Tragicul si Tragedia

UNIVERSITATEA DE ARTA TEATRALA DIN TARGU MURES

FACULTATEA DE TEATRU

SPECIALIZAREA: ACTORIE ANUL al II-lea

ESTETICA ARTEI SPECTACOLULUI

Tragicul si Tragedia

Tragicul este o categorie a esteticii care se refera la sacrificiul unor eroi sau la disarita unor valori umane, in confruntari cu forte potrivnice producand sentimente de groaza, de admiratie sau de compasiune. Dupa Aristotel, emotia tragica consta in sentimente de mila si de frica. "Mila este suferinta provocata de vederea unui rau distrugator sau dureros, intamplat aievea care nu-l merita si putand sa ne loveasca si pe noi sau pe cineva de-ai nostri, iar frica o tulburare provocata de gandul unui rau iminent."

Tragedia provine din cuvintele grecesti "tragos" care inseamna tap si "hedia" care inseamna cant, cantecul tapilor, desfasurat iin timpul serbarilor dedicate lui Dyonysos, zeul vegetatiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului si fertilitatii din mitologia greaca. Dyonysos era fiul lui Zeus si al fiicei regelui Tebei, Semele. Imediat dupa nastere Dyonysos a fost rapit de Titani, pentru a scapa de acestia Dyonysos s-a metamorfozat pe rand in tap, leu, sarpe, tigru, si in cele din urma in taur. Dar taurul a fost sfasiat si devorat de Titani. Capul lui a fost salvat de Rhea, mama lui Zeus, iar trupul a fost recompus din partile recuperate ca prin minune de la Titani. Dupa ce a inviat a fost primit in Olimp devenind, zeul vegetatiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului si fertilitatii.

Initial cultul lui Dyonysos traia prin ritualul societatii initiatice secrete (thaioos). Cortegiul pleca din fata templului lui Dyonysos. Ceremoniile erau grupate in jurul unor cortengii de sacrificiu si erau compuse din trei momente succesive: pompe, insemnand retragerea cortegilui in universul libertatii, al naturii; agon, reprezentand moartea si invierea, ce se realiza pin sfasierea rituala a unor animale simbolice si consumarea carnii crude, comos, reintoarcerea victorioasa a cortegiului. In timpul acestor evenimente corul satirilor intona la unison ditirambi, cantece in onoarea lui Dyonysos.

Aristotel a acordat o importanta deosebita acestui moment in explicarea genezei tragediei: "Ivita din capul locului pe calea improvizarii (ca si comedia dealtminteri: una multumita indrumatorilor corului de ditirambi, alta celor de cantece licentioase. Din cele ce pana in zilele noastre mai staruie prin multe cetati) tragedia s-a desavarsit putin cate putin pe maura dezvoltarii fiecarui element dezvaluit in ea, pana cand, dupa multe prefaceri, gasindu-si firea adevarata, a incetat sa se mai treansforme."

Tragicul se gaseste in forma concentrata si specializata in tragedie. Aceasta inseamna ca tragicul si tragedia sunt puternic legate genetic: tragicul se naste cu adevarat in tragedie, dar el nu se reduce la ea. Teoretizarile cu privire la tragedie au fost insotite de regula, de evolutia insasi a dramaturgiei, si, in acest sens, nu este dificil sa se surprinda legaturile firesti dintre tragediile lui Eschil, Sofocle si Euripide si teoria aristotelica a catharsis-ului. Aceasta legatura dintre tragedie si tragic, chiar daca este atat de puternica, ea nu este de natura sa lamureasca in intregime esenta tragicului.

Christophe Cusset in La tragdie grecque (Edition du Seuil, Paris, 1997) sustine ca teoria lui Aristotel, ,,nu are drept scop sa defineasca tragicul ca atare: ea se intereseaza mai ales de structura pieselor si de reprezentarea actiunii' si ca, in lecturarea pieselor clasice, Aristotel considera ca Euripide este cel mai tragic dintre cei trei mari dramaturgi.

Ion Ianosi, considera ca tragicul este indisolubil legat de frumos, nu doar pentru ca presupune prezenta unor valori etice si estetice, dar si pentru ca disparitia acestora insufla cu necesitate vointa de a fauri alte frumuseti. Tragicul ilustreaza sub multiple aspecte inlantuirea contrariilor. Sensul lui se bizuie pe un nonsens: firesc ar fi ca valorile sa supravietuiasca si doar nonvalorile sa dispara. Dar, se produce tocmai unirea ,,nefireasca' a celor doua componente antitetice. Maretia e injosita, nobletea e intinata, energiile par irosite in zadar. Orice antinomie e insa ireversibila si daca pozitivul ajunge negat, inseamna ca, la randul ei, negarea isi dezvaluie plenar virtutile afirmatoare! Cu cat mai mare e tensiunea interna dintre valoare si nimicirea ei, cu cat mai viguroasa opozitia dintre polul pozitiv si cel negativ, cu atat mai orbitoare apare ,,scanteia tragica', declansata de aceasta ciocnire si cu atat mai cutremurati vor fi martorii acestui infricosator si inaltator spectacol. Durerea ne striveste si nepurifica totodata, intovarasita fiind de certitudinea unui ideal. De aceea, in tragedie valoarea piere si renaste cu o forta noua. Pierderea trezeste visul regasirii, prabusirea naste dorinta reconstructiei.

In realitate, tragedia se numara printre cele mai viguroase forme de afirmare a omului. Afirmarea se produce, ce-i drept, prin intermediul unui dezastru, care ar fi trebuit evitat, dar care, odata produs reliefeaza cu vigoare imperativul de a apara si inmulti pe viitor, pe cat posibil calitatile acum distruse. Tragicul este doar formal o manifestare indirecta a frumosului, in continut el exteriorizeaza esteticul nemijlocit si puternic.

Nicolai Hartmann afirma ca ultimul secret in tragicul raului ramane libertatea. Nu exista nici o libertate numai catre bine, exista doar libertate spre bine si spre rau. De aceea, ea apare in vointa raului - indiferent cum este motivata aceasta - tot atat de pura ca in vointa binelui. Libertatea insa, inteleasa ca libertate a vointei insasi, este atributul fundamental al omului, semnul puterii sale - si, totodata conditia de baza a moralului in genere intr-insul, a putintei de a fi bun sau rau.

Avand in vedere continutul specific al tragicului, Gabriel Liiceanu, spune, ca se refera la faptul ca tragicul nu este orice rau ,,ci raul asumat prin infruntarea constienta a limitei. Dar ca atare el poate sa genereze tensiunea proprie actului creator in sens larg. Exista astfel o deschidere catre bine inchisa in tensiunea aceasta, un orizont al binelui in staruinta; o noua stare. Creezi o noua stare prin simpla staruinta. El il aduce pe om la hotarul fiintei umane, deci la limita de unde, in geografia fiintei, incepe taramul libertatii absolute. Tragicul nu apare deci fara tentarea limitei absolute. Constiinta care ramane in limitele corporalitatii (finitudinii) si libertatea care se pastreaza in cele ale necesitatii exclud aparitia tragicului. Tragicul nu exista in conditiile in care elanurile constiintei sunt masurate dupa finitudinea fiintei.

Conflictul dintre constiinta, ca pacient tragic si limita personificata, ca agent tragic este unul din care nimeni nu iese infrant si toata lumea pierde. Ambiguitatea victoriei si a infrangerii rezida in situatia ca limita este implacabila in timp ce constiinta este ireductibila. Victoria limitei personificate consta in imuabilitatea ei. Victoria constiintei patimitoare consta in actul perseverarii ei in proiect. Moartea reprezinta dreptul la tragic al fiecarui individ, in masura in care reitereaza cu fiecare caz in parte intalnirea dintre proiectul constiintei infinite cu limita experimentata ca insasi realitate a naturii finite. In termenii geografiei fiintei, tragicul existential poate fi definit ca apetenta a divinitatii in conditiile corporalitatii (finitudinii).

"Orice tentativa de anulare a tragicului reprezinta o forma a desolidarizarii fiintei constiente finite de propriul ei statut ontologic, respectiv un refuz al omului de a-si trai viata, si al omenirii, istoria. Tragicul deci s-ar putea defini: daca-ti depasesti limitele, esti ,,pedepsit'; daca nu ti le depasesti, nu esti om." (Gabriel Liiceanu)

Surse:

Bres Andrs, Text si spectacol, Targu-Mures, Eitura Academos, 2000

Morar Vasile, Estetica. Interpretari si texte

Gabriel Liiceanu, Tragicul - O fenomenologie a limitei si depasirii, Ed. Humanitas, Bucuresti