CATEGORIZARE - MODELE TEORETICE

Locul si rolul categorizarii in prelucrarea informatiei

Categorizarea consta in instituirea de clase care cuprind un grup de obiecte sau stimuli, avand scopul de a reduce diversitatea mediului la categorii usor de procesat (Das-Smaal, 1990). Prin aceasta activitate, individul considera ca fiind similare obiecte diferite, mergand astfel dincolo de specificitate, in beneficiul generalitatii (Bonthoux, Berger & Blaye, 2004). Instituirea de categorii poate fi vazuta ca o interactiune diferentiatoare sistematica dintre un sistem senzorio-motor autonom si mediul sau (Harnad, 2003). Valoarea inalt adaptativa a acestui proces rezida in functiile pe care le are:

gruparea obiectelor similare in aceeasi categorie,

codarea experientei in vederea sporirii eficientei sistemului cognitiv si

facilitarea generarii de inferente.

Teoriile actuale sustin ca, de fapt, categoriile sunt expresie a interactiunii dintre evenimente (obiecte, situatii, persoane) si cel care percepe, in particular baza sa de cunostinte. Das-Smaal (1990) arata ca individul care percepe isi aduce propria contributie la reprezentarea pe care si-o formeaza despre lume prin incercarea de a extrage un sens din evenimentele care il inconjoara.

Cu toate ca exista diferente evidente intre "concept" (reprezentarea mentala a unei clase de obiecte) si "categorie" (clasa de obiecte in sine, similare dintr-un anumit punct de vedere), ele sunt adesea utilizate intersanjabil in literatura de specialitate (Murphy, 2002). De exemplu, in studiile privind categorizarea la copii se spune "copiii de 2 ani au deja categoria "animale"", enunt care se refera de fapt la reprezentarea mentala a acelei categorii pe care o poseda deja copiii. Fireste ca atunci cand vorbim despre categorii si categorizare in cognitia umana ne referim implicit la reprezentari. Din aceasta cauza, este posibil ca definitia oferita de Barsalou (1993) sa fie una dintre cele mai adecvate pentru investigarea acestora in sistemul cognitiv: "conceptul este o constructie temporara in memoria de lucru, derivata dintr-o baza mai larga de cunostinte din memoria de lunga durata care reprezinta o categorie, aceasta din urma fiind un set de entitati relationate, de orice tip ontologic". Johnson si Munakata (2005), semnaland si ei controversele numeroase din jurul ideii de "reprezentare" in psihologie, o definesc ca "patern de activare in creier care corespunde unor aspecte din mediul extern".

Revenind la functiile pe care le indeplineste procesul de categorizare, acestea asigura pe de o parte (1)economie in prelucrarea informatiei (prin gruparea si codarea experientei) si, pe de alta parte, o (2)rezolvare eficienta de probleme (prin facilitarea inferentelor). Din perspectiva resurselor cognitive pe care le poseda un individ, este extrem de dezirabil sa poti "inchide" intr-un numar relativ mic de categorii un numar potential infinit de obiecte (Bonthoux, Berger & Blaye, 2004). Organizarea cunostintelor si codarea experientei permit asadar o prelucrare cognitiva cu costuri mai mici. Cunoasterea trasaturilor pe baza carora anumite obiecte apartin unei categorii ne ajuta sa intelegem mai repede ce sunt noile obiecte pe care le intalnim, prin integrarea lor in categoriile pe care le avem deja (Murphy, 2002). In acest fel, putem sa concepem categoriile unui sistem cognitiv ca un liant intre activitatea trecuta si activitatea viitoare a acestuia. Descifrarea identitatii unui nou obiect determina si felul in care ne vom comporta fata de acesta (de exemplu, ne vom purta altfel cu un animal pe care nu il cunoastem daca il vom considera "salbatic" decat daca il vom eticheta "domestic").

Ajungem in consecinta si la cea de a treia functie: (3)generarea de inferente. Deoarece membri unei categorii sunt considerati similari (deci cu proprietati comune), devine posibila inductia de trasaturi, respectiv generalizarea cunostintelor pornind de la trasaturile cunoscute (Bonthoux, Berger & Blaye, 2004; Estes, 1994). Cu alte cuvinte, suntem capabili sa facem predictii despre itemii noi. Un exemplu extrem de elocvent il reprezinta inductiile bazate pe categorizare pe care le realizam in timpul comunicarii (Murphy, 2002) - adesea ne referim la numele unei categorii si presupunem ca si ceilalti vor realiza inferentele adecvate pentru a intelege mesajul (de exemplu, enuntul "In seara aceasta vom merge la teatru" nu mai necesita si explicarea actiunilor care vor fi efectuate in acel context).

Sistemul conceptual ofera sprijin pentru perceptie (interpretarea stimulilor perceputi si construirea de perceptii - vezi Goldstone, 2000, pentru influenta din timpul invatarii de categorii) si pentru memorie, limbaj si rationament (oferind mai ales reconstruirea unor situatii trecute - Harnad, 1987). Luand de exemplu memoria, se stie ca, cu cat un stimul este prelucrat la un nivel mai adanc, cu atat mai bine este retinut in memoria de lunga durata (Craik & Lockhart, 1972, apud Miclea, 1999). Aceasta prelucrare de adancime este prelucrarea semantica sau conceptuala si presupune stabilirea apartenentei obiectului analizat la o clasa de obiecte (Miclea, 1999). Nu intotdeauna insa procesarea de adancime asigura performante superioare: o procesare de profunzime poate sa duca si la intruziuni mnezice, respectiv la false recunoasteri (Rhodes & Anastasi, 2000, apud Fischer & Sloutsky, 2005). Acest lucru se intampla mai ales daca proba de recunoastere urmeaza dupa una de inductie (bazata pe categorizare) (Fischer & Sloutsky, 2005). Toate acestea dovedesc faptul ca procesul de categorizare intervine semnificativ in prelucrarea de informatii. Nu trebuie sa uitam insa ca influenta apare si in sens invers: perceptia, memoria, atentia si alte procese psihice influenteaza categoriile pe care ni le formam, precum si modalitatea de categorizare realizata (Goldstone & Barsalou, 1998).

Similaritate in categorizare

Determinarea apartenentei unui item la o anumita categorie se face pe baza similaritatii pe care o are acel item cu reprezentarea categoriei (Medin, Goldstone & Gentner, 1993). S-au evidentiat mai multe tipuri de similaritate care pot fi luate in considerare atunci cand grupam obiectele. Se stie ca prin categorizare se urmareste maximizarea similaritatii intracategoriale si minimizarea celei intercategoriale (Miclea, 1999).

Putem vorbi pe de o parte despre:

similaritate fizica sau perceptiva - de exemplu, diverse tipuri de crini, care au caracteristici perceptive asemanatoare: tulpina, frunze, cupa florii, miros;

similaritate functionala - de exemplu, obiectele de scris, reunite in aceeasi categorie pentru ca indeplinesc aceeasi functie, chiar daca unele difera din punct de vedere perceptiv (de ex., tocul si creta).

Pe de alta parte, putem realiza urmatoarea dihotomie:

similaritate structurala - in care vorbim despre atribute/proprietati similare intre doi

itemi (de exemplu, "X este mare,Y este mare");

similaritate relationala - in care ceea ce este la fel este o relatie intre doi itemi (de exemplu, "X este mai mare decat Y, Z este mai mare decat W") (Medin, Goldstone & Gentner, 1993).

Similaritatea relationala este utilizata cu precadere in rationamentul analogic, in cazul caruia ne intereseaza in special rolurile care sunt la fel in structura unei relatii a itemilor analizati.

Similaritatea este considerata de unii autori un tip de comparatie (Medin, Goldstone & Gentner, 1993), care presupune o punere in corespondenta a structurii relationale (Gentner & Markman, 1997). In timpul acestui proces, anumite aspecte comune sunt accentuate, astfel incat pe baza lor sa putem categoriza obiectul in cauza. In mod analog, sunt foarte importante si diferentele corespondente, care devin diagnostice pentru discriminari fine (Gentner & Markman, 1997).

Situatiile concrete nu specifica reguli stricte pentru considerarea uneia sau alteia dintre similaritati in procesul de categorizare; este vorba de fapt despre o trecere continua de la una la alta in functie de scopul categorizarii si de cerintele activitatii. De multe ori, putem categoriza anumite elemente pe baza unui tip de similaritate in cadrul unei categorii formate pe baza celeilalte: de exemplu, putem imparti un brat mare de flori (cale - similaritate perceptiva) in buchete mai mici cu 'adresa' precisa: flori pentru mama, flori pentru nunta Alexandrei (caz in care putem spune ca formam o noua categorie pe baza similaritatii functionale - 'cadourile pentru nunta'). Asadar, proprietatile categoriilor nu sunt "absolute", ci se nasc din interactiunea activa cu mediul si cu teoriile noastre asupra lumii. Strategiile de categorizare coexista si sunt utilizate flexibil in functie de context si scopul pentru care are loc gruparea. Medin, Goldstone si Gentner (1993) arata, in urma unei analize atente a conceptului de similaritate, ca in fond nu putem vorbi despre similaritate in sine. Proprietatile unui obiect sunt similare cu ale altuia in functie de contextul furnizat de sarcina. Asadar, similaritatea este dinamica si dependenta de context (atat de cel fizic, cat si de cel creat de amorsele lingvistice) si, mai departe, de procesul de comparatie in sine.

1)Abordarea clasica a categorizarii

Conceptia clasica presupune faptul ca fiecare categorie are propria ei definitie, relativ fixa, care ofera conditiile necesare si suficiente pentru a hotari apartenenta la o categorie. Astfel, fiecare membru al unei categorii detine una sau mai multe caracteristici esentiale, iar definitia categoriei precizeaza fie o caracteristica fundamentala, fie relatia dintre mai multe caracteristici (Das-Smaal, 1990. Ceea ce este esential pentru aceasta abordare este, pe de o parte, necesitatea - daca un obiect nu are o trasatura definitorie, el nu apartine categoriei - iar pe de alta parte, suficienta - un obiect trebuie sa posede toate trasaturile specificate in definitie (Murphy, 2002). Caracteristicile definitorii pentru fiecare categorie se invata pe baza experientei, iar decizia de categorizare se va lua dupa principiul "tot sau nimic": se ia in considerare doar indeplinirea sau neindeplinirea conditiilor din definitie pentru a include sau nu obiectul in acea categorie. Asadar, "granitele" dintre categorii sunt bine determinate si fiecare membru al unei categorii este la fel de reprezentativ pentru aceasta ca si ceilalti care o alcatuiesc.

Principiul subiacent in acest caz este cel al tertului exclus, din logica, iar acesta determina in plan psihologic absenta categoriilor care se intersecteaza (Murphy, 2002). Cu alte cuvinte, conform acestei abordari nu putem sa avem obiecte care sa cauzeze indecizie in categorizare datorita indeplinirii partiale doar a conditiilor de clasificare. Mai mult decat atat, nu se face distinctie in ceea ce priveste membri unei categorii - oricare membru al categoriei (care indeplineste asadar conditiile specificate in definitie) este un membru la fel de bun (reprezentativ) ca si ceilalti. In mod similar, orice element care nu intruneste precizarile din definitie este la fel de nereprezentativ pentru acea categorie.

Cel care a accentuat importanta abordarii clasice in secolul XX a fost Jean Piaget, care, in domeniul psihologiei dezvoltarii, si-a construit teoria pe acest tip de categorizare, pornind de la ipoteza structurarii logice a lumii (dupa modelul aristotelian). El vorbeste despre clase logice, in cazul carora este importanta similaritatea dintre elementele constitutive si includerea partilor intr-un intreg (de exemplu, "trandafiri" si "margarete" in clasa "flori"). Piaget a considerat logica drept axiomatica a inteligentei umane si a apelat la incluziunea claselor ca si criteriu pentru stabilirea existentei claselor logice la copii.

Dincolo de argumentele experimentale, au existat si argumente teoretice care au contribuit la acest declin. Wittgenstein (1953, apud Murphy, 2002) a aratat ca este dificil sa definim multe concepte importante, cu alte cuvinte e greu sa specificam trasaturile necesare si suficiente pentru majoritatea categoriilor reale (el a dat ca exemplu conceptul de "joc"). Cat de necesare sunt anumite trasaturi? Putem defini o pisica drept o fiinta cu patru picioare, care miauna, are blana si mananca soareci. Cum vom clasifica insa o pisica ce nu mai poate mieuna din cauza unui accident? Pe de alta parte, aparent, unele trasaturi sunt "mai necesare" decat altele (Murphy, 2002) - de exemplu, respiratia in cazul pisicii. Mergand si mai departe, trasaturile de mai sus nu sunt suficiente intrucat nu separa pisicile de alte animale (de exemplu, a avea blana si a respira). Se pare ca si domeniile in care taxonomiile reprezinta centrul de greutate (biologie, geologie, anumite sporturi) persista un grad mare de incertitudine in privinta anumitor elemente si a integrarii lor stricte in anumite categorii (Murphy, 2002). Argumentele decisive au fost insa cele referitoare la fenomenul de tipicalitate, detaliate in sectiunea urmatoare.

2)Abordarea bazata pe prototipuri

Spre deosebire de viziunea traditionala, aceasta abordare nu presupune existenta unui set de trasaturi definitorii, necesare si suficiente, pentru o anumita categorie. Este de ajuns ca o trasatura sa fie caracteristica unei categorii, fara ca ea sa fie cea mai importanta, pentru a fi inclusa in acea reprezentare sumara a respectivei categorii. Rosch (1973, 1975, apud Das-Smaal, 1990) a aplicat teoria prototipurilor la categoriile naturale, considerand ca exista doua principii ce stau la baza formarii categoriilor: primul este de natura functionala si se refera la tendinta oamenilor de a forma sisteme de categorii care sa ofere maximum de informatie cu minimum de efort; cel de-al doilea este de natura structurala si implica faptul ca lumea pe care o percepem este deja structurata (Rosch, 1978, apud Das-Smaal, 1990).

Primul principiu este expresie a "economiei cognitive": categoriile trebuie sa concentreze cat mai multa informatie si sa minimizeze incarcatura cognitiva. Aceasta inseamna reducerea numarului de categorii distincte, odata cu maximizarea diferentelor intercategoriale pentru a putea fi mai bine distinse intre ele. Lucrul acesta este evident in ierarhizarea categoriilor. Rosch arata ca exista trei niveluri categoriale: categorii supraordonate (de exemplu, "locuinte") care contin categoriile de baza ("case") care, la randul lor, inglobeaza categoriile subordonate ("case in stil gotic"). Economia cognitiva este maxima la nivelul categoriilor de baza; membrii acestui tip de categorii impartasesc cele mai multe trasaturi intracategoriale, iar categoriile sunt numite de obicei printr-un singur cuvant (de exemplu, "masini", "papusi", "pasari"). Aceste cuvinte sunt de regula primele cuvinte invatate de copii si sunt cel mai frecvent utilizate in limbajul cotidian.

Cel de-al doilea principiu se refera la faptul ca trasaturile pe care le percepem nu sunt echiprobabile. Unele trasaturi apar impreuna mai frecvent si tindem sa formam categorii care oglindesc structura mediului inconjurator. Pe baza posesiei acestor trasaturi, unii membri ai categoriilor sunt mai tipici pentru acestea, reprezentand prototipuri ale claselor din care fac parte. Prototipul unei categorii este mai usor de reactualizat (de exemplu, "stilou" pentru categoria "obiecte de scris", si nu "carioca"), iar noile obiecte sunt comparate cu acest prototip, nu cu anumite trasaturi definitorii abstracte. Prototipul este punctul de referinta al categoriei, respectiv elementul care are cele mai multe trasaturi comune cu ceilalti membri ai categoriei. Acestia se distribuie in jurul lui pe baza unui gradient de tipicalitate: membri mai apropiati sunt mai tipici pentru categoria respectiva, in timp ce elementele mai indepartate sunt din ce in ce mai putin tipice. Putem vorbi asadar de o organizare intracategoriala, in functie de tipicalitatea membrilor, si de o organizare intercategoriala, bazata pe arhitectura ierarhica a categoriilor.

Alaturi de aceasta perspectiva, respectiv prototipul ca si exemplarul cel mai tipic, exista si aceea, care de fapt a fost evidentiata de Rosch (apud Murphy, 2002), in care prototipul este o reprezentare sumara. In aceasta acceptiune, o categorie este desemnata printr-o reprezentare unificatoare si rezumativa, care cuprinde cele mai uzuale trasaturi pentru membrii unei categorii. Categorizarea altor membri se realizeaza, in consecinta, prin calcularea similaritatii cu trasaturile reprezentative sumare. Cu alte cuvinte, nu e nevoie de trasaturi definitorii, ci de cat mai multe trasaturi caracteristice unei categorii (Murphy, 2002). Indiferent insa de perspectiva, un item tipic va fi mai usor de categorizat, deoarece indeplineste mai repede criteriul de categorizare (adica are trasaturile cele mai relevnate pentru categorie).

Relevanta trasaturilor se modifica de la o situatie de categorizare la alta. In acest fel putem explica intranzitivitatea apartenentei categoriale, aspect care era de neconceput in abordarea clasica. Hampton (1982, apud Murphy, 2002) a aratat ca, de exemplu, oamenii considera ca Big Ben este un orologiu si ca orologiile sunt piese de mobilier, insa nu considera ca Big Ben-ul ar fi o piesa de mobilier. In viziunea clasica, daca A e similar cu B si B e similar cu C, A trebuie sa fie similar cu C (vezi ideea de incluziune a claselor si de reprezentativitate a membrilor unei categorii). In abordarea bazata pe prototipuri, intranzitivitatea este explicata prin faptul ca trasaturile similare dintre A si B nu sunt aceleasi cu cele similare intre B si C (Murphy, 2002). In consecinta, trasaturile relevante difera in functie de contextul in care se realizeaza comparatia (un aspect care, vom vedea, este extrem de util pentru flexibilitatea categorizarii).

3)Abordarea bazata pe exemplare

Diferenta majora a acestei abordari fata de cele anterioare consta in faptul ca ea nu presupune existenta unor reprezentari sumare pentru desemnarea categoriilor, deci nu se refera la liste de trasaturi sau la concepte. Propusa pentru prima data de Medin si Schaffer (1978, apud Murphy, 2002), abordarea bazata pe exemplare considera ca fiecare categorie insumeaza toate exemplarele intalnite si stocate in memorie. Apartenenta categoriala a unui item nou se realizeaza prin calcularea similaritatii cu exemplarele stocate deja. (Murphy, 2002; Nosofsky, 1991). Chiar daca pare uneori contraintuitiva, aceasta viziune subliniaza rolul fiecarui exemplar pentru conturarea unei categorii, fiind una din teoriile care au militat pentru non-eficacitatea notiunilor de "reprezentare" sau "concept". Ea se bazeaza pe amintirile legate de fiecare exemplar intalnit in experientele anterioare si encodat explicit ca membru al unei categorii.

Nosofsky (1988, apud Murphy, 2002) considera ca dincolo de fiecare exemplar al unei categorii, ceea ce conteaza de fapt este fiecare intalnire sau experienta cu fiecare exemplar. Cu alte cuvinte, nu avem in memorie doar toate exemplarele unei categorii, ci si fiecare experienta cu un exemplar anume. In unul din experimentele sale, Nosofsky a utilizat pete de culoare, variind frecventa itemilor din cele doua categorii realizate pe baza saturatiei si luminozitatii culorilor: in faza de invatare unul dintre itemi era prezentat de cinci ori mai des decat ceilalti. Rezultatele, vizand evaluarea tipicalitatii itemilor, au aratat ca itemii prezentati mai frecvent erau considerati mai tipici pentru categoria analizata. In consecinta, exemplarul, in viziunea lui Nosofsky, nu este obiectul/stimulul in sine, ci o intalnire/experienta cu acesta. Barsalou, Huttenlocher si Lamberts (1998, apud Murphy, 2002), variind ceea ce credeau subiectii despre stimulii care se repeta (ca reprezinta acelasi stimul versus ca reprezinta stimuli diferiti), au obtinut acelasi tip de rezultate: ceea ce conteaza este intalnirea cu un stimul, intrucat frecventa stimulului este cea care influenteaza decisiv tipicalitatea acelui stimul.

Referindu-se la pasii parcursi in prelucrarea informatiei, Smith, Patalano si Jonides (1998) arata ca atunci cand categorizam comparand un item cu alte exemplare din memorie are loc urmatoarea secventa:

reactualizarea exemplarelor similare cu obiectul-tinta

selectarea categoriei ale carei exemplare prezinta cele mai multe similaritati cu obiectul-tinta (deoarece exemplarele reactualizate pot sa apartina unor categorii diferite).

Problema reprezentarii unei categorii sub forma de generalitati abstracte (de exemplu, o lista de trasaturi) sau sub forma de exemplare particulare ramane inca deschisa (Smith si Minda, 2001).

4)Abordarea bazata pe scheme cognitive

In abordarea schematica se considera ca procesul de categorizare se bazeaza pe elemente spatiale si temporale, structura (categoria) formandu-se pe baza contiguitatii care a fost experimentata in spatiu si timp (Mandler, 1984 apud Bideaud si Houde, 1989). Schema cognitiva se defineste ca o structura generala de cunostinte, activate simultan, care corespunde unei situatii complexe din realitate (Miclea, 1999). Mandler, inspirandu-se din inteligenta artificiala, arata ca reprezentarea schematica difera de cea categoriala (in sens clasic) prin faptul ca schemele cognitive nu se construiesc pe baza similaritatii dintre obiecte sau a incluziunii ierarhice. O schema este organizata pe baza elementelor spatiale si temporale in functie de experientele trecute cu obiectele, scenele si evenimentele. Ele apar ca niste structuri cu spatii libere ("slots") care corespund unor expectante si pot fi completate cu anumite elemente dintr-o situatie data. Cunostintele dau nastere unitatilor schemelor, iar Mandler identifica doua tipuri de scheme: situationale - reprezentari ale configuratiilor spatiale - si evenimentiale - reprezentari ale structurii temporale, spatiale si cauzale ale unei secvente de actiune care vizeaza un scop.

Ceea ce aduce nou aceasta abordare este accentul pe relatiile dintre trasaturi, respectiv pe structura trasaturilor luate in ansamblu. Proprietatile unui item sunt astfel impartite in dimensiuni ("slots") si valori ale acelor dimensiuni (ceea ce completeaza spatiile libere - "fillers") (Murphy, 2002). De exemplu, culoarea penelor la pasari reprezinta un spatiu liber, care va fi umplut cu diferite culori in functie de exemplar. Elementele care completeaza spatiile libere se supun anumitor constrangeri si, la randul lor, spatiile libere pot sa fie conectate prin relatii care restrictioneaza valorile pe care le pot lua. Structurarea informatiilor, pe care o invatam pe baza relatiilor dintre ele, ne ajuta sa identificam mai usor informatia relevanta si previne formarea unor concepte incoerente (Murphy, 2002).

In acest fel, abordarea bazata pe scheme cognitive apropie studiul categorizarii de categoriile complexe din lumea reala, in care nu e importanta doar o lista de trasaturi, ci si interconexiunile dintre ele. Importanta structurii schemelor cognitive (deci a relatiilor dintre elementele schemei, iar in cazul categorizarii dintre trasaturi) a fost sustinuta mai ales in studiile referitoare la memorie. Sintetizand mai multe experimente, Brewer si Nakamura (1984) arata ca performanta la reactualizare este mai buna pentru materialul care poate fi integrat intr-o schema in domeniul lingvistic (text standard versus text amestecat; un titlu sau o tema oferita inainte de un pasaj) si in cel imagistic (imagini orgnizate versus dezorganizate; actiuni canonice versus amalgamate) - asadar, cunostintele care pot fi asociate cu o schema cognitiva sunt reamintite mai bine decat cele neorganizate astfel. De fapt, se considera ca schemele cognitive sunt utilizate pentru reconstructia interpretarii (Rumelhart, 1984). Componentele unei scheme cognitive se activeaza simultan (Miclea, 1999), ceea ce, in domeniul categorizarii, dovedeste o data in plus importanta structurii ca intreg.

5)Abordarea bazata pe teorii

Cunoscuta si sub numele de abordare bazata pe cunostintele anterioare, aceasta a aparut ca reactie la cele anterioare, sustinind ca, in fond, conceptele sunt parte integranta a cunostintelor noastre despre lume (Murphy, 2002). Atunci cand categorizam ne bazam pe cunostintele noastre anterioare despre obiecte, iar, pe de alta parte, o situatie de categorizare poate influenta ceea ce stim deja despre o categorie anume. Teoriile naive ale indivizilor se refera la "explicatiile mentale" pe care le construiesc acestia pentru realitatea inconjuratoare (Murphy & Medin, 1985). Dincolo de trasaturile corelate, de similaritate, de prototip si exemplare se afla, sustin cei doi autori, niste principii explicative, respectiv toate relatiile posibile dintre o reprezentare categoriala si alta. Se naste astfel o retea de legaturi cauzale si explicative, alaturi de trasaturile relevante, care uneste conceptele intr-un sistem.

Aceste teorii, bazate pe cunostintele anterioare, determina: selectarea trasaturilor relevante in momentul categorizarii, corelarea trasaturilor, perceperea mai rapida a unor trasaturi, invatarea contingentelor si utilizarea informatiilor categoriale (Murphy & Medin, 1985). Putem vorbi asadar despre o analiza descendenta implicata in procesul de categorizare (Miclea, 1999), intrucat alaturi de calculul similaritatii intervin cunostintele din trecut, care pot determina chiar prototipul unei categorii in functie de context. Ca sa functioneze optim, sistemul cognitiv are nevoie de coerenta in aparatul lui conceptual, iar pentru aceasta categorizarea devine uneori un proces de rationament prin care inferam proprietati sau construim explicatii derivate din baza de cunostinte anterioare a sistemului (Murphy, 2002). La urma urmei, baza de cunostinte anterioare este aceea care ne arata intr-o situatie anume care trasaturi sunt relevante pentru o categorie particulara.

Sintetizand mai multe studii privind aceasta abordare, Murphy (2002) arata ca baza de cunostinte poate influenta categorizarea in mai multe modalitati:

defineste trasaturile unui obiect - prin orientarea atentiei spre trasaturile relevante - si stabileste ponderea trasaturilor

influenteaza invatarea trasaturilor unei noi categorii - fapt dovedit de numeroase experimente referitoare la memorie, care arata ca este mai usor sa inveti o lista de trasaturi daca e structurata coerent decat daca este o lista de trasaturi arbitrare

influenteaza deciziile de categorizare luate dupa activitatea de invatare - mai ales in cazul clasificarii itemilor noi

orienteaza inferentele cu privire la o categorie - facand posibile in acest fel inferente care nu sunt bazate pe experiente directe.

In mod analog, Heit (1994) arata ca este mai usor sa inveti categoriile noi care sunt in acord cu cunostintele anterioare decat pe acelea care sunt in dezacord cu acestea. Cunostintele sau teoriile noastre creeaza expectante, iar acestea influenteaza decisiv categorizarile pe care le realizam (Coley, Hayes, Lawson, & Moloney, 2004). De exemplu, adesea distorsionam informatia perceputa referitoare la membri unei categorii pentru a fi congruenta cu ceea ce stim deja despre acea categorie sau despre categoriile relationate cu ea (Heit, 1994). Experimentele realizate de Heit, privind modificarea informatiilor despre o categorie in urma observatiilor anterioare recente, sustin teoria integrarii: categorizarea depinde de doua tipuri de informatii - informatia furnizata de membri categoriei care sunt observati "aici si acum" si cea oferita de membri categoriei stocati in memorie, cu alte cuvinte cunostintele anterioare despre categorie, care formeaza diferite asteptari.

"Categoriile derivate dintr-un scop" propuse de Barsalou (1985, apud Murphy, 2002) vin si ele sa sublinieze rolul cunostintelor anterioare pentru categorizarea eficienta. Aceste categorii sunt create de indivizi pe baza indeplinirii unui scop anume de catre membri lor - de exemplu, obiectele care pot fi cadouri pentru o zi de nastere. Membrii unei astfel de categorii prezinta o similaritate perceptiva extrem de redusa (uneori nula), ceea ce ii reuneste intr-o categorie fiind cunostintele anterioare despre cat de bine pot indeplini scopul dorit.

Concluzii privind abordarile referitoare la procesul de categorizare

Dupa aceasta scurta trecere in revista a principalelor abordari ale categorizarii putem creiona cateva concluzii.

a)      In primul rand, aceste abordari sau modele pot fi grupate in doua mari clase: modalitatea logica de a clasifica realitatea si modalitatea ecologica (Bideaud & Houde, 1989). Modalitatea logica cuprinde abordarea clasica, in timp ce modalitatea ecologica le include pe celelalte, intrucat ele sunt dependente mai ales de contingentele din mediul fizic si social.

b)      Revenind la modelele prezentate anterior, doua dintre ele au fost investigate cu precadere in literatura de specialitate din psihologia cognitiva: abordarea bazata pe prototip si cea bazata pe exemplare. Controversa referitoare la primatul uneia dintre acestea este departe de a fi incheiata (Juslin, Jones, Olsson, & Winman, 2003). Mai mult, se discuta azi despre un model combinat, in care avem atat exemplarele unei categorii, cat si o reprezentare sumara (similara unui prototip) a acesteia. Smith si Minda (2001), investigand disocierea performantelor la categorizare si la recunoastere in cazul subiectilor cu amnezie, arata prin intermediul unor modelari succesive ca, de fapt, putem separa cele doua abordari deoarece descriu prelucrari diferite: categorizarea s-ar realiza pe baza de prototipuri, iar recunoasterea pe baza de exemplare.

c)      Majoritatea studiilor cu subiecti adulti s-au centrat pana nu demult pe taxonomii, insa ultimele decenii au realizat treptat o echilibrare prin punerea in discutie a categorizarii tematice (relatia taxonomic-tematic a fost si este studiata cu precadere in studiile privind dezvoltarea categorizarii.

O taxonomie desemneaza un sistem ierarhic in care conceptele sunt aranjate pe niveluri diferite de specificitate (de exemplu, Saint-Bernard - caine - animal), legate intre ele prin incluziunea claselor (Lin si Murphy, 2001). De regula, o categorie include in acest caz acelasi tip de itemi ("kinds") si poate sa cuprinda fie categorii naturale (de exemplu, flori, pesti), fie artefacte (de exemplu, mese, masini), fie stimuli artificiali (de exemplu, figuri geometrice). Categoriile tematice se bazeaza pe relatii complementare sau externe obiectelor de clasificat, obiecte care apar impreuna sau interactioneaza in spatiu si timp (Lin & Murphy, 2001). Relatiile tematice pot fi: spatiale (cana este asezata pe masa), temporale (pauza urmeaza dupa lectie), functionale (utilizam lingura ca sa mancam) sau cauzale (curentul electric determina aparatul TV sa functioneze). Pe baza acestor relatii formam categoriile tematice - de exemplu, grupam cana, masa si painea cu unt impreuna sub numele de "mic dejun" - care sunt, dupa cum se observa, similare cu schemele cognitive.

O serie de studii recente (Lin & Murphy, 2001; Ross & Murphy, 1999) arata ca, contrar convingerilor anterioare, adultii apeleaza atat la taxonomii, cat si la categorii tematice. In mod similar, adultii integreaza spontan stimulii de tip alimente atat in taxonomii (de exemplu, produse lactate), cat si in scenarii/scheme cognitive (de exemplu, mic dejun) (Ross & Murphy, 1999). Date si mai interesante vin din studiile interculturale, care atrag atentia asupra faptului ca limba pe care o vorbim si cultura din care provenim modeleaza tipurile de categorii pe care le vom utiliza preponderent. De pilda, Ji, Zhang si Nisbett (2004) arata ca in cultura nord-americana subiectii prefera categoriile taxonomice, pe cand asiaticii le prefera pe cele tematice. Aceasta preferinta este explicata de autori prin apelul la centrarea pe relatii in cultura asiatica, respectiv pe proprietati in cea nord-americana (lucru valabil si pentru obiecte, cu alte cuvinte relatiile dintre obiecte versus proprietatile acestora).