Cealalta Ancuta de Mihail Sadoveanu

Cealalta Ancuta

de Mihail Sadoveanu

Volumul "Hanu Ancutei" a aparut la 1928, fiind considerat de N. Manolescu "capodopera de la rascruce" ("Sadoveanu sau Utopia cartii"). Povestirea este definita drept specie a genului epic limitata la o singura intamplare, relatata de cele mai multe ori la peroana I de catre un erou devenit narator, ceea ce imprima o anumita originalitate de intersanjare a instantelor comunicarii narative, putandu-se incadra in genul short-story. Povestirea este un act de pura istorisire, reactualizand, ca intr-un tipar mitic, actiunea intemeierii unei lumii prin cuvant. Din perspectiva structurala asistam la simplificarea epicului, accentul fiind deviat de pe fabula (diegeza) pe discursul narativ, pe ceremonial si atmosfera, pe placerea de a povesti si stralucire verbala, dublate de atitudinea reflexiva, contemplativa a povestitorului de factura apollinica.

Spre deosebire de nuvela, care e focalizata pe personajul-protagonist, povestirea este centrata pe actiune. Intamplarea evocata are un desen epic simplu, dar captiveaza prin caracterul exemplar, si este plasata intr-un timp si spatiu limitate. De fiecare data cand "se rosteste" o povestire, magia unei lumi de demult reinvie intr-o naratiune puternic subiectivizata, relatata frecvent de catre un personaj-narator, (avem deci naratiune homodiegetica). Nararea se realizeaza in relatie cu un auditoriu a carui atentie trebuie starnita si mentinuta de narator; de aceea povestirea presupune un ceremonial al zicerii, care include formule de captare sau de verificare a atentiei auditoriului, devenit nu numai instanta importanta a comunicare, dar si principala cauza a prezentei personajului trialogic (specific de cele mai multe ori genului dramatic, dar nu numai). Doua consecinte importante ale acestei strategii sunt oralitatea stilului - ce deriva firesc din relatia explicita narator-ascultator - si apelul la formula povestirii in rama. T. Todorov incadreaza, de aceeea povestirea in reteaua tematica a TU-ului sau a discursului, a naratiei cu adresant obligatoriu. In timp ce Roland Barthes defineste povestirea ca un schimb intre narator si naratar, schimb intemeiat pe dorinta unuia de a povesti si a altuia de a recepta experienta umana.

Secventele prin care se concretizeaza rama au functii multiple. Prin secvente descriptive se schiteaza un cadru propice evocarii si se creeaza atmosfera favorabila intrarii in timpul povestit, in vreme ce secventele dialogate au rolul de a institui comunicarea intre narator si ascultatori, de a starni curiozitatea acestora si de a pregati, printr-un adevarat ritual, actul istorisirii. "Hanul Ancutei" incepe cu un memorabil exercitiu textual de proiectie in mit a unei lumi reale, deschisa insa catre orizonturi atemporale. Actiunea de la han se petrece "intr-o toamna aurie", epitet ce trimite direct catre o "varsta de aur", izvodita dintr-o indepartata memorie ancestrala. Este acel segment temporal nedeterminat, situat in illo tempore, "intr-o indepartata vreme", timpul fabulos al faptelor neobisnuite din povesti, marcat de evenimente meteorologice care-l situeaza si mai puternic intr-un orizont mitic.Timpul real al intamplarilor si al povestilor este nedeterminat. Mai important este timpul mitic, accentuat de semne ciudate, de faptul ca "au cazut de Santilie ploi napraznice" si de aparitia unui "balaur negru in nouri deasupra puhoaielor Moldovei". Spatiul este fixat la rascruce de drumuri si destine (hanul), este un topos al povestirii, este martor si simbol al continuitatii, este cronotop. Spatiul narativ este, de asemenea, investit cu valente simbolice, este "un loc de petrecere si de popas". Din acest metatext cu caracter de generalitate se deschid planurile narative. Acum, hanul-cetate, motiv fundamental al operi sadoveniene, devine un suprapersonaj. Hanul "nu era han - era cetate", cu niste "ziduri groase de ici pana colo" care limiteaza lumea realului de lumea imaginarului. Atmosfera de la han era de totala voiosie, de "buna-voie" intre oameni, cu "zile line de toamna", cu cantec de lautari. Acest cadru este creat de un narator abstract, cu o prezenta extrem de discreta in discurs, o voce auctoriala, ce isi asuma functia de regie si functia de interpretare (descrie hanul, schiteaza portrete, comenteaza afirmatiile personajelor-narator, intervine in dialog). Aceasta voce distribuie rolurile povestitorilor care isi rosteau povestea vietii si se retrageau apoi in spatiul nedeslusit din care se ivisera: Ionita comisul, narator-personaj, povesteste o hazlie intamplare cu "iapa lui Voda"; calugarul Gherman, narator-martor, necreditabil, spune o poveste cu un vestit talhar Haralambie; mos Leonte, narator-martor, necreditabil, invaluind in mister multe detalii ale naratiunii, vorbeste despre un balaur groaznic; capitanul Isac, narator-personaj, evoca o poveste nefericita de dragoste din tinerete e.t.c., situati in doua planuri temporale, in timpul fabulei si in timpul discursului. In total sunt zece naratori ai intamplarilor evocate. Lor li se adauga "Ancuta cea tanara", hangita care impartea vin, mancari, rasete si vorbe bune" .

La sadovenianul han al Ancutei, cele noua povestiri se rostesc in trei seri magice, in care este reinviata o lume exemplara cu oameni "si lucruri care astazi nu se mai vad" Intrarea in timpul evocat se implineste prin dialogul care incita curiozitatea ascultatorilor si prin gesturi ritualice. Ca in orice povestire in rama, acest dialog stabileste o relatie de comunicare intre personajul-narator si auditoriul sau, avand functia unui prolog care creeaza un orizont de tulburata asteptare a minunatei intamplari.

Cea de-a cincea povestire, Cealalta Ancuta, este un fel de axa a constructiei din Hanul Ancutei (precedata de patru si urmata de alte patru). Secventa rama cu care se deschide, il aduce in prim-plan pe Ienache Coropcarul, personajul-narator. Dominanta afectiva a discursului sau, nostalgia, precum si elementele de protret al lui Ienache sunt reliefate prin comentariul supranaratorului: "Inca mai parea cuprins de sfiala dupa istorisirea capitanului Neculai Isac. Totusi, glasul lui ne-a desteptat la viata acelui ceas".La nivelul discursului, secventa narativa se realizeaza prin modalitatea reprezentarii: incepe prin a face o paralela intre "vremea veche" si "lumea noua becisnica", evoca detalii pitoresti ale tineretii sale de negustor. Formulele de adresare sunt ceremonioase si creeaza o atmosfera magica: "sa stiti dumneavoastra, cinstite capitan Neculai si comise Ionita", completate cu o sintaxa paraverbala: diegeza incepe dupa ce, printr-o tehnica a amanarii menita sa incite curiozitatea, el isi umple luleaua cu gesturi ritualice. Aceasta formula de adresare instaureaza pactul afectiv prin functia conativa (de apel) a limbajului.

Tema literara a insertiei este iubirea interzisa. Desenul epic este alcatuit din episoade spectaculoase, spatiul intamplarilor este determinat geografic - "in targ la Iesi si la apa Moldovei" - si are ca punct de referinta hanul. Durata evenimentelor este concentrata - trei zile -, timpul fiind nedeterminat. Este principalul motiv pentru care N Manolescu considera ca spatiul este transformat in timp : "Povestitori si eroi ies din adancul timpului ca dintr-un spatiu misterios". Subiectul este construit pe principiul cronologic.

Protagonistul povestirii narate de Ienache Coropcarul , este Toderita Catana, un razes temerar din tinuturile Vasluiului care a cutezat sa puna la cale fuga sa cu duduca Varvara, sora boierului Bobeica. Martorul asista la intemnitarea razesului "nebun si nemernic" in Turnul Golii. Modalitatea reprezentarii impune viziunea subiectiva prin impletirea functiei fatice si emotive a limbajului: "Cel prins era intru adevar nalt si voinic om frumos si indraznet" (Ienache), "un rau s-un misel fara de minte" (Costea Caruntu). Elementele de portret contureaza un caracter exceptional al eroului privit cu admiratie de toti. Actiunea, de o cutezanta dementiala, reuseste numai datorita sprijinului pe care-1 gaseste la bunica hangitei de astazi, muiere frumoasa ca dansa si numita tot Ancuta. Se sugereaza ca ea aliaza vicleniei puteri tainice ; privind luna poate auzi ce-si vorbesc oamenii la mari departari. Asa aranjeaza fuga indragostitilor.

Constatam indata ca actul magic este aici pivotul intregii actiuni, el hotarand succesul acesteia. Mai mult, Ancuta devine o zeitate proteguitoare a faptelor dictate de focul dragostei, chiar atunci cand autorii lor calca in picioare ratiunea. Rapitorului domnitei ii striga infricosata dar si plina de admiratie : "Tu esti nebun, Todirita Catana, asa cum spun si alti oameni', il invata insa apoi ce sa faca, graind catre el - cum spune Sadoveanu - "cu foc si cu patima'. Figura Ancutei de alta data capata un nimb magic. Cat se savarseste planul pus la cale de ea, femeia ramane tacuta, nemiscata pe malul apei. Asculta cu incordare si-i "sticleste luna-n ochi'. Panda aceasta, cand hangita pare sa cheme in ajutor puteri suprafiresti, ii trezeste ,,frica' povestitorului. Ocrotitoare a simtamintelor amoroase, faptura complice cu astrul selenar, gratie caruia poate realiza fapte miraculoase, innobilata de patina vechimii, strabuna Ancutei, intra pe nesimtite in familia lui Istar, Afrodita si Cybele.

Cind potera care o insoteste pe duduca Varvara, trimisa la Manastirea Aagapia de catre fratele ei, ajunge la han, Ancuta si Ienache - devenit actant, prin "distribuirea rolului" in actiune - ii spun lui Costea Caruntu ca Toderita a pornit spre Timisesti. Apoi hangita il sfatuieste sa treca apa Moldovei pe podul plutitor de la Tupilati. Arnautul se increde in cuvintele Ancutei si o insoteste pe duduca Varvara pe podul plutitor. Cei doi dispar in noapte, strigati zadarnic de arnautii ramasi pe mal. Acest punct culminat este urmat de un final deschis. In zori, Costea este descoperit pe pluta "strans in funii pana la sange", alaturi de mosneagul podar. Misterul ramane nedezlegat, naratorul-martor ezitand intre gandul ca duduca Varvara a disparut prin puterea vrajilor hangitei si ideea ca Todirita si-a salvat iubita si a implinit un act justitiar. Apa este "un neant substantial", o imagine a mortii dupa cum afirma G. Bachelard. Intr-adevar, apa inghite trupul insangerat al tigancusei, transformandu-se in "apa moarta".

In critica literara, scrierile lui Sadoveanu sunt considerate "o imensa arhiva lingvistica" (G. Tepeneag si Gh. Bulgar). Arhaismul de mult uitat este pus in preajma cuvantului nou. Culoarea temporala este data nu atat de arhaisme, cat de cuvinte utilizate cu sensurile lor invechite. Sunt foarte frecvente expresiile frazeologice: "a slobozi cuvant", "a ase indeletnici cu oala", "a sta in cumpana" etc. La crearea culorii temporale mai concura elemente de morfosintaxa si topica usor arhaizate, scriitorul apeland cu masura la fapte de limba vechi cum ar fi: articularea adjectivului prenominal antepus ("acest loc") si a pronumelui relativ ("carele"), folosirea perfectului compus arhaic ("s-a fost ridicat"), adjectivul "noua" cu valoare de plural ("incaltari noua") etc.   

Ca orice naratiune homodiegetica, Cealalta Ancuta impune o perspectiva narativa interna surprinzator de moderna, ce trimite la un anumit tip de oralitate tocmai prin subiectivitatea relatarii. Astfel, povestirea nu ramine o simpla modalitate de inregistrare a scenelor si a evenimentelor, ci se naste dintr-o tensiune continua intre infromatorul dramatizat si un adresant, adica cititorul-auditor.Fluenta narativa specifica prozei sadoveniene, magia povestirii se naste din acest limbaj viu, familiar si totodata ceremonial, ca si arta de a povesti ce presupune" fundamentala identitate dintre a exista, a visa si a reprezenta prin povestire" (Jorge Luis Borges)

Concluzie: tehnica povestirii in rama pune in evidenta o structura multinaratoriala, cu o perspectiva multipla asupra faptelor petrecute. Tehnica narativa a acestei povestiri se inscrie in structura telescopica a planurilor narative care se identifica in intregul text din "Hanu Ancutei".

Hanul Ancutei este o epopee, nu printr-o monumentalitate exterioara, nu ca reprezentare a unor straturi (totalitate), ci prin realizarea sublimului, atribut esential al viziunii epopeice" (Ion Vlad, Povestirea.Destinul unei structuri epice).