ANALIZA UNOR CAZURI CELEBRE DE MANIPULARE

ANALIZA UNOR CAZURI CELEBRE DE MANIPULARE

Metodele de manipulare a pietei au evoluat in timp, lucru firesc daca ne gandim ca la inceputul Secolului XX aceasta fapta nu era incriminata in norme juridice apartinand dreptului scris. Pe masura ce viata bursiera a evoluat, pietele financiare s-au dezvoltat si au aparut instrumente financiare tot mai sofisticate legile au inceput tot mai mult sa restranga posibilitatile de manifestare ale participantilor la piata pentru a impiedica derularea de catre acestia a unor activitati cu caracter manipulativ tot mai compexe si greu de depistat.

Marile manipulari au aparut in circumstante si momente potrivite. Un corner, spre exemplu, este greu de conceput in zilele noastre in cazul titlurilor unei companii de mari dimensiuni cu o capitalizare bursiera substantiala. Exista cerinte de raportare a detinerilor ce contin exigente din ce in ce mai sporite, exista conditii de free float minim pentru mentinerea la tranzactionare a unui emitent, in fine exista sau ar trebui cel putin sa existe mecanisme de supraveghere a tranzactionarii dezvoltate care impiedica crearea unor "riscuri sistemice" pentru mentinerea unei piete ordonate.

In cadrul acestui capitol prezentam cateva cazuri de manipulare a pietei, nu in mod necesar de capital, care au devenit faimoase si care au generat invataminte semnificative pentru epocile ulterioare, uneori chiar s-au situat pe lantul cauzal la originea unor norme juridice noi, destinate sa acopere vidul de reglementare care facuse posibila aparitia acestor manipulari.

Sectiunea I

Tulipmania

In 1593 botanistul flamand Carol Clusius a dus din Turcia in Tarile de Jos primii bulbi de lalea. Laleaua era o floare raspandita in Iran, Turcia si Afganistan, fiind extrem de apreciata la curtea sultanului otoman Soliman Magnificul (1520-1566). Interesul oamenilor pentru aceasta floare a fost foarte mare de la inceput. Clusius nota ca, in 1598, hotii i-au furat intr-o singura noapte 100 de bulbi. In urmatorii ani, casele nobiliare se bateau pentru soiuri cat mai deosebite, obtinerea lor devenind o industrie de mare profit. Treptat, laleaua a avut cereri si in alte tari europene.

Nebunia a inceput practic atunci cand laleaua a fost infestata cu un virus, numit de botanisti 'mozaic', pentru efectul multicolor pe care-l avea asupra petalelor, obtinandu-se 'soiuri' aparte, unice. In scurt timp, toata Olanda a fost cuprinsa de frenezia obtinerii bulbilor 'unici' de lalea, acestia incepand a fi tranzactionati la Bursa din Amsterdam, la preturi din ce in ce mai mari. In termeni moderni, 1.000 de dolari investiti in afacerea cu bulbi aducea profit de 20.000 de dolari pe luna[1].

Cererea pentru anumite tipuri de lalele a crescut foarte mult. Intrucat florarii nu puteau sa onoreze comenzile, cativa intreprinzatori au introdus contractele la termen (futures) prin care cumparau anticipat productia de lalele. In acel moment, pretul bulbilor a inceput sa creasca exponential. In urmatorii doi ani, tipul 'Gouda', cel mai comun, valora cat salariul saptamanal al unui mic meserias (3 florini); existau soiuri unde un bulb valora cat o casa, iar genul cel mai rar, Semper Augustus, se putea cumpara cu o suma echivalenta astazi cu peste 500.000 de dolari. O parte dintre speculatori au realizat ca se mersese prea departe si au inceput sa-si marcheze profitul. Investitorii au inceput sa constate ca nu mai se putea vorbi de aceeasi crestere ca si pana atunci a pretului si a intervenit panica .

Din punct de vedere al manipularii pietei crestrerea necontrolata a pretului bulbilor de lalea a fost generata de practica numita in termeni moderni "pump and dump".

S-a spus ca inventia contractelor futures pe bulbii de lalele a revolutionat pietele financiare si de marfuri ale lumii: "fara pionieratul olandez experimentat in contracte futures, lumea noastra ar arata diferit"[3].

Sectiunea a II a

South Sea Bubble

South Sea Trading Company a fost infiintata in anul 1711 de guvernul britanic, prin decizia sefului trezoreriei, ministrul de finante, lordul Robert Harley. Inca de la infiintare compania a primit dreptul exclusiv de a efectua comert cu coloniile spaniole din America de Sud. Drepturile de a face comert in aceasta zona presupuneau indeplinirea unei conditii necesare: incheierea intr-un mod favorabil guvernului britanic a razboiului de succesiune la tronul Spaniei. Acest razboi, purtat intre 1701 si 1714 a opus Franta unei aliante formate in principal intre Anglia si Sfantul Imperiu german, a avut drept obiectiv impiedicarea de catre aliati a accesiunii lui Philippe, duce de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV lea la tronul Spaniei, situatie ce ar fi condus la o uniune personala a Frantei cu Spania si ar fi rupt echilibrul de putere din Europa. Razboiul de succesiune la tronul Spaniei a luat sfarsit prin tratatele de la Utrecht (1713) si Rastatt (1714). Principala consecinta a acestor tratate de pace a fost acceptarea lui Philippe de Anjou, din familia Bourbon, ca rege al Spaniei de catre aliati, care oricum nu aveau un contracandidat ce putea sa invoce o oarecare legitimitate, in schimbul renuntarii acestuia, devenit Filip al V lea al Spaniei, la dreptul de succesiune la tronul Frantei. Tratatul de la Utrecht este considerat de istorici drept momentul care a marcat sfarsitul hegemoniei franceze in Europa si inceputul influentei britanice asupra politicii continentale.

South Sea Trading Company a atras inca de la infiintare investitorii. Guvernul a propus detinatorilor de obligatiuni guvernamentale pe termen scurt sa le schimbe contra actiunilor la South Sea. Astfel, detinatori de obligatiuni de stat in valoare de cca. 10 milioane de lire sterline au fost convinsi sa devina actionari ai acestei companii[5].

Prin Tratatul de la Utrecht, South Sea a primit dreptul sa trimita o nava comerciala pe an in America de Sud (ce putea fi insotita de alte doua nave), precum si dreptul de a aproviziona cu sclavi din Africa coloniile spaniole din America de Sud. Primul drum al navei comerciale nu a putut fi efectuat insa, conform tratatului pana in 1717, iar in urmatorul an, 1718, relatiile cu Spania s-au deteriorat. Din nefericire pentru investitori, acestia nu au inteles clar ca era vorba de o singura nava comerciala pe an, conform Tratatului de la Utrecht, ei dand mai degraba crezare zvonurilor care afirmau ca aceasta companie are drept nelimitat de a folosi porturile spaniole din America de Sud.[6]

Lucrurile au evoluat insa si compania a mai incheiat in 1917 un acord cu guvernul preluand obligatiuni de stat in valoare de 2 milioane de lire sterline si convertindu-le in actiuni. In 1719 s-a derulat o operatiune similara, insa de o amploare sporita, convertindu-se obligatiuni de stat in valoare de 31 milioare de lire sterline. South Sea, devenita creditoarea Guvernului a promis acestuia conditii mai bune ale dobanzii fata de cele initiale. Aparent, toata lumea putea iesi in castig. Guvernul (statul) acea de platit o dobanda mai mica, proprietarii (actionarii) South Sea aveau garantat un castig sigur, iar detinatorii de obligatiuni de stat convertite in titluri South Sea avea perspectiva unor castiguri spectaculoase in urma cresterii valorii de piata a actiunilor.[7] Preluarea datoriei publice s-a realizat la sfarsitul anului 1719 dupa o competitie cu Bank of England, fiind zvonuri ca anumite oficialitati au fost mituite de South Sea .

Stirile despre punerea in aplicare a acestui plan au determinat cresterea valorii actiunii South Sea de la 120 de lire in Ianuarie 1720, la 175 in Februarie, 330 in Martie, luna acceptarii de catre Parlament a planului de cesiune de datorie publica si la 550 de lire la sfarsitul lui Mai[9]. In acea perioada de "bubble" , actiunile South Sea erau vandute sau chiar oferite gratuit politicienilor, persoanelor influente de la curte, de catre managerii companiei, in vederea obtinerii suportului politic. Numele acestor actionari de elita era apoi facut public in scopul cresterii credibilitatii in fata investitorilor.

In iunie 1720 pretul actiunilor ajunge la 895 lire/actiune (era vorba de un pret forward, intrucat nu se efectuau tranzactii momentul acela, registrele fiind inchise). In Iunie 1720 Parlamentul voteaza Buble Act, o lege care interzicea functionarea societatilor comerciale in lipsa unei autorizatii din partea autoritatilor statale[11]. Acest act normativ favorizeaza South Sea, intrucat aceasta companie era deja autorizata. Tot in luna iunie, incepe sa se manifeste o presiune la vanzare, datorita intentiei investitorilor de a marca profitul, insa conducatorii companiei intervin pe piata si opresc declinul la un curs in jurul pragului de 750 lire sterline pe actiune . Managerii companiei au desfasurat in perioada respectiva o activitate intensa de incurajare a investitorilor de a cumpara titlurilor South Sea . Se vorbea de iminenta incheierii unei paci cu Spania, de castiguri realizate datorita acccesului nelimitat in porturile spaniole din America de Sud (ceea ce era fals, dupa cum am vazut, conform Tratatului de la Utrecht).

La inceputul lui August se depaseste pragul de 1000 lire pe actiune. In acea luna era prima scadenta a datoriei publice, respectiv a obligatiunilor convertite in actiuni. Este de mentionat si faptul ca South Sea acordase imprumuturi investitorilor, ca parte a planului de sustinere a cursului titlurilor, pentru a cumpara actiunile companiei. In luna August, managerii South Sea, constienti ca valoarea de piata nu reflecta valoarea reala a companiei, au inceput sa-si vanda actiunile detinute. Au inceput sa apara rumori in legatura cu aceste tranzactii si panica s-a instaurat printre ceilalti actionari[14]. Cei care se imprumutasera pentru a achizitiona titluri South Sea au vandut subit tot pentru a-si achita datoriile. La sfarsitul lui septembrie 1720 valoarea actiunii South Sea a ajuns la 150 de lire sterline . Isaac Newton, dupa ce obtinuse un profit de 100% la inceputul lui 1720 din tranzactionarea actiunilor South Sea, a continuat sa cumpere si a pierdut apoi aproape toti banii investiti.

Efectele negative sau extins si la banci, in timp ce multi investitori, printre care si mebri ai aristocratiei au fost ruinati. In Decembrie 1720 Parlamentul a fost convocat si a demarat o investigatie, finalizata in 1721 cu concluzia ca au existat acte de frauda comise de managerii companiei[17].

Si in cazul South Sea a fost pusa in executare o practica manipulativa de tipul "pump and dump", combinata, desigur, cu tranzactionarea in baza informatiilor privilegiate. Fiind vorba de informatii aparent adevarate la momentul in care au fost difuzate de catre managerii companiei s-ar putea pune in discutie si o manipulare avant la lettre prin procedeul numit scalping, intrucat acestia detineau actiuni South Sea, inainte de a efectua recomandarile de investitie.

Sectiunea a III a

Corneringurile capitalismului salbatic american

3.1 Faimoasele cornere ale lui Constant "Commodore" Vanderbilt cu titluri Harlem Railway

Cornelius Vanderbilt[18] (1794-1877) a fost unul dintre cei mai semnificativi oameni de afaceri americani ai Secolului XIX. Descendentul unui emigrant olandez, venit in America in jurul anului 1650, a dezvoltat o afacere de dimensiuni impresionante in domeniul transportului naval, care i-a atras supranumele de Commodore[19].

In 1857 devine director, iar in 1863 presedinte al companiei de cai ferate New York & Harlem, ce opera o linie de tren intre New York si Chatham Four Corners[20].

La inceputul lui 1863, Vanderbilt a cumparat actiuni Harlem Railway la un pret de 8-9 USD pe actiune. Planurile de extindere ale companiei au condus la o crestere a cursului pana la 50 USD/actiune. In aprilie 1863 primaria orasului New York ii aproba companiei Harlem Railway, condusa acum de Vanderbilt, sa construiasca o linie de transport stradal pe toata lungime Broadway-ului, iar ca rezultat, pretul "sare" la 75 USD/actiune. Mai multi consilieri ai primariei, printre care si un director al Harlem Railway, Daniel Drew, incheie o intelegere, care are la baza revocarea ordonantei privind construirea liniei orasenesti de transport si determinarea scaderii pretului actiunilor. Acesti complotisti incep sa efectueze operatiuni de vanzare in lipsa (short) ale actiunilor Harlem. Vanderbilt descopera intentiile conspiratorilor si achizitioneaza in secret toate actiunile companiei aflate la vanzare. Pentru a-si inchide pozitiile, complotistii sunt nevoiti sa cumpere actiuni de la Vanderbilt, in conditiile stabilite de acesta, adica la un pret urias de 179 USD/actiune.[21]

Al doilea corner cu actiuni Harlem Railway a avut loc in anul urmator. Vanderbilt, simtindu-se tradat de consilierii municipali din New York, a decis sa obtina direct de la legislativul statului New York extinderea caii ferate ce pornea din New York catre Albany. Daniel Drew a aflat intentia lui Vanderbilt si a incercat sa obtina revansa. Impreuna cu alte persoane apropiate si cu parlamentari neavizati ai statului New York a inceput sa raspandeasca zvonuri in sensul ca extinderea caii ferate va fi aprobata in legislativ. Pe fondul acestor zvonuri pretul actiunilor Harlem a crescut. Apoi, Drew si persoanele cu care actiona concertat au inceput sa efectueze vanzari in lipsa (short) si sa intreprinda demersuri pentru respingerea legii privind extinderea caii ferate. In doua zile pretul actiunilor a cazut de la 150 USD/actiune la 100 USD/actiune[22]. Vanderbilt si aliatii sai au cumparat in acel moment tot ce se putea de pe piata, in fapt au cumparat de la vanzatorii in lipsa mai multe actiuni decat existau in realitate. La sfarsitul lui aprilie 1864 Vanderbilt si asociatii sai detineau 137.000 de actiuni, in timp ce numarul total de actiuni al companiei Harlem era de 110.000 actiuni . In aceste conditii, Vanderbilt i-a fortat pe vanzatorii in lipsa sa cumpere titluri Harlem la un pret de 285USD/actiune, care i-a dus in faliment pe multi dintre acestia, Drew pierzand peste 500.000 USD, o suma imensa pentru acea perioada. Vanderbilt a fost atat de nervos la inceputul corneringului impotriva grupului lui Drew, incat intentiona sa nu le vanda acestora actiunile Harlem pentru a-si inchide pozitiile la un pret mai mic de 1000USD/asctiune. La un asemenea nivel insa, majoritatea caselor de brokeraj din New York ar ajuns in faliment.

In martie 1868 Vanderbilt a incercat un corner cu titluri Erie Railroad impotriva lui Daniel Drew si Jay Gould, insa acesta a esuat pentru ca Drew invatase din cornerele Harlem Railway sa previna asemenea operatiuni si a achizitionat din timp obligatiunbi convertibile pe care le-a aruncat la momentul potrivit in piata, determinand scaderea cursului. Un corner cu actiuni Erie Railroad a reusit insa in noiembrie 1868, fiind dus la indeplinire de Jay Gould impotriva lui Daniel Drew. Desi cei doi actionasera impreuna in sensul obtinerii de profit din vanzari in lipsa prin scaderea pretului actiunilor Erie, creand o piata a ursului ("bear market"), Gould si-a schimbat strategia pe parcurs si a realizat un corner prin cumpararea intregului free-float si fortandu-l pe Drew sa cumpere la un pret ce a crescut cu peste 50% in doua zile pentru a-si inchide pozitile short .

Northern Pacific Corner

In primavara lui 1901, J.P.Morgan si un grup de investitori condus de Edward Harriman s-au luptat sa preia controlul companiei Northern Pacific Railroad, ceea ce ar fi condus la dobandirea controlului asupra traficului feroviar catre coasta Pacificului. Harriman a achizitionat actiuni ale acestei companii in valoare de 40 milioane USD. Alarmat, J.P. Morgan a cumparat rapid restul de actiuni ramase pentru a impiedica grupul Harriman sa preia controlul. Ca urmare a operatiunilor lui Morgan, pretul a crescut de la 114 USD/actiune la 147 USD/actiune in cinci zile. Vazand aceasta activtate intensa de tranzactionare mai multi investitori au inceput sa efectueze vanzari in lipsa (shorturi) cu titluri Northern Pacific, mizand pe scaderea pretului in perioada urmatoare.

Pe 9 mai, vanzatorii in lipsa au descoperit ca sunt victimele unui corner neintentionat, toate actiunile Northern Pacific fiind in posesia lui J.P. Morgan si a grupului Harriman, niciunul dintre acestia nefiind dispusi sa vanda decat in conditii excesiv de aspre. Pe 9 mai pretul a crescut de la 170 USD/actiune la 1000 USD/actiune, volumul tranzactionat in acea zi fiind de 3,336,000 actiuni, nivel nemaiatins pana in 1925. J.P.Morgan si Harriman au fost de acord totusi a doua zi sa tranzactioneze cu cea mai mare parte a vanzatorilor in lipsa la un pret de 150 USD/actiune .

Sectiunea a IV a

Marile manipulari din zorii secolului XXI Enron, World Com

4.1. Cazul ENRON

4.1.1 Manipularea pietei de capital

Enron a fost infiintata in anul 1931 sub denumirea de Northern Natural Gas Company. A fost reorganizata in 1979 ca sucursala principala a unei companii denumite InterNorth. In 1985 a cumparat o societate de mai mici dimensiuni Houston Natural Gas, iar pe parcursul derularii achizitiei si-a schimbat denumirea in Enron.

Initial, Enron a avut drept activitate transmiterea si distribuirea energiei si gazului in Statele Unite si dezvoltarea, construirea si operarea electrocentralelor, dar si a conductelor de transport a gazului si a apei in special.

Enron detinea o retea larga de conducte de gaz pe tot cuprinsul Statelor Unite, operand prin companii ca Northern Natural Gas, Florida Gas Transmission, Transwestern Pipeline si detinand un parteneriat cu Northern Border Pipeline din Canada. In 1998 a intrat in sectorul distributiei de apa, achizitionand Azurix Corporation, insa investitia nu a fost profitabila, Enron anuntand in iunie 2001 intentia de a vinde activele acesteia .

Enron a jucat un rol esential in tranzactiile cu marfuri din domeniul energetic. In 1989 a inceput sa tranzactioneze gaze naturale, devenind in urmatorii ani cel mai mare comerciant cu gaze naturale din America de Nord . Compania a devenit promotoare crearii unor piete pentru marfuri si instrumente financiare noi, cum ar fi rata de transmisie a semnalelor electronice (largimea de banda-bandwidth), ce are o importanta deosebita in transmiterea cu viteza a datelor, in special in domeniul internetului (din punct devedere tehnic, inseamna distanta dintre doua frecvente). Enron a creat si instrumente exotice, spre exemplu instrumente financiare derivate pe starea vremii .

In Noiembrie 1995 a fost lansat sistemul de tranzactionare prin internet EnronOnline, primul sistem de aceasta natura care permitea cumparatorilor si vanzatorilor sa tranzactioneze marfuri in mod global. Utilizatorii acestui sistem puteau sa incheie tranzactii numai cu Enron. In 1999, sistemul a fost perfectionat, participantii la piata putand sa vizualizeze pe ecranele computerelor lor preturile de piata pentru marfurile tranzactionate. Principalele marfuri tranzactionate erau gazele naturale si electricitatea, insa se vindeau si derivate pe credite, hartie, otel sau spatiu publicitar TV. Sistemul Enron Online era folosit practic de orice companie din domeniul energiei din Statele Unite si prin intermediul sau Enron a ajuns sa realizeze tranzactii trimestriale in valoare de 27 miliarde de dolari .

In anul 2001 au inceput sa apara semnale cu privire la situatia financiara precara a companiei. In August 2001, Jeffrey Skilling, CEO al Enron demisioneaza, fiind inlocuit de Kenneth Lay, fost CEO al Houston Natural Gas si al Enron. In Octombrie 2001, compania a raportat o pierdere trimestriala de 618 milioane USD, prima in ultimii patru ani . Directorul financiar (CFO), Andrew Fastow a fost inlocuit iar SEC a demarat o investigatie in legatura cu investitiile realizate sub conducerea acestuia .

Cu un an inainte, in August 2000 actiunea Enron atinsese maximul sau istoric de 90 USD/actiune. Directorii, membrii conducerii companiei aratau in acea perioada ca potentialul titlurilor Enron este de a ajunge la un pret de 130-140 USD/actiune. In acest timp, acesti executivi incepeau operatiunile de "descarcare" a actiunilor Enron detinute, vanzand pachete importante datorita informatiilor privilegiate detinute care indicau fragilitatea financiara a companiei .

Pe parcursul anului 2001 cursul actiunilor Enron a fluctuat, avand o tendinta descendenta . Pe 15 august 2001, pretul titlurilor Enron a cazut la 42 USD/actiune . In Septembrie 2001 insa, directorul general (CEO) Kenneth Lay le spunea angajatilor Enron pe un forum de internet ca actiunile Enron sunt o "afacere incredibila" la preturile din acel moment. Procurorii au stabilit insa ca Lay a cumparat in perioada anterioara actiuni Enron in valoare de 4 milioane USD, revanzandu-le cu cca. 24 milioane. Investitorii au continuat sa cumpere actiuni Enron, bazandu-se pe declaratiile lui Law, insa in Octombrie titlurile au cunoscut o scadere dramatica la 15USD/actiune.

Situatia a degenerat rapid. Pe 9 Noiembrie 2001, Enron admite faptul ca in perioada 1997-2001 a raportat profituri neadevarate, mai mari cu 600 milioane USD decat cele inregistrate in realitate. In data de 3 Decembrie 2001 Enron a depus in fata instantei din New York o cerere privind deschiderea procedurii de faliment pentru datorii in valoare de 16 miliarde USD. Enron Online, divizia de internet a Enron a cunoscut o prabusire subita. Dupa ce in cei doi ani anteriori falimentului aceasta divizie inregistrase venituri de 2,5 miliarde de dolari si a avut tranzactii pe internet de 880 miliarde de dolari, sfarsitul anului 2001 a fost catastrofal .

Intrucat nu face obiectul prezentei lucrari nu vom prezenta toate aspectele dosarului Enron, in care a fost implicata si faimoasa firma de audit Arthur Anderesen, membra a grupului select de firme de audit financiar intitulat "big 5", care a falimentat datorita crizei Enron.

Din punct de vedere al manipularii pietei de capital, in cazul Enron am avut de-a face cu o aplicare a metodei clasice "pump and dump". Desigur a fost vorba de o frauda complexa, care a implicat si efectuarea de declaratii financiare false, precum si tranzactionarea in baza informatiilor privilegiate. In egala masura, se poate afirma ca a fost vorba si de fapte de manipulare a pietei constand in difuzarea de informatii neadevarate, cu specificarea ca, in anumite situatii, cei care au diseminat aceste informatii au si profitat de pe urma efectelor create in piata, ceea ce determina mai degraba incadrarea acestor fapte in categoria manipularilor prin utilizarea de procedee fictive.

Operatiunea de ascundere a situatiei financiare reale a companiei Enron a vizat manipularea pietei de capital, prin cresterea artificiala a pretului actiunilor. Multi membri ai conducerii executive a Enron au obtinut profituri substantiale din tranzactionare actiunilor companiei in anii de glorie ai acesteia. Diseminarea catre public a unor informatii financiare false, care nu reprezentau pozitia corecta din punct de vedere financiar a companiei, a constituit un mijloc de punere in aplicare a metodei "pump and dump". Cu titlu de exemplu, trebuie aratat ca SEC a descoperit ca directorul general Kenneth Lay a obtinut intre 1998 si 2001 profituri de 217 milioane USD din tranzactii cu actiuni Enron[40].

Din actiunea formulata de SEC impotriva principalilor directori ai Enron a rezultat ca acestia "s-au angajat intr-o conduita frauduloasa in scopul de a genera castiguri pentru a atinge tinta fixata in bugetele anuale prin cresterea artificiala a valorii contabile a anumitor active".[41] Astfel, au fost manipulate rezultatele financiare ale companiei si crescuta in mod artificial valoarea actiunilor, inclusiv in rapoartele trimise catre Securities Exchange Commission, potrivit legii.

In acest demers ilicit, conducatorii Enron au fost sprijiniti de o serie de banci, institutii financiare, de audit si avocati, din 2001 incepand o serie interminabila de litigii pornite de creditori si fosti actionari impotriva acestora. Spre exemplu, Citigroup, acuzat de mai multi investitori in titluri Enron (actiuni si obligatiuni) ca a sprijinit aceasta companie in ascunderea adevaratelor rezultate financiare, a incheiat o intelegere cu acestia pentru a solutiona unul dintre cele mai semnificative litigii "class action" din istorie, fiind de acord sa plateasca cca. 2 miliarde de dolari.

Curtea districtuala din Houston Texas a pronuntat pedepse aspre impotriva principalilor actori ai afacerii Enron. Jeffrey Skilling, CEO al companiei in anul 2001, considerat a fi principalul orchestrator al marii manipulari a fost condamnat in 23 octombrie 2006 la 24 de ani de inchisoare si la plata unor despagubiri de 50 de milioane de dolari[44] catre persoanele prejudiciate. Kenneth Lay, fostul CEO din perioada declararii falimentului a decedat in iulie 2006, inainte de a-si primi sentinta . Andrew Fastow, fostul director financiar a primit 6 ani, in considerarea faptului ca a cooperat cu justitia.

4.1.2 Manipularea pietei energiei electrice de catre Enron

De numele Enron este legata si una dintre cele mai mari manipulari a pietei energiei electrice.

Autoritatea de supraveghere si reglementare a pietei energiei electrice din Statele Unite, Federal Energy Regulatory Commission a deschis in Iunie 2003 o investigatie privind activitatea companiei Enron pe piata energiei electrice incepand cu luna Ianuarie 1997[47]. Acuzatiile aduse companiei Enron au fost in sensul ca aceasta a incalcat reglementarile care ii permiteau sa vanda energie electrica la un pret de piata. Incepand cu anii 80 autoritatea pietei energiei electrice a decis sa permita companiilor sa vanda energie la un pret de piata, cu conditia de a nu exercita in cadrul acestor operatiuni un abuz de piata si de a nu manifesta o conduita anticompetitiva .

Printr-o decizie pronuntata in 21 Iunie 2007, FERC a stabilit ca Enron a abuzat de pozitia de piata pe care o detinea si a obtinut profituri injuste in valoare de 1.617.454.868,50 USD incepand cu 17 ianuarie 1997, suma pe care a fost obligata sa le platesca cu titlu de sanctiune[49]. Aceasta sanctiune a intervenit ca urmare a revocarii retroactive (posibilitate existenta in reglementarile FERC) a autorizatiei de a vinde energie la un pret al pietei.

Solutia adoptata de FERC s-a sprijinit pe concluzia ca Enron a manipulat piata energiei electrice pentru a creste in mod artificial pretul de piata, obtinand astfel profituri spectaculoase insa ilicite.

Investigatia a debutat in 25 Iunie 2003, prin emiterea a doua ordonante de catre FERC prin care a solicitat mai multor participanti la piata energiei electrice sa trasnmita informatii cu privire la o eventuala implicare in mod individual sau concertat in actiuni de incalcare a tarifelor stabilite de operatorii in domeniul energiei din California- California Independent System Operator si California Power Exchange.

Pe parcursul investigatiei FERC a stabilit ca Enron s-a angajat in diverse operatiuni ilicite cu caracter manipulativ pe piata energiei din California in perioada 1998-2001. In acest sens, prima incalcare a dispozitiilor legale de catre Enron a constat in absenta efectuarii unei informari obligatorii cu privire la cota de piata detinuta. Aceasta cota de piata extrem de ridicata, dobandita prin intermediul unor aliante si carteluri, i-a permis companiei in discutie sa dobandeasca o pozitie de control asupra ofertei de energie electrica (in principal, alianta incheiata cu El Paso Electric Company a condus la dobandirea controlului asupra altor facilitati din domeniul energiei).

Probele privind manipularea pietei energiei pe care s-a intemeiat decizia FERC au constat in inregistrarile traderilor si marturiile managerilor Enron care si-au recunoscut vinovatia.

Metoda principala de manipulare a constat in efectuarea de "wash trades", tranzactii prearanjate intre aceleasi parti, care nu au condus la schimbarea reala a proprietarului, efectuate numai in scopul cresterii artificiale a pretului. Valoarea totala a tranzactiilor de tip "wash trades" a fost de 479.766.486 USD, incluzand tranzactii in valoare de 367.495.070 USD efectuate cu persoane afiliate.[50] O alta schemamanipulativa a constat in operatiuni de vanzare a energiei la tarife practicate pentru societati comerciale unor entitati care nu aveau aceasta calitate.

In anumite perioade Enron a pus in aplicare tehnica manipulativa a corneringului, abuzand de pozitia sa dominanta pe piata si inchizand chiar anumite centrale electrice in periodele de criza in vederea crearii unei disproportii intre cerere si oferta[51]. Aceasta practica manipulativa s-a bazat pe acordurile incheiate cu producatorii de energie electrica sau chiar prin dobandirea controlului asupra unor producatori. In situatia in care Enron si-ar indeplinit obligatiile de raportare catre autoritatea pietei energiei si ar fi dezvaluit cota de piata detinuta, ar fi intrat sub incidenta prevederilor prohibitive cu privire la vanzarea energiei la un pret de piata (pret manipulabil dupa cum am vazut), fiind obligata sa respecte tarifele reglementate de FERC. Acesta a fost de altfel motivul principal pentru care FERC a decis cu caracter retroactiv anularea facilitatii de a vinde la un pret de piata energie si obligarea la plata unor penalitati extrem de ridicate.

4.2 Cazul WorldCom

Cazul WorldCom, ce a avut loc aproximativ in aceeasi perioada cu Enron, a vizat savarsirea unei fraude cu trasaturi asemanatoare, si anume efectuarea de raportari contabile neadevarate in scopul cresterii artificiale a pretului de piata al actiunii WorldCom.

Din punctul de vedere al tehnicii manipulative utilizate activitatea persoanelor culpabile se incadreaza tot in metoda "pump and dump", prin diseminarea de informatii de catre detinatorul unor instrumente financiare care au drept rezultat inducerea in eroare a participantilor la piata si cresterea artificiala a pretului respectivelor instrumente financiare.

WorldCom, companie ce a activat in domeniul telecomunicatiilor, a fost infiintata in 1983 sub denumirea Long Distance Discount Services, Inc. (LDDS). In 1985 Bernard Ebbers a devenit director general al companiei (CEO), iar in 1989 compania a fost listata pe piata de capital in urma fuziunii cu Advantage Companies Inc. Pe 10 Noiembrie 1997 WorldCom si MCI Communications au anuntat ca fuzioneaza, creand o noua companie MCI WorldCom. A fost cea mai mare fuziune din istorie, noua companie creata valorand de 37 miliarde USD. In 1999 MCI WorldCom si Sprint Corporation si-au anuntat intentia de a fuziona, valoarea companiei rezultate urmand a se situa la 129 miliarde USD, devenind cea mai mare fuziune din istorie. Cu toate acestea, datorita pozitiei exprimate de Departamentul de Justitie si Uniunea Europeana, tematoare ca s-ar crea astfel un monopol pe piata telecomunicatiilor, fuziunea a esuat.

Piata telecomunicatiilor a intrat intr-o perioada de declin incepand cu anul 1999. Managerii WorldCom, in frunte cu Ebbers, detinand pachete importante de actiuni ale companiei au inceput sa resimta in propriul patrimoniu tendinta de scadere a cursului titlurilor WorldCom. Ebbers s-a confruntat cu riscul apelurilor in marja pentru pozitiile long detinute pe titlurile WorldCom, pe parcursul anului 2001 solicitand consiliului de administratie sa-i aprobe imprumuturi corporatiste de cca. 400 milioane USD. Aceasta strategie a esuat insa si in aprilie 2002, Ebbers a demisionat.

Cazul WorldCom a cunoscut o evolutie rapida. La 25 Iunie 2002 compania a transmis un raport potrivit caruia intentioneaza sa refaca situatiile financiare pentru toate cele patru trimestre ale anului 2001 si pentru primul trimestru al anului 2002. A doua zi, Securities Exchange Commission a depus o plangere impotriva companiei la Curtea districtuala din New York pentru incalcarea dispozitiilor Sectiunii 17 (a) din Securities Act 1933 si a Sectiunilor 13 (b) 2 (A) si 13 (b)2 (B) din Securities Exchange Act 1934. Ulterior, plangerea a fost completata cu acuzatii de inducere in eroare a investitorilor prin declaratii financiare false efectuate in perioada 1999-2001. SEC a stabilit ca WorldCom a raportat un profit fictiv in valoare de aproximativ 9 miliarde de dolari. Din datele reale a rezultat ca in perioada 2001-2002 compania WorldCom a inregistrat in fapt pierderi si nicidecum profit .

Scaderea valorii actiunilor WorldCom a fost continua incepand cu anul 1999, cu toate actiunile cu caracter manipulativ purtate de managerii companiei. In iunie 1999 s-a inregistrat pretul record de 64USD/actiune, la inceputul anului 2002 tilturile WorldCom se tranzactionau cu 15 USD/actiune, pentru ca pe parcursul acelui an cursul sa cunoasca o depreciere permanenta. La sfarsitul lui Iunie 2002, dupa anuntarea raportarii unor profituri fictive, cursul a scazut cu 92,4% intr-o singura sedinta bursiera, ajungand sa valoreze, la 1 Iulie 2002, 83 de centi/actiune.

WorldCom a incheiat o intelegere cu Securities Exchange Commission, acceptand sa plateasca o amenda civila de 1,5 miliarde de dolari .

Ulterior, banca JP Morgan a fost nevoita sa plateasca o suma 2 miliarde USD catre investitorii care cumparasera obligatiuni WorldCom subscrise de banca si revandute pe piata acestor investitori, fara a ii informa cu privire la datele neadevarate facute public. De asemenea, Citigroup, un alt subscriitor important al titlurilor WorldCom a acceptat sa plateasca investitorilor care au achizitionat aceste actiuni in perioada aprilie 1999-iunie 2001, 2,65 miliarde USD. In total, 17 fosti subscritori ai emisiunilor de titluri WorldCom au ajuns la intelegeri cu investitorii , achitand substantiale sume de bani acestora pentru prejudicile suferite in urma fraudei financiare concretizate prin manipularea pietei. Pe 13 iulie 2005, Ebbers a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare .

In urma cazurilor Enron si WorldCom, Congresul american a adoptat Sarbanes Oxley Act in 2002 act normativ extrem de explicit in privinta conduitei auditorilor si managementului companiilor listate .