem mai departe pe ideea ca lumea in care traim este aceeasi pentru toate limbile pamantului.

Fiecare limba isi propune sa acopere intreaga realitate la care vorbitorii ei au acces prin simturi si prin ganduri, prin reflectie. Iar fiecare limba, incercand sa cuprinda lumea, sa faca asadar fata numarului infinit de "obiecte" (in sens larg) din aceasta lume, procedeaza la fel ca toate celelalte limbi: reduce numarul infinit al obiectelor la un numar finit, rezonabil, de clase (rezonabil insemnand care poate fi memorat). Cuvintele nu vor deveni obiecte, unicate, ci denumesc clase, concepte. Vor fi etichete lipite nu pe obiecte, ci pe o constructie mentala, pe ceva care nu are materialitate: conceptul corespunzator clasei, multimii de obiecte care pot fi referenti ai semnificantului, ai cuvantului, ai sensului lingvistic. Acesta este sensul (unul dintre cele doua sensuri) cu care putem intelege formula saussuriana prea usor trecuta cu vederea de exegetii si mostenitorii sai: limbajul este un principiu de clasificare. Asadar, limbajul este instrumentul intelectual, mental, cu ajutorul caruia oamenii clasifica obiectele din realitate, imagineaza asadar (sau descopera!) existenta unor clase si le dau fiecaruia un nume: masa, casa, a citi, a scrie, frumos, bine etc. Gruparea in aceeasi clasa a unor obiecte si nu in clase de obiecte deosebite se face in temeiul unor judecati de valoare (sic!), potrivit carora obiectele respective seamana intre ele (din punct de vedere morfologic si functional, sa zicem) mult mai mult decat ar semana cu altele. Mai simplu spus, oamenii practica, prin graiul lor, o clasificare (a obiectelor din realitate) pe care ei o considera, o "simt" ca este cea care corespunde adevarului, adevarului despre realitatea in care traim.

Cred ca avem voie, ba ne este si foarte util, sa introducem in discutie acest criteriu, al adevarului. Fiecare vorbitor are acest sentiment, ca limba sa materna, limba in care a invatat sa gandeasca, este "adevarata", se potriveste cu lumea pe care o descrie, o cuprinde integral, prin clasificare, prin denumiri date nu obiectelor, ci claselor de obiecte. In termeni matematici, denumiri date unor multimi de obiecte. Vorbitorii fiecarei limbi au sentimentul, incredintarea latenta, intrinseca, ne-explicita, ca aceste multimi, aceste clase sunt potrivite cu realitatea, sunt corect constituite, sunt adevarate. Nu sunt inventate, ci descoperite prin adecvarea limbii la realitate. Prin adecvarea mintii omenesti la lumea in care traim.

In descrierea raportului dintre limba si realitate, dintre cuvinte si lumea in care traim, termenul clasificare este esential pentru teoria limbii si a cunoasterii. El este folosit deseori impreuna cu termenul segmentare, deosebit de important si el. Se poate vorbi de doua sensuri diferite cu care este (poate fi) folosit acest termen. Mai intai, este vorba de acea segmentare pe care mintea omeneasca o face discriminand, dupa natura lor, intre un obiect si altul: masa si scaun, mar si para, un mar si alt mar etc., in urma acestei discriminari rezultand sentimentul numarului infinit de obiecte din lumea inconjuratoare. In felul acesta, segmentarea premerge si pregateste operatiunea de clasificare. Am in fata fereastra camerei in care ma aflu, dar si usa. Le deschid pe amandoua cand vreau sa aerisesc incaperea, sau nu le deschid (inchid) pe rand. Sunt oarecari asemanari intre ele, dar sunt si mai evidente deosebirile, drept care cele doua obiecte vor fi introduse in clase diferite spre a primi denumiri diferite.

Ceva mai complicata este operatia de segmentare/clasificare prin care voi deosebi usa de poarta, caci, spre deosebire de perechile masa/scaun, mar/para, usa/fereastra, care corespund unor obiecte ce pot fi puse alaturi spre a se vedea cat sunt de diferite, poarta si usa pot fi puse alaturi numai mental, iar rezultatul comparatiei poate fi si acesta: cele doua obiecte sunt, practic, identice, dar unul dintre ele se cheama poarta pentru ca este montat la intrarea in cladire, iar celalalt se cheama usa, deoarece se afla in interiorul cladirii, la intrarea intr-o incapere. Schimbandu-le una cu cealalta, usa devine poarta, iar poarta devine usa numai datorita "contextului" fizic, referential.

Deducem din acest exemplu ca segmentarea nu este o operatiune mecanica, in care sunt anagajate numai simturile noastre, avand ca rezultat o marime cuantificabila, impusa de realitate. Rezultatul, adica semnificatul, este o valoare relativa, tine de domeniul calitativ, este un construct mental.

Vorbim, de asemenea, de o segmentare a timpului, posibila iarasi numai mental, in imaginatie, apeland la memorie: anul este segmentat in anotimpuri, parcursul unei zile este segmentat in zori de zi, dimineata, amiaza etc. Parcursul vietii este si el segmentat prin cuvintele prunc, copil, flacau, mos etc. Policromia lumii in care traim o stapanim, o intelegem, puntem vorbi despre ea cu ajutorul unor cuvinte care vor segmenta spectrul cromatic in mai multe culori: rosu, galbem, albastru s.a.m.d. Fiecare dintre noi stie ca pentru fiecare culoare exista mai multe nuante, o infinitate de nuante, de culori deci, pe care le reducem la un numar finit de culori, de clase de nuante. Operatiunea aceasta, care inseamna deopotriva o segemntare si o clasificare a datelor din realitate, in teoria cunoasterii (lingvistice) poarta numele reducerea variantelor la invariante. Reducerea numarului infinit de obiecte concrete (variante) la un numar finit de clase de obiecte (invariante). Aceste operatiuni mentale sunt efectuate de oameni cu sentimentul ca ele sunt corect practicate, ca limba pe care o vorbeste fiecare, prin clasificarile si segmentarile propuse, corespunde realitatii, este adevarata.

Pentru intreaga discutie a raportului limbaj-realitate este esential sa tinem seama de opozitia continuu-discontinuu. Realitatea este, prin excelenta, un continuum, un intreg, este Unu (in termenii mereu pomenitului Parmenide). Incercand sa-l cuprindem, sa intelegem ori sa comentam (ceea ce este totuna) acest vast domeniu al atotcuprinsului, singura modalitate pe care o putem practica este aceea de a segmenta acest intreg, segmentele rezultate fiind, de cele mai multe ori, atat ca numar cat si ca forma sau dimensiune, mai ales inventate de om, iar nu impuse de realitate. Cate si care sunt segmentele in care ar fi corect sa impartim rastimpul dintre doua rasarituri de soare numit zi? Exact, cand se termina dimineata si incepe amiaza? La ce ora si in care minut seara devine noapte?

La fel, cine oare s-ar incumeta sa spuna cu precizie care sunt parametrii potrivit carora limba distinge intre izvor, parau, riu si fluviu? Intre un om gras si unul slab, intre unul destept si unul prost?

Deseori vom da peste cursuri de apa care ni se vor parea prea mari pentru a le numi paraie si prea mici pentru a le putea numi riuri, oameni nu suficient de "ponderali" pentru a-i numi grasi, dar care in nici un caz nu sunt niste slabanogi. Si asa mai departe, fiecare segmentare cu care operam atunci cand rostim un cuvant dovedindu-se in anumite situatii greu de aplicat, de manevrat. Exista de fiecare data o zona de interferenta, de intrepatrundere a domeniilor pe care le-am separat, printr-o pereche de termeni (sau mai multi).

Cum spuneam mai sus, citand astfel un numar de surse prea mare pentru a le mai preciza care sunt, omul, invatand sa vorbeasca, invata sa gandeasca. Iar a gandi inseamna, grosso modo, a intelege ca lumea este alcatuita din bucati, din parti componente (sau din obiecte care se grupeaza in clase de obiecte), fiecare purtand un nume. Notiunile si conceptele cu care gandim (si asta nu inseamna numai substantive, ci si unele verbe, adjective, prepozitii etc.) ne sunt oferite de limba pe care am deprins-o in procesul umanizarii noastre. Devenim oameni, adica pricepem ce e cu noi si cu lumea in care traim, prin mijlocirea simturilor noastre, dar senzatiile oferite de aceste simturi niciodata nu s-ar invrednici singure sa devina concepte, notiuni, gandire, daca n-ar interveni actul semiotic, al semnificarii, care, in 99% dintre cazuri, se realizeaza prin cuvant, prin sunetul articulat, prin limbaj.

Trecem cu vederea ca mai exista si alte procedee semiotice, bazate pe semnificanti vizuali sau tactili, si nu gresim deloc afirmand ca limbajul, sonor si articulat, este esentialmente definitoriu pentru umanitatea fiecaruia.

Asadar, am stabilit ca omul, cu ajutorul limbii, al cuvintelor sale, se face stapan pe lumea in care traieste, adica o intelege, ii sesizeaza rostul, noima, logosul. Si asta pentru ca prin cuvinte omului ii sta in putinta sa faca doua operatii mentale esentiale pentru inteligenta umana, pentru insasi conditia sa de om: segmentarea si clasificarea (segmentelor, a obiectelor).

Partea interesanta, spectaculoasa de-a dreptul, este ca desi toate limbile procedeaza la fel, prin segmentare si clasificare, fiecare limba face in felul ei clasificarea obiectelor si segmentarea lumii, ajungand la rezultate diferite, caracteristice fiecarei limbi in parte. Adevarata diversitate lingvistica nu consta in faptul ca acest obiect este numit intr-o limba masa, in alta table, in alta stol sau tisch ori altfel. Nu obiectele ne intereseaza, ci cuvintele. Si comparand cuvantul masa cu celelalte, care par a fi echivalentele sale din alte limbi, nu e greu sa constatam ca in multe contexte (imprejurari) in care limba romana apeleaza la cuvantul masa, celelalte limbi nu vor mai apela la table, stol sau tisch: de exemplu, cand spunem a lua masa, dupa masa, a pune masa, trei mese pe zi, masa de seara etc. Daca fiecarui cuvant ii corespunde un segment, o bucata din realitate, este evident ca conturul segmentului decupat din realitate de cuvantul romanesc masa nu coincide cu conturul segmentului din realitate decupat de cuvantul frantuzesc (sau englezesc) table. Cum nici cuvantul frantuzesc table nu are acelasi contur semantic ca englezescul table!

Putem, pastrand termenul contur, putem spune ca fiecare cuvant are un contur semantic si ca foarte rar doua cuvinte din doua limbi diferite au acelasi contur semantic si acopera aceeasi portiune din realitate.

Sau, centrandu-ne asupra ideii de clasificare, vom observa ca, deseori, doua obiecte pe care o limba le considera ca fac parte din aceeasi clasa, numindu-le la fel, in alta limba sunt considerate ca fac parte din clase diferite, adica le denumeste prin semnificanti diferiti. Limba engleza, si ca ea inca multe altele, face deosebirea intre tongue (muschiul lingual) si language (sau speach). Romana, pe urmele latinei si alaturi de alte limbi romanice (si cateva indo-europene), numeste prin acelasi termen, limba, cele doua "obiecte", adica nu le pune in clase diferite, ci le considera elemente ale aceleiasi multimi. Ceea ce pentru engleza sunt, din nou, doua "obiecte" diferite, doua actiuni diferite, to learn si to teach, verbe aproape antonime, ca si in franceza apprendre si enseigner, pentru romani este un singur "obiect": a invata. La fel, preter si emprunter in franceza, to land si to borrow in engleza, iar in romana din nou un singur verb: a imprumuta. Alteori, romana este in situatia de a separa, de a distinge lucruri care pentru alte limbi se aseamana prea mult pentru a le denumi in feluri diferite: a se insura - a se marita, inalt-adanc. Sunt limbi, precum latina, care, si pentru un munte inalt, si pentru o prapastie adanca, folosesc acelasi termen: altus. O prapastie, de pe marginea ei, este adanca, dar din adancul ei, privita in sus, este inalta, aidoma muntelui. Chestiune asadar de perspectiva! Se pare ca fiecare limba priveste lumea din alt unghi de vedere, din alta perspectiva. De aici diferente mai mici sau mai mari, dar mereu diferente, la nivelul formei substantei continutului. Vom intelege prin aceasta forma felul specific, sui-generis, in care fiecare limba a grupat obiectele din realitate in clase (concepte), faptul ca difera de la o limba la alta numarul si forma data segmentelor in care a "parcelat" lumea cea vazuta si mai putin vazuta care constituie universul existentei si cunoasterii umane.

Cele de mai sus, prin care forma substantei continutului a fost prezentata ca rezultat al segmentarii si clasificarii, mai pot fi spuse si in alt fel, un al treilea fel, pornind de la observatia ca, practic, toate cuvintele importante sunt polisemantice, in toate limbile. Cu cat un cuvant este mai important (adica mai vechi si mai des folosit), cu atat el este "mai" polisemantic, are mai multe intelesuri. Un cuvant din aceasta categorie, a cuvintelor propriu-zise, este in fapt o combinatie de sensuri. Putem vorbi de formula semantica a acestor cuvinte. Bunaoara, undeva, pe parcursul lucrarii de fata, am prezentat formula semantica a cuvantului limba, facand un inventar (totusi, incomplet) al sensurilor pe care le are acest cuvant romanesc.

Nu este greu sa constatam ca formula semantica a cuvantului romanesc limba nu o mai intalnim in nici o alta limba. In franceza, bunaoara, langue nu are si intelesul de "neam, popor" (cf. "Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limba / Ce cu-a turmelor pasune a ei patrie si-o schimba.") Aceste diferente, la nivelul formulei semantice a cuvintelor polisemantice intra si ele la socoteala in contul a ceea ce am numit a fi forma substantei continutului, diferita a fi de la o limba la alta.

*

Circula cu insistenta in lingvistica de dupa Ferdinand de Saussure termenul arbitrar: semnul lingvistic este arbitrar. Adica nimic din natura semnificatiei unui semn lingvistic, a unui cuvant, nu impune determinarea conceptului ("le signifie") printr-un anumit complex sonor ("le signifiant"), printr-o anumita combinatie de sunete si nu alta! De aici rezulta, la prima vedere, diversitatea de limbi, care consta in faptul (principiul) ca fiecare "obiect" este determinat in alt fel de fiecare limba. Sau invers, acelasi complex sonor, daca apare in mai multe limbi, va avea sensuri diferite, deosebite de la o limba la alta. De exemplu, cat exista in mai multe limbi europene, cu mereu alt inteles. (Din diverse motive, care tin de istoria particulara a unor limbi, acestea pot practica, pentru acelasi obiect, denumiri asemanatoare sau identice, denumiri mostenite dintr-o limba comuna de origine sau imprumutate.)

Numai ca, asa cum am stabilit mai sus, este inselator sa pornesti de la obiecte spre cuvinte. La nivelul codului, al limbii, semnificantii (combinatia de foneme cu rol denominativ) nu sunt aplicati obiectelor, ci claselor de obiecte, conceptelor care se deduc din fiecare clasa de obiecte. In mod real si profund, la acest nivel se deosebesc limbile, la nivelul semnificatilor (si al semnificatiilor) cu care opereaza, la nivelul clasificarii obiectelor in clase, fiecare limba facand aceasta operatiune dupa criterii proprii si cu rezultate care o deosebesc de celelalte limbi. Astfel ca, daca vom compara intre ele doua limbi, de nenumarate ori vom avea ocazia sa constatam ca doua "obiecte" pe care o limba le pune in aceeasi clasa, numindu-le la fel ("a invata", "a imprumuta"), in alta limba sunt puse in clase diferite, sub nume diferite ("to learn" si "to teach" etc.).

Acestea sunt diferente la nivelul a ceea ce am numit forma substantei continutului, in teoria glosematica. Asadar, inainte de orice, limbile difera intre ele prin semnificati ("les signifie"), prin semnificatiile puse in circulatie, instituind la acest nivel, al semnificatiilor, o non-echivalenta bine cunoscuta celor care s-au ocupat cat de cat cu traducerea dintr-o limba in alta.

Facand putina sofistica, putem spune ca teoria arbitrarului semnului lingvistic nu are nici o tangenta cu diversitatea limbilor. Aceasta diversitate o constatam in primul rand la nivelul semnificatiilor: limbi diferite inseamna semnificati diferiti. Incat e gresit sa se spuna ca in limbi diferite avem semnificanti diferiti pentru acelasi semnificat! Nu putem vorbi de "acelasi semnificat" in limbi diferite. Astfel ca nu este nimic mai normal sa avem si semnificanti diferiti pentru semnificatii diferite!

Caracterul arbitrar al semnului lingvistic nu poate fi invocat pentru a explica diversitatea de limbi. El nu este nici cauza si nici expresia acestei diversitati. Diversitatea propriu-zisa nu se manifesta la nivelul semnificantilor ci, in mod surprinzator in raport cu teoria saussuriana, la nivelul semnificatilor, la nivelul a ceea ce acelasi Ferdinand de Saussure numea les valeurs lingvistiques, iar pe urmele sale, intr-o terminologie mai tehnicista, Louis Hjelmslev le-a numit forma substantei continutului.

De vreme ce aceasta forma difera de la o limba la alta, in conditiile in care substanta continutului este (teoretic) aceeasi pentru toate limbile, s-a spus ca este arbitrara si aceasta forma in raport cu substanta continutului. S-a considerat ca este arbitrara atat clasificarea (obiectelor), cat si segmentarea (realitatii), de vreme ce fiecare duce la rezultate diferite, mai mult sau mai putin diferite de la o limba la alta.

Problema pusa in discutie poate fi privita si din perspectiva polisemiei: nu exista cuvant cat de cat mai folosit care sa fie monosemantic. Numind formula semantica aceste combinatii de sensuri, de intelesuri, am spus ca extrem de rar vom gasi repetandu-se in doua limbi aceeasi formula semantica, aceeasi combinatie de intelesuri, mai ales daca este vorba de limbi care n-au nimic comun din punct de vedere istoric (origine comuna sau contacte reciproce). In acest caz, arbitrarul formei substantei continutului se poate formula astfel: nu exista doua sensuri (obiecte, concepte) atat de asemanatoare, iar diferenta intre ele sa fie atat de mica, incat sa fie resimtita ca obligatorie denumirea lor prin acelasi semnificant. Si reciproca: nu exista doua sensuri (obiecte, concepte) atat de deosebite incat sa fie obligatorie denumirea lor prin semnificanti diferiti. Fiecare limba va pune sub acelasi semnificant sensuri lipsite de orice legatura logica (bunaoara cele doua sensuri ale lui broasca sau ale lui somn etc.), si va separa sensuri foarte apropiate, pe care alte limbi nu le disting unul de celalalt (engl. remember si remain, de exemplu, sau rom. operatie si operatiune, natie si natiune etc.). (Nota bene: pentru a simplifica discutia, nu mai tinem seama de deosebirea intre polisemie si omonimie, valabila mai ales pentru specialisti.)

Toate cele de mai sus sunt foarte adevarate, dar credem ca termenul arbitrar, corect folosit de Saussure, nu se mai potriveste in acest caz, cu privire, adica, la raportul dintre forma si substanta in planul continutului. Chiar daca mai mult sau mai putin aceasta forma difera de la o limba la alta, principiul dupa care functioneaza operatiunile mentale care duc la rezultatul final este acela al adecvarii, al potrivirii cu datele realitatii, ale lumii in care traim: oamenii grupeaza la un loc, in aceeasi clasa, o multime de obiecte selectionate pe principiul echivalentei, al asemanarii lor, nicidecum la intamplare. Lumea este un continuum, care nu poate fi cuprins de mintea noastra decat prin segmentare. Este drept, segmentarile pe care oamenii le aplica acestui continuum difera de la o limba la alta, dar aceste segmentari sunt operate cu intentia de a fi corecte, cu sentimentul ca ele rezulta din insasi structura realitatii, ca sunt adevarate. Segmentarea duce la rezultate diferite, dar nu este aleatorie, ci incearca sa fie adecvata, motivata deci! La fel, gruparea sensurilor intr-un cuvant polisemantic are totusi o justificare. Sensurile cuvantului limba este evident ca decurg unul din altul, pe principiul unor asocieri si analogii mentale deloc arbitrare, deloc lipsite de noima.

Uneori temeiul (motivatia) acestor polisemii s-a uitat - cazul lui broasca, de pilda: initial, mecanismul de inchidere al usii s-a numit broasca deoarece executa o miscare asemanatoare sariturii facute de o broasca; la fel cum cocos s-a numit o piesa din mecanismul de functionare al armelor de foc. Drept este ca omonimia creeaza impresia unor polisemii intamplatoare, arbitrare, dar omonimia este totusi un accident, rar si fara prea mari consecinte in constiinta vorbitorilor. Oricum, in vreme ce omonimia este opera hazardului pur (deci a arbitrarului), polisemia are un inalt grad de motivare. Si o data cu ea insasi forma substantei continutului nu este corect s-o consideram a fi arbitrara in raport cu realitatea, cu substanta continutului.

(Fie-ne ingaduit ca intr-o paranteza ceva mai extinsa sa apreciem ca posteritatea lui Ferdinand de Saussure a abuzat de "arbitrarul semnului lingvistic", dandu-i o extensie si o importanta exagerata:

1. Mai intai, numarul cuvintelor primare propriu-zis arbitrare, nemotivate, este destul de mic prin raportare la cuvintele care s-au format prin asa numita motivare relativa (derivare, compunere, sens figurat etc.), din care rezulta "familia de cuvinte", deseori extrem de numeroasa, cu zeci de "membri". (Este drept, cuvintele primare sunt fatalmente mai putine, dar compenseaza aceasta prin frecventa net superioara.)

Asadar, cuvintele motivate (relativ, mai ales) sunt mai numeroase decat cuvintele nemotivate.

2. Principalele atribute ale limbajului au o justificare deplina. Limbajul, prin natura semnificantilor sai, este sonor, centrandu-se pe simtul auditiv. Omul mai are cateva simturi. "Alegand" dintre acestea un simt prin exersarea caruia sa instituie un inventar de semnificanti, omul a ales foarte bine, perfect motivat. Nici nu se putea o alegere mai buna, bunaoara sa fi preferat simtul vizual ca reazim fizic, material, al actului semiotic, al semiozei.

La fel, faptul ca limbajul este articulat, (vezi dubla articulare, dupa Andre Martinet, Elements de liguistique generale) nu poate fi comentat decat ca o manifestare a inteligentei creatoare. Ceea ce inseamna motivare!

3. Axa gandirii lingvistice a lui Ferdinand de Saussure o constituie ideea ca limba este un sistem de smne, de valori. Natura nu produce semne. Semnele sunt ale culturii omenesti. Organizarea semnelor lingvistice in structuri, intr-un sistem deci, nu este expresia manifestarii arbitrare a unor reactii necoordonate, ci este opera unei ratiuni intrinseci care incearca, in tot ce face, sa fie adecvata unei finalitati (comunicarea) si mijloacelor de care dispune, conformandu-se unor principii corect intuite (legea minimului efort) s.a.m.d. Este atata inteligenta si motivatie in structurile limbii, este tat de evident caracterul rational al mecanismelor lingvistice, al insusi sistemului limbii, incat termenul arbitrar nu are ce cauta in aceasta discutie decat daca ii dam alt sens, incetand sa mai fie antonimul lui motivat, rational, logic, adecvat. Este (adica poate fi numita) arbitrara relatia dintre semnificant si semnificat la o multime de cuvinte (arbre, masa, cot etc.). Dar la aceste cuvinte motivarea nu functioneaza dintr-un .motiv usor de inteles: nu se putea altfel! Nu avem incotro! Alta solutie nu exista! S.a.m.d. Principiul motivarii putea functiona la cuvintele onomatopeice, interjectionale sau cu simbolism fonetic. Dar nu toti semnificatii erau/sunt evocabili prin expresivitatea sunetelor, prin capacitatea, fatal limitata, a sunetelor de a sugera ori de a exprima o semnificatie. Oricat de reala este aceasta capacitate, ea are anumite limite, iar daca omul ar fi acceptat sa comunice numai semnificatiile cuprinse intre aceste limite, limbajul nu ar mai fi ajuns sa fie ceea ce noi cunoastem ca este oricare idiom cat de cat cunoscut. Nevoi sporite de comunicare, a caror satisfacere omul a urmarit-o cu orice pret, l-au facut pe om sa accepte si acest pret, aparent greu de platit si nespecific pentru om: semnificanti lipsiti de orice potrivire (adecvare) cu semnificatul. Cum putea fi inteles un asemenea semnificat? Destul de usor, din contextul lingvistic si mai ales extra-lingvistic!

S-ar putea spune ca acest caracter nemotivat a sute si mii de cuvinte este perfect motivat de faptul ca nu exista alternativa la aceasta solutie.

Cum insa in firea omului este sa actioneze motivat, sa aiba un de ce si un pentru ca in tot ce face, cuvintele nemotivate (primare) au fost imediat puse la temelia unui sistem de formare (de motivare) a unor cuvinte derivate si compuse al caror numar este de cateva ori mai mare decat al cuvintelor nemotivate. Polisemia este si ea o forma de manifestare a motivarii! Astfel ca "partea" de arbitrar, de motivare din limba este mult mai restransa decat ne lasa sa intelegem epigonii lui Ferdinand de Saussure facand caz, exagerat de mult, de vestitul principiu numit arbitrarul semnului lingvistic. S-au scris mii de pagini despre acest principiu. Mult mai putin, socant de putin s-a scris despre celalalt principiu: linearitatea semnului lingvistic. In fapt, linearitatea enuntului lingvistic, a planului sintagmatic. Limbajul insa nu exista numai ca enuntare, ca vorbire (parole), el exista si ca limba (langue), ca plan paradigmatic. Or, in planul limbii, in mod evident nu mai avem ordine lineara, la fel cum in mintea vorbitorilor cuvintele din vocabularul pe care fiecare il stapaneste nu exista intr-o insiruire alfabetica, ca in dictionar. Linearitatea semnului (enuntului) lingvistic se poate cerceta in sine, bunaoara pentru a pune in evidenta valoarea semiotica pe care omul s-a priceput s-o dea nu numai semnelor lingvistice, ci si ordinii, pozitiei acestora in enuntul linear. Vezi diferenta intre Paul frappe Pierre si Pierre frappe Paul. Dar linearitatea enuntului trebuie raportata mai ales la ordinea, la modul de existenta, la starea din limba - langue, din planul paradigmatic. A intelege si descrie cele doua "lumi paralele", cele doua "aspecte" ale limbajului, cum le numea Saussure, tine de menirea cea mai inalta a lingvisticii. Posteritatea saussuriana nu a facut propriu-zis nici un pas dincolo de vestitul Cours. Nici macar pentru a semnala o contradictie: linearitatea semnului lingvistic priveste enuntul, planul sintagmatic, in vreme ce marele profesor genevez sublinia prioritatea ce trebuie aratata planului paradigmatic ca sediu al sistemului limbii, al esentei limbajului. Aceasta esenta nu are nimic comun cu nici unul dintre cele doua principii semiotice.)

Am inchis paranteza.

Asadar, semnul lingvistic este intr-adevar arbitrar la nivelul relatiei semnificat-semnificant, asa cum l-a descris Ferdinand de Saussure. In schimb, la nivelul distinctiei glosematice dintre forma si substanta in planul continutului, este un abuz, aproape un sofism sa folosim termenul arbitrar. Limbile difera intre ele si la acest nivel, dar aceasta diferenta nu se explica prin actiunea principiului amintit. Dovada este usor de facut, in mai multe feluri. Bunaoara, daca ne punem intrebarea, dintre cele doua denumiri, masa si table, care este "mai corecta", "mai potrivita", denumirea romaneasca a obiectului pe care am pus foile si astern pe ele aceste randuri, adica scriu, sau denumirea frantuzeasca (englezeasca), aceasta intrebare ar starni cel putin nedumerirea cititorilor, fiind in mod evident o intrebare "gresita", absurda, fara nici o noima.

In schimb, nu pare deloc absurd si lipsit de sens sa ne intrebam cum e mai potrivit, sa avem un singur verb, se marier sau to marry, cum este in franceza si engleza, sau sa avem doua verbe, deosebite dupa "gen" si alte considerente: a se insura - a se marita. Sau: e mai corect, mai potrivit cu realitatea, sa deosebim actiunea numita de englezi to learn de actiunea numita to teach, sau sa nu facem nici o deosebire numindu-le prin acelasi cuvant: a invata?

O asemenea intrebare nu mai este deloc absurda, ciudata, isi are noima ei, este posibila. Si asta pentru ca, asa cum spuneam, vorbitorii (limbile) incearca sa dea o justificare acelor operatiuni mentale care duc la constituirea asanumitelor forme ale substantei continutului. Constatarea ca ele difera de la o limba la alta este un sofism sa consideram ca ar dovedi caracterul arbitrar al formei substantei continutului. Aceasta forma rezulta din incercarea mintii omenesti de a clasifica (obiectele) si de a segmenta (lumea) in asa fel incat clasele (conceptele) si segmentele rezultate sa se potriveasca cu realitatea; sa fie adevarate. Raportul dintre forma si substanta in planul continutului, desi difera de la o limba la alta, nici pe departe nu este atat de relativ, de arbitrar, de nemotivat ca relatia dintre semnificat si semnificant. La acest nivel, al formei substantei continutului, este evident ca limbile incearca sa se potriveasca realitatii, sa fie adevarate. Reusesc?

Din cate am vazut mai sus, diferentele intre limbi la acest nivel le intalnim la tot pasul. Fiecare limba vede in felul ei realitatea, manifestand un "subiectivism" total.

Ce rezulta daca raportam aceasta situatie la criteriul adevarului, care a stat, in cele de mai sus, ca punct de plecare, dar si de sosire? Cum e mai adevarat, ca la scoala profesorul ii invata (pe elevi), iar elevii, la randul lor, invata si ei, de la profesor, sau ei fac lucruri deosebite, unii aprehendeaza, iar altii ii "ensegniaza" pe ceilalti?. Sunt convins ca majoritatea celor care au ajuns cu lectura pana aici vor spune ca engleza si franceza au dreptate sa deosebeasca intre ce face un profesor la catedra si ce face un elev in banca. La fel cum, probabil, foarte multi vor spune ca deosebirea dintre ce face cine se insoara si ce face cine se marita este esentiala, ca nu trebuie confundate cele doua "verbe", iar cand pudoarea (sau alte considerente) te-ar indemna sa treci peste unele detalii, nu e rau sa dispui si de verbul a se casatori, care, in romana, neutralizeaza distinctia, usor vulgara, plebee, intre a se insura si a se marita, limba romana fiind, in aceasta chestiune, "atat de gingasa si de poznasa", cum o numea marele humulestean, mai aplicata realitatii. Mai "adevarata".

Cineva ar putea spune "fiecare limba cu adevarul ei", formula pe care mi-a oferit-o un student candva. Nu e rea deloc, dar (in prima istanta) ea ne obliga a ne aminti de vechiul precept "mai multe adevaruri, nici un adevar"! Deci limbile pamantului, in ciuda incercarii de a delimita forme ale continutului care sa se potriveasca realitatii, lumii in care traim, nu ajung la adevar, nu sunt purtatoare de adevar, caci adevarul este unul singur! Asadar, ce sunt atunci limbile pamantului altceva decat imagini deformate (sau deformante) ale realitatii, modele gresite de interpretare a lumii?! Teoretic, cel mult o singura limba ar fi, ar putea fi, purtatoare de adevar.

In concluzie, daca introducem in discutie criteriul adevarului, al adecvarii la realitate, constatam imediat ca relatia dintre semnificat si semnificant este intr-adevar arbitrara. Ea se mentine prin conventie si traditie, si nu are nimic de-a face cu adevarul. (Vezi teoria arbitrarului semnului lingvistic la Ferdinand de Saussure)

La nivelul formei substantei continutului insa, omul si-a putut permite sa se manifeste pe deplin ca fiinta rationala, logica. Nu am un raspuns logic la intrebarea "de ce obiectul acesta se denumeste prin suita de sunete l-i-m-b-a si nu prin alte sunete? Dar am un raspuns la intrebarea "de ce s-au adunat sub acelasi semnificant sensurile pe care le are cuvantul (romanesc) limba?" Este motivata, este logica denumirea prin acelasi cuvant a sensurilor exprimate in engleza prin doua cuvinte distincte: tongue si language. Are sens, are o noima, o justificare sa numesti o activitate prin instrumentul care o executa cel mai bine: Ce limba ascutita are! Dintre toate organele anatomice care participa la articularea graiului, muschiul lingual, limba, este de departe organul cel mai eficient, mereu prezent. Nu cumva am avea dreptul ca acest transfer de inteles sa ne aminteasca de procedeul stilistic, poetic, numit metonimie (sau sinecdoca), adica sa ne aminteasca de metafora, de poezie?

Ne-am apropiat astfel de solutie. Caci este foarte adevarat ca "mai multe adevaruri - nici un adevar"! Dar principiul acesta unde este valabil? La tribunal, bunaoara, cand judecatorul nu admite mai multe adevaruri si, prin metode specifice, cauta acel adevar unic, singurul. Sau in straduintele istoriografilor, care nici ei nu accepta mai multe adevaruri, si fiecare se straduie sa fie el acela care va descoperi adevarul. In general, in stiinta, in domeniul cercetarii exacte, este valabil un singur adevar, iar celelalte ipoteze, formulate cu nadejdea de a fi adevarate, sunt in mod logic false.

Exista insa un domeniu in care sunt admise "mai multe adevaruri", in care, la nevoie, este admisibil ca fiecare limba sa poarte adevarul ei. Ba chiar acest subiectivism este regula de functionare, este valoarea suprema! Acesta este domeniul in care subiectivismul, sau "modul propriu, sui-generis, de a se abate de la adevar" se cheama originalitate. Evident, este vorba de domeniul artelor, al creativitatii artistice, al creatiei artistice! A introduce limbajul printre celelalte expresii ale creativitatii (artistice) umane inseamna a pricepe in ce consta demnitatea deopotriva a limbajului si a lingvisticii.

Poetii (in primul rand ei) si toti cei care au gasit cuvinte de lauda si pretuire pentru graiul omenesc, pentru graiul stramosesc indeosebi, ca depozitar al sensibilitatii comunitare, ca expresie a "geniului national", au intuit corect lucrurile. Sigur ca au dreptate cei ce vor spune ca e mai corecta, mai "adevarata", mai logica distinctia, segmentarea propusa de cele mai multe limbi, intre to learn si to teach. Dar oare e chiar o absurditate sa nu faci o distinctie prea mare intre cele doua activitati? Nu cumva pedagogia moderna merge pe desfiintarea opozitiei dintre catedra (ex cathedra) si banca? Pentru elevi este evidenta prapastia dintre to learn si to teach. Dar cand elevul (unii dintre ei, cei mai norocosi) ajunge, cu anii, de partea cealalta a baricadei, trezindu-se profesor la catedra, el are ocazia sa descopere un lucru ciudat si minunat: incercand sa-i inveti pe altii, inveti si tu. Inveti chiar si de la cei pe care ii inveti, fluxul de informatii functionand in ambele sensuri. Mai mult, efortul de a explica altora te ajuta pe tine insuti sa intelegi mai bine ceea ce explici altora. Dupa ce explici si altuia ce stii, la sfarsitul lectiei constati ca stii mai bine lectia, dupa ce ai predat-o elevilor. L-am auzit prima oara pe Alexandru Graur explicand acest paradox, pe care l-a descoperit ca profesor tanar la Liceul Sincai. Eram deja asistentul sau si mi-am adus aminte de o intamplare exemplara: eu am reusit la concursul de admitere in facultate, Facultatea de Litere, fara sa fi priceput diferenta intre subiectiva si completiva directa. Imi facusem un sistem de a le recunoaste, dar nu era propriu-zis o intelegere, o pricepere. S-a intamplat insa ca locuind la o gazda care avea copii la scoala, am fost rugat sa-i meditez la gramatica. A trebuit sa-i fac sa inteleaga si ceea ce eu insumi nu pricepusem: propozitia subiectiva. Abia asa, invatandu-i pe altii, am inteles deosebirea intre cele doua propozitii. Invatandu-i, am invatat - pot spune. Ceva cam in genul lui "daruind vei dobandi"al lui N. Steinhardt.

Dar asta cum vine, sa nu faci deosebirea intre a darui, a da si a dobandi, a primi? Este cu putinta? Limba romana spune ca e cu putinta, iar asta n-o spune printr-o propozitie, printr-un enunt similar celui formulat de fratele monah Nicolae, ci o spune prin conturul semantic al cuvantului a imprumuta, care nu face deosebirea intre a da (cu imprumut) si a primi (cu imprumut). Franceza si engleza si mai toate limbile pamantului fac deosebirea neta intre pretter si emprunter, intre to land si to borrow, cuvinte antonime, asa cum, in termeni contabili, creditul si debitul se deosebesc ca apa de foc! Romanii insa par a fi dispusi sa le confunde. Sa nu dea mare atentie si importanta deosebirii intre a fi datornic si a avea datornici.

Aceeasi este, intr-un fel, si situatia lui a inchiria, in romana. Structura sa semantica, asemanatoare lui a imprumuta, o regasim insa si in alte limbi.

Avem oare dreptul sa cautam o semnificatie mai adanca acestor structuri lingvistice? Bunaoara, sa ne intrebam daca, in cazul limbii romane, conturul semantic al lui a imprumuta ar denota o trasatura de caracter, zgarcenie sau generozitate? Cred ca, pe jumatate in serios, pe jumatate jucandu-ne, am putea face acest pas si inca vreo doi-trei pe un taram extrem de nesigur, dar real, deja semnalat de minti mult mai luminate: fiecare grai este, prin alcatuirea sa, prin structura sa, depozitarul (expresia) mentalitatii vorbitorilor, al conceptiei lor despre lume si viata, despre om. Aceasta conceptie, sedimentata in mod subtil in structurile limbii de-a lungul a zeci si sute de generatii, si-o insuseste fiecare vorbitor, fara sa stie, fara sasi dea seama, in momentul cand invata sa vorbeasca. Invatand sa gandeasca va gandi intr-o anumita limba si-si va insusi mentalitatea, o anumita forma mentis, prefirata in limba respectiva de comunitatea istoriceste constituita si numita neam, ginta etc.

Asadar, structura semantica a cuvantului a imprumuta, pe care nu o mai intalnim in multe limbi, ne ingaduie intrebarea pusa mai sus la care raspund, oricare ar fi el, pentru a fi luat in serios, va trebui sa intre in consonanta cu alte fapte, lingvistice sau nu, care sa-l confirme. Ca ipoteza, am putea verifica raspunsul al doilea, generozitatea: romanii par a fi un neam de oameni generosi, daca nu tin sa faca deosebirea intre credit si debit. Cautand si alte elemente, lingvistice in primul rand, care sa confirme aceasta ipoteza, care sa intre asadar in consonanta cu structura semantica a lui a imprumuta, ne vom aminti de o vorba populara: sa ai sa dai, cu sensul "meriti sa ai, sa fii bogat, ca sa poti darui". Ajunsi la acest punct, de fiecare data s-a gasit la seminar studentul (mai exact spus, studenta) care sa-si aminteasca de alta vorba: foaie verde de dai, n-ai! Ia nu da, sa vezi cum ai! La prima vedere, sfatul de a nu darui pare expresia explicita a zgarceniei, a unei carente de caracter. De fapt, sfatul este sa te abtii de la imboldul de a fi generos, dar, din felul cum este construit textul, acesta este mai mult o dojana pentru zadarnicia de a da un astfel de sfat. In orice caz, ca sa apara acest indemn la retinere, trebuie ca lipsa de retinere (generozitatea ca tentatie irepresibila!) sa se manifeste in multe situatii, sa se repete pana ce devine invatatura de minte: ia nu da, sa vezi cum ai! Frantuzii, daca nu ma insel, au un sfat mult mai realist: rezista primului impuls, caci este cel mai generos!", exprimat intr-o formula mult mai prozaica.

*

. Lingvistica moderna, de la Ferdinand de Saussure incoace, face deosebirea neta intre langue si parole, intre limba - langue si vorbire - parole, ca fiind cele doua moduri de manifestare, de existenta a limbajului. Aspectul vorbire - parole este aspectul sensibil, concret, pipaibil, care poate fi inregistrat cu aparatele concepute in acest scop, care poate fi transferat, prin scriere, din zona fonica a sensibilitatii noastre in cea vizuala. Este domeniul enunturilor, al mesajelor pe care un Emitator bine individualizat le transmite Receptorului aflat dinaintea sa, intre cei doi angajandu-se, de regula, un dialog. Alaturi de aceste enunturi (sau deasupra lor!) mai exista ceva, exista codul din mintea noastra, care permite codificarea si decodificarea enunturilor. Acest cod este, de fapt, o structura, un sistem de reguli care guverneaza comportamentul unitatilor limbii atunci cand ele intra in structura enuntului. Aceste unitati ale limbii sunt niste constructe mentale, incepand cu fonemul si incheind cu structurile frazeologice ample.

Exista o gandire, a individului emitator de mesaje, care se exprima prin enunturi, prin discurs: A sosit Vasile! sau Suma unghiurilor unui triunghi este de 180⁰. Sunt manifestari in planul vorbirii. Dar mai exista o gandire, supraindividuala, impersonala, care nu exte exprimata (prin enunturi), ci este continuta in modul de organizare al limbii, in structurile acesteia. Unele structuri, unele modele de organizare sistematica apartin limbii in general, tuturor limbilor si reprezinta, din punct de vedere antropologic, amprenta umana, dupa care se face vadit faptul ca limbajul omenesc este unic, inconfundabil. Dubla articulare a limbajului este de o ingeniozitate extraordinara, care ilustreaza calitatile intelectuale nemaipomenite ale "autorului", ale "Emitatorului", acesta fiind speta umana, omul in general. Un extraterestru care ar studia limbajul omenesc si nu ar face un raport informativ asupra potentialului intelectual dovedit astfel de cei care au creat acest procedeu de comunicare s-ar situa intr-un unghi de vedere pe care lingvistica ar fi trebuit de mult sa-l abordeze, pentru a pune in evidenta geniul creator care si-a gasit expresie prin modul cum a randuit functionarea limbajului.

Alaturi insa de structurile care caracterizeaza toate limbile pamantului, fiecare dintre limbi se deosebeste de celelalte prin elemente sui-generis de organizare, prin reguli proprii, prin formule specifice. Acestea sunt si ele tot expresia ingeniozitatii umane, manifestata nu la scara planetara, ci la proportiile comunitatii etnice, nationale. Nu este suficient sa identificam aceste reguli si sa le descriem cat mai exact! Abia dupa ce am facut aceasta operatiune urmeaza partea cea mai interesanta: interpretarea acestor reguli ca valori spirituale, ca dovezi ale inteligentei, ale creativitatii, ale unei gandiri originale. De exemplu, complicata regula dupa care se acorda articolul genitival (posesiv): al, a, ai, ale mai ales in situatia in care este urmat de un pronume relativ, nu poate fi lipsit de un comentariu privitor la gradul inalt in care aceasta regula solicita mintea vorbitorilor, aflati in situatia de a avea de ales intre nu mai putin de douasprezece formule posibile: (1) (omul) al carui (fiu); (2) (femeia) al carei (fiu); (3) (omul) a carui (fata); (4) (femeia) a carei (fata); (5) (omul) ai carui (fii); (6) (femeia) ai carei (fii); (7) (omul) ale carui (fete); (8) (femeia) ale carei (fete); (9) (oamenii, femeile) al caror (fiu); (10) (oamenii, femeile) a caror (fata); (11) (oamenii, femeile) ai caror (fii); (12) (oamenii, femeile) ale caror (fete).

Nu-i de colo sa te descurci intr-o asemenea limba!

Descrierea formelor de plural din limba romana este incompleta daca nu identifica in cazul substantivelor cu doua sau trei forme de plural incercarea limbii romane de a distinge astfel sensuri diferite in functie de opozitia concret-abstract, inclusiv prin regula care impiedica sa aiba forme de plural substantivele "prea" abstracte. Or, a face o astfel de distinctie, substantive concrete - substantive abstracte, prin reguli morfologice, reprezinta o isprava in primul rand de ordin spiritual, in jurul careia se pot glosa comentarii magulitoare, dar exacte, justificate, la adresa celor care au stabilit asemenea reguli, care au simtit nevoia unei astfel de reguli! Se poate spune ca in felul acesta exercitiul limbii romane, faptul de a gandi in romaneste, te obliga la o minima filosofare, te obliga sa introduci in gandirea ta o distinctie filosofica la care celelalte limbi sunt "mai" indiferente.

Aceeasi apetenta pentru filosofare a limbii romane au pus-o in evidenta, in lucrari ample, pe deplin convingatoare, Mircea Vulcanescu si Constantin Noica. Ei au descifrat un mesaj filosofic intrinsec al limbii romane, la nivelul unor structuri lingvistice, al unor etimologii, evolutii semantice etc. Acest mesaj cui apartine, cine il emite?

A spune ca acest mesaj, ca aceasta mentalitate sau conceptie despre lume "apartine limbii" este sau pare a fi o metafora comoda, care ne scuteste de alte explicatii, instituind un fel de mistica a limbajului. Credem ca lingvistica, in colaborare cu etnografia, antropologia, psiho-sociologia etc., ar trebui sa incerce o identificare mai exacta a Emitatorului acestor mesaje al caror "text" il constituie codul insusi!

Astfel, faptul ca in limba romana avem trei genuri, masculin, feminin si neutru, ne "spune" ceva despre cei de dinaintea noastra. Nu toate limbile fac distinctia de gen. Cautand motivatia acestei distinctii va fi sa ne intoarcem insa in timp cu cateva milenii bune, la vechii indo-europeni sau chiar si mai inainte, iesind astfel cu totul din cadrele limbii romane.

Alte fenomene ne vor duce inapoi cu numai doua-trei secole. Cum ar fi faptul atat de ciudat si de interesant ca schimbarile de sens petrecute cu cuvintele turcesti imprumutate in limba romana au acelasi "sens", reprezinta o deplasare spre derizoriu a semnificatiei cuvantului originar turcesc. Lazar Saineanu s-a priceput sa identifice astfel expresia unei atitudini generale pentru romani, de respingere a civilizatiei otomane care li se impunea prin forta ocupatiei militare si administrative.

Altminteri, evolutia semantica a cuvintelor a fost deseori comentata pentru a fi pusa in legatura cu unele evenimente istorice sau cu anumite mutatii la nivelul mentalitatii comunitare, nationale. G. Calinescu, daca mi-aduc bine aminte, intr-o tableta, facea o subtila disociere intre componenta latina si cea slava din formula noastra etnica pornind de la cele doua sinonime, a lucra si a munci, care au ca punct de plecare, ca etimon deci, cuvinte cu alt inteles: in latina verbul lucro, are insemna, cum am vazut intr-un capitol precedent, "a castiga", in vreme ce etimonul din vechea slava a lui a munci insemna "a (se) chinui".

Din vremuri ceva mai indepartate ne vine un mesaj interesant din polisemia cuvantului roman (vezi Transilvania - invincibile argumentum, capitolul Romanus sum, a subsemnatului). Bunaoara faptul ca roman a insemnat candva "crestin" spune multe despre vechimea si intaietatea crestinarii noastre, intrand in consonanta cu alt fapt lingvistic exceptional: pastrarea lui Andrea in limba romana, numai prin traditie orala, populara.

Mesajul dedus de Constantin Noica din etimologia si polisemia lui rost si a familiei sale de derivate i-a prilejuit autorului o ilustrare exemplara a metodei (a unei metode posibile) prin care poate fi descifrata limba - langue ca purtatoare efectiva a unor mesaje incifrate in structura paradigmatica, in conturul semantic al unor cuvinte polisemantice etc.

Metoda nu-i apartine propriu-zis lui Noica sau lui Mircea Vulcanescu, nici macar lui Martin Heidegger, care a impus-o in secolul al XX-lea, desi a facut-o strict din perspectiva filosofica. Metoda a "debutat" inca de la primele traduceri ale Evangheliei care au scos in evidenta complexitatea si noima subtila, superioara, incifrata in polisemia cuvantului logos, al carei "mesaj" a fost considerat de unii filosofi ca fiind isprava spirituala cea mai importanta a vechilor greci, mai expresiva, mai elocventa pentru geniul elenilor chiar si decat mesajul unor texte literare atat de definitorii ca Iliada.

Interesant (si important) este ca o analiza atat de ampla cum este cea efectuata de Constantin Noica cuvantului rost, intinsa pe zeci de pagini, se dovedeste a fi departe de a epuiza subiectul. "Mitropolitul" de la Paltinis n-a cunoscut un fapt de limba dialectal care vine sa completeze de minune ipoteza sa: in unele zone ale tarii, in Muscel, de pilda, adica in limba romana vorbita de romanii din acele tinuturi, verbul a rosti este folosit si cu sensul "a pune in ordine, a aranja sa fie bine, a rostui!. Astfel ca pentru acei romani verbul a rosti ajunge sa refaca, in linii mari, esentiale, polisemia gloriosului logos, pe care romanii il echivaleaza prin insumarea a doua semnificatii, a doua cuvinte: ratio et oratio. Cu mentiunea ca limba romana propune aceasta formula semantica dintr-un unghi (gramatical) de vedere neasteptat: nu ca substanta, ci ca actiune, ca activitate. Nu ca substantiv, ci ca verb: "Nu stiu daca Dumnezeu a rostit bine lumea asta!." "Dar ce nu-ti place, bade?" "Apai nu-mi place ca Dumnezeu n-a rostit lumea asta dintr-o singura bucata! Ci din mai multe! Innadita!".

Conceptia (populara) romaneasca despre frumos o deducem dintr-o multime de surse folclorice, etnografice. Dar deducem ceva despre aceasta conceptie si din etimologia cuvantului frumos (din formosus, derivat in latina de la forma), precum si din faptul ca antonimul urit provine de la radacina a uri.

Pe aceasta idee a lucrat cu metoda si temei D. Caracostea, dand la iveala probabil cea mai importanta lucrare din lingvistica romaneasca: Expresivitatea limbii romane. Teza cartii as rezuma-o astfel: limbajul este o forma de manifestare a creativitatii umane, genul proxim al limbii fiind poezia, literatura, lucru care se poate dovedi inclusiv prin dificultatea de a separa net limba de creativitatea literara, poetica. Intr-un mod mai specific, Caracostea a incercat sa demonstreze ca literatura (si poezia) este modelata (determinata) intr-o masura destul de insemnata de limba in care este scrisa. Si Caracostea a ilustrat aceasta teza (sustinuta si de un Karl Vessler), printre altele cu Luceafarul, care, in datele sale esentiale, arata asa cum arata pentru ca autorul poemei era vorbitor nativ de limba romana. Daca Eminescu ar fi fost englez, Luceafarul ar fi aratat cu totul altfel, nu numai ca text literar, ci si ca mit.

Este un act de creatie, de poezie, sa dai numele de privighetoare unei pasari. Este o denumire deloc arbitrara, iar motivarea acestei denumiri este poezie curata!.

Cartea lui D. Caracostea este insuficient sustinuta prin exemplificari, destul de putine. Acestea insa pot fi completate usor de cititorii de buna credinta, mai ales cand cititorii sunt si specialisti: la vremea respectiva, cand Ion Gheorghe a publicat volumul Joaca jocului, am avut sentimentul ca poezia, literatura romana, se invredniceste astfel sa profite, sa fructifice, sa beneficieze de oferta pe care limba romana o face spiritelor mai alese prin opozitia de sensuri joc-joaca, complet necunoscuta altor limbi.

Manualele noastre se multumesc sa califice unele sintagme ca fiind locutiuni. Locutiuni verbale, mai ales. O astfel de locutiune este si a luat-o la sanatoasa. In felul acesta insa se trece cu vederea esentialul, actul creator, superior literar, care a dat nastere acestei locutiuni, in care se interfereaza doua texte: locutiunea verbala a o lua la fuga si proverbul, zicatoarea fuga e rusinoasa, dar e sanatoasa, astfel ca in loc de fuga va aparea sanatoasa, rezultand din asta un text foarte post-modernist, meta-literar, inter-textualist etc. Cui apartine locutiunea a luat-o la sanatoasa? Limbii romane sau literaturii (creativitatii literare) populare?

Sau locutiunea a-si lua nasul la purtare, al carei umor, subtil si foarte modern, e pacat sa nu-l prizam.

- Ce bine seamana cu taica-su!

- Seamana, dar nu rasare!.

A da un asemenea raspuns, deja standardizat in limba romana in anumite situatii, inseamna sa practici un umor foarte ionescian! Adica inseamna literatura. Ca si zicatoarea, fantastica, deja pomenita, care incepe cu aceasta sintagma de neinteles altfel decat ca o creatie literara de un suprarealism fara pereche: foaie verde de dai n-ai. Cu cativa ani in urma Nichita Stanescu a rupt inima targului (literalmente, fara ironie spus) prin al sau distih extraordinar: Foaie verde de albastru Ma doare un cal maiastru. Evident, primul vers este ce este mai grozav! Dar nu e inca si mai si sa rasucesti textul pivotand pe de, prepozitie in prima bucata de enunt, foaie verde de., pentru ca apoi, continuand cu (de) dai n-ai, prepozitia de sa fie (si) conjuntie, rezultand un text in care libertatea de a se juca cu cuvintele este totala, mult chiar si peste Nichita Stanescu. Cine a fost acel Nichita care, in urma cu cate decenii, cate secole, a spus primul foaie verde de dai n-ai, Ia nu da sa vezi cum ai? Si cine s-a aflat in preajma sa, ce fel de oameni, de au stiut, s-au priceput sa le placa si sa spuna mai departe poezia lui Nichita acela?! E atata literatura in aceasta zicatoare cat nu gasesti la unii autori in tot ce au scris ei!.

- Ce avantaj ai din asta?

- Am avantaj Nastase! se zicea, cu ani in urma, pe vremea neuitatelor meciuri ale lui Ilie Nastase. Cum sa interpretezi aceasta secventa de dialog altfel decat ca expresie a creativitatii literare?

Le-am dat studentilor, in mai multe randuri, sa faca lucrari in care sa inregistreze sinonimele, mai ales frazeologice, ale unor verbe ca a pleca, a muri, a manca, a bate (a fi batut) si altele. Pe acele liste era atat de evidenta creativitatea vorbitorilor, nevoia de expresivitate care parea mai mare chiar decat nevoia de a comunica informatii. Textul cel mai concludent a fost sa-i pun sa inregistreze ce raspunde romanul cand este intrebat ce mai faci? Banala intrebare, la care englezii raspund prin repetarea intrebarii, are si in limba romana tendinta de a se goli de orice inteles si de a deveni o formula de intampinare, de salut aproape. Dar se numara printre noi, printre vorbitorii limbii romane, si persoane care se prefac ca iau in serios intrebarea si se straduiesc sa dea un raspuns propriu-zis. Un rapuns insa interesant, hazos, spiritual. De exemplu:

- Ce mai faci?

- Excelent, dar nu ma plang!

Din lista de raspunsuri, variata si numeroasa, unul mi s-a parut de o calitate literaracutotul deosebita:

- Ce mai faci?

- Ce sa fac? Ma rog la Dumnezeu sa ma ia dracu'!

E greu de imaginat mai multa literatura intr-un text mai scurt decat acesta: Ma rog la Dumnezeu sa ma ia dracu'!.

Ne oprim aici. Deocamdata. Cele de mai sus apreciem ca sunt suficiente pentru a avea incredere in vorbitorii limbii romane ca atunci cand se abat de la regulile academice acceptabile nu e cuminte sa ne grabim a le da peste mana. Datoria lingvistului nu este de a-i corecta, ci de a-i intelege, de a-i pricepe. Si, slava Domnului, avem ce pricepe! Adica, din aceasta perspectiva , a mesajului, pe care limba romana l-a decantat in structurile sale, in regulile de functionare ale codului, ale sistemului, putem spune ca suntem cu lectura noastra abia la primele pagini.