Atribuirea

Atribuirea

In relatiile cu alte persoane este util sa stim ce gandesc, cum vor actiona, daca putem avea incredere in ceea ce spun. Pentru aceasta trebuie sa descoperim trasaturile lor stabile, dispozitiile, atitudinile, abilitatile. Intrucat nu pot fi cunoscute direct, le deducem din comportament, din ceea ce fac si din ceea ce spun persoanele cu care interactionam.

Logica atribuirii

Incepem sa-i intelegem pe ceilalti efectuand atribuiri situationale sau personale privind comportamentul lor. Explicam reactiile ca raspunsuri la imprejurarile de viata sau ca expresii ale unor caracteristici interne (abilitati, motive, dispozitii, efort).

Teoria corespondentei (Jones, Davis) stabileste ca oamenii invata despre altii, despre caracteristicile lor din comportament (daca acesta este spontan, ofera o cantitate mai mare de informatii decat atunci cand este impus. Daca reactiile se distanteaza de ceea ce este tipic, de prescriptiile rolului social, de cerintele situatiei, pare mai relevant. Masura in care comportamentul corespunde expectantelor, poate fi pusa in legatura cu volumul de informatii despre persoana respectiva. Cu cat este mai neasteptat, cu atat este mai mare cantitatea de date. In functie de dezirabilitatea consecintelor comportamentului, se pot desprinde concluzii semnificative despre oameni: sunt mai relevante comportamentele cu dezirabilitate redusa.

Figura 5.4. Atribuirea in teoria covariantei (dupa Kelly)

Atribuirea se bazeaza pe trei tipuri de informatie covarianta (conform teoriei lui Kelly): consensul (cum reactioneaza diferite persoane la acelasi stimul), distinctivitatea (cum reactioneaza aceeasi persoana la stimuli diferiti) si consistenta (masura in care se schimba comportamentul in timp, daca persoana si stimulii raman neschimbate). Atribuirea personala se caracterizeaza prin consens redus, distinctivitate redusa si consistenta ridicata. Atribuirea externa se caracterizeaza prin valori inalte ale celor trei parametri.

Un exemplu de atribuire poate fi urmarit in figura 5.4. Atribuirea personala se bazeaza pe consistenta inalta, distinctivitate si consens redus, iar atribuirea situationala are la baza nivele inalte ale consistentei, distinctivitatii si consensului.

Teoriile atribuirii au starnit controverse. S-a pus problema daca oamenii pot analiza comportamentul dupa atatea criterii, daca au timp si capacitati cognitive pentru aceasta. Se constata ca de cele mai multe ori nu depun efort pentru efectuarea unor analize laborioase si utilizeaza in schimb, diferite strategii de procesare rapida.

Distorsiuni de atribuire

De la logica atribuirii se pleaca in cateva directii.

Strategii euristice. Se uzeaza de procesarea informatiei pe scurtatura, ceea ce are ca efect formularea unor judecati rapide, dar adesea eronate, numite euristici cognitive:

reprezentativitatea - tendinta de a presupune, in ciuda argumentelor contrare ca cineva apartine unui anumit grup, atunci cand pare asemanator sau reprezinta un membru tipic (daca cineva explica, repeta, vorbeste mai tare, fara a fi profesor);

disponibilitatea - tendinta de a estima probabilitatea unui eveniment dupa usurinta cu care cazurile sau exemplele sale sunt disponibile in memorie (de exemplu, aparitia frecventa a unei persoane pe ecranul TV ii face pe oameni sa creada ca stiu mai multe date despre acea persoana);

incadrarea - tendinta de a fi influentat de modul in care este prezentata sau incadrata problema (daca prezentam eficienta unei metode de slabire in proportie de 50%, va fi acceptata mai usor decat daca se prezinta rata esecului intr-un procent de 50%);

ancorarea - tendinta de a elabora estimari numerica in functie de punctul initial de pornire sau de ancora (exprimata printr-un numar);

simularea - tendinta de a prezice sau de a explica un eveniment depasit, dupa cat de usor se imagineaza scenariile alternative sau simularile lui.

Consecintele euristicii:

efectul falsului consens - tendinta oamenilor de a supraestima consensul opiniilor, atributelor sau comportamentelor proprii. Aceasta inclinatie vizeaza si continuturile psihice, si reactiile externe. Tendinta de a-i vedea pe altii dupa propriile standarde se coreleaza cu tendinta asocierii cu persoane similare si cu tendinta evocarii evenimentelor similare mai mult decat a celor diferite;

perceptia sociala este influentata mai mult de relatari vii, decat de factori cu valoare statistica; oamenii sunt relativ insensibili la rapoarte pe baze numerice, dar sunt influentati in schimb de grafice, evenimente dramatice, povestiri de viata.

Eroarea fundamentala de atribuire. Se refera la supraestimarea rolului factorilor interni si subestimarea impactului situatiilor. Aceasta explicatie a comportamentului celorlalti are probabilitate mai mare atunci cand observatorul este distrat sau ocupat cognitiv in momentul perceptiei persoanei tinta. Intrucat aceasta eroare este atotcuprinzatoare, a fost numita eroare fundamentala de atribuire.

Eroarea fundamentala de atribuire are probabilitate mai redusa atunci cand:

observatorul dispune de timp inainte de efectuarea judecatii;

este puternic motivat sa efectueze judecati corecte, precise;

presupune ca exista motive ulterioare pentru comportamentul actual.

Explicatia erorii fundamentale de atribuire:

perceptia comportamentului altora se aseamana cu iluzia optica: din moment ce actorul este pe primul plan, iar situatia apare ca un fundal, evenimentul va fi atribuit actorului;

factorii culturali sunt in parte responsabili de eroarea fundamentala de atribuire: in culturile vestice se considera ca individul este autonom, motivat de forte interne si responsabil pentru actiunile sale.

Diminuarea erorilor de atribuire, prin corelarea atribuirii personale cu atribuirea situationala este exemplificata in figura 5.5. In modelele traditionale comportamentul este explicat prin factori personali sau situationali. Teoriile mai recente sugereaza ca atribuirea personala este realizata in mod automat si poate fi urmata de analiza contextului pentru a se ajunge la o explicatie mai complexa in care isi fac loc factorii situationali.

Efectul actorului observator. Se refera la tendinta de a atribui comportamentul propriu unor cauze de ordin situational. Aceasta se explica in primul rand prin constientizarea schimbarii comportamentului de la o situatie la alta, intrucat, oamenii dispun de informatii mai multe despre ei decat despre altii. Pe de alta parte, atunci cand observatorii se concentreaza asupra actorului, incercand sa ii explice comportamentul, acorda o importanta redusa factorilor situationali. Este mai usor de efectuat judecati asupra actorului decat asupra situatiei. Atunci cand actorul si observatorul reprezinta aceeasi persoana, efectul este invers.

Figura 5.5. Etapele procesului de atribuire (dupa Brehm & Kassin)

Distorsiuni motivationale. Atribuirile sunt partinitoare. Cand vizam propriul comportament, il privim intr-o lumina mai buna, mai favorabila. Cercetarile arata ca parintii, profesorii, elevii, studentii isi acorda un rol personal mai important in actiunile de succes, in timp de esecul este pus pe seama factorilor situationali. Se cauta mai multe informatii in legatura cu capacitatile decat in raport cu slabiciunile, se supraestimeaza contributia in activitatile grupului, se exagereaza controlul asupra evenimentelor, prezice un viitor roz. Se supraestimeaza consensul in gandire, simtire si actiune pentru a se asigura ca modul de a judeca sau de a se comporta este normal si corect.

Cand explicam succesul altora, il atribuim unor factori externi, in schimb esecul il punem pe seama insusirilor de personalitate.

Credem intr-o lume dreapta, n este greu sa intelegem ura, agresiunea sau violenta si in consecinta criticam victima si o consideram responsabila pentru soarta ei, o gasim vinovata.

Intrebari de verificare

1. Ce distorsiuni pot exista in procesul de atribuire?

2. In ce consta eroarea fundamentala de atribuire?