Universul creatiei lui Ion Creanga - Creanga scriitor popural, Opera literara

Universul creatiei lui Ion Creanga

Motto: „Admitând influenta unei opere de arta asupra noastra, îi admiram si putinta de a ne preface sufleteste. Un mare artist este deci un mare modelator de oameni.” (E. Lovinescu, Opere I)

Viata lui Creanga a fost izvorul marii sale arte, nerecunoscuta în adevarata ei valoare de cei printre care a trait, decât dupa moartea lui, când opera i s-a impus singura în literatura noastra. Aceasta pentru ca opera oricarui scriitor se explica în primul rând prin conditiile vietii lui, într-o viziune realista care ne introduce în lumea povestitorului, cu tot farmecul si pacatele ei, unele ale vremurilor, altele ale oamenilor, unele privite cu ochi critic, altele cu îngaduinta. Opera lui Creanga este lipsita de o baza speculativa, din arta lui desprinzându-se o întelepciune taraneasca asupra lumii. Omul apare în viata prin tot ceea ce tine de conditia lui pamânteasca, într-o viziune realista, cu predominarea concretului în întâmplari si lucruri, în formele particulare obisnuite, recunoscute cu usurinta chiar când povestitorul, în mod voit, da realitatii o aparenta neobisnuita, în contrast cu ce ne-am astepta ca ea sa fie. Multi teoreticieni literari au sustinut, de-a lungul timpului, ca personajul literar, cu lumea lui specifica, reprezinta factorul ordonator si de rezistenta a operei literare prin timp. Exprimându-se pe sine (conceptia sa despre lume si viata), prin intermediul personajului central sau episodic, scriitorul creeaza modele, deschizând orizontul cunoasterii umane. Daca traditia moralei populare l-a învatat pe scriitor care e drumul desfasurarii luptei între bine si rau, cu victoria neîndoielnica a binelui, insuflându-i încredere neîndoielnica în viata, tot morala populara l-a obligat sa-si faureasca, asa cum am vazut, un ideal al caracterului, sprijinit pe valorile eterne ale muncii, efortului creator si generozitatii, ale desavârsirii morale. Personajele lui Creanga sunt oameni obisnuiti, descrisi cu calitatile si defectele lor. Indiferent de vârsta si de nivelul de cultura, cititorul îsi gaseste un corespondent între personajele din opera lui Creanga.

Cuvântul în opera literara este un semn care cuprinde atât propria structura a scriitorului, cât si lumea reflectata în opera sa. Indiferent de metoda (de accesibilizare), în procesul de receptare a operei literare trebuie sa tinem seama de faptul ca ea este un tot unitar, a carui valoare estetica subsumeaza si înglobeaza, în acelasi timp, valorile ei sociale, psihologice si morale. Receptarea operei, prin contactul direct cu cartea în procesul lecturii, trebuie sa vizeze caracterul informativ si formativ al procesului de investigatie si întelegere a semnificatiilor limbajului literar.

Eminescu este Poetul nostru national, Creanga este Povestitorul. Marele cântec înstrunat în „Luceafarul” si în „Scrisori”, vine din adâncurile Ethosului si se înalta biruitor spre stele. Povestile, Povestirile si Amintirile reprezinta splendoarea pamântului ferm, vitalitatea unui popor vechi si statornice institutii, vorbind o limba dintre cele mai frumoase si mai expresive, pivotul lui principal în istorie.

1 Creanga scriitor popural

Când se vorbeste despre opera lui Creanga, se admira numaidecât „limba lui”¹³, aprecia George Calinescu, cu acest subînteles ca daca s-ar înlatura lexicul dialectal, totusi ar ramâne uscat. Cu toate acestea, sunt culegeri folcloristice în care povestile apar ca niste adevarate muzee de limba fata de sobrietatea relativa a vorbirii lui Creanga, si totusi, valoarea literara a acestora e nula. Creanga, înrâurit de ceea ce vazuse la „Junimea”, îsi facuse catre sfârsitul vietii o estetica fonetica în virtutea careia trecea prin sita toate cuvintele si ciocanea toate suntele. Efectele acestei teorii, pentru care n-avea îndeajunsa patrundere intelectuala, se vad. În vreme ce diaconul, amestecând cum îi veneau la îndemâna neologismele si cuvintele neaoase pentru a-si exprima ideile mai înalte, asternea pe hârtie întâmpinari catre consistoriu si minister sprintene si pline de sarcasm, autorul matur al naratiunii „Mos Ion Roata si Unirea” vorbeste pe un ton de abecedar. Mai mult decât varietate lexicala, este în opera lui Creanga un accent. Chiar la citirea muta, urechea este mângâiata de moliciunea suntelor. Impresia aceasta vine nu din melodia studiata a silabelor, ci din reprezentarea clara a vietii taranesti din Moldova.

A studia deosebit limba lui Creanga, ca o pricina esentiala a emotiei artistice, este o eroare. Totusi, o limba a lui Creanga, sau, mai bine zis, a eroilor lui Creanga, exista. O opera dramatica traieste prin conflict, prin structura sufleteasca a eroilor, însa limba este si ea un element al acestei structuri. Daca s-ar îndrepta vorbirea lui Catavencu si a lui Pristanda, acesti eroi mor, caci limbajul e un mod al lor de existenta. Limba lui Caragiale nu are în sine valoare estetica, ci este numai o modalitate de reprezentare. Acelasi fenomen se petrece în opera lui Creanga, în buna parte dialogica. A admira limba povestitorului în sine înseamna a afirma ca ea trebuie sa placa oricui în temeiul esteticii acustice. „Limba nu e a << artistului >>, ci a eroilor lui, chiar când Creanga însusi vorbeste”¹⁴.

Nici „Amintirile” si cu atât mai putin „Povestile” nu sunt opere propriu-zise de prozator, valabile în neatârnare, ci parti narate dintr-o întocmire dramatica cu un singur actor, monologica. Creanga este aci povestitor de basme, aci actor de compuneri ce intra în definitia veche a nuvelei. Însa povestea si nuvela sunt - cu singura deosebire ca cea dintâi cuprinde element fabulos – foarte asemanatoare între ele, si amândoua profund deosebite de roman si de nuvela moderna, care e adesea un roman scurt.

Limba lui Creanga este sufletul povestitorului, în masura în care si acesta se aseaza ca vorbitor în mijlocul ascultatorilor, si totodata sufletul eroilor sai. Naratiunea are doua realitati concentrice: întâi pe aceea a povestitorului, care stârneste hazul si multumirea prin chiar prezenta lui, cum se întâmpla cu actorul si cu oratorul, apoi pe aceea a lumii din naratiune. Aceste doua realitati nu se pot însa desface. O poveste nespusa de cineva e un scenariu de commedia dell ’ arte nejucat. Limba este modul de expresie al lui Creanga si al eroilor sai, si nu trebuie nicioadata considerata ca o frumusete pur formala, fiindca atunci ar deveni o simpla conventie stilistica, fara putere de reprezentare. A descoperi observatie si creatie în povestea si nuvela clasica, înseamna a ignora adevarata structura a acestor spete literare. În poveste si nuvela nu se observa, ci se demonstreaza. Orice naratiune se desfasoara pe o tema morala, care este formulata limpede ori numai subînteleasa. „Romeo si Julieta” este demonstrarea nenorocirilor la care poate duce încapatânarea parintilor fata de copiii îndragostiti. Povestea lui Camaralzaman din „O mie si una de nopti”, din care a iesit Tudandot de Carlo Gozzi este ilustrarea capriciilor unor fete care abuzeaza de slabiciunea parintilor si de înflacararea tinerilor. Toata arta povestitorului, scutita principial de orice observatie noua, sta în pateticul ori în umorul demonstratiei, într-un mod propriu de a taia respiratia, de a amâna deznodamântul, de a stârni indignarea etica. E o arta foarte apropiata de oratorie, aproape inanalizabila, si se cheama darul de a povesti, si nu are nimic de-a face nici cu estetica limbii, nici cu observatia.

Aceasta însusire de a dramatiza realistic basmul a facut sa-i iasa lui Creanga numele de „scriitor poporal” ¹⁵. Însa nici taranii n-au astfel de daruri cu totul rafinate, nici povestile asa cum sunt, nu pot sa placa taranilor. Toata partea nuvelistica din povestea lui „Stan Patitul” ori din „Povestea lui Harap-Alb” este peste întelegerea unui om de la tara. Prea multa atmosfera, prea mult umor dialogic, prea multa desfasurare coloristica în paguba miscarii lineare epice întâlnim. Omul de tara vrea epicul gol, fara minutii de observatie, si e doritor de fabulos. Este în povestile lui Creanga atâta jovialitate, atâta umor al contrastelor, încât compunerile sunt menite sa nu fie gustate cum trebuie decât de intelectuali.

În câmpul lui marginit, Creanga este un erudit, un estet al filologiei. Eroii lui nu traiesc din miscare, ci din cuvânt, si observatia nu e psihologica, ci etnografica.

2 Opera literara

Personalitate artistica proteica, Ion Creanga a fost scriitor, dascal, diacon, având o activitate literara diversificata. Se stie ca înainte de a deveni scriitor si dupa aceea, pâna la sfârsitul vietii sale, Ion Creanga a fost pedagog, manifestându-se pregnant ca învatator la clasele primare si autor de manuale scolare. El a fost un atutodidact, unul dintre aceia care se lasa asupra cartii cu toata taria unei vointe hotarâte de a nu irosi vremea în zadar. Chiar de la începutul activitatii sale se manifesta ca un pedagog inovator, nesatisfacut de metodologia traditionala de instruire si educatie. El folosea, mai ales în anii sai de mari cautari în didactica, elemente ale celor mai variate metode de lucru cu copiii in clasa.

Un loc deosebit în activitatea humulesteanului îl ocupa problema educatiei în familie si a colaborarii profesorilor cu parintii. Reiesind din continutul sistemului pedagogic crengian, colaborarea scolii cu familia ocupa un rol deosebit în dezvoltarea armonioasa a personalitatii omului si-a cetateanului. Principiul educatiei în scoala lui Creanga era, asa cum s-a observat „acela komeschian”¹⁶ ce orienteaza simturile în asa fel, încât copiii însusesc totul cu placere si cu bucurie, deoarece principiul acesta se întemeiaza pe însasi natura umana. Dupa cum se stie, si cum o demonstreaza activitatea pedagogica a lui Creanga, doar numai în atmosfera de dragoste si respect afectiv între elev si pedagog, doar atunci, când în centrul atentiei educatorului se afla sufletul copilului si când toate eforturile sunt îndreptate spre descoperirea si dezvoltarea fortelor lui spirituale cele mai nobile, doar atunci se obtin rezultate deosebite. Prin calitatile sale individuale, Creanga a fost o personalitate afectiva si cu suflet larg, ceea ce i-a asigurat succese frumoase si l-a plasat în prim planul pedagogiei românesti din a doua jumatate a secolului al XIX - lea. „Nu mai întâlnim, - spunea despre el Eminescu, - pe învatatorul sever, ci pe acela ce coboara sufleteste pâna la natura firii infantile si îsi organizeaza lucrul educativ în corespunderea cu ea”.¹⁷ Creanga a reusit sa se faca iubit de elevii sai, usurându-si astfel mult munca sa de dascal, imprimându-i continut profund uman si cu adevarat pedagogic, împodobind-o cu rezultate ce se obtineau greu pe vremea aceea. Un mijloc sigur de apropiere între învatator si elevii sai erau povestile, pe care el le spunea captivant si inimitabil. De vedea copii distrati, ori obositi, el le spunea o poveste cum numai el stia sa spuna. Dupa cum se poate observa, Creanga nu era un adept al educatiei libere, el stia sa îmbine dragostea cu exigenta pedagogica: ”Copilul învata când nu se rasfata”¹⁸, repeta Creanga deseori.

Asadar, Ion Creanga ramâne în istoria pedagogiei românesti un talentat metodist si autor de manuale, un pedagog de vocatie, un inovator. Sistemul sau pedagogic, luat în ansamblu, se bazeaza pe conceptia si întelepciunea milenara a poporului nostru, prezentându-se astfel a fi o sinteza a pedagogiei populare.

Pentru noi, fii ai Bisericii Ortodoxe Române, Creangă constituie un motiv de admiratie si de pretuire în plus : el s-a format si modelat în viata si traditia acestei Biserici, pe care a slujit-o, în calitate de diacon, vreme de 13 ani: adică din 1859 si pâna în 187 De altfel, Biserica noastră a dat mari scriitori si oameni de cultura epocii „vechi”, de pâna la 1830, dar si câtiva scriitori moderni de prima mâna, în fruntea carora sta Ion Creangă. Marturisirea de credinta a lui Ion Creanga nu a fost si nu va fi niciodata stirbita sau afectata de sirul de necazuri si ispite de care va fi lovit. În lumea satului Humulesti sau a târgului moldovenesc din epocă nu există o barieră între sacru si profan: viata de toate zilele e sfintita prin obiceiuri si datini, prin invocarea atât de deasă a lui Dumnezeu, prin interferenta dintre bucuriile sarbatorilor laice si acelea religioase, între bucuriile omenesti traditionale si bucuriile duhovnicesti. Nu e nici urma de rigiditate religioasa sau de ipocrizie. Oamenii nu sunt sfâsiati de întrebari sterile, fiindca stiu unde sfârseste firescul: o data cu calcarea masurii, unde, de altfel, începe raul, cu corelativul sau : pacatul. Eroii rurali ai lui Creangă traiesc învatatura crestină nu numai duminica si cu prilejul marilor sarbatori, ci zi de zi, ceas de ceas. „Catehizarea” lor e launtrica si se transmite din generatie în generatie. Iată motivul pentru care opere precum „Amintiri din copilărie” - ca si povestile si povestirile, de altfel - sunt mereu marturii vii si bogate ale realitatilor traite ca atare, potrivit preceptelor crestine împletite de veacuri cu viata omeneasca si datinile ei cele mai firesti din lumea satului românesc. Chiar glumind, humulestenii, si cu ei taranii români în genere, teologhisesc în felul lor. În acest fel, asa cum afirma Diaconu Ramona, „opera lui Creangă este o dovadă indubitabila a unui specific, a unui colorit local al ortodoxiei române”¹⁹. Creanga reprezinta ultima generatie de la noi care a urmat scoala traditionala de dinainte de reforma învatamântului din 1864, scoala care începe cu bucvarul, cu ceaslovul, cu psaltirea si pentru care luptase cu un veac înainte mitropolitul patriot Iacob Putneanul si alti ierarhi, scoala din pridvorul bisericii, pe care scriitorul a înscris-o pentru eternitate în literatura noastra si în cea universala. Cum „Amintiri din copilărie” este icoana cea mai desavârsita a vietii satului românesc, a lumii taranesti, prin Ion Creanga s-a conturat si a devenit clasic chipul taranului român autentic: acel chip patruns adânc în viata de toate zilele de morala Evangheliei si de valorile spirituale crestine asumate chiar de oamenii care nu stiu carte.

Unde Creanga a apucat sa se întreaca si pe sine însusi, o presimte oricine e în „Amintiri din copilarie”. Scriitorii ca Ion Creanga nu pot aparea decât acolo unde cuvântul e batrân si echivoc si unde experienta s-a condensat în formule nemiscatoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator sa rasara peste câteva veacuri într-o epoca de umanism românesc. Nascut cu mult mai devreme, Creanga s-a ivit acolo unde exista o traditie veche si deci, si o specie de eruditie, la sat, si înca la satul de munte de dincolo de Siret unde poporul e neamestecat si pastrator. S-a spus despre Ion Creanga ca se afla în fiecare actor al povestilor si povestirilor sale. Cu atât mai mult, în „Amintiri din copilarie” el povesteste despre sine, dar într-un mod ce dovedeste o solida cultura.

„Niciun model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creanga, scriindu-si amintirile, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele autobiografii si memorii ale Renasterii, înmultite apoi în toate literaturile europene – sublinia, pe buna dreptate, Tudor Vianu prin urmare, humulesteanul este unic în felul sau, pentru modul spontan si colorat în care plaseaza vârstele umane în timp si spatiu dând copilariei dreptul sa-si reprezinte liber si deplin spectacolul.” ²⁰ Secretul popularitatii „Amintirilor”, între toate vârstele de cititori, este omenescul figurilor si sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridica a vietii care se degaja în fapte si psihologii. Încadrat într-o ereditate si o suma de traditii, Creanga exprima acel echilibru clasic dintre aspiratie si posibilitatea de realizare pe care - l naste structura milenara a satului si orizontul lui moral de un precis contur. Un fel de clopot vast în care omul nu se poate sufoca, dar nici rataci, si este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor caci „Amintirile” sunt o expresie între copilarie si maturitate.

Daca în întreaga sa opera Ion Creanga înfatiseaza universul rural românesc, în „Amintiri” el proiecteaza satul traditional sub semnul trairii la cea mai înalta tensiune a vârstei de aur. Deschizând cartea „Amintirilor”, ai impresia ca patrunzi într-o lume de vis pe care maturul Ion Creanga o cauta ca pe o autentica evadare din domeniul vârstei cu probleme si necazuri.

„Amintirile” se datoresc, probabil, tot vreunui imbold eminescian. Într-o vreme când existenta lui era din ce în ce mai grea, Creanga scrie „Amintirile” cu un sentiment de profunda melancolie dupa timpurile minunate ale copilariei, dar si cu placerea neasemuita de a se cufunda în primele impresii, luminoase si tainice, si de a zugravi, asa cum îi vedea cu ochii maturitatii, oamenii primului sau univers. Fragmente de copilarie au introdus în literatura noastra pâna la Creanga si Negruzzi, Russo si Alecsandri. Dar Creanga scrie întregul roman al copilariei lui, primul roman al copilariei taranesti în literatura noastra.

Cartea „Amintirilor lui Creanga” n-a fost pentru autorul ei decât o modalitate de a trai înca o data în mediul cel mai prielnic fiintei lui. Humulestii constituie mediul cel mai prielnic fiintei lui Creanga. Mediul acesta retraieste cu intensitate mai ales în „Amintiri” alcatuind rezervorul de viata din care scriitorul taran îsi extrage materialul universului pe care-l construieste. Povestirea de cadru e evocarea exacta a mediului, cu date etnografice, cu notatia exacta a felului de viata, a obiceiurilor, a institutiilor. Intra aici toate elementele care au facut pe cei mai mari dintre critici sa considere „Amintirile” drept o opera în întregime si exclusiv memorialistica, si deci documentara. Se numara printre acestia si Jean Boutiere care afirma: „Amintirile din copilarie prezinta un dublu interes. Ele constituie în primul rând un document biografic si psihologic foarte pretentios. Amintirile din copilarie ofera, în al doilea rând, tabloul exact al vietii taranesti dintr-un colt al Moldovei de sus în jurul anului 1850”.²¹

Partea întâi începe cu evocarea plina de dragoste a locului de bastina, cu primele învataturi dobândite la scoala, cu metodele primitive ale vremii, cu pedepsele aspre, dar si cu zburdalniciile copilaresti. Cititul la ceaslov e îmbinat în episodul uciderii mustelor si cu procitania. Acum îi cunoastem pe primii profesori si colegi ai copilului : cu monitorul clasei, cel „înaintat la învatatura pâna la piciorul broastei” – Nica a lui Costache, cu Toader a Catincai „alt hojmalau”, sau cu Dumitru, fratele mai mic al mamei sale, întelegem nazuintele parintilor si participarea bunicilor la educatia nepotului. Ni se povestesc ispravile facute în Humulesti la praznice si hramuri si cu prilejul holerei din 1848, apoi cele din Brosteni, în casa Irinucai. Aici apar portretele bunicilor si se schiteaza primele portrete ale tatalui si mamei, care vor fi amplificate în capitolele ce urmeaza.

Capitolul se încheie cu descrierea scolii din Brosteni, îmbolnavirea de râie de la caprele Irinucai si pravalirea bolovanului de pe coasta care darâma saracaciosul bordei. Ajunsi la David Creanga în Pipirig, au fost „vindecati tafta” de bunica lor, care-i unge cu „dohot de mesteacan”, iar bunicul „a multamit pe Irinuca cu patru galbeni”, pentru stricaciunea ce facusera cei doi nazdravani.

Partea a doua se deschide cu o rememorare a primelor locuri de care a fost legata copilaria scriitorului, rememorare plina de lirism avântat, evocatoare a atmosferei din casa parinteasca. Domina aici figura mamei, duioasa, învaluita în trecerea vremii într-o aureola oarecum supranaturala, care lasa în mintea copilului ei imaginea unei femei deosebite de toate celelalte. Dupa ce marturiseste dragostea sa nesfârsita fata de mama, scriitorul expune, plin de lirism si melancolie, în stilul cartilor bisericesti, motivele ce-l fac sa se întoarca spre trecut. Scriitorul trece apoi la nararea succesiva a unor întâmplari hazlii din copilarie : nebuniile si sotiile în casa parinteasca, obiceiurile Craciunului cu taiatul porcului si plugusorul de Anul Nou, smântânitul oalelor, conflictul cu mos Chiorpec ciubotarul, cel cu matusa Marioara din pricina cireselor, episodul cu pupaza, cel cu scaldatul. Capitolul se încheie cu auto -caracterizarea scriitorului, facuta în vorbe populare de duh. E în general capitolul cel mai cunoscut si mai gustat al „Amintirilor”. S-a spus pe buna dreptate ca în partea a doua a „Amintirilor”, Nica seamana cu Pacala. Dar nu se poate omite faptul ca noul Pacala ramâne copilul autentic ce-si joaca vârsta cu nonsalanta. De fapt el nu pacaleste pe altii cât, mai ales, se pacaleste pe sine, dorind a-si prelungi cât mai mult vârsta fara griji.

Partea a treia se deschide cu caracterizarea Humulestilor din punctul de vedere al vecinatatilor, sursa de cunoastere si experienta. Momentele evocate încep cu 1852 când Creanga era isonar la biserica „Adormirea” din Târgul‑Neamt. Urmeaza zilele de scolarizare trecute sub conducerea preotului Isaia Teodorescu, „popa Duhu”, apoi epoca studiilor la scoala de catiheti din Falticeni. Aici povestitorul descrie cu un umor gras metodele de învatamânt ale vremii si petrecerile cu flacaii humelesteni la pasul Ciubotariu, la care stateau în gazda, si crâsmarita cea frumoasa. Cearta catihetilor în casa lui Pavel cu „postile” si nemaipomenita bataie se numara printre episoadele cele mai savuroase ale operei. Razletirea catihetilor încheie acest capitol.

Partea a patra a „Amintirilor” propune ruperea copilului de sat (ca matca) si de copilarie. Prin urmare, traseul „Amintirilor” este cel dintre nastere si maturizare. Tocmai de aceea stilul lor este dublu: debordant – comic si optimist când propune „vârsta de aur” si dulce – dramatic prezentând relatia cu maturitatea. Acest stil raporteaza spatiul, oamenii si împrejurarile la fenomenul nasterii „botului cu ochi” care era Nica. Lumea amintirilor este privita din interior, caci ea apare din perspectiva lui Nica, iar acesta îi traieste pe deplin frumusetea. Valoarea de viata, valoarea istoric – documentara a „Amintirilor” este, fara niciun dubiu, foarte mare.

Fiindca viata copilului e strâns legata de cea a familiei si a satului, ea constituie un centru de cunoastere în mijlocul lumii satului românesc de pe la mijlocul secolului al XIX – lea.

Scriitorul atribuie satelor caractere generale, unitare, cu o nota dominanta morala. Oamenii lui Creanga sunt vii ca viata, schimbatori ca ea, naturali ca radacinile ei, de care scriitorul nu se poate desprinde. Ion Creanga este autentic, fiindca este firesc, este clasic, fiindca este nuantat în omenesc si este mereu proaspat fiindca intentiile lui sunt însusi intentiile naturii omenesti. Documentul de viata sociala si etnica pe care-l produce Creanga cu „Amintirile” sale ramâne trainic si valoros, instrument de cunoastere a existentei unui grup social într-o epoca istorica data.

Interesant e documentul psihologic, foarte strâns împletit cu cel oferit de materialul de viata oglindita. Acesta completeaza de fapt datele personalitatii scriitorului, explica formatia si înclinatiile sale, legaturile cu familia, satul si locurile de bastina, si interpretarea modalitatilor fundamentale ale temperamentului sau.

Recunoasterea lui Creanga în calitate de scriitor original este data si de contributia pe care si-a adus-o în rândul povestilor si povestirilor sale. Nu exista o lume mai frumoasa si mai fascinanta ca lumea povestilor. Vârsta prescolara este cea mai propice pentru a obisnui copilul cu cartile, a-i deschide apetitul pentru ele, a-i stimula si dezvolta imaginatia, vocabularul, gândirea, spontaneitatea, creativitatea. Povestile lui Creanga au un caracter realist, fantasticul fiind puternic individualizat si umanizat, tocmai de aceea copiii asculta cu placere: „Capra cu trei iezi”, „Punguta cu doi bani”, „Ursul pacalit de vulpe”, „Fata babei si fata mosneagului”. Adevaratele comori ale sufletului, povestile mentin o adeziune afectiva fata de tot ce e mai frumos, mai curat, mirific si inedit din aceasta lume a copilariei. Fantezia cunoasterii resimtita înca de la fragede vârste, se contureaza treptat, pe masura ce copilul dobândeste noi si noi experiente de învatare, le transfigureaza în comportamente de înalta tinuta morala si estetica. Cultivarea gustului pentru frumos, pentru estetic, are loc la aceasta vârsta printr-un amplu proces de insertie în lumea fabulosului. Modul fantastic al povestii este modul în care copilul descopera lumea, modul accesibil mentalitatii lui. Copilul începe sa priveasca lumea cu ochii omului primitiv, pentru care explicatia fantastica a fenomenelor naturii, vietii si societatii e cea mai accesibila. Copilul mosteneste setea  de fantastic a primilor oameni, iar povestea îi ofera încorporate, primele elemente cu ajutorul carora îsi va face o imagine a ceea ce se cheama lumea oamenilor. Ascultând povestile lui Creanga, copilul se transpune în acea lume frumoasa si fabuloasa, traieste la maxim fiecare moment identificându-se cu personajul. Pe de-o parte, copilul ramâne în universul sau liliputan, pe de alta parte, datorita miraculosului din basm, se vede mare si învingator într-un timp condensat care nu mai tine de timpul diurn în care vietuieste. Mulți pedagogi s-au întrebat daca într-o epoca în care cuceririle stiintei depasesc cu mult visurile milenare ale omenirii mai are rost sa li se povesteasca basme copiilor.

Cu toata invazia tehnologiei moderne, povestea ramâne în inimile celor mici. Însisi marii povestitori si-au dat seama de potentele educative ale acesteia.

La rândul lui, Ion Creanga trebuie sa fi ascultat primele povesti tot la gura sobei, în Humulesti, de la parinti sau de la oamenii locului. Creanga povesteste de dragul comunicarii cu oamenii. Nu realizeaza ca Petre Ispirescu sau alti culegatori de basme contemporani o prelucrare de basme populare, o îndreptare a acestora. Creanga ramâne aproape de izvorul folcloric, dar îl supuse unei prefaceri radicale care poarta pecetea originalitatii sale, a jovialitatii care îl caracterizeaza. Porneste de la schemele narative statornicite prin traditie, dar nu se afunda în fantasticul celor mai multe dintre basmele poporului. Altfel spus, el umanizeaza fantasticul sau, când împinge prin hiperbola realul spre fantastic, realizeaza mai degraba grotescul, în maniera pe care o utiliza în secolul al XVI-lea umanistul francez François Rabelais. Miezul povestilor e deopotriva national si general-uman, în Panciatatra hindusa, în fabulele lui La Fontaine, în basmele lui Ch. Perrault, Fratii Grimm, Andersen. Marele nostru povestitor nu a deteriorat sensul cel mai plin de adevar etern omenesc, de învataminte al izvoarelor, ci l-a împrospatat, l-a nuantat prin sintetizarea unor motive dintre cele mai felurite, dar complementare, prin documentare prodigioasa, prin apropierea tarâmului fabulos de cel real. Rostind povestile, Creanga implica în ele zicerea va puteti tine râsu? amintind de formula horatiana risum teneatis? ce urma prezentarii unui text ridicol si grotesc. Recunoasterea acestei vocatii, care îl consacra în cele din urma, pare sa fi rezolvat nesiguranta scriitorului de a-si fi gasit adecvarea în mediul urban junimist. Spre deosebire de alti autori care fac satira, jovialitatea lui Creanga si umorul sau provin din zona clasicismului structural si nu sunt deloc optimism superficial, ci mai degraba nostalgic disimulata. Asa cum aprecia Nicolae Manolescu, „el e înteleptul care, patruns de stabilitatea celor omenesti, în ciuda aparentelor schimbatoare nu se simte ispitit sa reia experiente de mii de ori consumate spre a ajunge la adevaruri vechi asupra omului.”²² Sa nu ne înselam, spune Garabet Ibraileanu: „Povestile lui Creanga sunt bucati rupte din viata poporului moldovenesc: soacra si nurorile ei, Stan Patitul, Badea Ipate etc. Sunt oameni vii, tarani din Humulesti, tarani din plasa Muntelui din judetul Neamt. Si vestitii nazdravani Ochila, Flamânzila si Pasari-Lati-Lungila, si Gerila si Setila sunt flacai sugubeti si „ai dracului”, ca si dascalii Mogorogea, Trasnea si ceilalti din „Amintiri”, numai cât tratati epic. Si chiar capra si iezii ei nu-s decât megiesi ai feciorului lui Stefan a Petrei, o biata vaduva cu trei copii. Puneti în loc de capra – un nume femeiesc, în loc de iezi – copii si în loc de lup un taran hain si veti avea o nuvela din viata taraneasca.”²³ Criticul remarca faptul ca „unele dintre povestile lui Creanga sunt aproape lipsite de miraculos, iar altele au numai acea specie de miraculos care îngaduie povestitorului sa înzestreze pe eroii sai cu însusiri sufletesti si trupesti peste masura omeneasca. Iar creatiilor pur fantastice, ca zmeii si celelalte, Creanga le împrumuta o viata curat omeneasca, si anume taraneasca: îi amesteca cu desavârsire în mediul de toate zilele din Humulesti si-i trateaza pe un picior de perfecta egalitate.” ²⁴

Cea dintâi poveste este „Soacra cu trei nurori”, citita la Junimea în septembrie 1875 si publicata în Convorbiri literare la 1 octombrie, în acelasi an. Subiectul nuvelei porneste de la o observatie multimilenara asupra relatiilor nora - soacra, tratata în povestiri si snoave, în cântece lirice si statuata în proverbe. Fantasticul este doar mimat, caci nimic miraculos nu se întâmpla în poveste. Tocmai de aceea este socotita o nuvela. I se recunoaste spontaneitatea dialogului, ritmul alert al povestirii si caracterul moralizator. Soacra se poarta rau cu nurorile sale, este egoista si profitoare si are pretentii exagerate. Primele doua nurori nu îndraznesc sa se revolte, chiar cred ca baba are un ochi în ceafa cu care vede tot, chiar si atunci când doarme, dar cea de-a treia nora, dupa ce suporta raul tratament se gândeste la un plan de pedepsire a babei, pe care chiar îl pune în aplicare.

În loc sa lucreze noaptea, asa cum a poruncit soacra, ea pregateste bucate bune si petrece cu cumnatele ei, spunând a doua zi ca în timp ce baba dormea au venit parintii ei si i-a ospatat. Apoi rânduieste si mostenirea babei:„- Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trai în casa aceasta de n-om face chipurile sa scapam de baba”.

„Nora cea mica trânteste baba în mijlocul casai s-o framânta cu picioarele, s-o ghigoseste ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afara, i-o strapunge cu acul si i-o presura cu sare si cu piperi, aducând-o în imposibilitatea de a vorbi. Când vin feciorii din carausie, face gesturi prin care ar vrea sa spuna ce s-a întâmplat si nora cea mica le talmaceste în felul ei. Zice ca ielele i-au luat gura si picioarele, dar ultima ei dorinta este de a lasa fratelui mai mare locul si casa dinspre rasarit, celui mijlociu pe cea dinspre apus, iar perechii mezine casa parinteasca. Baba muri chiar în acea zi, si nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste doua zile, o îngropara cu cinste mare, si toate femeile din sat si de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori si ziceau: „Ferice de dânsa c-a murit, ca stiu ca are cine-o boci!”

Finalul ar putea apartine acelui umor care se numeste negru. De fapt este vorba despre o pedeapsa dura, mai exact o crima, dar aceasta este perceputa ca un act de dreptate, perfect legitim.

„Capra cu trei iezi” (aparuta în numarul din 1 decembrie 1875 al Convorbirilor literare) este o poveste cu animale, o alegorie cu masti, care vrea sa impuna atentiei noastre un principiu etic, ascultarea de parinti, luarea în seama a experientei lor de viata. Copiii o pretuiesc pentru caracterul ei moralizator, adultii savureaza prospetimea naratiunii.

„Punguta cu doi bani” (publicata în Convorbiri literare la 1 ianuarie 1876) reprezinta exemplificarea ingenioasa a proverbului dupa fapta, si rasplata. Este tot o poveste animaliera, cu radacinile în vechile fabliaux-uri din literatura franceza si a mai multor altor popoare europene.

„Danila Prepeleac” (poveste aparuta în „Convorbiri literare” la 1 martie 1876) „e o foarte mestesugita demonstratie ca numai patitu-i priceput ; altfel zicând ca învatatura neverificata îndestulator prin experienta, prin „lovirea cu capul de pragul de sus” nu rezista întâmplarilor neasteptate, momentelor de obnubilare a mintii datorita capricioaselor pofte ale inimii” ²⁵, asa cum aprecia marele critic George Munteanu. Danila, un om sarac, asculta sfatul fratelui mai mare (si mai bogat) de a-si vinde boii pentru a-si cumpara altii mai mici si un car, pleaca spre târg si face tot felul de tranzactii paguboase, schimbând boii pe un car care merge singur la vale, carul pe o capra, capra pe un gânsac si gânsacul pe o punga. Apoi, cerându-i fratelui sau, dupa obicei, boii si carul, merge în padure sa ia lemne, se rataceste, arunca cu toporul în niste lisite si-i cade toporul în helesteu, salasul dracilor. Pierde boii si carul fratelui, îi cere si iapa, pe care o pierde de asemenea. Îi trece prin cap sa construiasca o mânastire, unde sa se calugareasca, dupa spusa fratelui sau. Scaraoschi vrea sa-l mituiasca, oferindu-i un burduf de bivol plin cu bani ca sa plece, apoi se razgândeste si-l pune la încercari. Îsi masoara puterile cu un drac pe care-l pune sa duca iapa în spate, în timp ce el o încaleca si ocoleste iazul cu usurinta, fara sa rasufle, asa cum fusese întelegerea. Când este vorba despre întrecerea la fuga, îl pune pe drac sa se întreaca cu un iepure, despre care spune ca e copilul lui cel mic. La proba de trânta dracul se întrece cu ursul, asa‑zisul unchi al lui Danila. Se întrec si la chiuit, prilej cu care Danila îl leaga pe drac la ochi si la urechi, si-l loveste cu o drughineata de stejar pâna când fuge în iaz. Un alt drac îi cere lui Danila sa se întreaca în aruncarea buzduganelor, dar acesta îi spune ca el ar putea arunca buzduganul pâna în luna, unde se afla fratii lui care au mare nevoie de fier.

Ultima încercare ar fi sa se întreaca în blesteme. Danila spune ca nu are la el blestemurile parintesti si-l obliga pe diavol sa-i duca acasa burduful cu bani. Acasa îsi pune copiii sa aduca si sa foloseasca cum stiu ei mai bine ragila si peptenii de peptanat câlti, încât dracul a scapat cu mare greu din mâinile lor.

Astfel, Danila scapând deasupra nevoiei, a mâncat si a baut si s-a desfatat pâna la adânci batrânete, vazându-si pe fiii fiilor sai împrejurul mesei sale.

În numarul din 1 iunie 1876 apare „Povestea porcului”, mai putin avuta în vedere de critica literara, desi ea cuprinde într-o mare masura caracteristicile basmului traditional, cu motive specifice acestei specii folclorice, cu personaje cu trasaturi si puteri supranaturale, întruchipând binele si raul. Doi mosnegi care nu au copii aduc în casa lor un purcel pe care-l îngrijesc cu toata dragostea. Când împaratul da de stire ca va da fata si jumatate din împaratia lui aceluia care va face de la casele lui pâna la curtile împaratesti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe si fel de fel de copaci, pe de-o parte si pe de alta, si în copaci sa cânte tot felul de pasari, care nu se mai afla pe lumea asta.

Celui care se va bizui sa vie si s-o ceara de nevasta si nu va izbuti sa faca podul i se va taia capul. Purcelul le spune pentru prima oara batrânilor tata si mama si se angajeaza sa faca podul. Reuseste si ajunge ginerele împaratului. Fata se împaca cu gândul ca are drept sot ziua un porc si noaptea un frumos fecior de împarat. Sfatuita de mama sa, tânara sotie arunca în foc pielea porcului. Acesta se supara, încinge mijlocul sotiei sale cu un cerc de fier si-i spune ca pruncul ei se va naste când el va pune mâna dreapta pe mijlocul ei. Pleaca apoi la Manastirea-de-Tamâie. Podul dispare, palatul mosnegilor redevine bordeiul saracacios. Fata porneste pe urmele sotului si ajutata de Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminica, de un ciocârlan schiop si de un slujitor credincios a reusit sa-si regaseasca barbatul si sa nasca pruncul împaratesc dupa patru ani de suferinta. Împaratul o pedepseste pe baba care îl transformase în purcel si face nunta si cumetria deodata.

Stan sau Ipate din „Povestea lui Stan Patitul” (basm aparut în Convorbiri literare din 1 aprilie 1877) e flacau statut, harnic si strângator, dar singuratic. Îl urmareste un diavol, care vine la casa lui ca un copil sarman, care ar vrea sa intre la stapân. Stan îl tocmeste pe acest Chirica pentru trei ani, cu învoiala ca la sfârsitul acestora sa ia din casa lui Ipate ce va voi.

Chirica se dovedeste harnic si istet, îsi ajuta stapânul si îl sfatuieste sa se însoare. Când Ipate spune ca nu e destul de bogat pentru asta, Chirica îl ajuta sa dobândeasca fara efort grâu si bani, apoi sa-si gaseasca nevasta, despre care-i spune ca are o coasta de drac (alte femei aveau chiar doua si trei). Îl face pe Ipate sa vada ca nevasta lui nu-i este tocmai credincioasa si o implica pe femeie într-un sir de încurcaturi. Îi scoate coasta de drac cu clestele si drept rasplata cere sacul în care se afla o baba codosca, care o învatase la rele.

Universul povestirilor este si el la fel de complex ca si cel al povestilor. Dintre primele, „Mos Nichifor Cotcariul” este cea mai interesanta, fiind constituita în fapt ca o nuvela de un soi ciudat. Titlul initial al nuvelei era „Mos Nichifor Harbagiul”. În brosura separata a aparut sub acela de „Mos Nichifor Cotuigariul”. Întreaga nuvela e construita aparent foarte simplu, pe o calatorie a lui Mos Nichifor, din Târgul Neamtului pâna la Piatra Neamt, în tovarasia tinerei si frumoasei jupânesite Malca, nora lui jupân Strul, negustorul. De fapt actiunea, foarte putina, e un pretext pentru crearea acelui taran sugubat si vorbaret atât de drag lui Creanga.

Introducerea, cu toate relatarile pline de haz despre Mos Nichifor, cu violentele rabufniri de critica antimonahala, cele mai necrutatoare din toata opera satirica a lui Creanga, cu toate jocurile de cuvinte, de logica, cu vorbirea figurata a scriitorului, se desfasoara parca greoi pâna la intrarea în scena a personajului central. „Om vrednic si de - a pururea vesel”, „stradalnic si iute la trebile lui”, Mos Nichifor imprima naratiunii ritmuri si variatiuni interesante, încetiniri si accelerari, indicate de inflexiunile vorbirii sale. Accentele plurivalente ale aceste vorbiri, plina de subîntelesuri si subtilitati hâtre, creeaza doua planuri ale expresiei, unul direct, încarcat cu aparenta ingenuitatii, celalalt aluziv si echivoc, relatând ermetic aventura galanta a lui Mos Nichifor cu frumoasa Malca. Aceasta nuvela este întâia mare nuvela româneasca de atmosfera si din ea se trage toata nuvelistica noastra moderna. Nuvela trezeste mai degraba sentimentul contemplativ decât cel epic si este cu atât mai buna cu cât lectura da nevoia mai multor respirari de contemplatie. Nuvelistul a preferat întotdeauna pe micul burghez, pe provincial, pe functionarul naruit, pe acela care nu poate fi niciodata eroul unei drame oricât de grozave ar fi momentele prin care trece. Mos Nichifor Cotcariul fiind harabagiu, Creanga a ales unul din drumurile lui cu harabaua. Carutasul face toate miscarile automatismului sau, îsi spune tot monologul si nuvela se încheie prin epuizarea figurii. O alta nuvela cu acelasi personaj nu mai este cu putinta pentru ca eroul e o figura cu manifestare rotativa. În orice alta împrejurare, Mos Nichifor va spune cu siguranta aceleasi vorbe si va face aceleasi miscari. Tot umorul bucatii sta în a încetini, spre o mai buna intuire, gusturile tipice ale personajului în a-l lasa sa-si rastoarne toate expresiile care rezuma firea si experienta sa. Nu Creanga scrie bine, oricât de necontestata ar fi bogatia vorbirii lui, ci Mos Nichifor este cu multa culoare autentic.

Astfel, nuvela aceasta a lui Creanga se aseaza pe linia traditiei hasdeiene a „Duduchii Mamuca”, cu mult mai multa perdea însa si cu mai mult echivoc, în spiritul fatarniciei hâtre a personajelor create de scriitorul humulestean. În felul acesta trateaza taranul Creanga o povestire excelenta.

„Mos Ion Roata” face parte din aceeasi categorie a taranilor întelepti si hâtri cu care s-a mândrit scriitorul moldovean. Cele doua povestiri pe care i le-a închinat, „Mos Ion Roata si Unirea” si „Mos Ion Roata si Voda Cuza” au fost publicate respectiv în „Albumul Macedo-Român” în 1880 si în „Almanahul României June” în 1883. Acestea exprima în cea mai mare masura ideile politice ale lui Creanga, resentimentul fata de o boierime capabila numai de actiuni demagogice, solidaritatea cu taranimea oprimata, si, mai ales, scepticismul taranilor fata de fagaduielile boieresti cu prilejul Unirii Principatelor.

În „Mos Ion Roata si Unirea” se dezvaluie foarte mult atitudinea caracteristica a lui Creanga si a eroilor sai, din pricina ca personajul principal e confruntat cu necesitati sociale si politice care îl obliga sa reactioneze într-un anumit fel. Ion Roata vorbeste întelept, cu blândete, dar fara sfiala, desi afiseaza mereu o oarecare simplitate a duhului si o umilinta fatarnica, pe care în realitate nu le are. Acesta e singurul mod de a spune tot ce crede, la adapostul prostiei si umilintei simulate, acesta este modul de aparare al grupului social fata de puternicul dusman de secole, boierimea. La desartele promisiuni boieresti, Roata raspunde cu politicoase insinuari, despre neparticiparea maselor la trebile obstesti, pe de o parte, si despre neparticiparea boierilor la marile greutati ale existentei lor, adica la munca. Înfruntarea boierului din cuvinte de catre Ion Roata cu tâlcurile sale, inofensive în aparenta, dezvaluie raporturile reale dintre taran si boieri. Boierul e rusinat si Mos Ion Roata raporteaza victoria, cu duhul sau ager de taran. Mijloacele literare folosite aici nu au stralucirea din marile povesti ale scriitorului, dar ele pot fi recunoscute ici-acolo. Dialogul pune în valoare mai ales demagogia boierului, ale carui replici sunt parca luate din discursurile vremii, cu întorsaturile de fraza si figurile de stil caracteristice.

În „Mos Ion Roata si Unirea”, boierul leapada masca bunavointei si a sfatului parintesc si se arata insolent si trufas în replica. Vorbirea lui e lovita de vulgaritate, asa cum nu e niciodata vorbirea taranului. Mos Ion Roata este sobru si dramatic în replicile care dovedesc ca el poarta în suflet clocotul mâniei împotriva asupritorului secular. Critica sociala atinge prin vorbele lui accentele cele mai puternice din literatura acestei vremi, dezvaluind starea de lucruri la tara.

Cuza este înfatisat cu aureola legendei create de popor în rândul lui, cu sufletul deschis la durerile celor marunti si ca un adversar al marii boierimi.Aceasta povestire înglobeaza resentimente si fixeaza o viziune sociala critica, pe care numai foarte putini am fi putut-o banui din marile basme si povesti si chiar din „Amintiri”.

De aceea, „Mos Ion Roata si Unirea” si „Mos Ion Roata si Voda Cuza” au o valoare ideologica deosebita în complexul operei lui Creanga.

„Popa Duhu”, aparuta în „Convorbiri literare” din 1 noiembrie 1881, vorbeste tot despre un Creanga iubitor al nonconformismului social. Portretul pe care-l compune este al fostului sau profesor la scoala din Târgu – Neamt, preotul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu. O ampla perioada introductiva înmanuncheaza trasaturile distinctive, fizice si morale, ale acestui întelept. Si e de remarcat modalitatea specifica a lui Creanga în descrierea interioarelor, acumularea de obiecte în lipsa verbelor, ceea ce slujeste la realizarea unei oarecare simultaneitati, ca în plastica. Numeroase anecdote lumineaza laturi neobisnuite ale gândirii si actiunilor acestui anahoret modern, om ciudat, care supara pe superiorii sai ierarhi, conventional si obtuzi. Avem de - a face cu un hâtru ascet, facetios, dar acru, nu jovial, o înfatisare de sfânt Antonie grotesc, cum le-ar fi placut micilor maestri din tarile nordului germanic. Scena petrecuta între Popa Duhu si mitropolit e savuroasa, pe lânga faptul ca e facuta cu o foarte buna regie.

Aerul de profet vechi si sarac, aratându-se mai marilor lumii pentru a-i rusina, îi sta bine aici popii Duhu, care dispretuia si rangurile, si bogatia, si îmbracamintea pompoasa. O alta povestire ce se înrudeste cu celelalte opere ale lui Creanga prin obiectul satirei si procedeele specifice este „Poveste (Prostia omeneasca)”. Scrisa pentru „Învatatoriul copiilor”, unde a si aparut, în editia a V-a, Iasi, 1878, povestirea difera de celelalte istorioare instructive si moralizatoare publicate în acelasi loc. Un taran fuge de acasa, înspaimântat de prostia nevestei si a soacrei sale care jelesc pe copilasul ce urma sa fie omorât de drobul de sare de pe horn daca pisica si-ar fi dat osteneala sa se urce acolo. În cale, taranul întâlneste neghiobi mai mari decât ce avea el acasa, si anume, unul care încerca cu un obroc gol sa bage soarele în casa, altul voia sa scoata un car gata încheiat pe usa si se gândea sa darâme casa pâna la urma, altul care arunca nuci din tinda în pod cu un tapoi si în sfârsit, al patrulea care voia sa urce vaca pe sura ca sa manânce fânul întins acolo. Aici nu personajele sunt importante în primul rând, ci speta prostiei lor. De aceea, ele nu sunt individualizate decât printr-o singura actiune unica si extrem de expresiva prin absurditatea ei.

Ca de obicei sunt foarte hazlii aceste subtile dozaje în spiritul caracteristic al clasificarilor facetioase facute de Creanga si care despart actiunile prostesti, dar întemeiate macar în parte pe posibilitatea realizarii, de cele total absurde ale prostilor întâlniti în cale.

„Povestea unui om lenes”, publicata în „Convorbiri literare” din octombrie 1878, e tot o povestire satirica îndreptata împotriva lenesilor. Personajul principal întrupeaza pâna la absurd lenea, asa cum în povestirea anterioara era întrupata prostia „de lenes ce era, nici catura din gura nu si-o mesteca”. Dialogurile sunt sustinute de mânia taranilor fata de lenes, ba una din replici are savoarea si inflexiunile variate ale marilor dialoguri din opera lui Creanga.

„Cinci pâini” a fost publicata în „Convorbiri literare” din 1 martie 1883, purtând titlul de „Anecdota”. Cu foarte multa dreptate Ibraileanu spunea ca „nu e o poveste, ci o snoava, mai just, rezolvarea unei probleme de aritmetica într-o anecdota cu scop moral” ²⁶.

„Inul si camesa” si „Acul si barosul” au fost publicate în „Învatatoriul copiilor” editia a VI-a, Iasi, 1879. Astfel e evidenta intentia instructiva, didactica a scriitorului în amândoua improvizatiile. Ele sunt interesante în masura în care cuprind procedee si tonalitati specifice. Cea dintâi aduce enumerarea termenilor tehnici a industriei casnice textile prin gura inului, care, mândru de stiinta lui, are tonul acela de satisfactie si mândrie al scriitorului însusi când descrie unelte sau însira actiuni legate de ocupatiile taranilor din vremea sa.

În „Acul si barosul”, Creanga creeaza prin dialog un personaj hâtru, acela al barosului, care vorbeste cu bogatia de exclamatii, interjectii si vorbe de duh caracteristica. Toate aceste povestiri marunte arata ori gândul scriitorului exprimat direct, ori mâna încercata pentru marile lui piese. De aceea ele au meritul de a fi un fel de trepte, intermediare, explicative, între planul de gândire si simtire al scriitorului si acela al imaginilor artistice. Radacinile ideologice ale acestora, care ar putea scapa uneori lectorului neavizat, devin prin maruntele povesti moralizatoare si instructive evidente pentru oricine.

De la Creanga au mai ramas doua povesti: „Povestea povestilor” si „Povestea lui Ionica cel prost”, povesti corozive sau „anecdote porcesti” dupa formula junimistilor, cu un continut mai îndraznet. Ele au fost citite în „Junimea” stârnind un haz consemnat de cei ce si-au scris amintirile. Cei care au vazut manuscrisele sustin ca erau ilustrate de vârsta povestitorului. Faptul a produs nedumeriri, iar unii s-au scandalizat de-a dreptul ca un atât de mare scriitor a putut pune pe hârtie asemenea necuviinte. De altminteri, critica literara a subliniat erotismul senzual al autorului, dar mai cu seama aluziile transparente care nu lipsesc din opera lui.

„Povestea povestilor” se bucura de o raspândire mai larga în repertoriul folcloric. Se întelege ca astfel de productii nu au fost consemnate de vechii culegatori decât întâmplator, ramânând apoi necunoscute dincolo de un cerc de intimi. Povestea este cunoscuta si în folclorul altor popoare europene. Ea a fost înca prelucrata de timpuriu în literatura medievala.

„Povestea lui Ionica cel prost” nu e semnalata pâna acum în repertoriul folcloric. E o snoava inferioara ca realizare artistica în comparatie cu „Povestea povestilor”, mai saraca în peripetii.

Povestile lui Creanga mentin intact, prin urmare, sensul milenar al luptei binelui cu raul, în feluritele lui versiuni posibile si cu invariabila victorie finala a binelui. Daca Ion Creanga ar fi luat din folclor numai fondul povestilor si le-ar fi redat într-o maniera „culta” ²⁷ foarte probabil ca povestile lui n-ar constitui decât partea minora a operei lui, asa cum sunt povestile lui Slavici si ale lui Delavrancea în ansamblul operei literare a acestora. Dar în acest caz, Creanga n-ar fi fost Creanga.. El nu numai ca respecta fondul povestilor, dar utilizeaza si procedeele populare de a le învesmânta în acea forma, care este totusi atât de personala.

Creatia clasicului Creanga este cea mai aderenta folclorului din toata literatura noastra. Înaltata pe terenul solid al geniului popular, resistematizând la un nivel superior tot ce altminteri circula capricios ori disparat, opera lui profund nationala este, chiar prin aceasta, un document de literatura universala.

Note bibliografice

13. Calinescu, George (2008) Ion Creanga. Viata si opera. Prefata de Mihai Cimpoi, Editura Princeps, Iasi, p.276.

14. Ibidem.     

15. Ibidem.

16. Revista Universul educatiei (2004) Sfatosul bunic din Humulesti, Nr.1, p.4.

17. Andreescu, Livia (2009) Ion Creanga: povesti, povestiri, amintiri - predarea unui fragment la clasele I-IV, Editura Tipoalex, Alexandria, p.30 ;

18. Creanga, Ion (2006), Cele mai frumoase pagini, Editura Coresi, Bucuresti, p. 18.

19. Diaconu, Ramona Ileana (2008) O viziune crestina a lumii lui Creanga, Editura Sitech, Craiova, p. 25.

20. Tudor, Vianu (2010) Arta prozatorilor români, Editura Orizonturi, Bucuresti, p. 120.

21. Boutiere, Jean (2008) Viata si opera lui Ion Creanga, Editura Princeps Edit, Iasi, p. 366.

2 Manolescu, Nicolae (1973) Recitind povestile lui Ion Creanga, în volumul Studii despre opera lui Ion Creanga I, Editura Albatros, 1973, Bucuresti, p. 237.

23. Garabet Ibraileanu (2000) în volumul Ion Creanga, Opere, Academia Româna, Editura Univers Enciclopedic, Repere istorico-literare, Bucuresti, p. 936.

24.Ibidem.

25. Munteanu, George (1994) Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Bucuresti, Editura Porto-franco, Bucuresti, p.336.

26. Garabet Ibraileanu (2000) în volumul Ion Creanga, Opere, Academia Româna, Editura Univers Enciclopedic, Repere istorico-literare, Bucuresti, p. 938.

27. Baragan, Lucia (2009) Elemente folclorice în povestile si povestirile, lui Ion Creanga, Editura Aius, Craiova, p. 67.