Personalitatea - Structura personalitatii

Personalitatea

1. Conceptul de personalitate

Personalitatea este obiectul mai multor stiinte, fiecare dintre acestea considerand-o dintr-un unghi specific: antropologia biologica si culturala, sociologia, stiintele educatiei, medicina psihosomatica, istoria.

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, care se constituie, fundamental, in conditiile existentei si activitatii, incepand cu primele etape ale dezvoltarii individului in societate.

Din punct de vedere psihologic, trebuie facuta distinctia in cadrul sistemului psihic uman, dintre fenomenele locale, accidentale, variabile si cele constante, invarianti sub forma de trasaturi sau structuri in organizarea psihologica a subiectului.

Personalitatea reprezinta un ansamblu sistemic, deosebit de complex al programelor, structurilor profunde, trasaturilor, precum si organizarea lor privind omul concret in ceea ce are el unic, original, relativ stabil si il deosebeste de ceilalti.

Fiecare ne nastem cu un potential uman care se valorifica si dezvolta treptat prin socializare si enculturatie (asimilarea valorilor si comportamentelor sub forma unei invatari continue).

Antropologul american R. Linton arata in 1945 in lucrarea Fundamentul cultural al personalitatii ca personalitatea umana, ca realitate psihologica, reprezinta o preocupare veche, la fel de veche ca specia umana. Dintr-o perspectiva foarte extinsa putem defini personalitatea ca fiind realitatea complexa si dinamica a fiecaruia dintre noi. O definitie structural-existentialista a personalitatii este data de Allport in lucrarea sa Structura si dezvoltarea personalitatii, in urmatorii termeni: personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic.

Personologul american Eysenck propune urmatoarea definitie: personalitatea este organizarea mai mult sau mai putin durabila a caracterului, temperamentului, inteligentei si fizicului unei persoane; aceasta organizare determina adaptarea sa unica la mediu.

2. Acceptiuni ale personalitatii

Putem analiza conceptul de personalitate potrivit unor diverse acceptiuni:

-in acceptiune antropologica, personalitatea reprezinta o entitate bio-psiho-socio-culturala, fiind analizat omul viu, concret, empiric, ca intreg;

-in acceptiune biologica personalitatea reprezinta fiinta umana care cunoaste, actioneaza si valorizeaza, transformand lumea si pe sine; reprezinta, in acelasi timp, purtatorul si executorul functiilor epistemice, pragmatice si axiologice;

-in acceptiunea axiologica personalitatea reprezinta un produs, dar si un producator de valori, medii, ambiante si imprejurari sociale deoarece omul asimileaza dar si creaza imprejurarile, le dirijeaza, le stapaneste si le tranforma.

Perspectiva atomista in abordarea personalitatii este cea mai veche, dar a continuat in diferite forme sa circule pana in zilele noastre. Ea se bazeaza, pe de o parte, pe descompunerea personalitatii in elementele sale componente, urmarind studierea legitatilor lor de functionare, iar pe de alta parte, pe identificarea elementului primar sau constituantul fundamental al acesteia.

Astfel, cea mai veche orientare este a medicului antic Hipocrates, urmat de Galenus, cu privire la temperament, care este explicat naiv, prin amestecul celor patru humori socotite ca fundamentale (sange, fiere neagra, fiere galbena si limfa) din care una ar domina, de unde si denumirile care s-au pastrat de: coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Ipoteza humorala a fost eliminata, dar este confirmat faptul ca teoria este constitutiv-organica.

Mult mai tarziu, I.P.Pavlov (1849-1936) fiziolog rus, a stabilit cele patru tipuri de ANS (activitate nervoasa superioara) in functie de modul cum se combina insusirile de forta, mobilitate, echilibru, intre cele doua procese nervoase de baza, excitatia si inhibitia; in caz de neechilibru intervine predominarea fortei excitative.

Aceste trei insusiri de baza privind functionarea sistemului nervos prezinta gradatii: pentru forta: puternic/slab, pentru mobilitate: mobil/inert, pentru echilibru: echilibrat/neechilibrat.

Prin combinarea dintre insusiri, in prim plan apar patru tipuri de sistem nervos (prin extensie de ANS) care sunt corespondente, relativ, cu cele patru temperamente descrise in antichitate de Hipocrates:

-insusirile de forta delimiteaz tipul : puternic

slab

-insusirile de mobilitate: tipul : mobil

inert

-insusirile de echilibru: tipul :echilibrat

neechilibrat

Rezulta corespondenta dintre tipul de ANS si temperament:

-Tipul puternic-mobil-echilibrat: temperamentul sangvinic

-Tipul puternic-neechilibrat-excitabil: temperamentul coleric

-Tipul puternic-echilibrat-inert: temperamentul flegmatic

-Tipul slab: la baza temperamentului melancolic

Medicul psihiatru german Kretschmer (1888-1964) propune o tipologie dupa constitutia corporala, care coreleaza cu o anume tipologie temperamentala si cu predispozitia pentru anumite maladii psihice. El identifica:

-Tipul picnic caruia ii corespunde ca profil psihologic ciclotimicul

(grecescul. Kylos-cerc, thyma-stare), dispozitie spre o evolutie tonico-afectiva, ciclica, sinusoidala, cu alternante intre stari active si depresive).

Sunt oameni cu talie joasa, fata rotunda, ten fin, strat de grasime la suprafata trunchiului, putin increzatori in puterile lor, tematori; dintre ei se recruteaza bolnavii maniaco-depresivi si hipomaniacii.

-Tipul leptosom sau astenic, cu talie inalta, membre lungi si subtiri, sistem osteomuscular firav corespunde oamenilor, hipersensibili, dominati de introversie. Dupa E. Kretschmer acestia prezinta predispozitii pentru boli de tip schizoid.

-Tipul atletic este un tip intermediar care este dezvoltat armonios din punct de vedere fizic, echilibrat relational, apreciat ca fiind normal din punct de vedere psihic.

In 1926, W.E.Sheldon propune o tipologie morfo-fizio-psihologica dupa gradul de dezvoltare a 3 celor foite germinative:

-endomorf- dezvoltare corporala predominant interna, dezvolta tipul viscerotom (care se apropie de cel picnic din tipologia anterior prezentata) dominat de activitati organice, interne, mai ales de nutritie, prefera ceremoniile, relaxarea in pozitie de miscare iar din punct de vedere emotional reactiile sunt uniforme; sunt extraverti;

-mezomorf- dezvoltare corporala echilibrata, dezvolta tipul somatotom dominat de activitatea sistemului muscular; iubeste sportul, riscul in activitati pragmatice, vocea este neretinuta, maniera de comportare are caracter deschis, direct, uneori dura;

-ectomorf-dezvoltare corporala predominant externa se regaseste in tipul cerebrotom, dominat de activitatea sistemului nervos; pozitia, miscarile ii sunt retinute, inhibate, tendinte de insingurare, sociofobii. Se remarca prin activism intelectual si afectiv.

Hans Y. Eysenck (psiholog britanic de origine germana - n. 1916) a utilizat pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalitatii o tehnica ce poarta denumirea de analiza factoriala. El sustine ca exista doua dimensiuni esentiale ale personalitatii in functie de nivelul de nevrozism: instabilitate si stabilitate. Acestea se coreleaza cu tipologia propusa de C.Gustav Jung (1875-1961), psihiatru elvetian, bazata pe orientarea predominanta spre lumea interna in functie de care a descris doua tipuri: extrovert si introvert.

Modelul de personalitate al lui H.Y.Eysenck ordoneaza pe doua axe (una verticala si una orizontala) cei patru factori si astfel delimiteaza urmatoarele tipuri:

-extrovert stabil- sangvinic,

-introvert stabil- flegmatic,

-extrovert instabil-coleric,

-introvert instabil- melancolic.

Fiecare factor principal este compus din factori secundari: de exemplu pentru extrovert acestia sunt dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea, expresivitea, chibzuinta si responsabilitatea, in timp ce pentru introvert sunt respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria si vinovatia.

Mai tarziu, in 1976 a adaugat si a treia dimensiune, psihoza, dandu-si seama ca acest aspect al personalitatii nu se justifica prin extroversiune si introversiune. La majoritatea oamenilor se identifica factori si dintr-o categorie si din cealalta si acestia poarta denumirea de ambivert.

O teorie la fel de celebra, bazata tot pe analiza factoriala, a fost elaborata, in 1965 de Raymond Cattell, autorul testului 16PF, potrivit careia exista 16 factori esentiali de personalitate pentru definirea profilului oricarui om.

In concluzie, valoroase explicativ si analitic, teoriile de tip atomist raman totusi tributare diviziunii componentelor, omiterii unitatii, integralitatii personalitatii.

Perspectiva structurala apreciaza personalitatea pornind de la global, de la intreg, de la organizarea si ierarhizarea elementelor componente.

Pentru scoala gestaltista personalitatea este o configuratie, un ansamblu de elemente.

Perspectiva configurationista, rezultat al trasaturilor este sustinuta si de J.P.Guilford pentru care unicitatea personalitatii rezulta din modul concret de organizare, structurare si interrelationare si nu din numarul trasaturilor. J.P.Guilford a numit aproape 100 de factori, majoritatea de natura intelectuala.

Exista puncte comune intre perspectiva atomista si cea structurala. Cea mai evidenta este tendinta de identificare a factorilor dar cea de a doua se impune prin surprinderea caracterului global si unitar al personalitatii si are in vedere dinamica sa, in baza structurarii si evolutiei componentelor sale in timp.

Kurt Lewin (1890-1947) psihosociolog american de origine germana, interesat de dinamica grupului, sesizeaza in structura personalitatii trei momente succesive:

-Etapa structurilor globale-este una de tip primar, nediferentiata, slab structurata, mai ales in privinta conexiunilor interne. Este evidenta in jurul varstei de 3 ani.

-Etapa structurilor semidezvoltate-in interiorul structurii initiale se diferentiaza functia si creste gradul de interdependenta corelativa. Cel mai pregnant se evidentiaza in preadolescenta.

-Etapa structurilor dezvoltate in care sunt deja maturizate prin tipurile de structuri si prin maximalizarea conexiunilor de tip reglator dintre ele, ceea ce asigura coerenta, stabilitate. Se dezvolta dupa varsta adolescentei pe masura maturizarii actionale si sociale.

Studiile de analiza factoriala sunt folosite pentru identificarea structurii personalitatii considerata capacitate definitorie.

Perspectiva sistemica are la baza teoria sistemica avand ca punct de referinta sistemul, in cadrul caruia elementul devine important numai in masura in care este interpretat ca sistem, deci ca ansamblu de relatii, de interactiuni si interdependente. Elementul trebuie raportat la context, ceea ce intr-un context este element, in altul devine sistem. Acest lucru este posibil pentru ca elementele se unesc in subsisteme.

Personalitatea este o unitate integrativa, superioara, un sistem supraordonat ce nu se poate reduce la procese, functii psihice si nici nu se adauga la structurile biologice sau psihocomportamentale primare. Este un sistem dinamic, hipercomplex, cu organizare ierarhica plurinivelara, care dispune de intrari-stari-iesiri, asemeni oricarui sistem.

Forta personalitatii, unitatea, stabilitatea ei se probeaza mai ales prin puterea de a surmonta, de a domina si chiar de a se impune in raport cu o situatie, ceea ce inseamna ca exista o dinamica in evolutia sa.

Din perspectiva dinamismului personalitatii, contributia lui Sigmund Freud (1856-1939), medic austriac, fondatorul psihanalizei (conceptie teoretico-metodologica centrata pe studierea vietii psihice interioare a subiectului) este revelatoare.

Psihanaliza nu se limiteaza doar la descrierea si clasificarea fenomenelor ci are in vedere elementele de determinare ale vietii psihice interioare si schimbarea finalitatii psihologice de la cea de tip explicativ la una ameliorativa, psihoterapeutica, umanista.

Dupa S. Freud personalitatea rezulta din actiunea a trei forte dispuse la trei niveluri supraetajate: Sinele, Eul si supra Eu-l.

Sinele reprezinta nivelul inconstientului, sediul impulsurilor instinctive, dominate de principiul placerii, al reducerii tensiunii, situat in afara rationalului.

Eu-l (Ego), dimpotriva este forta constienta, organizatoare ce actioneaza dupa principiul realitatii si implica gandire, ratiune, control asupra pornirilor tensionate din inconstient.

Trebuinta in stare activa este expresia unui dezechilibru care creeaza la nivel inconstient o puternica stare de tensiune ce se exercita ca o forta asupra constientului (al Eu-lui) care trebuie sa gaseasca modalitatea de reducere a tensiunii, prin satisfacerea trebuintei.

Supra Eu-l sau Super Ego-ul reprezinta sistemul normelor social-morale insusite de individ, interiorizate pe baza de deprinderi morale, de motive. Supra Eu-l detine atat o zona din inconstient cat si una din constient exercitand control, determinare asupra Eu-lui dar si asupra Sinelui.

Atata timp cat intre cele trei instante exista echilibru, viata personalitatii decurge firesc, in schimb atunci cand apar tensiuni, cum este cazul unor instincte care nu pot fi satisfacute, ele sunt refulate, trimise in inconstient. Acolo nu dispar, nu sunt inactive, ci pot reveni cu forta sporita pentru a fi satisfacute. Cu cat conflictul dintre libidou (forta, puterea instinctelor sexuale) si constiinta este mai mare, cu atat instinctele refulate cauta cai proprii de a se satisface, chiar impotriva vointei si vrerii constiintei.

La nivelul celor trei instante apar mecanisme de defulare, de descarcare ce permit organismelor sa se echilibreze: de exemplu unele apar sub forma visului (inconstient), in cazuri mai grave apar stari morbide, obsesive, nevrotice.

La nivelul subconstientului se dezvolta actele ratate (lapsusuri, erori de lectura, de scris) bazate pe automatisme iar modalitatile de defulare constiente pot fi grosiere (explozii, reactii nestapanite, violente) sau rafinate, prin suprimarea tensiunii in alt gen de activitate decat cea obligatorie, curenta (creatii, hobby-uri).

Dintre cele trei instante, dupa opinia lui Freud, cea mai importanta este a doua, subconstientul, intrucat trebuie sa satisfaca cerintele Sinelui, ale Supra Eu-lui si Realitatii, sa fie un mediator intre cerintele aparatului psihic.

Perspectiva psihosociala are in vedere cunoasterea personalitatii concrete, asa cum reactioneaza firesc in sistemul interrelatiilor, pe baza statusurilor si rolurilor indeplinite.

In aceasta perspectiva, esenta personalitatii o reprezinta ansamblul relatiilor sociale, atat cele macrosociale (economice, politice, juridice, morale, religioase etc.) cat si cele microsociale (familiale, scolare, profesionale, de vecinatate, etc.).

A.Kardiner vorbeste de un nucleu de baza iar R.Linton de personalitati de statut, configuratii psihologice comune membrilor dintr-un anume mediu social sau cu un anume statut.

Perspectiva psihosociala presupune o tripla interpretare a personalitatii:

-situationala- personalitatea ca produs al situatiilor, imprejurarilor, o raportare la situatiile in care traieste, le provoaca, suporta, valorifica, respectiv la contextul social;

-relationala-studiaza personalitatea in relatie cu o alta, pentru a vedea cum se acomodeaza, adapteaza, coopereaza;

-grupala-raportarea la grup, considerandu-l nu doar ca un simplu context, ci ca instrument de formare a personalitatii; daca individul are personalitate, grupul are sintalitate, care, cu cat va fi mai puternica, mai coerenta, cu atat va influenta personalitatea fiecaruia.

Perspectiva umanista

Psihologia umanista, orientare ce s-a impus incepand cu a doua jumatate a secolului XX prin Abraham Maslow, Carl Rogers, Charlotte Buhler, psihologi americani, J.Cohen (englez) si francezul A. de Peretti propune o personalitate care sa traiasca sansele implinirii, satisfactiei, succesului, sa constuiasca relatii de colaborare, solidaritate si, pe aceasta baza, sa se implice in marile probleme ale omului si omenirii (boala, sanatate, fericire, nonfericire, exploatare, fraternitate, razboi, pace).

Pentru Carl Rogers, unul dintre initiatorii teoriei umaniste, personalitatea trebuie sa se centreze pe dezvoltarea necesitatii de autoactualizare (de dezvoltare a potentialului propriu) si a necesitatii pretuirii, atat a celei de tip neconditionat (fiecare este pretuit de una, doua persoane indiferent de tipul sau de comportament) si a celei de tip social-valoric, ultima dependenta de ceea ce se numeste conditii de valoare, care impun cunoastere si respectare.

Marele caracterolog american G. Allport sustine ca trasaturile personalitatii se ierarhizeaza, unele fiind dominante, altele subordonate, la fiecare impunandu-se una, doua trasaturi dominante, cardinale, care le controleaza pe toate celelalte. Acestea sunt urmate de trasaturile principale, in numar de 10-15 care, deoarece sunt caracteristice individului se pot identifica cu usurinta. In afara acestora, sute, chiar mii sunt trasaturile secundare, slab exprimate, lipsite de continuitate, uneori negate chiar de subiectul insusi.

George Kelly in 1955 a formulat o teorie potrivit careia fiecare dintre noi isi elaboreaza un set de constructe personale in baza experientei proprii, le utilizeaza pentru a intelege lumea, pe cei din jur si in luarea deciziilor.

Constructele personale pot fi locale sau generale, au caracter bipolar (ex. sensibil / insensibil, bun / rau) si sunt folosite in evaluarea celorlalti. Potrivit lui G.Kelly, fiecare avem un set de opt, noua constructe supraordonate si altele mult mai numeroase, subordonate. Personalitatea apare ca un sistem de constructe ce se integreaza unele pe altele, constructe de constructe-situate la mai multe niveluri ierarhice.

Pentru analiza constructelor personale, el a elaborat o grila, repertoriu, considerata a fi primul test de personalitate ce ofera o intarire profunda a felului in care un om isi intelege lumea.

4. Structura personalitatii

Structura personalitatii include:

-Subsistemul de orientare al personalitatii: motive, interese, aspiratii, inclinatii, convingeri, idealul de viata;

-Subsistemul bioenergetic al personalitatii: temperamentul;

-Subsistemul instrumental al personalitatii: deprinderi, priceperi, obisnuinte, aptitudini si capacitati, creativitatea si potentialul creativ;

-Subsistemul relational valoric si de autoreglare: caracterul.

M. Zlate enumera urmatoarele laturi ale personalitatii organizate, ierarhizate si interdependente din perspectiva carora se poate realiza o analiza intrapsihica a personalitatii:

-temperamentul, reprezentand latura dinamico - energetica a personalitatii;

-aptitudinile ce reprezinta latura instrumentala a personalitatii;

-caracterul, ca latura relational-valorica si de reglaj a personalitatii.

Intr-o clasificare mai recenta acestora teoreticienii mai adauga:

-inteligenta ca latura rezolutiv-productiva a personalitatii si

-creativitatea ca latura transformativ-constructiva a personalitatii.

Componentele personalitatii interactioneaza, se organizeaza si se relationeaza reciproc, se ierarhizeaza dand nastere unei structuri ce dispune de o arhitectonica specifica. In existenta concreta a individului ceeea ce conteaza este nu atat prezenta uneia dintre aceste laturi, nu atat gradul lor de dezvoltare cat modul in care se structureaza. De aceea, psihologia se centreaza pe evidentierea structurii personalitatii, a relatiilor reciproce existente intre laturile si componentele sale care conduc, in plan psihocomportamental, la efecte diverse.

1. Temperamentul

Constituind latura dinamico-energetica a personalitatii, temperamentul ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului; pe de alta parte exprima care este cantitatea de energie de care dispune un individ si, mai ales, modul cum este consumata aceasta.

Temperamentul se exprima cel mai pregnant in conduita si comportament, existand o serie de indicatori psihocomportamentali care ne pot ajuta sa identificam temperamentul:

-ritmul si viteza desfasurarilor trairilor si starilor psihice;

-vivacitatea sau intensitatea vietii psihice;

-durabilitatea, extensia in timp a manifestarilor psihocomportamentale;

-intrarea, persistenta si iesirea din actiune;

-impresionabilitatea si impulsivitatea;

-egalitatea sau inegalitatea manifestarilor psihice;

-capacitatea de adaptare la situatii noi;

-modul de folosire, de consumare a energiei disponibile;

Desi intre oameni exista diferente psihocomportamentale, implicit si temperamentale foarte mari, nu este mai putin adevarat ca este posibila o grupare a oamenilor in functie de trasaturile lor asemanatoare. Pe aceasta baza s-a ajuns la stabilirea unor tipuri de personalitati, a unor tipologii temperamentale:

-tipologiile substantialiste propuse de Hipocrate si Galenus pornesc de la luarea in considerare a unor substante din organismul uman (sange, limfa, bila galbena si bila neagra) si propun urmatoarele tipuri temperamentale: sangvin, flegmatic, coleric, melancolic.

-tipologiile constitutionale pornesc in clasificarea lor de la aspectul somatic, morfologic al individului, considerand ca o anumita constitutie predispune la un anumit comportament. Cea mai cunoscuta tipologie constitutionala a fost elaborata de psihiatrul german E. Kretschmer care a ajuns la stabilirea urmatoarelor tipuri constitutionale: picnic, leptosom sau astenic, atletic.

-tipologiile psihologice utilizeaza in calitate de criteriu de clasificare fapte, fenomene de natura psihica. Cel care va fundamenta o astfel de tipologie este C.G. Jung care arata ca personalitatea umana poate fi orientata spre exterior, acestia fiind extravertitii, sau spre interior: intravertitii. Persoanele la care aceste orientari nu sunt evidente, echilibrul fiind nota lor distinctiva, poarta denumirea de ambiverti. Daca extravertitii sunt inclinati catre dinamismul vietii practice, catre circumstantele vietii externe, fiind mai sociabili, comunicativi, vioi, expresivi si usor adaptabili, introvertitii se indeparteaza de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului propriu, de unde tendinta de izolare, de inchidere in sine.

-tipologiile psihofiziologice iau in considerare, in clasificarea temperamentala, criterii atat de ordin psihologic cat si fiziologic, incercand sa realizeze o sinteza intre subiectiv si obiectiv. I.P.Pavlov, studiind tipul de activitate nervoasa superioara dupa proprietatile de intensitate, echilibru si mobilitate a proceselor nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, a stabilit patru tipuri de ANS: puternic echilibrat mobil, puternic echilibrat inert, puternic neechilibrat excitabil si tipul slab.

-tipologiile psihosociologice au aparut ca urmare a raportarii omului la mediul socio-cultural existential, la sistemul valorilor. Spranger, Vernon si Allport, pornind de la premiza ca valorile determina anumite tipuri umane deoarece omul are o atitudine fata de ele, au distins sase tipuri diferentiate: teoretic, economic, estetic, social, politic si religios.

-tipologiile psihopatologice vizeaza, in principal, destructurarile manifestarilor temperamentale, Kahn descriind urmatoarele tipuri: nervosii, sensibilii, obsesivii, explozivii, hipertimicii, depresivii, instabilii, amoralii, nestatornicii, impulsivii, fantasticii, bizarii etc.

Prin el insusi temperamentul nu genereaza nici continuturi psihice, nici performanta, el reprezentand modul de a fi, de a se comporta al cuiva, tinand, mai ales, de stilul comportamental al omului. Cercetarile au evidentiat faptul ca temperamentul este nespecific sub raport valoric, pentru personalitate; nu el este cel care acorda valoare omului, nu coreleaza semnificativ cu trasaturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale acestuia. Pe unul si acelasi temperament pot fi formate caractere diverse, iar acelasi caracter poate fi format pe temperamente diferite.

Temperamentul suporta toate influientele dezvotarii celorlalte componente superioare ale personalitatii.

2. Aptitudinile

Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes deosebit a anumitor activitati.

Unele insusiri sau componente psihice ale persoanei (cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii, insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile. Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar, intr-o anumita configuratie, in virtutea careia dispun si de un mare grad de operationalitate.

Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si, mai ales, prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, a stiintei, tehnicii, culturii conducand la creatii unice, irepetabile, o reprezinta geniul.

Una din cele mai controversate probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor innascut sau dobandit. La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite predispozitii genetice care privesc nu doar morfologia si functiile biologice ci si posibilitatile de actiune ale indivizilor. Acest potential ereditar se afla, insa, numai in germene si nu poseda emergenta necesara pentru a se realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat ca un sistem operational sunt necesare maturizarea organismului si a sistemului nervos central si, totodata, adaptarea la mediul natural si social in conditiile unor necontenite actiuni dintre subiect si ambianta, deosebit de importante fiind activitatea si invatarea. Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudinea si, finalmente, capacitatea se construiesc prin exersarile prilejuite de activitate si, deci, in buna masura, se dobandesc. Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferita, nemijlocit, de ea ci se faureste in conditiile prilejuite de activitate.

Clasificarea aptitudinilor

In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi:

-aptitudini simple, elementare si

-aptitudini complexe.

Aptitudinile simple, elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. Astfel sunt toate proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale, tactile, olfactive, de vedere in spatiu si orientare in timp, simtul ritmului, capacitatea de concentrare si distributie a atentiei etc. Acestea mijlocesc actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi ale activitatii.

Aptitudinile complexe apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. Astfel, aptitudinea muzicala presupune acuitate auditiva, auz absolut, simt al ritmului, reprezentarea melodiilor, memorie muzicala etc. La o interpretare mai profunda se intelege ca nu poate fi vorba de o simpla insumare, reunire de aptitudini, ci este, mai degraba, o structura sau o matrita dupa care se profileaza un stil individual de receptare si reactie propriu (in cazul dat) muzicianului.

Aptitudinile complexe pot fi, in functie de aplicabilitatea lor:

-aptitudini speciale si

-aptitudini generale.

Aptitudinile speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans cum ar fi: interpretarea muzicii la un anumit instrument, reusita in arta portretului (din domeniul artelor plastice) etc.

Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane: spiritul de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.

Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutiv-productiva a personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca:

-sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice;

-aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu succes in extrem de numeroase si variate activitati.

Caracterul

Ca latura relationala a personalitatii, responsabila de modul in care oamenii interactioneaza in cadrul societatii, caracterul a fost interpretat ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omul, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns. Deoarece caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia, evaluat, in principal, dupa criterii de uniate, consistenta si stabilitate.

Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea, potrivit specificului individual.

Considerata componenta fundamentala a caracterului, atitudinea este o constructie psihica sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective si volitive. Atitudinea este o modalitate interna de raportare la diferitele laturi ale vietii sociale, la altii, la sine, la activitate si de manifestare in comportament. Atitudinea este invariantul pe baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand.

Atitudinile se exprima, cel mai adesea, in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale: modestia, demnitatea, siguranta de sine etc.

Sunt considerate trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte:

-sunt esentiale, definitorii pentru om;

-sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor acestuia;

-sunt coerente cu toate celelalte, caracterul presupunand nu trasaturi izolate juxtapuse, ci sinteza, structurarea bine definita a trasaturilor in virtutea carora oamenii se diferentiaza intre ei.

Modelul balantei caracteriale sugereaza ideea potrivit careia atitudinile exista doua cate doua, una opusa celeilalte. La nastere, trasaturile caracteriale se afla la cota zero, evolutia lor fiind, teoretic, egal probabila; in realitate, omul va evolua spre un pol sau altul dupa cum reactiile lui vor fi intarite sau respinse social. Procesul este deosebit de complex, fiind determinat nu atat de numarul situatiilor pozitive sau negative cu care se intalneste individul cat, mai ales, de intarirea sistematica a unora dintre ele.

Modelul cercurilor concentrice caracteriale isi are originea in conceptia lui G.W. Allport cu privire la insusirile (trasaturile caracteriale) clasificate de acesta in: trasaturi comune care ii aseamana pe oameni si in virtutea carora acestia pot fi comparati unii cu altii si trasaturi individuale care, pentru a fi mai clar diferentiate de primele, sunt denumite dispozitii personale, acestea diferentiindu-i pe oameni intre ei.

Trasaturile individuale sunt de trei tipuri: cardinale, dominante, penetrante, cu semnificatie majora pentru viata oamenilor, oferind mari posibilitati in cunoasterea si afirmarea individului; centrale, generalizate, constante, controland un numar mare de situatii obisnuite, comune; secundare, periferice, mai putin active exprimand aspecte neesentiale de manifestare a individului si avand o existenta minora si latenta. Trasaturile caracteriale autentice sunt doar primele doua care dispun de constanta si au ecouri semnificative asupra comportamentului individului. Trasaturile aflate in cele trei cercuri concentrice nu sunt imuabile, nu au un loc predestinat, dimpotriva ele sunt mobile, flexibile, putand trece, in functie de cerinte si situatii, dintr-un cerc in altul.

Modelul piramidei caracteriale propus de M. Zlate porneste de la ideea ca nu este important numarul atitudinilor si trasaturilor ci modul lor de organizare, relationare si structurare. Relevanta modelului consta in faptul ca ofera posibilitatea intelegerii caracterului nu ca un conglomerat de trasaturi ci ca un sistem bine structurat.

Intre laturile mentionate ale personalitatii sunt statornicite relatii specifice de:

-ierarhizare, cu dominanta neta a caracterului asupra celorlalte doua si cu capacitatea acestuia de a le regla si valorifica maximal;

-interinfluientare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de periclitare, rigidizare si chiar anulare reciproca;

-compensare, astfel incat unitatea globala a personalitatii sa nu fie afectata;

-feed-back, efectele produsele de o latura repercutandu-se chiar asupra laturii care le-a generat.

Analizand multiplele teorii ale personalitatii, Montmolin, arata ca ideile care apar cel mai frecvent in cadrul diverselor teorii asupra personalitatii sunt:

-ideea de totalitate, personalitatea fiind privita de majoritatea autorilor ca un ansamblu de trasaturi, ca un agregat, ca un sistem de procese si functii psihice;

-ideea de individualitate, care se refera la caracterul unic, original al personalitatii, pe baza caruia putem diferentia un individ de altul;

-ideea de concret, in sensul ca o cunoastere a personalitatii ne permite o predictie cu privire la ceea ce va face in mod concret un individ intr-o anumita situatie;

-ideea de unitate, personalitatea presupunand organizare, caracter sistemic;

-ideea de stabilitate, trasaturile de personalitate reprezantand constante ale comportamentului.