conformarea

m vazut in capitolele anterioare cat de complicata si cat de intortochiata este calea influentei sociale indirecte, al carei scop este declansarea unui anumit comportament prin intermediul unei modificari atitudinale prealabile. Persuasiunea este un proces cu numeroase verigi, care se poate bloca in diferite puncte, din varii motive. Exista, insa, si forme de influenta sociala directa, in care agentul poate sa provoace un anumit comportament al persoanei tinta, fara a fi necesara o modificare atitudinala din partea acestuia din urma. Principalele forme de influenta sociala directa sunt conformarea, asentimentul si obedienta.

Iata un exemplu care ilustreaza deosebirile dintre aceste diferite modalitati de influenta sociala. Sa presupunem ca, in calitate de agent, doresc sa il conving pe fiul meu sa studieze mai serios matematica si sa rezolve mai multe exercitii si probleme. Pe calea indirecta a persuasiunii, ar trebui sa il conving, mai intai, de faptul ca studiul matematicii ii poate fi de folos in multe feluri, contribuind la dezvoltarea capacitatilor sale intelectuale si oferindu‑i mai multe optiuni in alegerea si urmarea carierei profesionale, la un nivel superior de performanta. In masura in care izbutesc sa ii induc fiului meu o atitudine favorabila fata de matematica, este de presupus ca acesta va fi mai dispus sa imi urmeze sfaturile din proprie initiativa, dar numai daca sunt intrunite anumite conditii favorabile, care sa conduca de la atitudine la o intentie comportamentala si de la intentie la fapte.

In locul persuasiunii sau, de preferat, in paralel cu ea, mai pot incerca si alte cai de a‑l face pe copilul meu sa exerseze mai mult la matematica, fara ca succesul incercarilor mele de a‑l influenta sa depinda neaparat de formarea unei atitudini favorabile a lui fata de aceasta materie. Pot, in primul rand, sa‑l mut la o scoala si intr‑o clasa in care majoritatea elevilor sunt foarte seriosi si performanti la matematica, astfel incat relatiile de prietenie dintre colegi si ierarhia celor mai respectati dintre ei sa se bazeze in primul rand pe nivelul de performanta scolara si nu pe calitatile sportive, extravagante capilare si vestimentare sau pe obraznicia rebela fata de profesori. Data fiind nevoia acuta a adolescentilor de a fi acceptati si simpatizati in cadrul grupurilor din care fac parte, este posibil ca fiul meu sa se conformeze standardelor si normelor specifice ale noilor sai colegi, astfel incat, chiar daca nu se indragosteste peste masura de matematica, pe care continua sa o considere obositoare si neinteresanta, sa exerseze mai mult, pentru a nu fi dispretuit si respins de catre colegii sai. Mai pot face si altceva. Pot sa‑i promit ca, daca reuseste sa ia note maxime la toate materiile, in vacanta ii voi cumpara un scuter, pe care si‑l doreste foarte mult. S‑ar putea ca fiul meu sa considere ca ii cer prea mult si ca, oricat de ravnit, scuterul nu merita un efort atat de mare. Dar daca, ulterior, imi diminuez pretentiile si ii fac o noua oferta, mai rezonabila - scuterul contra note maxime la matematica - este foarte posibil ca noua oferta sa i se para atragatoare. Chiar daca nu o face cu prea mare entuziasm, pastrandu‑si indiferenta sau aversiunea fata de matematica, fiul meu se va stradui sa lucreze mai mult, pentru a obtine rasplata mult dorita. In acest caz, am obtinut asentimentul fiul meu, facandu‑l sa accepte propunerea pe care i‑am facut‑o. In sfarsit (desi este solutia cel mai putin recomandabila), pot sa uzez de autoritatea mea de parinte si sa ii pretind la modul imperativ sa lucreze mai mult la matematica; in caz contrar, va fi pedepsit in diferite modalitati (nu mai primeste bani de buzunar, nu mai are voie sa iasa cu prietenii la discoteca si, in vacanta mare, nu mai merge in excursia planuita in Grecia). In acest caz, daca autoritatea mea este destul de puternica, precum si daca sanctiunile cu care il amenint in caz de nesupunere sunt destul de drastice, este probabil ca fiul meu sa faca ceea ce ii cer, pastrandu‑si atitudinea nefavorabila fata de matematica nemodificata. In acest caz, avem de‑a face cu un act de supunere sau de obedienta.

In capitolele urmatoare, vom studia, pe rand, fiecare dintre aceste forme de influenta sociala directa. Fiecare dintre ele se regaseste in activitatea economica, avand aplicatii si efecte de cea mai mare importanta. Conformarea influenteaza puternic atat comportamentul la locul de munca, dar si comportamentul consumatorului. Obtinerea asentimentului sau, folosind un termen "tehnic" din jargonul psihosociologilor, asa-numita complianta, joaca un rol cheie in activitatea celor care se ocupa de vanzari. In sfarsit, obedienta sau supunerea fata de autoritate, are o extrem de mare importanta in activitatile de management, precum si in administratia publica. In acest capitol ne vom referi la aspectele psihosociologice ale conformarii.

Conformare si conformism

Sunt greu de gasit comportamente care sa nu fie nicicum afectate de interactiunea dintre noi si ceilalti. In calitate de "animale sociale", suntem vulnerabili fata de o multime de influente subtile, la care reactionam aproape in mod reflex. Foarte adesea, cascam si noi atunci cand ii vedem pe altii cascand si ne umfla rasul odata cu ceilalti. Ca sa demonstreze acest lucru, in 1969 Milgram a avut o idee aparent traznita: el a pus cativa experimentatori-complici sa se opreasca in mijlocul trotuarului de pe o strada aglomerata din New York si sa priveasca insistent la etajul al saselea al unei cladiri de peste drum. Cadrele filmate din spatele ferestrei la care priveau complicii au aratat ca 80% dintre trecatori s‑au oprit si au scrutat, la randul lor, indelung in aceeasi directie.

Atunci cand vorbesc despre conformare, psihosociologii se refera la tendinta oamenilor de a‑si modifica perceptiile, opiniile si comportamentul, astfel incat acestea sa nu contravina normelor si modelelor grupului. Conformismul este mai degraba o trasatura de personalitate, caracteristica indivizilor care au in mod constant o puternica tendinta de a‑si modifica propriul comportament, astfel incat acesta sa nu para contrastant fata de ceea ce se face si se crede in cadrul unui anumit grup social. Gandindu‑va la aceasta definitie, va considerati o persoana conformista sau nonconformista? Va simtiti vreodata indemnati sa‑i imitati pe ceilalti? La prima vedere, sunteti tentati sa negati orice tendinta de conformism, afirmandu‑va individualitatea. Dar ia mai ganditi‑va putin. Cand vi s‑a intamplat ultima oara sa mergeti la o nunta in blue geans ori in pantaloni scurti si cand ati stat pe scaun in timp ce se intona imnul national la un eveniment sportiv? Oamenilor le este foarte greu sa incalce normele sociale. Facand o interesanta demonstratie a acestui fapt, in 1978 Milgram i‑a pus pe cativa asistenti de‑ai lui sa ceara pasagerilor din metrou sa le cedeze locul pe scaun - o evidenta violare a normelor unei conduite acceptabile. A reiesit ca multi dintre asistenti nu au fost in stare sa duca misiunea la bun sfarsit, iar cativa dintre cei care au incercat totusi, s‑au simtit atat de jenati incat s‑au prefacut a fi bolnavi, sperand ca astfel cererea lor va fi mai usor trecuta cu vederea.

Desi conformarea este un fenomen atat de raspandit, este interesant si ironic faptul ca participantii la diferite experimente, care sunt manipulati astfel incat sa se conformeze unor norme grupale, de obicei refuza sa admita acest lucru. Ei incearca sa reinterpreteze sarcinile si sa isi rationalizeze comportamentul astfel incat sa se poata considera niste persoane independente. Este fireasca aceasta atitudine ambigua fata de conformism ca trasatura de personalitate. In fond, un anume grad de conformare este absolut necesar pentru coexistenta pasnica a indivizilor - ca atunci cand fiecare isi pastreaza locul la rand, in fata unei case de bilete. Alteori, insa, conformarea poate avea consecinte daunatoare - atunci cand indivizii beau peste masura la petreceri ori spun bancuri jignitoare la adresa unor comunitati etnice numai pentru ca si ceilalti fac la fel.

Scopul psihosociologului este acela de a intelege conditiile care favorizeaza conformarea si motivele comportamentului conformist.

Studiile clasice

In 1936, Muzafer Sherif a publicat un studiu clasic despre formarea normelor de grup. Experimentul sau a folosit o metoda ingenioasa. Un lot de studenti (numai de gen masculin), care credeau ca participa la un experiment despre perceptia vizuala, au fost inchisi intr‑o camera complet intunecata. La cinci metri in fata lor, aparea timp de doua secunde un punct luminos, dupa care fiecare participant trebuia sa aprecieze lungimea traiectoriei parcurse de punctul luminos. Aceasta procedura a fost repetata de mai multe ori. Desi participantii nu isi dadeau seama, in realitate punctul luminos statea pe loc. Miscarea pe care o vedeau ei nu era decat o iluzie optica, numita efect autocinetic: pe intuneric, un punct luminos nemiscat pare ca se misca, in diferite directii.

Figura 10.1 Un caz clasic de sugestibilitate (Sherif, 1936)

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

La inceput, participantii intrau unul cate unul in camera obscura, de unde fiecare raporta apoi experimentatorului estimarile sale. Dupa mai multe incercari, Sherif a constatat ca fiecare participant ajungea la propriul sau etalon, estimarile variind destul de mult, intre aproximativ 3 pana la 15 de centimetri. In urmatoarele zile, participantii au intrat in grupuri de cate trei in camera obscura. Ca si inainte, aparea punctul luminos, dupa care, unul cate unul, participantii isi formulau estimarile. Dupa cum se vede in Figura 10.1, primele estimari erau destul de diferite, insa treptat participantii s‑au apropiat din ce in ce mai mult intre ei, ajungandu‑se ca, in cele din urma, sa raporteze cu totii aceleasi estimari. Fiecare grup si‑a stabilit propriul set de norme.

Dupa cincisprezece ani, in 1951, Solomon Asch a conceput un experiment cu totul diferit pentru a testa modul in care opiniile grupului afecteaza opiniile individului. Imaginati‑va ca sunteti in urmatoarea situatie. Ati acceptat sa participati la un experiment psihologic. Cand sositi la laborator, sunteti condusi intr‑o camera, unde se mai afla alti sase studenti, asezati in jurul unei mese rotunde. Dupa ce va asezati pe singurul scaun neocupat, experimentatorul va spune ca este interesat sa testeze capacitatea de discriminare vizuala. In acest scop, va arata un panou pe care este trasata o linie standard (de o anumita lungime), precum si un al doilea panou, pe care se pot vedea alte trei linii, de lungimi diferite, numai una dintre ele avand aceeasi dimensiune ca si linia standard, de pe primul panou. Sarcina consta in a spune care dintre cele trei linii de comparatie este egala cu linia standard. Trebuie mentionat ca dimensiunile liniilor de comparatie sunt de asa natura incat, de fiecare data, este absolut evident care dintre ele este identica in lungime cu linia standard, celelalte doua fiind cat se poate de clar mai scurte.

Figura 10.2 Liniile de comparat in studiile lui Asch

Totul pare destul de simplu. Experimentatorul va spune ca, dupa fiecare expunere, toti participantii vor anunta cu glas tare aprecierile lor, in ordinea locurilor, incepand cu participantul din stanga lui in sensul acelor de ceasornic. Aflandu‑va pe penultimul loc, va asteptati in liniste randul. Primele rotatii decurg cat se poate de normal. Discriminarile sunt clare si toti participantii dau aceleasi rezultate. In a treia runda, primul participant da un raspuns evident gresit, indicand o linie vizibil mai scurta ca fiind egala cu linia standard, in locul celei de dimensiuni egale. Ce s‑a intamplat cu el? Si‑a pierdut mintile? I s‑a tulburat vederea? Pana sa va raspundeti la aceste intrebari, va treziti ca si urmatorii patru participanti au dat acelasi raspuns gresit. Acum ce sa faceti? Cu sentimentul ca ati intrat in Zona Crepusculara, va intrebati daca nu cumva ati inteles gresit sarcina de rezolvat. Si va mai intrebati ce vor spune ceilalti daca aveti curajul sa‑i contraziceti. V‑a venit randul sa raspundeti. Deschideti ochii larg si mai priviti odata. Ce vedeti? Si, mai ales, ce faceti?

Figura 10.2 va da o idee despre incurcatura in care s‑au aflat participantii lui Asch, prinsi la mijloc intre nevoia de a avea dreptate si dorinta de a nu fi antipatici. Dupa cum probabil ati si banuit, ceilalti "participanti" erau, de fapt, niste complici ai experimentatorului, instruiti sa faca aprecieri gresite in douasprezece din cele optsprezece runde ale experimentului. Fara nici o indoiala, participantii naivi stiau care este raspunsul corect. Intr‑un grup de control, unde au fost pusi sa faca aceleasi comparatii in conditii de izolare, n‑au gresit niciodata. Si totusi, 37% dintre subiectii testati de Asch s‑au aliniat majoritatii aflate in eroare - mult mai multi decat s‑ar fi putut anticipa. Fireste ca nu toti s‑au conformat. Aproximativ 25% au refuzat in toate cazurile sa accepte opinia majoritatii. Si totusi 50% s‑au conformat opiniei de grup in cel putin jumatate din situatiile critice, in timp ce restul participantilor s‑au conformat doar de cateva ori. Procente similare de conformare s‑au constatat si atunci cand, dupa treizeci de ani, experimentul lui Asch a fost repetat, cu sarcini cognitive de alta natura.

Sa comparam aceste doua studii clasice asupra influentei sociale. Evident, ambele demonstreaza ca perceptiile noastre sunt puternic influentate de ceilalti. Dar cat de asemanatoare sunt rezultatele? Se poate spune ca subiectii lui Sherif si cei ai lui Asch manifesta acelasi tip de conformare si din aceleasi motive sau asemanarile dintre comportamentele lor sunt mai mult aparente decat reale?

De la bun inceput, cateva deosebiri intre cele doua studii sunt clare. Participantii la experimentul lui Sherif se aflau literalmente "in intuneric", astfel incat era firesc sa se orienteze in functie de ceilalti. Atunci cand realitatea fizica este ambigua, iar noi nu suntem siguri de propria judecata, asa cum se intampla in cazul efectului autocinetic, ceilalti conteaza ca o sursa valabila de informatie (ceea ce este in concordanta cu teoria comparatiei sociale a lui Festinger, din 1954). Participantii la experimentele lui Asch se gaseau intr‑o situatie mult mai stanjenitoare. Sarcina lor era foarte simpla, iar ei puteau sa vada clar ca lumina soarelui care era solutia corecta. Si totusi, ei au urmat adeseori majoritatea aflata in eroare. Intervievati, multi dintre acesti participanti au declarat dupa experiment ca au urmat opinia majoritatii, desi nu erau convinsi ca este corecta. Si multi dintre aceia care nu s‑au conformat au marturisit ca s‑au simtit "deplasati" si "nelalocul lor".

Este important sa ne dam seama de faptul ca aceste influente de grup nu se limiteaza la rezolvarea unor simple operatii de laborator. O serie de experimente au testat ipoteza ca perceptia de catre alegatori a candidatilor in dezbaterile prezidentiale este influentata de ceilalti. Mai multe grupuri numeroase de studenti au urmarit dezbaterea din 1992 dintre George Bush, Bill Clinton si Ross Perot - mai exact, au vizionat o inregistrare video o dezbaterii, la numai treizeci de minute dupa incheierea ei. Intr‑o incapere, printre participanti au fost strecurati mai multi complici instruiti sa‑l aclame pe Bush. Intr‑o a doua incapere, complicii l‑au aplaudat pe Clinton. In a treia incapere nu s‑a aflat nici un complice. Credeti ca manipularea a influentat efectiv modul in care participantii au perceput dezbaterea? Ei bine, da. Pe o scala de 100 de puncte, s‑a produs o inclinare a balantei in favoarea lui Bush sau a lui Clinton de 45 de puncte! Reactiile celorlalti membri ai auditoriului au modificat modul in care participantii au vazut dezbaterea, chiar in timpul unei campanii electorale incinse si chiar daca multi dintre participanti aveau dinainte o preferinta bine conturata pentru unul dintre candidati.

De ce ne conformam?

Studiile lui Sherif si Asch demonstreaza ca oamenii se conformeaza din doua motive diferite: unul de natura cognitiva, celalalt de natura normativa.

Prin influenta informationala, oamenii se conformeaza deoarece doresc sa judece corect si presupun ca atunci cand ceilalti sunt de acord asupra unei chestiuni, ei trebuie sa aiba dreptate. In sarcina autocinetica a lui Sherif, ca si in cazul altor sarcini dificile sau ambigue, este firesc sa presupunem ca patru ochi vad mai bine decat doi.

Influenta normativa ii face pe oameni sa se conformeze deoarece le este teama sa para devianti. Dorind sa fim acceptati si placuti de catre ceilalti, evitam adesea un comportament care ne‑ar scoate iritant in evidenta. Fireste, oricaruia dintre noi ii place sa se considere o fiinta unica. Insa dezacordul poate fi apasator. Cercetarile arata ca indivizii care se abat de la normele grupului sunt antipatizati, respinsi sau ridiculizati de catre ceilalti, mai ales atunci cand grupul trebuie sa ajunga la consens.

Foarte adesea, influentele informationale si cele normative se exercita impreuna, producand efecte combinate. Totusi, distinctia dintre cele doua tipuri de influenta este importanta, deoarece fiecare dintre ele produce un alt tip de conformare: fie una privata, fie una publica. Aidoma frumusetii, conformarea poate fi de suprafata sau iradiind dinlauntrul sufletului.

Conformarea privata, numita si acceptare sincera sau convertire, se refera la situatiile in care ceilalti ne fac sa ne modificam nu numai comportamentul exterior, ci si modul de gandire. A te conforma la acest nivel inseamna a fi realmente convins de faptul ca ceilalti au dreptate.

Conformarea publica se refera la o modificare superficiala a comportamentului afisat. Oamenii raspund adesea presiunilor normative prefacandu‑se ca sunt de acord cu ceea ce ei, in sinea lor, dezaproba. Aceasta se intampla indeosebi atunci cand vrem sa obtinem anumite favoruri din partea celorlalti. Politicianul care le spune suporterilor sai ceea ce ei vor sa auda este un astfel de caz.

Dar cum se poate stabili diferenta dintre cele doua tipuri de conformare, odata ce ambele se manifesta prin acelasi comportament exterior? Spre deosebire de un ins care se conformeaza numai de ochii lumii, cel care o face din convingere isi pastreaza schimbarea de comportament si multa vreme dupa ce ceilalti au iesit din scena. Daca se aplica aceasta distinctie pe studiile lui Sherif si Asch, rezultatele confirma predictia. La sfarsitul experimentelor sale, Sherif i‑a testat din nou pe toti participantii sai, unul cate unul, si a constatat ca estimarile fiecaruia au continuat sa reflecte norma de grup anterior stabilita, chiar si in cazul subiectilor retestati la un an dupa experiment. Din contra, atunci cand Asch le‑a cerut participantilor sa dea raspunsurile in scris si anonim, nivelul lor de conformitate s‑a redus drastic.

Intr‑un studiu din 1996, care demonstreaza ambele procese, Robert S. Baron a pus participantii, in grupuri de cate trei persoane (dintre care doi erau complici) sa actioneze ca martori oculari. Mai intai subiectii au privit fotografiile unor barbati, dupa care li s‑a cerut sa recunoasca figura prezentata dintr‑un sir de chipuri aliniate. In unele grupe experimentale, sarcina era dificila (ca si in studiul lui Sherif), deoarece participantii au putut sa vada fotografia numai o singura data, timp de numai jumatate de secunda. In celelalte grupe, sarcina a fost usoara (ca si in experimentul lui Asch), intrucat participantii au putut privi fotografia celui ce trebuia recunoscut de doua ori, timp de zece secunde. Cat de frecvent s‑au conformat participantii atunci cand complicii au facut o identificare incorecta? Raspunsul a depins de motivatia participantilor. Atunci cand experimentatorul a prezentat indeplinirea sarcinii ca pe un "studiu pilot", rata de conformare a fost de 35% in cazul sarcinii dificile si de 33% in cazul celei facile. Dar atunci cand participantilor li s‑a oferit un stimulent material pentru rezolvarea corecta a sarcinii, conformitatea a crescut la 51% in cazul sarcinii dificile, respectiv a scazut la 16% in cazul celei usoare. Cand au intrat in joc mandria si banii, participantii de tip Sherif au devenit si mai conformisti, pe cand cei de tip Asch s‑au conformat mai putin.

Tabelul 10.1 sintetizeaza comparatia dintre studiile lui Sherif si Asch, precum si profunzimea influentei sociale pe care o demonstreaza fiecare. Se poate vedea ca dificultatea sarcinii joaca un rol crucial. Atunci cand realitatea nu poate fi lesne validata prin dovezi fizice, precum in situatia autocinetica, oamenii se orienteaza spre ceilalti ca surse de informatii si se conformeaza deoarece sunt realmente convinsi de informatia primita. Atunci cand insa realitatea este limpede, costurile dizidentei devin problema principala. Dupa cum a constatat Asch, poate fi greu sa te detasezi prea mult de ceilalti, chiar daca stii ca ei se inseala. Drept urmare, te conformezi. In sinea ta, nu iti schimbi de loc parerile, insa dai din cap in semn de aprobare.

Tabelul 10.1 Doua tipuri de conformare

Influenta interpersonala

Studii ulterioare experimentelor si teoriilor clasice, initiate de catre Sherif si Asch, au condus la ideea ca, in unele situatii, conformarea se produce nu numai datorita influentei informationale sau normative. Individul este determinat sa se conformeze si datorita influentei interpersonale, pe care o exercita asupra lui ceilalti membri ai grupului. Acestia pot utiliza diferite tactici verbale sau nonverbale, apeland la tot felul de mijloace - precum reprosuri, pretentii, amenintari, plangeri, tocmeli, presiuni, manipulari, respingere etc. - pentru a‑l face pe individ sa isi modifice daca nu atitudinea launtrica, macar comportamentul exterior.

Stanley Schachter a studiat influenta interpersonala, strecurand trei complici in cateva grupuri de participanti de gen masculin, reuniti in cadrul unor "cluburi" de dezbateri. Cei trei complici din fiecare grup aveau roluri diferite. Deviantul era de fiecare data in dezacord cu majoritatea. Alunecosul [slider] se declara la inceput in dezacord cu ceilalti, pentru a se alinia apoi, destul de repede, opiniilor majoritare. In sfarsit, acomodantul, care servea ca element de control, era intotdeauna de acord cu ceilalti, de la bun inceput. Schachter a manipulat, de asemenea, si coeziunea grupurilor: pe unii participanti i‑a grupat in cluburi care le starneau interesul, iar pe altii in cluburi care nu le starneau un interes deosebit. El a presupus ca indivizii cu interese comune sunt mai coezivi decat aceia care nu au interese comune. In plus, grupurile constituite au discutat o tema relevanta sau una irelevanta pentru scopul declarat al intrunirii grupului.

Schachter urmarea sa observe modul in care membrii grupurilor aveau sa faca presiuni asupra fiecaruia dintre cei trei complici, pornind de la predictia ca, in faza initiala, grupul va comunica in egala masura cu toti; dar, dupa perceperea dezacordului cu "deviantul" si cu "alunecosul", era de presupus ca grupul se va concentra asupra acestor doi complici. Schachter se astepta ca procesul de comunicare sa se desfasoare intens pana la alinierea dizidentului la opinia majoritara (in cazul "alunecosului") sau pana cand grupul avea sa ajunga la concluzia ca dizidentul nu este dispus sa renunte la opiniile sale divergente (in cazul "deviantului"). Iar aceasta reactie urma sa fie amplificata de coeziunea grupului, de relevanta sarcinii si de masura in care deviantul le‑a displacut, ca individ, celorlalti membri ai grupului.

Influenta si ostracizare

Figura 10.3 sintetizeaza rezultatele obtinute de catre Schachter. In majoritatea cazurilor, grupurile au comunicat in mica masura cu acomodantul si cu alunecosul, pe cand comunicarea cu deviantul s‑a intensificat in primele 35 de minute. Dupa acest interval, insa, unele grupuri l‑au respins pe deviant. Acestea erau grupuri coezive, discutand o tema relevanta si avand o atitudine negativa fata de deviant. Grupurile care au avut o atitudine favorabila fata de deviant au continuat discutia cu acesta pana la sfarsitul experimentului. Dar daca deviantul era antipatic, comunicarea cu el s‑a intrerupt in mod precipitat. Alti factori care au contat in durata si intensitatea comunicarii cu deviantul au fost reactia inclusiva sau exclusiva a grupului fata de acesta - cu alte cuvinte, daca deviantul a fost privit ca unul din cadrul grupului sau, dimpotriva, ca un intrus. Atunci cand deviantul a fost perceput de catre un grup coeziv ca fiind in "dubla minoritate" - in dezacord cu ceilalti si, pe deasupra, un intrus antipatic - sansele excluderii sale au crescut considerabil.

Figura 10.3 Cum reactioneaza un grup fata de un dizident (Schachter, 1951)

cf. Forsyth, 1999

Respingerea interpersonala

Membrii grupurilor nu s‑au marginit sa intre in disputa cu deviantii, ci i‑au si respins. Atunci cand s‑au evaluat reciproc pe scala gradului de simpatie, subiectii lui Schachter au acordat cele mai negative aprecieri deviantilor, pe cand acomodantii au primit aprecierile cele mai favorabile. Respingerea deviantilor a fost mai vehementa in grupurile coezive.

Schachter a mai constatat ca "alunecosul", care a fost in dezacord cu grupul numai pentru scurt timp, a primit aprecieri mai putin favorabile decat complicele acomodant. Rezultatele lui Schachter au fost confirmate si de catre studiile lui John Levine, care au evidentiat ca indivizii care se aliniaza grupului dupa o scurta devianta sunt aproape la fel de simpatizati ca si cei care sunt de acord cu grupul de la inceput, in vreme ce indivizii care incep prin a fi de acord cu grupul, pentru a se distanta apoi de opiniile majoritare sunt chiar mai antipatizati decat deviantii care isi pastreaza cu consecventa pozitia dizidenta.

Influenta majoritatii

Sesizarea faptului ca oamenii cedeaza adesea presiunii este numai primul pas in efortul de intelegere a influentei sociale. Pasul urmator este identificarea factorilor situationali si personali care ii predispun, intr‑o masura sau alta, pe oameni sa se conformeze. Stim ca oamenii au tendinta de a se conforma atunci cand presiunea sociala este accentuata, iar ei nu stiu prea bine cum sa se comporte. Dar ce anume da nastere acestor sentimente de presiune si de nesiguranta?

Studiile experimentale au scos in evidenta o mare varietate de variabile care, intr‑o forma sau alta, sunt de natura sa provoace ori sa amplifice fenomenul de conformare ca efect al relatiilor dintre indivizi si grupuri. Unele dintre aceste variabile exercita o influenta deosebit de pregnanta. In cele ce urmeaza, vom avea in vedere patru factori: marimea grupului, constientizarea normelor, prezenta unui aliat si caracteristicile personale ale fiecarui individ.

Marimea grupului: forta numerica

Bunul simt ar subscrie la urmatoarea idee: cu cat majoritatea este mai numeroasa, cu atat impactul ei este mai puternic. In realitate, lucrurile nu sunt chiar atat de simple. In 1956, Asch a facut sa varieze marimea grupurilor, folosind unul, doi, trei, patru, opt sau cincisprezece complici si a constatat ca gradul de conformare a sporit odata cu marimea grupului, dar numai pana la un punct. Peste pragul de trei sau patru complici, cantitatea de influenta aditionala exercitata de ceilalti s‑a dovedit a fi neglijabila.

Dincolo de prezenta a trei sau patru membri, cresterea numerica a grupului se supune legii "diminuarii progresive a beneficiilor". Dupa cum vom vedea ceva mai incolo, in 1981 Bibb Latan asemuieste influenta celorlalti asupra individului cu modul in care mai multe becuri ilumineaza o suprafata. Atunci cand intr‑o incapere este aprins un bec si se mai aprinde inca unul, efectul este pregnant. Cand insa se aprinde si al zecelea bec, efectul abia daca mai este sesizabil. Economistii spun acelasi lucru despre bani. Un leu (RON, fireste) in plus atarna mai greu pentru cineva care poseda numai trei lei decat pentru altcineva, in buzunarul caruia se afla trei sute de lei.

O alta explicatie posibila a fenomenului ar fi aceea ca, pe masura ce tot mai multi oameni exprima aceeasi opinie, individul ar putea sa intre la banuiala ca acestia sunt intelesi sa comploteze impotriva lui ori sa ii considere pe toti o turma de oi fara personalitate. Potrivit lui David Wilder, ceea ce conteaza nu este numarul celorlalti ca atare, ci perceperea de catre cineva a numarului de individualitati care gandesc independent. El a constatat ca oamenii sunt mai puternic influentati de doua grupuri formate (fiecare) din cate doua persoane decat de catre un singur grup alcatuit din patru membri; aceleasi rezultate se obtin daca se compara influenta a doua grupuri formate din cate trei membri cu influenta unui singur grup de sase persoane. Conformarea a fost si mai pregnanta in cazul influentei exercitate de trei grupuri a cate doi membri fiecare. Atunci cand suntem confruntati cu o opinie majoritara, nu ne rezumam la numararea capetelor care ne inconjoara, ci urmarim sa identificam numarul mintilor independente care gandesc altfel decat noi.

Constientizarea normelor

Proportiile majoritatii pot influenta intensitatea presiunii pe care o resimtim, dar normele sociale ne fac sa ne conformam numai atunci cand le intelegem si le acordam atentie. Aceasta afirmatie poate parea un truism dar, in realitate, ni se intampla destul de frecvent sa nu percepem in mod adecvat o intentie normativa, mai ales atunci cand ceilalti se tem ori se jeneaza sa isi afiseze public adevaratele ganduri, sentimente sau comportamente. Un exemplu banal, care ilustreaza aceasta "ignoranta pluralista", este perceptia opiniei curente despre consumul de alcool. Intr‑un studiu din 1996, realizat in mai multe colegii din SUA, Deborah Prentice si Dale Miller au constatat ca majoritatea studentilor supraestimau ingaduinta colegilor lor fata de cei care beau mult in campusuri. Cei care, la inceputul anului universitar, au indicat supraestimarile cele mai ridicate, ulterior s‑au conformat acestei perceptii eronate in propriile lor atitudini si comportamente, incepand si ei sa bea serios. Mai semnificativ este faptul ca studentii care au participat la sedinte de terapie in grup, menite sa corecteze aceasta eroare de perceptie, au ajuns, dupa sase luni, sa bea mult mai putin decat studentii a caror terapie a pus accentul pe responsabilitatea individuala. Este foarte clar ca noi nu suntem influentati de normele sociale ca atare, ci de modul in care le percepem.

A sti cum se comporta ceilalti intr‑un anume gen de situatii este o conditie necesara a conformarii, insa normele ne pot influenta numai daca sunt constientizate sau "activate". Faptul este demonstrat printr‑o serie de experimente legate de pastrarea curateniei in locuri publice. In primul studiu, realizat de Cialdini in 1990, cercetatorii au pus cativa complici sa imparta fluturasi cu anunturi comerciale vizitatorilor unui parc de distractii. Intr‑o anumita zona a parcului, au aruncat pe jos, inainte de experiment, o cantitate mai mare de fluturasi decat in celelalte arii experimentale. Densitatea mai mare sau mai mica a hartiutelor aruncate pe jos era un indiciu privind modul in care se comportasera alti vizitatori in zona respectiva. Rezultatul: cu cat erau mai multe hartiute pe jos, cu atat mai multi dintre vizitatorii observati in timpul studiului si‑au aruncat fluturasii pe alei.

Un al doilea studiu al lui Cialdini, din 1991, a aratat ca trecatorii au fost cel mai mult influentati de comportamentul celor de dinaintea lor atunci cand li s‑a atras atentia asupra normei existente. De aceasta data, subiectii au fost observati in doua garaje subterane, unul foarte curat, celalalt foarte murdar - plin de mucuri de tigari, ambalaje de dulciuri, pahare de plastic si tot felul de alte gunoaie. In jumatate din cazurile observate, norma deja instituita - curat sau murdar - le‑a fost semnalata subiectilor de catre un complice, care, trecand pe langa ei, a aruncat o hartie pe jos. In cealalta jumatate din cazuri, complicele a trecut pe langa subiectii observati fara sa arunce nimic. Cand subiectii ajungeau la masinile lor, gaseau sub stergatorul de parbriz un fluturas pe care scria "Conduceti cu atentie". Este interesant ce‑au facut: au aruncat fluturasul pe jos ori l‑au luat in masina? Rezultatele au aratat ca probabilitatea de conformare (aruncarea hartiei pe jos mai frecventa in garajul murdar decat in cel curat) a crescut atunci cand complicele s‑a dovedit neglijent - un act de natura sa atraga atentia asupra normei in uz. Pe scurt, normele sociale trebuie sa fie "activate" sau aduse in atentie pentru a influenta eficient comportamentul.

Intr‑un al treilea studiu, desfasurat intr‑o parcare curata sau intr‑una murdara, unii dintre subiectii observati au putut vedea un complice aruncand pe jos o punga de hartie de la un fast-food din apropiere, in vreme ce alti subiecti au putut vedea un complice aplecandu‑se si ridicand de jos o punga de acelasi tip - acte de natura sa atraga atentia asupra normei existente. Ce au facut subiectii supusi observatiei? S‑a dovedit ca al doilea complice a avut o mai mare influenta. Gestul lui a inhibat tentatia subiectilor de‑a arunca hartii pe jos chiar si in parcarea murdara. Dupa cat se pare, cele doua situatii au activat diferite tipuri de norme sociale. Atunci cand complicele a aruncat hartia pe jos, subiectii au luat nota de o norma descriptiva, care ii informa asupra modului in care ceilalti se comporta in fapt. Atunci insa cand complicele s‑a aplecat sa curete murdaria facuta de altii, subiectilor le‑a fost semnalata o norma executorie, specificand modul in care toti oamenii ar trebui sa se comporte. Legand comportamentul de anumite semne de aprobare sau dezaprobare, normele executorii exercita asupra noastra o puternica influenta.

Prezenta unui aliat in dizidenta

In experimentul lui Asch, participantii s‑au gasit in situatia de a infrunta de unul singur o majoritate unanima. Ce s‑ar fi intamplat daca ar fi avut un aliat, un tovaras de dizidenta? Cercetand aceasta pista, Asch a constatat ca prezenta unui singur complice, care a fost de aceeasi parere cu participantul, a redus conformarea cu circa 80%. Aceasta constatare nu ne spune insa de ce prezenta unui aliat a avut un efect atat de remarcabil: din cauza ca aliatul a fost de acord cu participantul, sau din cauza ca el a fost in dezacord cu majoritatea? Cu alte cuvinte, opiniile participantilor au fost intarite de faptul ca unul dintre complici a oferit informatii care sa le sustina ori de faptul ca dizidenta ca atare a redus presiunea normativa?

Cateva experimente au explorat aceste doua posibilitati. In 1969, Vernon Allen si John Levine au pus cate un participant sa lucreze impreuna cu patru complici. Trei dintre acestia au sustinut cu consecventa aprecierile eronate. Cel de‑al patrulea insa fie a fost de acord cu majoritatea, fie l‑a sustinut pe participant, fie a venit cu o a treia solutie, de asemenea incorecta. Ultima varianta s‑a dovedit cea mai interesanta: chiar daca al patrulea complice nu le‑a confirmat opinia, participantii s‑au conformat mai putin majoritatii. Intr‑un alt studiu din 1971, Allen si Levine au facut sa varieze competenta aliatului. Unii participanti au primit sprijinul unor persoane obisnuite, in vreme ce altii au fost sustinuti de catre cineva purtand ochelari cu multe dioptrii si plangandu‑se de faptul ca nu vede prea bine panourile afisate. Un aliat nu prea grozav, nu‑i asa? Ei bine, nu. Chiar daca participantii au fost mai putin incurajati de suporterul cu vederea slaba decat de unul ce parea mai competent pentru indeplinirea sarcinii primite, simpla lui prezenta a redus gradul de conformare.

Din aceste cercetari se pot desprinde doua concluzii importante.

In primul rand, oamenilor le este mult mai greu sa‑si sustina convingerile de unul singur impotriva tuturor decat sa faca parte dintr‑o minoritate, oricat de firava.

In al doilea rand, orice dizidenta, fie ca sustine sau nu opiniile individului, poate sa rupa vraja unei majoritati absolute, atenuand presiunea normativa de conformare.

Diferente de varsta si gen

Stim cu totii ca unii indivizi sunt mai conformisti decat altii. Cu toate acestea, incercarile de identificare a unor trasaturi de personalitate care favorizeaza conformarea s‑au soldat cu rezultate neconcludente. Este posibila existenta unor trasaturi conformiste, dar efectele lor asupra comportamentului difera de la o situatie la alta. Conform perspectivei interactioniste, un ins care se conformeaza intr‑o anumita situatie se poate dovedi independent in alte situatii.

Exista insa diferente de varsta semnificative. Majoritatea parintilor stiu, de exemplu, ca, la varsta adolescentei, fiii si fiicele lor se iau cu mare usurinta dupa cei de seama lor in ceea ce priveste felul de a se imbraca, muzica pe care o asculta sau comportamentul, din dorinta de a fi "cool". Cercetarile efectuate asupra unor esantioane de copii si adolescenti, in clasele a treia, a sasea, a noua si a douasprezecea au stabilit ca tendinta spre conformism ajunge la apogeu in clasa a noua, dupa care tinde sa se diminueze treptat. In general, coformismul este mai temperat atunci cand majoritatea preseaza individul in directia comiterii unor acte ilegale sau imorale, dar riscurile sunt considerabile pentru adolescenti, la care este deosebit de puternica motivatia de a se integra in grupul lor de varsta.

Exista si deosebiri de gen in ceea ce priveste conformarea? Bazandu‑se pe studiile initiale ale lui Asch, psihosociologii au considerat o vreme ca femeile - pana nu de mult etichetate drept "sexul slab" - sunt mai conformiste decat barbatii. In lumina cercetarilor mai recente, se pare insa ca mai trebuie avuti in vedere inca doi factori.

In primul rand, diferentele intre sexe depind de accesibilitatea sarcinilor experimentale. In 1971, Frank Sisrunk si John McDavid au cerut unor participanti de ambele sexe sa raspunda la niste intrebari privind diferite subiecte stereotip masculine, stereotip feminine sau neutre. La fiecare intrebare, participantilor li s‑a comunicat procentul celor care sunt de acord sau nu asupra chestiunii puse in discutie. Desi femeile s‑au conformat majoritatii in mai mare masura decat barbatii asupra subiectelor masculine, la randul lor barbatii s‑au dovedit mai conformisti fata de subiectele feminine (nu au existat diferente semnificative in legatura cu subiectele neutre). Aceste constatari sugereaza ca nu genul, ci familiaritatea cuiva cu o anumita problematica afecteaza gradul de conformare. Chestionate in legatura cu fotbalul sau reparatia si intretinerea automobilului, majoritatea femeilor se vor dovedi mai conformiste decat majoritatea barbatilor. Dar daca barbatii sunt chestionati in legatura cu planificarea familiala, cura de slabire sau designul vestimentar, procentele se inverseaza.

Un al doilea factor este tipul de presiune sociala cu care se confrunta individul. Ca regula generala, diferentele de gen sunt slabe si nesigure. Cu o exceptie importanta: in confruntarile directe, in care oamenii sunt intr‑un dezacord fatis, se observa unele mici diferente. Atunci cand participantii stiu sau cred ca se afla sub observatie, femeile se conformeaza mai usor decat barbatii, ceea ce nu se intampla in situatii private. De ce faptul de a se afla "in public" determina aceasta divergenta comportamentala? In 1987, Alice Eagly sustine ca in fata celorlalti, oamenilor le pasa de impresia pe care o fac si se simt presati sa se comporte astfel incat sa nu contravina modelelor traditionale privind felul de a fi al celor doua sexe. Cel putin in public, barbatii doresc sa probeze independenta si autonomie - trasaturi de personalitate intens cultivate in asociere cu modelul social de virilitate, pe cand femeile, in conformitate cu modelele culturale dominante de feminitate, joaca un rol de fiinte mai blande si mai docile.

Influente culturale

Culturile se deosebesc prin regulile lor implicite de conduita sau prin normele sociale pe care le instituie. In Do's and Taboos Around the World, Axtell (1993) ii avertizeaza pe cei care calatoresc prin lume asupra catorva dintre aceste diferente. Daca sunteti invitati la masa intr‑o familie indiana, remarca el, ar trebui sa lasati o parte din mancare pe farfurie, pentru a comunica astfel gazdei ca portia a fost generoasa si ca ati mancat pe saturate. Dar daca sunteti invitat de o familie boliviana, ar trebui sa va aratati aprecierea fata de calitatea mancarii golind farfuria. Daca iesiti la cumparaturi intr‑un bazar din Iraq, fiti pregatit sa negociati pretul de fiecare data, indiferent ce ati dori sa cumparati. Daca fixati o intalnire cu cineva in Brazilia, este foarte probabil ca persoana respectiva sa intarzie. Chiar si distanta fizica dintre oameni este determinata cultural. Americanii, canadienii, britanicii si nord-europenii pastreaza intre ei o distanta politicoasa, simtindu‑se "inghesuiti" de stilul bagacios, "nas in nas" al francezilor, grecilor, arabilor si sud-americanilor.

Dupa cum se deosebesc prin normele lor sociale, culturile difera si prin masura in care oamenii adera la aceste norme. Exista doua orientari culturale distincte in ceea ce priveste persoanele si relatiile lor cu grupurile din care fac parte. Unele culturi pretuiesc individualismul si virtuti precum independenta, autonomia sau increderea de sine, pe cand altele pretuiesc colectivismul si virtuti precum interdependenta, cooperarea si armonia sociala. Sub steagul individualismului, telurile personale primeaza asupra cerintelor colective. In culturile colectiviste, persoana este in primul rand si mai presus de orice un membru loial al unei familii, echipe, firme, biserici sau tari.

Ce anume face ca o cultura sa devina tendential individualista sau colectivista? In 1995, Harry Triandis sugereaza trei factori decisivi.

Primul este complexitatea unei societati. Pe masura ce oamenii ajung sa traiasca in societati industriale tot mai complexe (prin comparatie cu, sa spunem, grupurile de nomazi ai desertului, care isi petrec viata cautandu‑si trudnic hrana), exista tot mai multe grupuri cu care se identifica individul, ceea ce inseamna mai putina loialitate fata de oricare din ele si o mereu sporita concentrare asupra telurilor personale, in detrimentul celor colective.

Conteaza apoi bogatia societatii. Pe masura ce oamenii prospera, ei dobandesc independenta financiara unii fata de ceilalti, ceea ce promoveaza atat independenta, cat si mobilitatea sociala, factori care, de asemenea, ii orienteaza pe indivizi mai mult asupra intereselor personale decat asupra celor colective.

Al treilea factor este eterogeneitatea. Societatile omogene (ai caror membri impartasesc cu totii aceeasi limba, religie si obiceiuri sociale) tind sa fie rigide si intolerante fata de cei care se abat de la norme. Societatile caracterizate prin diversitate culturala (in care coexista doua sau mai multe culturi) sunt mai permisive fata de dizidenta, ingaduind o mai accentuata exprimare a individualitatii.

Cercetarile arata ca autonomia si independenta sunt cel mai mult pretuite in SUA, Australia, Marea Britanie, Canada si Olanda. Din contra, multe culturi din Asia, Africa si America de Sud pretuiesc armonia sociala si supunerea individuala fata de autoritatea modelelor comunitare. Studiile intreprinse au aratat ca rata de conformare este mai ridicata in culturile colectiviste decat in cele individualiste.

Influenta minoritatii

Nu este usor pentru indivizi sa exprime opinii nepopulare si sa castige pe ceilalti de partea lor. Bertrand Russell spunea ca "oamenii conventionali sunt tulburati pana la nebunie de orice incalcare a conventiilor, in mare masura deoarece ei socotesc o astfel de incalcare ca pe o critica la adresa lor". S‑ar putea sa fi avut dreptate. Desi oamenii care isi sustin opiniile contra majoritatii sunt in general considerati drept competenti si cinstiti, cu toate acestea ei sunt antipatizati si adesea respinsi.

Rezistenta fata de presiunea majoritatii si pastrarea independentei cuiva pot fi socialmente dificile, dar nu imposibile. Istoria e plina de eroi si de minti creatoare care stau drept dovada in acest sens. Ioana d'Arc, Charles Darwin, Gandhi sau Soljenitin sunt doar cateva exemple de oameni care si‑au infruntat contemporanii si care continua sa ne fascineze si astazi. Exista si in viata cotidiana din vremea noastra oameni care "fac valuri" si sunt "mai cu mot" decat ceilalti. In cartea sa The Dissenters, antropologul Langston Gwaltney (1986) publica interviurile sale cu o serie de nonconformisti din randurile oamenilor obisnuiti, precum un irlandez care s‑a imprietenit cu niste negri, desi traia intr‑o comunitate rasista, o bunica din New England care si‑a asumat riscul de a sta la inchisoare in urma unor proteste impotriva armelor nucleare sau un grup de calugarite care au dat in judecata propria lor biserica. Mai este si comportamentul uman in laborator. Psihosociologii au fost atat de socati de faptul ca 37% dintre subiectii lui Asch s‑au conformat, incat trec cu vederea reversul medaliei, anume faptul ca 63% dintre subiecti au refuzat sa se conformeze, ceea ce indica forta independentei de gandire.

"Doisprezece oameni furiosi", un film clasic cu Henry Fonda in rolul principal, ofera o buna ilustrare a modului in care un dizident singuratic poate sa reziste presiunii de a se conforma si sa‑i convinga pe ceilalti sa‑l urmeze. De indata ce se inchid usile camerei destinate deliberarii juriului, cei doisprezece jurati se pregatesc pentru un vot formal, cu totii socotind ca vinovatia acuzatului este mai presus de orice indoiala. Rezultatul votului este surprinzator: o majoritate de unsprezece, care voteaza "vinovat", contra lui Henry Fonda, al carui vot este "nevinovat". Timp de o ora si jumatate de dezbateri aprinse, Fonda se straduieste din rasputeri sa semene indoiala in mintile partenerilor sai. In cele din urma, juriul da in unanimitate verdictul: nevinovat.

Cateodata arta imita viata, alteori nu. In acest film, eroismul lui Fonda este atipic. In viata reala, cel mai adesea majoritatea se impune. Cu toate acestea, in cadrul unor grupuri restranse exista si exceptii. Datorita lui Serge Moscovici, Edwin Hollander si altor cercetatori, stim astazi cate ceva despre influenta minoritatii si despre strategiile la care nonconformistii eficienti apeleaza pentru a actiona ca agenti ai schimbarii sociale.

Forta stilului

Serge Moscovici sustine ca majoritatile sunt puternice prin forta intrinseca superioritatii numerice, pe cand forta nonconformistilor se bazeaza pe stilul lor de comportament. Nu ceea ce spun ei conteaza, ci felul in care o spun. Ca sa fie influenti, spune Moscovici, minoritarii trebuie sa fie plini de vigoare, perseverenti si inflexibili in sustinerea pozitiei lor. Dar, in acelasi timp, ei trebuie sa para flexibili si receptivi. Confruntati cu un dizident consecvent si accesibil, membrii majoritatii il vor baga in seama, vor retine mesajul lui si isi vor reanaliza propria pozitie.

De ce‑ar fi necesara consecventa comportamentala?

In primul rand, pentru ca repetarea neabatuta a unui anumit comportament atrage atentia majoritatii, ceea ce reprezinta primul pas in exercitarea unei influente sociale.

In al doilea rand, consecventa reprezinta un semnal ca este putin probabil ca dizidentul sa se plieze comportamentului majoritar, fapt de natura sa‑i indemne pe cei din majoritate sa caute un compromis.

In sfarsit, atunci cand se confrunta cu un individ atat de increzator in sine si atat de devotat ideilor sale incat sa sustina idei nepopulare fara sa dea inapoi, oamenii presupun ca el are ceva de spus.

Afara de cazurile in care dizidentul este perceput in termeni negativi - drept interesat, obsedat sau de‑a dreptul ticnit - consecventa ii stimuleaza pe ceilalti sa isi reexamineze pozitia. Desigur, e preferabil sa fii privit ca unul dintre noi, decat ca unul dintre ei. Cercetarile arata ca dizidentii au o mai mare influenta atunci cand oamenii se pot identifica cu ei, intrucat ii percep ca fiind asemanatori sub anumite aspecte pozitive si relevante.

Bazandu‑se pe meta-analiza multor experimente privind influenta minoritatii, in 1994 Wendy Wood ajunge la concluzia ca ipoteza consecventei este puternic sustinuta de probele experimentale. Intr‑un studiu clasic din 1969, Moscovici a inversat procedura lui Asch, confruntand participantii cu o minoritate de complici, care faceau aprecieri eronate. In grupuri de cate sase, participantii au luat parte la ceea ce li s‑a spus a fi un experiment privind perceptia culorilor. Ei au privit mai multe benzi de hartie, toate albastre, dar de nuante si intensitati diferite. La vederea fiecarei benzi, participantii spuneau cu glas tare culoarea perceputa. Sarcina era simpla, insa doi dintre complici au spus ca vad culoarea verde. Atunci cand complicii au fost consecventi, mai exact, atunci cand amandoi au facut aceeasi apreciere eronata ca vad verde in toate cazurile, au avut o influenta neasteptat de puternica. Circa o treime dintre participanti au spus macar de cateva ori ca vad si ei verde, iar in 8% din cazuri toate aprecierile unor participanti au fost incorecte.

Pornind de la faptul ca dizidenta naste cel mai adesea ostilitate, in 1958 Edwin Hollander recomanda o abordare diferita. El atrage atentia celor care urmaresc sa se impuna ca lideri sau care provoaca un grup, fara a se face mai intai acceptati ca membri cu drepturi depline ai grupului vizat, asupra faptului ca risca sa vorbeasca unor surzi. Ca strategie alternativa fata de cea sustinuta de Moscovici, Hollander afirma ca, pentru a influenta o majoritate, minoritarii trebuie mai intai sa se conformeze, cu scopul de a fi recunoscuti drept membri cu statut pe deplin consolidat ai comunitatii. Odata ce au acumulat suficienta popularitate si credibilitate in cadrul grupului, o anumita cota de devianta le va fi tolerata. Mai multe studii ulterioare au probat ca aceasta strategie, de tipul "intai fii conformist, apoi fii dizident" poate fi eficienta, ca si strategia "dizidentei consecvente".

Difera influenta minoritatii de cea a majoritatii?

Indiferent de strategia la care apeleaza, influenta minoritatii este o forta de luat in seama. Cum trebuie privita insa aceasta forta? Exista vreo diferenta intre influenta sociala a majoritatii si cea minoritara sau este vorba de un singur proces de conformare, in sensuri diferite? S‑au conturat doua perspective diferite:

Unii psihosociologi considera ca in ambele directii ale influentei sociale se desfasoara un singur proces. Alti cercetatori cred insa ca avem de‑a face cu doua procese diferite. Intrucat detin puterea, majoritatile impun conformarea sociala exercitand presiuni normative asupra indivizilor. Deoarece sunt privite ca grupuri de oameni devotati ideilor lor, minoritatile produc insa un tip mai profund si mai durabil de conformare: nu una doar de fatada, ci o conformare launtrica, numita si convertire, de natura a‑i face pe ceilalti sa‑si regandeasca opiniile.

Incercand sa evalueze aceste doua teorii concurente, cercetatorii au comparat efectele opiniilor majoritare si minoritare asupra unor participanti neutri fata de problemele disputate. S‑au conturat doua concluzii. In primul rand, impactul relativ al majoritatii si cel al minoritatii depind de natura disputei: daca aceasta se refera la o judecata obiectiva sau la una subiectiva - altfel spus, daca subiectul controversat este o chestiune de fapt sau una de opinie. Intr‑un studiu efectuat in Italia, in 1996, Ann Maass a constatat ca majoritatile au un mai mare impact atunci cand e vorba de probleme factuale, avand o singura solutie corecta (de genul: "Ce procent din importurile italiene de titei brut provin din Venezuela?"); in schimb, minoritatile au acelasi impact ca si majoritatile atunci cand e vorba de probleme de opinie, care pot primi o varietate de solutii acceptabile ("Ce procent din necesarul de titei brut al Italiei ar trebui sa fie importat din Venezuela?"). Oamenii se simt mai liberi sa devieze de la opinia majoritara atunci cand se confrunta cu probleme de opinie, la care nu exista un singur raspuns corect, toate celelalte fiind eronate.

A doua concluzie este aceea ca efectele relative ale majoritatii si ale minoritatii depind de modul de masurare a gradului de conformare. Cu certitudine, majoritatile apasa mai greu in balanta atunci cand se masoara conformarea publica. Oamenii se feresc sa devieze in mod vizibil de la normele grupului. Dar masurarea indirecta a gradului de conformare privata, atunci cand subiectii investigati pot sa raspunda la intrebari fara teama de‑a parea devianti, arata ca minoritatile exercita si ele o influenta puternica. Dupa cum argumenteaza Moscovici, fiecare dintre noi isi modifica opiniile intr‑un mod semnificativ, dar subtil datorita minoritatilor cu care venim in contact. Din cauza presiunilor sociale, putem fi prea intimidati ca sa admitem acest lucru; dar schimbarea este neindoielnica.

In 1986, Charlan Nemeth sustine ca dizidentii indeplinesc o functie sociala extrem de valoroasa. Uneori, opiniile lor sunt corecte; alteori nu. Dar numai prin vointa lor de a‑si pastra independenta, minoritatile ii pot forta pe ceilalti membri ai grupurilor sociale sa gandeasca mai atent, mai lucid si mai creativ o anumita problema, ceea ce sporeste calitatea deciziilor grupului. Intr‑un prim studiu al lui Nemeth, participantii confruntati cu o dizidenta privind rezolvarea anagramelor s‑au dovedit ulterior cei mai creativi in acest gen de jocuri de inteligenta. Intr‑un al doilea studiu, participantii confruntati cu o opinie minoritara privind memorarea informatiei s‑au dovedit ulterior capabili sa memoreze mai multe cuvinte de pe o lista prezentata rapid de catre experimentatori decat cei din grupul de control, care nu au avut nici o disputa prealabila cu un grup dizident. Intr‑un al treilea studiu, grupurile interactive, in care fusese strecurat un complice dizident, au dat solutii mai originale unor probleme economice complexe decat grupurile de control, in care nu a existat nici o dizidenta.

Aplicatii

1. Descrieti cate o situatie in care v‑ati conformat dupa modelul Sherif (influenta informationala) si dupa modelul Asch (influenta normativa). Ce deosebiri percepeti intre cele doua tipuri de conformare? Care dintre ele s‑a dovedit mai sincera si mai rezistenta in timp?

2. Descrieti cate o situatie in care v‑ati conformat majoritatii in activitatea de la facultate, cu efecte benefice, respectiv daunatoare. In ce masura experienta anterioara, acumulata in aceste situatii, v‑ar putea face mai putin vulnerabili fata de influenta negativa a majoritatii?

3. Vi s‑a intamplat vreodata sa fiti in situatia de a va conforma unor norme abia dupa activarea lor?

4. Vi s‑a intamplat vreodata sa rezistati mai usor tendintei de conformare datorita perceperii unui aliat in dizidenta?

5. Apreciati ca, o data cu trecerea de la adolescenta la tinerete, ati devenit mai conformist(a) sau mai putin conformist(a)? De ce?

6. Cum apreciati ca este cultura romaneasca? Este una precumpanitor conformista sau dimpotriva?

7. Ati fost vreodata in situatia de a fi in minoritate si de a incerca (eventual si reusi) sa convingeti majoritatea cu opinii opuse? Ce mijloace ati folosit? Vi s‑a intamplat sa plecati urechea la argumentele unor minoritari si sa fiti influentat(a) de opiniile lor, adoptandu‑le punctul de vedere?