Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - istoria geloziei lui Stefan Gheorghidiu

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Multi vor observa disproportia care sta la baza romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". O buna parte din volumul intai cuprinde romanul propriu-zis si anume istoria geloziei lui Stefan Gheorghidiu. Volumul II este insa un jurnal de campanie care ar fi putut sa lipseasca fara a stirbi nimic din substanta romanului.

Eroii lui Camil Petrescu au toti repeziciunea discursului si tonul acela tipic de iritatie care sunt ale autorului insusi in scris.

Stefan Gheorghidiu, student la litere, se casatoreste cu o colega. In curand mosteneste o avere importanta. Eroii sunt preocupati numai de problemele de constiinta. Intaia problema a lui Gheorghidiu este de a se apropia cat mai mult sufleteste de nevasta lui. Si cum el exploreaza metafizicul, intelege sa comunice in aceasta sfera de preocupari cu sotia lui. Lui Gheorghidiu nevasta-sa ii place fiziceste, fara ca el sa-i poata defini un aspect mai sufletesc, mai complex. El ar vrea-o frumoasa si capabila de speculatia filosofica. Sotia se dovedeste geloasa fara obiect si necredincioasa cu disimulatie. O femeie nu inseala niciodata nemotivat, chiar daca motivul ar fi o simpla slabiciune. Ea este nefilosoafa, geloasa, inselatoare, lacoma, seaca si rea. Atunci pentru ce o iubeste Gheorghidiu? El insusi nu poate explica. Analiza devine un monolog liric in care eroul isi destainuie febrilitatea sufleteasca: "Viata mi-a devenit curand o tortura continua. Stiam ca nu mai pot trai fara ea. Ca o armata care si-a pregatit ofensiva pe o directie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era in toate planurile mele. Era in toate bucuriile viitorului. La masa, la miezul noptii, in gradina de vara, in loc sa ascult ce-mi spune vecinul sau vecina, trageam cu urechea nervos, sa prind crampee din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu domnul elegant de alaturi de ea. Nu mai puteam ceti nici o carte, parasisem Universitatea."

Incontestabil, aici se ascund adevaruri sufletesti care erau poate mai bine spuse la modul obiectiv. Toata gelozia lui Gheorghidiu ramane un fenomen psihic particular. Cand afla intamplator de la un colonel limbut purtarile nevestei, Gheorghidiu, in loc sa fie paralizat de mahnire, face gesturi rusesti: "Asculta Vasile, ai zece poli de la mine, daca te intorci acum, cu trasura, pana la CampulungVasile, iti dau douazeci de napoleoniPoti cumpara o pereche de cai de trasura."

Gheorghidiu e un erou din galeria "inadaptabililor", e un invins. E un filosof intr-o lume de nestiutori de carte cinici, si acesti nestiutori de carte il pacalesc si-i fura buna parte din mostenire. El nu cunoaste femeia si nu o poate stapani, iar femeia il face sa sufere. Deci e vorba mai putin de analiza geloziei cat de cazul unui inadaptat la viata erotica, a unui infirm. Si aceasta incapacitate de viata a eroilor este si mai evidenta in "Patul lui Procust".

Paginile din jurnalul de campanie constituie tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre razboi in literatura noastra. Avem de-a face cu o viziune personala a lui, cu un spectacol straniu, apocaliptic, de tragic grotesc, asemanator cu tablourile primitivilor, narative, hilare, grave.

Din multe puncte de vedere "Patul lui Procust" infatiseaza o scriere mai matura. Materialul este mai bogat, ochiul mai linistit, fraza a pierdut o parte din lunecarea aceea putin cam iritanta. Romanul este o demonstratie, un program, ofera o superioara emotie politista, emotie ce consta in putinta de a participa ca cititor la constructia romanului. Cine se afla inaintea unui vraf de scrisori ale unui scriitor sau in fata unui voluminos dosar al unui proces criminal, are o satisfactie asemanatoare cu aceea pe care putem s-o capatam din citirea romanului "Patul lui Procust". Totul e amestecat, nedatat, birocratic, dar evenimentul respira si se construieste pas cu pas, regasindu-si prin umpleri succesive adevarata cronologie.

Fals tratat pentru uzul romancierilor

"Peste cateva zile am intalnit-o in fata chioscului de ziare de la Independenta. Ceruse o revista de mode si tocmai o platea, cand a dat cu ochii de mine si a inteles ca o asteptam opri mai sus, la cativa pasi. A avut o clipa de placere, nu de bucurie. Si-a miscat, cu o satisfactie vulgara, buza de jos, ca si cum ar fi spus, castigand prinsoarea <<A, domnule, in sfarsit!>> Altfel intrevederea a fost frumoasa, cu lunecusuri de ironie voit banala si superficiala, ca sa para tandra si indiferenta: <<Speram ca ai sa te faci mai urata, departe de mine.>><<A.da.am avut eu azi-dimineata o presimtire buna.>><<Ti-ai oxigenat parul?Sau nu, e din princina soarelui>>.<<Dupa cate stiu, nu. Se vede ca e tot soarele.>><<A reaparut si el numai din cauza dumnitale>>.<<Ce vrei, cand intalnim incapatanati care vor sa reziste, cautam si noi complici>>. Dar spre mirarea mea, tot ea vrea sa stie:<<Ai mai sedus pe cineva?>>, si ii tremura vocea de parca era o actrita la intaiul pas pe scena.<<Vreau sa iau o trasura.>>. Era ora 12 si jumatate poate. Matusa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alaturi pe jos, in dreptul Universitatii, la statia de trasuri, am fost bucuros ca nu mai era nici una. Mi-a spus ca are de gand sa se inscrie din nou pentru licenta la Universitate, ca a fost plecata la Vaslui, la bunica ei, trei saptamani. Prin fata Ministerului de Domenii am avut oarecare teama, caci venea agale o trasura goala, pe care ea n-a observat-o insa.<<Asta-i rochia albastra? Dar parca era mai putin vie? >><<Vai, mi-ai uitat rochiile?>> Si in sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, in ezitari, falfairi, fixari si iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi incet transportata pe drum. La Rosetti, despartirea era inevitabila. Era statie mare de trasuri si automobile. S-a oprit pe trotuar. in mine totul s-a oprit.dar a lasat, fara s-o vada, o trasura, a strigat prea incet alta ca pe urma a intos capul sa-mi spuie ceva. Am ajuns poate, pe la doua, in fata casei matusii ei.dar parca n-ar fi observat ca am ajuns, am trecut inainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent, dupa vreo suta de pasi ne-am intors si pe urma iar, pana la ceasul trei si ceva. Poate ca nici unul, pentru nimic in lume, nu ar fi cerut celuilalt insa sa mai ramaie. Eram asa de grabiit si ne vedeam in treacat numai.

Ah, de tine nu se indura cineva sa se desparta, si era profund adevarat, dar o spuneam cu un suras, ca sa para abia ceva mai mult decat o gluma indiferenta.sarut mainile.

Vai! O sa ma ocareasca matusa-mea. Dar putin imi pasa. Isi trecea limba peste buzele arse parca, si suradea cu ochii albastri, plini de suflet ca de roua.

Ma intorceam, in dupa-amiaza inundata de caldura uscata, chinuit de foame; adancindu-ma ca un cauciuc in asfaltul incins, privind caii obositi ai trasurilor, storurile trase peste siesta la mai toate casele, dar era in mine o tristete usoara si placuta. Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi si aveam sa pierim amandoi.

Eram ca intr-o zi imensa si intamplarile acestea mici, amanuntite pana in fractii de impresie, erau printre cele mai importante in viata mea. Astazi, cand le scriu pe hartie, imi dau seama, iar si iar, ca tot ce povestesc nu are importanta decat pentru mine, ca nici nu are sens sa fie povestite. Pentru mine, insa, care traiesc decat o singura data in desfasurarea lumii, ele au insemnat mai mult decat razboaiele pentru cucerirea Chinei, decat sirurile de dinastii egiptene, decat ciocnirile de astri in necuprins, caci singura existenta reala e aceea a constiintei. Si, in organizarea si ierarhia constiintei mele, femeia mea era mai vie si mai reala decat stelele distrugator de uriase, ale caror nume nu le stiu.

Iata doua pagini din "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", romanul din 1930 al lui Camil Petrescu si anume din al patrulea capitol al primei parti, intitulat Asta-i rochia albastra. Cititorul atent isi va da seama ca titlul capitolului reproduce, nu fara intentie, una din intrebarile puse de barbat femeii pe care a intalnit-o intamplator pe strada, intr-o dupa-amiaza de vara bucuresteana de pe la inceputul acestui secol. Stefan si Ela se intalnesc ca doi straini, desi sunt casatoriti. Casatorie din dragoste, pe cand erau amandoi studenti si saraci, schimbata la fata de o mostenire neasteptata. Dar viata cea noua, intr-un mediu de oameni destul de bogati ca sa nu aiba alta grija decat alegerea distractiilor, a adus cu sine neintelegere, incordare, certuri. S-au despartit, in urma unor scene in care cochetaria femeii si gelozia barbatului au parut a devenii incompatibile. Tanarul are constiinta uneia din acele iubiri- pasiuni care unesc pe vecie doua fiinte si pe care moartea le poate dezuni. Romancierul nu marcheaza limpede si de la inceput importanta intalnirii dintre cei doi; pare a dori intai sa o ascunda, abatand atentia cititorului de la semnificatia ei. O anumita estetica a romanului camilpetrescian poate fi schitata de pe acum si ea ar avea in vedere doua principii consecutive: renuntarea la ierarhia de semnificatie a evenimentelor exterioare sau reducerea ei drastica; cultivarea, in consecinta, a evenimentului comun, banal, cotidian.

Subiectul conversatiei este, in "Ultima noapte de dragoste", un fapt divers. Gelozia care-l roade pe Gheorghidiu il pune intr-o lumina nefavorabila.

Camil Petrescu este probabil cel dntai la noi care a simtit nevoia sa coboare, in romanele sale, viata de pe scena in strada: atat in sensul introducerii in limbajul eroilor a banalitatilor cotidiene, cat si in acela al renuntarii la emfaza care marca totdeauna, in romanul doric, vorbirea si gesturile personajelor. El deteatralizeaza romanul.

Daca istoria e interesata de batalii, care antreneaza mari armate, romanul reflecta mai curand aspectele neglijate si neglijabile ale razboiului: frigul, durerile de stomac, intamplarile comice si absurde. Locasul individual al unui soldat ori un picior amputat conteaza mai mult pentru romancier, sunt adica mai autentice, decat planul complet al bataliei. De pe scena Istoriei, razboiul se muta pe aceea a constiintei individuale. Camil Petrescu nu polemizeaza aici doar un roman de razboi, ci un roman traditional in intregul lui; cu perspectiva naratorului de acolo asupra razboiului si asupra lumii.

Vorbind de autenticitate, Camil Petrescu a avut in vedere nu numai deteatralizarea romanului, coborarea personajelor in strada, dar si combaterea acestui abuz de semnificatie. Incercarea de a introduce in roman, nu doar un eveniment comun, dar pe acela, "fara semnificatie", aleatoriu, care intrerupe din loc in loc circuitul cauzelor si efectelor, are in cele din urma o consecinta considerabila: imposibilitatea motivatiei globale a actiunii si psihologiei.

Naratorul din "Ultima noapte de dragoste" marturiseste: "De altminteri, toata suferinta asta monstruoasa imi vine din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proportii de catastrofe. Bineinteles ca marile <<scene>> clasice ieseau din campul sensibilitatii mele, ca marginile unui desen privit cu o lupa prea maritoare." notele definitorii ale ionicului sunt reunite aici cu limpezime. Suferinta eroului isi are propria motivatie launtrica sau, mai exact, in tesatura inextricabila a vietii eroului nu putem distinge intamplarile care joaca un rol determinant de acelea care nu joaca nici un rol. In romanul doric, tocmai decuparea in "mari scene clasice" era aceea care contribuia la aceasta distinctie: dar, acolo, punctul de perspectiva era suficient de indepartant pentru ca liniile mari ale desenului sa fie vazute bine. Am putea spune ca, intr-o privinta, romanul doric si romanul ionic se afla in acelasi raport ca fata si dosul covorasului tesut: unul ingaduie sa fie citit in orice clipa si in chip limpede, modelul, celalalt ofera doar imaginea confuza a firelor si nodurilor.

Cand naratorul marturiseste in finalul "Ultimei nopti": "I-am scris ca-i las asolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti.de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.", e limpede ca avem de-a face tocmai cu unul din acele artificii pe care romanul doric le imprumuta din arsenalul melodramei.

O alta impartire a capitolelor decat accea de parti, a autorului, ne este sugerata de raportarea lor la momentul nararii: capitolele unu si sase din prima parte, precum si toate cele sapte capitole ale partii a doua cuprind evenimentele aproximativ contemporane cu momentul in care sunt narate; capitolele doi-cinci din prima parte intrerup firul acestora cu o retospectiva, ca sa nu zic cautare a timpului pierdut.

Revenim in prezent in capitolul final al primei parti: "Dar ultima scrisoare ma chema <<negresit>> la Campulung, pentru sambata, sau cel mai tarziu duminica". Acesta fraza incheie paranteza epica din capitolele doi-cinci si ne readuce la seara discutiei de la popota.

Pe cat de preocupata a fost "ruptura" dintre "ultima noapte de dragoste" si "intaia noapte de razboi", pe atat de dezinteresata s-a aratat critica de consecintele intercalarii, in actiunea prezenta a unor capitole de retrospectiva, cu alte cuvinte, intercalarii in paginile de analiza a geloziei a celor care reconstituiau istoria ei. Si unele si altele au fost discutate cu acelsi criteriu. Abia daca s-a remarcat ca maniera este mai obiectiva, in sensul doric, in retrospectiva decat in rest, unde predomina analiza.