Polemica Gherea - Maiorescu

Polemica Gherea - Maiorescu

Polemica propriu-zisa o declanseaza Gherea īn revista Contemporanul, īntr-un articol de īntāmpinare, Catre D-l Maiorescu, reluat ulterior īntr-un text mai amplu, Morala si personalitatea īn arta (1886).  Pretextul imediat al atacului īl constituie articolul lui Maiorescu Poeti si critici (1886). Cu numai cāteva luni īnainte īnsa criticul Junimii publicase, īn Convorbiri literare, studiul Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885). Comparāndu-le, Gherea crede ca a descoperit afirmatii contradictorii facute de Maiorescu īn cele doua texte publicate la un interval atāt de scurt unul de altul.

Scris īn apararea marelui dramaturg, acuzat de imoralitate si trivialitate īn presa vremii, Maiorescu se refera, īn Comediile D-lui Caragiale, la impersonalitatea emotiei estetice si la raportul dintre arta si morala. Opera de arta autentica are īntotdeauna o īnrāurire morala, sustine criticul, dar nu ca predica morala, ci numai īntrucāt emotia artistica este impersonala prin natura ei proprie. Arta īsi are scopul īn sine si nu īn ceva exterior: este arta pentru arta, iar morala rezida īn īnsasi esenta artei. Intentiile morale si politice explicite n-au ce cauta īn arta, dupa cum nici patriotismul 'ca patriotism ad-hoc', adica netransfigurat de o mare pasiune sincera, cum se exprima criticul. Opera de arta instituie o lume autonoma cu legi proprii, fara cauzalitate si fara scop. Artistul, care vede realitatea nu ca individualitate ci īn caracterul ei tipic, etern, īsi depaseste īn actul creator propriul egoism si se ridica, prin intuirea esentelor platoniciene, īn lumea fictiunii ideale. Cititorul (spectatorul) traieste si el aceeasi stare de īnaltare si uitare de sine, abandonāndu-se īn fascinatia lecturii si a spectacolului; se uita pe sine ca persoana. Arta e, deci, prin natura ei, fictiune si problema morala poate avea relevanta numai īn legatura cu emotia estetica (impersonala), nu īntr-un sens practic. Asa zisa moralitate a operei de arta depinde numai de gradul de realizare artistica, īn ultima instanta de talentul autorului. Accentul se pune, īn termenii esteticii lui Schopenhauer, pe capacitatea geniului de a oferi 'o privire curat obiectiva' asupra realului īn opera de arta:

'Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la ele este īnfatisarea unor tipuri, simtiminte si situatii īn adevar omenesti, cari prin expunerea lor artistica sa ne poata transporta īn lumea īnchipuita de autor si sa ne faca, prin desteptarea unor emotiuni puternice, īn cazul de fata a unei veselii, sa ne uitam pe noi īnsine īn interesele noastre personale si sa ne īnaltam la o privire curat obiectiva a operei produse.'⁴¹⁾

Dar, analizat cu atentie, 'obiectiv' īnseamna aici impersonal, dezinteresat, eliberat de grijile zilnice, de contingent, precum si de impulsurile obscure ale vointei de a trai, a carei expresie tragica suntem noi, indivizii umani. Īn lumea artei adevarate nu poate fi vorba de imoral si nici de trivial. Chiar daca eroii lui Caragiale nu folosesc un limbaj manierat, acestia vorbesc asa cum vorbesc pentru a fi cāt mai credibili, pentru a se crea pe scena 'iluzia vietii'. Ei nu sunt eroi de salon, ci exponenti ai unor medii sociale de tranzitie. Limba pe care o vorbesc este si ea un moment de tranzitie īn istoria limbii romāne, cum va sustine mai tārziu E. Lovinescu. Daca īnsa Veta, “sotia cherestegiului Dumitrache”, ar folosi 'expresii academice, manierate', de-abia atunci ea ar fi 'īn adevar triviala' - conchide cu finete T. Maiorescu.

Īn Poeti si critici (1886), al doilea studiu īn discutie, Maiorescu īncearca sa defineasca rolul si specificul activitatii critice, īn conditiile īn care - considera el - misiunea criticii ca 'sinteza generala īn atac' a īncetat. Miscarea literara 'sanatoasa' īnceputa cu aproape doua decenii īn urma (cf. Directia noua īn poezia si proza romāna - 1872) īncepe sa dea roade:

'Īn proportia cresterii acestei miscari, scade trebuinta unei critice generale. Din momentul, īn care se face mai bine, acest fapt īnsusi este sprijinul cel mai puternic al directiei adevarate. «Poeziile» lui Eminescu, «Pastelurile» si «Ostasii» lui Alecsandri vor curati de la sine atmosfera vitiata de Macedonski, Aricescu, Aron Densusianu etc etc., «Cuvintele din Batrāni» ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dictionarului Laurianu-Massimu si a ratacirilor «filologice» de la Tārnave. Si asa mai departe.'⁴²⁾

Nu vor lipsi īnsa nici de aici īnainte 'apretierile critice izolate' sau unele interventii din 'necesitatea unei loviri directe īn contra nulitatilor, care se amesteca fara nici o chemare īn ale literaturei'. Mai mult ca sigur ca īl vizeaza aici pe Aron Densusianu care face obiectul acelui 'energic «īn laturi!»' publicat tot īn Convorbiri literare, īn acelasi an.

Dar tema esentiala a acestui studiu o reprezinta distinctia paradigmatica īntre 'poet' si 'critic' pe care vrea s-o instituie T. Maiorescu. Pretextul e si de asta data unul polemic. Doi tineri scriitori de talent, Delavrancea si Vlahuta, īncercasera, prin diverse manifestari publice, sa-l coboare pe Alecsandri asezānd īn locul acestuia pe Eminescu. Fara a contesta dreptul īn sine la critica, gestul i se pare nedrept si neavenit. Pentru a da cāstig de cauza criticii facute de 'critici' nu de 'poeti', Maiorescu īncropeste o mica teorie. Dupa opinia sa 'īntre natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate radicala'. Prin natura sa criticul e o structura transparenta, manifestānd egala disponibilitate pentru orice scriitor, pentru orice opera, īn timp ce poetul e o structura 'refractara', subiectiva, marcata de un puternic individualism (care nu īnseamna egoism, precizeaza īntr-o nota Maiorescu). De aceea, 'poetul', capricios din fire, este incapabil sa faca aprecieri nepartinitoare asupra confratilor: de exemplu, critica nedreapta a lui Voltaire asupra lui Shakespeare. Pe scurt:

'Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar.

Esenta criticului este de a fi flexibil la impresiile poetilor; esenta poetului e de a fi inflexibil īn propria sa impresie.

De aceea criticul trebuie sa fie mai ales nepartinitor; artistul nu poate fi decāt partinitor.'⁴³⁾

Concluzia e ca nu Vlahuta si Delavrancea sunt chemati sa fixeze locul lui Alecsandri si Eminescu īn literatura romāna. Aceasta trebuie lasata pe seama criticilor de profesie. Discutabila īn sine, interzicānd 'poetului' sa fie 'critic', teoria maioresciana aduce īn discutie, pentru prima data la noi, specializarea criticii ca domeniu distinct īn interiorul literaturii īnsasi. Operatie īndreptatita, desi minimala, tinānd seama de dezvoltarea si diversificarea criticii īn secolul urmator.

Dar teoria aceasta ofera lui Gherea prilejul sa speculeze asupra unei contradictii pe care el o identifica asezānd fata-n fata cele doua studii: Comediile d-lui Caragiale si Poeti si critici. Īn primul, criticul de la Junimea afirmase ca artistul este 'obiectiv', iar īn al doilea ca este 'subiectiv', sustine īn esenta Gherea. Maiorescu īi va raspunde abia peste sase ani, īn Contraziceri? (1892). Toata discutia e mutata de asta data pe un teren pur formal: 'Ce mai cearta de cuvinte!' exclama criticul de la Junimea. De fapt, Gherea n-a īnteles nimic din sensul profund al distinctiilor pe care Maiorescu le facuse, rupādu-le totodata din context. 'Obiectiv', īn primul studiu, īnseamna impersonal; 'subiectiv', īn al doilea, īnseamna, la o analiza atenta, original. Raportul obiectiv – subiectiv, la Maiorescu, e mai degraba un exemplu de negatie mixta. Asa stānd lucrurile, artistul este īn acelasi timp si obiectiv si subiectiv: obiectiv, īn impresiile primite din afara, īn 'perceperea lumii' (īntr-un sens etic); subiectiv, īn expresie, adica original, unic (īntr-un sens estetic). Argumentarea lui Maiorescu pare destul de convingatoare:

'Poetul adevarat este impersonal īn perceperea lumii, īntrucāt īn actul perceperii obiectului trebuie sa se uite pe sine si sa-si concentreze toata privirea īn obiect, prin aceasta numai obiectul īnceteaza acum de a fi individual marginit si devine tip, se īnfatiseaza sub specie aeternitatis, cum zice Spinoza, este o «idee Platonica». - Shylock nu este un Ovreu izolat, ci este Ovreimea; Werther nu este un amorezat individual, ci este sentimentalitatea amorului. Aceasta constituie mai ales partea etica a artistului.

Dar odata perceperea obiectiva dobāndita, manifestarea ei īn o anume forma reproduce caracterul personal al poetului, si o asemenea rasfrāngere īn prisma lui proprie exprima individualitatea lui esentiala. - Leiba Zibal din «Faclia de Pasti» a d-lui Caragiale nu este nici el un Ovreu izolat, ci este Ovreimea, ca si Shylock, dar ce deosebire īn forma exprimarii, dupa deosebita individualitate a scriitorilor! Si Luceafarul lui Eminescu nu este un individ amorezat, ci īnsasi sentimentalitatea amorului, ca si Werther. Dar aceeasi deosebire a manifestarii si din aceeasi cauza. Aceasta constituie partea mai ales estetica a poetului.'⁴⁴⁾

Īn alt plan, de un formalism si mai accentuat, Maiorescu demonteaza rationamentele lui Gherea privind sintagma 'egoismul e radacina oricarui rau' de extractie schopenhaueriana. Pe terenul pur al logicii, criticul e cu adevarat imbatabil. El īsi priveste de sus adeversarul, reducānd la schema unui sofism (ignoratio elenchi) toata demonstratia acestuia si īncheie necrutator: 'las-o mai domol unde nu te pricepi'⁴⁵⁾. Gherea va veni cu un raspuns abia peste doi ani, dar fara a produce probe noi, mai convingatoare. Maiorescu n-a mai dat nici un semn, el considera disputa definitiv īnchisa.

Adevarul e ca īntre cei doi critici n-a existat o polemica īn sensul propriu al cuvāntului: o singura interventie a lui Maiorescu la distanta de sase ani, urmata de o noua replica (destul de chinuita si aceasta) a lui Gherea dupa īnca alti doi ani! Īn realitate, 'polemica' viza o deosebire de conceptie filosofica mai profunda: īntre o estetica formulata īn spiritul si termenii metafizicii occidentale (Maiorescu) si o teorie de tip reductionist marxist cu pretentii stiintifice (Gherea). Lupta era evident inegala si, īntr-un fel, inoportuna, chiar daca discipolii celor doi critici vor īncerca sa duca mai departe confruntarea. Ecourile s-au stins destul de repede. Īn schimb, polemica Gherea - Maiorescu a fost supradimensionata īn anii '50, īn perioada proletcultismului, cānd ideologia oficiala īncerca sa se revendice neaparat de la o traditie socialista. Cum aceasta traditie era destul de vaga, ea trebuia reinventata. Īntr-un mod pur resentimentar Gherea este asezat de catre oficialii vremii īn locul lui Maiorescu⁴⁶⁾, precum A. Toma īn locul lui Arghezi.