Activitatea nervoasa ca o problema cognitiva

Activitatea nervoasa ca o problema cognitiva

Ceea ce neurofiziologii au abandonat cand au declarat limita de doar de 2-4 % solicitare a activitatii cerebrale in rezolvarea problemelor curente ale vietii psihice, poate deveni abia punctul de plecare pentru analiza psihoneurologica, pentru cea proprie stiintelor neurocognitive. Adica orice poticnire este de natura sa trezeasca paradoxul evolutiei mentale, un bun pretext pentru evocarea interventiei organismului de cunoastere, a existentei unui asa-zis "duh" microneuronal, suprapus celui care scapa analizei molare, celui care reduce suportul organic al vietii psihice doar la macrostructurile sistemului nervos centrale, la simplele procese fiziologice care se produc la acest nivel.

Angajarea neurofiziologului in explicarea unui raport de natura cognitiva este neobisnuita. Pastranu-ne doar la nivelul molar de analiza, acesta doar cu mare dificultate va intrevede, de exemplu, dincolo de reflexul rotulian, ca mecanism neuronal pentru deuvoltarea miscarilor de mers si o secventa de baza in edificarea ierarhica a comportamentului; cu greu va vedea dincolo de mecanismul de coordonare mezencefalic cu comanda antagonista a muschilor gatului, un simplu reflex cunoscut sub numele de "rolului conducator" al capului in raport cu corpul (vezi p.    ), unul de control indemanatic si reflexiv al conduitei etc. Dincolo de aceste mecanisme neuronale de functionare pe principiul reflexului mai intervine un altul supraodonat, de antrenare a acestora in schimburi functionale cu substanta subiectiva, de procesare a informatiilor proprii functionarii unui organism de cunoastere. Adica cel ce antreneaza respectivul reflex rotulian este nu numai o persoana care merge, ci si una care alearga, a carei alergare trebuie sa atinga cote de performanta atletice, altele la sprintul de 100 si altele la cursa de 5000 m sau la saltul la inaltime; nu mai putin, in ceea ce priveste reflexul mezencefalic al "rolului conducator" al capului, in jocul de hambal devine parte a unui sistem reflexiv mai vast, la nevoie antagonist, de simulare doar a unui sens de descarcare succesiva a respectivelor grupe musculare si care se produce ascultand de comanda unui cu totul al "cap". Este posibil asa ceva gratie disponibilitatii de completare a respectivelor mecanisme reflexe cu alte parghii, cele de care raspunde interventia organismului de cunoastere, indispensabil practicarii unor sporturi cum este atletismul, handbalul s.a; indispensabil pentru practicare numeroaselor discipline artistice, in meserii etc. Un obiectiv cu finalitate deja cognitiva si metacognitiva, unul a carei insemnatate a fost deja deja semnalata in lucrarile undor autori deja clasici (Piaget, Delacour s.a.), ale caror aplicatii s-au anuntat a fi de mare perspectiva.

Admiterea interventiei unui organism de cunoastere in completarea mecanismelor integratoare neuronale este una plina de dificultati. Chiar daca devenirea lui Pavlov ca psihofiziolog este de acum istorie, atitudinea sa rezervata fata de psihologie, fata de dimensiunea subiectiva a reflexului conditionat este si acum simtomatica. Salivarea evocata de agentul stimulator al sunetului metronomului sau a beculuii este ceea ce numeste el in ghilimele o "secretie psihica", iar ghilimelele au fost foartegreu scoase. Cu toate ca prin ce aceasta secretie se produce este ceva care se produce "in plus" decat un propriu-zis proces fiziologic, este un dat cognitiv. Animalul "stie" ca actiunea sunetului sau aprinderea becului inseamna o bucata de hrana de consumat. Asa va admite si Pavlov, ca prin formarea reflexului conditionat animalul a invatat, a dobandit ceva in plus decat cu ceea ce era dotat filogenetic de la natura, doar cu reactia salivara.

Ca sa explice formarea reflexului conditionat Pavlov a invocat interventia celor doua procese fiziologice de baza, excitatia si ihibitia, care prin el au dobandit si conotatii psihologice. Din zona de proiectie corticala a agentului stimulator neconditionat excitatia iradiaza in directia zonei de proiectie a agentului stimulator neutru al becului sau a sunetului.Pentru ca cele doua se produc in raporturi spatio-temporale apropiate, intre ele se elaboreaza o conexiune temporara. In functie de modul de interactiune a celor doi excitanti reflexul conditionat poate fi de acum de mai multe feluri, toate insa reproducand aceiasi schema de suport fiziologica.

Pe aceasta baza fiziologica a excitatiei si inhibitiei Pavlov a elaborat prima teorie neurocognitiva molara de formare a reflexelor conditionate. Ea a fost cunoscuta sub denumirea de teoria "activitatii nervoase superioare", de care putin fiziologi isi mai aduc aminte. Aceasta teorie a admis ca, pe langa cele doua procese fiziologice de baza ale excitatiei si a inhibitiei mai intervin altele doua, cel al generalizarii si discriminarii. Ficare modalitate senzpriala era un analizator cu o autonomie functionala, extinderea functionarii acestora se realiza prin generalizare si discriminare. Diferenta fata de primele doua a constat in faptul ca pentru ele nu s-a mai putut invoca producerea unor procese fiziologice homomorfe similare. Generalizarea si discriminarea ca procese fiziologice era recunoscuta doar ca o extensie a relatiilor dintre aceleasi doua procese fiziologice de baza a excitatiei si inhibitiei. Pavlov a exprimat plastic ca la producerea lor in scoarta cerebrala are loc un veritabil mozaic de procese de excitatie si inhibitie.

Contributii la dezvoltarea acestei perspective molare clasice asupra formarii reflexelor conditionate s-au putut aduce dupa descrierea de catre Magoun si Moruzzi la mijlocul secolului trecut a functiilor activatorii a formatiunii reticulate, o formatiune nervoasa anatomic prelungita de la cordonulspinal si pana la scoarta cerebrala. Principala functie a acesteia este cea activatorie si dezactivatorie, responsabila de mentinerea atat a starii deveghe, de vigilenta maxima, catsi de instalarea somnului in diversele sale de profunzime. Cercetarile au demonstrat experimental ca important in formarea reflexului conditionat este nu numai elaborarea legaturii temporale, ci starea functionala generala a intregului sistem nervos central, a segmentelor sale diverse implicate in integrarea agentilor stimulatori, responsabili de elaborarea unei legaturi tonigene. Fara aceasta legatura "nespecifica", individul sta intr-o stare de deconectare continua; antrenarea lui sta la baza posibilitatii ca individul sa-si poata discrimina auditiv numele dintr-un noiam de cuvinte rostite simultan de diferiti vorbitori (Broadbent). Un suport neuronal molar distinct pentru o importanta activitate cognitiva, de identificare si de explorare a mediului inconjurator, de stimulare a curiozitatii, de antrenare a comportamentului explorator.

In a doua jumatate a secolului trecut s-au putut dezvolta unele cercetari care au putut cuantifica cu microelectrozi ("palpa") ce se intampla in interiorul unor celule nervoase ale cortexului in timpul invatarii. Unele dintre ele intra in functiune cand se declanseaza procesarea informatiei, altele cum isi inceteaza activitatea cand agentul stimulator s-a golit de insemnatate, de orice continut informational. Unii cercetatori i-au denumit celule "de atentie",respective celule de "habituare" . Unii agenti stimulatori cu proprietati "cheie" au proprietatea sa antreneze activitatea respectivelor celule neuronale "de atentie" chiar si atunci cand animalul doarme. Ele au o insemnatate psihofiziologica aparte, fac parte din agentii stimulatorii fata de care exista o sensibilitate transmisa prin genratii; alte unitati neuronaleisi dobandesc insemnatatea in cursul vietii ontogenetice (Jung). Faptulca la nvelul unei singure unitati neuronale isi dau intalnire impulsuri nervoase venite de la mai multe modalitati senzoriale si semnificatiile acestora indica existenta deja la acest nivel (celular si deci deja sau molecular) a unor mecanisme reglatorii, responsabile de procesarea informatiilor, pentru exercitatarea unor functii cognitive.

S-a incercat astfel schitarea unei perspective neurofiziologice molare asupra proceselor cognitive, a celor aflate la baza producerii reflectarii senzoriale, a celor implicate in producerea invatarii, memorarii . In momentul urmator cercetatorul isi mai poate formula intrebarea pana in ce profunzimi al organismului de cunoastere poate patrunde un asemenea demers. In acest sens se considera ca reprezentarile sunt o culme a posibilului demers cognitiv si metacognitiv, ca "creierul nu va dispune niciodata de o autocunoastere completa" (Delacour p. 35), si ca in scoarta cerebrala exista mai multi demoni ai gandirii decat structuri si conexiuni capabile s-o explice. Pentru Delacour reprezentarea este o veritabila "entitate spirituala", una "palpabila" incepand de la nivelul unitatilor celulare, al retelelor si pana la cel al "gruparilor" neuronale. Mai mult, aceasta patrunde spre "ceea ce numim, emotii, motivatii sau pasiuni constituite in ordine filogenetica si ontogenetica" (p. 35), inclusiv de reflectare a prezentei permanente a agentului stimulator Faptul poaten fi exemplificat prin, "simpla observare a unui carnivor care asteapta timp indelungat aparitia intr-un loc precis a prazii, care arata ca poate atinge cel putin stadiul cu nr. 4 al evolutiei mentale propuse de Piaget" (p. 51). Iar cand pisica sau cainele urmaresc prada in ascunzisurile sale, unde anticipeaza si momentul unde prada va iesi din ascunzatoare, aceasi reprezentaqre se afla deja in stadiul 6 al clasificarii. In cazul reprezentarilor se vorbeste chiar de veritabile "gupari" de mari dimensiuni si de durata relativ lunga, unele care reunesc in jurul lor neuroni apartinand unor sisteme pe planuri diferite de integrare ale nevraxului. De aici caracterul lor integrativ si relational propriu unui organ distinct de cunoastere, unul care doar la om poate sa se constientizeze, sa depaseasca conditia reflectarii strict instinctive, sa implice deopotriva valente conative si affective.

Dar insusirea in sistemul psihofiziologiei a unor asemenea perspective proprii neurostiintelor cognitive cere depasirea restrictiilor impuse de numeroase categorii conceptuale clasice, indispensabila pentru a putea patrunde la radacinile natural istorice alereflectarii senzoriale,acelei proprii reprezentarii. Cu atat mai mult, cu cat mumeroase actiuni de acest fel isi trag seva din izvoare mai adanci chiar decat cele ale sistemului nervos - cum ar fi in secretiile hormonale, dupa cum producerea sau nu a altora este hotarata - ci deosebire la om - de inteventia unui plan metacognitiv de ceeea ce o sa se reflecte. Ori pentru a face fata unor asemenea cerinti, pentru o mai buna "palpare" a vietii psihice se dovedeste necesara asimilarea in sistem a categoriilor de instinct si inteligenta (vezi p. 30).