Clinica identificariiive

Otto Kernberg

Pentru a ilustra utilizarea identificarii proiective la un nivel cvasipsihotic si necesitatea, in ce il priveste pe analist, de a se retrage temporar din pozitia de neutralitate tehnica, O. Kernberg descrie o sedinta din cursul celui de al treilea an de terapie cu un pacient care  prezenta o personalitate paranoida, cu o organizare limita a personalitatii  (1988).

Iata, pe scurt, continutul sedintei. Pacientul soseste la sedinta  livid de furie  si-l acuza pe terapeut ca provocase, inafara terapiei, ruptura relatiei dintre pacient si o anumita doamna care recunoscuse ca il cunostea pe Kernberg. La inceput, analistul incearca sa interpreteze ca de obicei, dar aceasta nu face decat sa amplifice furia pacientului, care cerea o marturisire  onesta  despre  manipularea  respectiva. Temandu-se de o pierdere a controlului din partea pacientului, analistul ii cere sa il asigure ca nu-l va ataca fizic. Pacientul se conformeaza, adaugand ca toata povestea i se pare deodata mai putin importanta si ca ii face bine faptul ca terapeutului i s-a facut teama si ca i-a marturisit asta.

Autorul ne arata ca este vorba de o punere in act a relatiei dintre tatal pacientului si pacientul aflat in ipostaza de copil ingrozit, paralizat, scena in care analistul joaca rolul copilului, iar pacientul, rolul tatalui sau coleric. Faptul ca analistul isi recunoaste teama diminueaza sentimentul de umilire si de rusine al pacientului, in a fi terorizat de catre tata. Posibilitatea pentru pacient de a-si exprima furia contra celuilalt, fara pericolul de a-l distruge, ii permite sa tolereze propria sa identificare cu tatal crud. Pacientul regreseaza de la proiectie la identificare proiectiva, activand relatia cu tatal si inversand rolurile.

Dupa Kernberg, identificarea proiectiva este un mecanism major, implicat in activarea relatiilor de obiect primitive si a apararilor impotriva acestora, in timpul transferului regresiv al pacientilor cu o organizare limita a personalitatii. In comentariul sau despre un alt caz, dar care ramane valabil si pentru cel tocmai relatat, el explica modul in care au decurs lucrurile intre pacient si el :

 Acest caz ilustreaza o activare tipica a identificarii proiective, cuprinzand proiectia unui aspect intolerabil [din sine], inducerea comportamentala in mine a atitudinii interioare corespondente, controlul subtil exercitat asupra mea [.], control care m-a mentinut temporar prizonier al acestui aspect proiectat [.], si aptitudinea sa potentiala de a fi in empatie cu ceea ce proiectase in mine, deoarece corespundea cu reprezentarea sa [de sine]. Acest exemplu mai arata cum ceea ce a fost proiectat constituie o reprezentare de sine, chiar daca la un nivel diferit .

Utilizam acest exemplu - foarte schematic din pricina ca este prezentat la un nivel mai degraba comportamental - pentru a da cont de un fenomen a carui existenta o presupunem in conditii asemanatoare, dar care are loc, deseori, intr-un mod mai subtil. Este vorba de un moment, in cursul identificarii proiective, cand nu exista inca o reprezentare interna a sinelui-avand-o-anumita-traire, moment fertil tocmai pentru figurarea, in fata subiectului insusi, a acestei reprezentari interne ce lipsea. Dar fiindca pacientul nu are inca posibilitatea psihica de a se recunoaste in analistul care tocmai resimte acel afect particular (nu poseda reprezentarea interna de sine pe care sa o compare cu cea externa), el nu se poate  vedea  decat din perspectiva analistului. Odata ce a fost atins acest punct, subiectul isi poate crea in interior reprezentarea de sine-ingrozit (in exemplul lui Kernberg). Astfel, putem schimba afirmatia lui Kernberg in urmatorul mod : in timpul identificarii proiective, pacientul nu proiecteaza o reprezentare de sine, ci proiecteaza o traire in cautare de reprezentare.

Andre Green

Descriind dificultatile tehnice din analiza pacientilor " limita", A. Green relateaza cum, la sfarsitul unei sedinte, o pacienta l-a infuriat. La inceputul sedintei urmatoare, pacienta i-a spus :  Am fost usurata sa constat ca pot sa-mi exprim furia .

Green arata ca, la acesti pacienti, identificarea devine confuzie identitara. El vorbeste de fenomenul clinic al  halucinatiei negative in oglinda  : daca pacientul priveste in oglinda, nu vede nimic ; daca oglinda se reflecta intr-o alta oglinda, atunci el vede ceva in cea de a doua oglinda. Autorul intelege prin  limita  anumite zone de elaborare, intrapsihica dar si intre aparatul psihic si obiect (intersubiective). El mai remarca faptul ca, in analiza pacientilor borderline, analistul trebuie sa le ofere acestora reprezentarile care le lipsesc.

Dispozitivul de autoperceptie

Pacienta lui A. Green avea un afect (furie) pe care nu putea sa il exprime (sa il reprezinte). Ea face in asa fel incat celalalt sa aiba acest afect fata de ea si sa si-l exprime. Ea il percepe pe analistul infuriat ca fiind ea insasi infuriata pe el. Este aceasta o oglinda ? Nu tocmai, fiindca este ca si cum ea-insasi-infuriata-pe-el ar fi vazuta (daca folosim, pentru simplificare, modalitatea vizuala) nu de catre ea, ci de catre el : ea se vede cu  ochii  analistului sau. Exista aici un schimb de identitate tocmai cu scopul de a-si gasi identitatea. Subiectul si obiectul sunt separati, dar sunt modificate doua lucruri :

a) afectul  inexprimabil  se gaseste in celalalt, care poate sa-l exprime ca fiind al sau ;

b) "dispozitivul de perceptie" al analistului se gaseste in pacient (care are, pentru un moment, identitatea celuilalt) si acesta poate sa-si vada sinele-avand-o-anumita-traire, pentru a deveni ulerior capabil sa se conceapa, sa se reprezinte in situatia respectiva.

Dar de ce pacientul nu alege o cale mai simpla, mai directa, de exemplu o identificare cu analistul care poate tolera prezenta pacientului ingrozit (sau infuriat, in exemplul lui Green) si se poate tolera pe sine ingrozit, care are o reprezentare de sine-ingrozit sau de celalalt-ingrozit ? Pacientul nu face acest lucru deoarece el are nevoie sa creeze el insusi aceasta reprezentare de sine capabila sa contina, sa-i limiteze afectul. Daca parafrazam afirmatia lui Winnicott : "subiectul creeaza obiectul, dar obiectul era deja acolo", am putea spune : "subiectul se creeaza pe sine, dar sinele sau era deja acolo, in exterior". El nu doreste o reprezentare "de gata".

Prin termenul de borderline (sau stare limita), Winnicott desemneaza pacientii la care angoasa este de natura psihotica ( faramitare, anihilare, cadere, prabusire - primitive agonies), in vreme ce o constructie psihonevrotica suficient de elaborata le permite sa faca fata constrangerilor realitatii. (Sa ne amintim ca mecanismul de identificare proiectiva era descris de Melanie Klein ca fiind de natura psihotica si cu rol de aparare tocmai impotriva angoasei de anihilare). Ideea lui Winnicott privind acesti pacienti este ca, in trecutul lor, s-a produs ceva care nu a fost trait, afectul corespunzator nu a fost resimtit. (Sa ne mai amintim ca, in clinica lui Klein, "partile din sine" proiectate in obiect sunt si ele "transportori" de afecte). Experienta afectului devine atunci echivalentul a ceea ce este rememorarea, intoarcerea refulatului din cura clasica. Insa ne punem intrebarea, odata cu J. Andre :

" [Analiza registrului borderline ] ar fi marcata in special de .sa spunem oare, aparitia unor afecte pana atunci inconstiente, sau producerea de afecte care nu au fost simtite niciodata ?".

Andre arata ca aporia transferului sau a repetitiei a ceva ce nu a mai fost resimtit exercita o fascinatie din care nu putem iesi decat printr-o deplasare minima : ceea ce nu a avut loc, nu a avut loc in istorie, deci s-a produs inafara categoriei istoricitatii. Ceva s-a intamplat, ceva s-a inscris psihic, dar intr-un mod diferit de cel al temporalitatii fatise a istoriei.

Sa revenim la reprezentarea de sine. Intr-un text din 1963, Winnicott spune :

"Foarte devreme, un sugar poate fi capabil sa se identifice cu mama sa. Exista reflexe primitive care pot constitui baza acestei evolutii, cum ar fi faptul ca bebelusul raspunde la zambet printr-un zambet. Rapid, el devine capabil de expresii mai complexe de identificare, implicand prezenta imaginatiei. De exemplu, vedem un sugar care, in timpul suptului, incearca sa gaseasca gura mamei si sa o hraneasca el insusi, cu degetul. [.] starea de dependenta se atenueaza in urma dezvoltarii, la sugar, a capacitatii de a lua locul mamei. De aici incepe dezvoltarea completa a intelegerii existentei personale si separate a mamei".

Al doilea aspect subliniat de Andre in comentariul sau despre problematica starilor limita se leaga de activitatea reprezentativa a subiectului. Autorul arata ca in momentul in care, in cursul sedintei, actul devine predominant in raport cu fantasma, este pusa sub semnul intrebarii, la subiect, insasi posibilitatea re-prezentarii (in cuvant compus). Aceasta posibilitate este legata de tolerarea de catre psihism a caracterului fundamental pierdut al obiectului.

Prin cea de a doua topica introdusa de Freud in 1920, modelul sau nu se mai refera la dorinta inconstienta, ci la miscarea pulsionala, iar in clinica, rememorarea lasa locul actualizarii. A. Green observa ca, astfel, conceptul de reprezentare este inlocuit cu cel de miscare pulsionala : la pacientii aflati in stari limita (stari pe care, credem, le putem intalni nu numai la categoria nosografica de organizare borderline, descrisa de O. Kernberg, ci si la nevrotici sau la psihotici), domina tendinta de a excita pulsiunea spre descarcare si repetitie, procese care scurtcircuiteaza elaborarea psihica, exprimata in sistemul freudian prin reprezentari si dorinte. Green adauga :

"Ca sa completam teoria lui Freud, putem spune ca dilema se petrece intre miscarea pulsionala ce cauta descarcarea si / sau reprezentarea-lucru, ceea ce ar conduce din nou spre inconstient. In acest context, vedem ca reprezentarea [.] nu mai este data, ci este rezultatul unui travaliu".

De aceea consideram ca, in clinica identificarii proiective, termenii de "rol" sau "reprezentare proiectata in analist" (utilizati de autori precum Kernberg sau Sandler) sunt prea optimisti sau prea evoluati pentru pacientii borderline si ca este potrivit sa utilizam o expresie referitoare la un mecanism mai primitiv, cum ar fi cuvantul "inversare de pozitie", care are de a face cu afecte "puse in act", dar inca nu "jucate". Chiar noi ne intrebam de ce utilizam cuvantul "inversare" si nu pe cel de "intoarcere", prezent deseori in literatura psihanalitica. Probabil ca acest cuvant ni s-a parut semnificativ atunci cand l-am intalnit sub pana lui Freud, in textul sau despre Leonardo da Vinci. Scriind despre fantezia homosexuala a acestuia, Freud completeaza :

"[.] nu activitatea reala, ci atitudinea sentimentelor ne face sa recunoastem la cineva aceasta particularitate care este inversarea".

(Acest cuvant apare in editia din 1919, in timp ce editia din 1910 foloseste termenul de "homosexualitate"). Poate ca un al doilea motiv de a alege termenul de "pozitie" este maniera in care Freud a descris clivajul eului, "fisurile" din eu ce "corespund bizareriilor si nebuniei oamenilor", mecanisme ce afecteaza unitatea eului, constituind echivalentul pentru eu a ceea ce constituie perversiunile pentru sexualitate. Dupa A. Green, tocmai aici se afla ideea pe care trebuie sa o retinem din cea de a doua jumatate a operei lui Freud (pentru care modelul perversiunii a fost punctul de plecare in teorie), idee ce ar schimba chiar paradigma psihanalizei : cautarea, la nivelul eului, a ceea ce sunt perversiunile pentru sexualitate.

Toate conexiunile din teoria psihanalitica intre : receptivitate, pasivitate, feminitate, angoasa de pierdere a iubirii din partea obiectului, situatie de intruziune din partea celuilalt - par sa conduca, in cazul utilizarii de catre pacient a mecanismului de identificare proiectiva, spre imaginea unui analist ce se gaseste el insusi in pozitia de copil. Harold Searles descrie, in mod sugestiv, o asemenea pozitie in care el se lasa "plasat" de catre pacientii sai, traind in contratransfer ceea ce a trait pacientul, copil fiind, cu parintii sai :

"In anumite cazuri [.], aud in el [in pacient] pe parintele cel mai puternic dintre noi doi, spunandu-mi mie, care sunt copilul, cel mai slab, ca nu sunt si ca nu am fost vreodata iubit sau dorit".

Desigur, pacientul va realiza o identificare cu analistul care simte in locul sau. Dar credem ca aceasta "identificare" consta intr-un proces mai complex : daca subiectul utilizeaza inversarea identitara prin identificare proiectiva cu scopul de a-l plasa pe celalalt in pozitia de copil, el utilizeaza aceasta inversare si pentru a se percepe literalmente din perspectiva celuilalt. Intre declansarea mecanismului de identificare proiectiva si interpretarea analistului - sau, uneori, chiar in timpul interpretarii - exista un timp in care subiectul "contempla" imaginea celuilalt-copil, din perspectiva adultului-analist cu care tocmai s-a identificat, apoi "recupereaza" imaginea de sine-copil imbogatita cu reprezentarea care ii lipsea pentru a elabora afectul respectiv si a-l inscrie in istoria sa personala.

Criticandu-l pe O. Kernberg pentru ca nu a aratat, in scrierile sale, "suspansul" ce caracterizeaza sentimentele analistului fata de pacientul borderline, Searles atrage atentia asupra erorii de a intoarce identificarea proiectiva a pacientului printr-o interpretare prematura, care implica denegarea oricarei baze reale din perceptia transferentiala a pacientului asupra analistului :

"Atunci cand incercam sa ne debarasam prea repede de o povara printr-o interpretare [.], o facem in general pentru ca, implicit, denegam orice fundament real al perceptiei transferentiale pe care o are pacientul asupra noastra".

C. Bolas remarca fenomenul regresiei analistului in locul pacientului, primul operand apoi o "autovindecare", inainte ca al doilea sa poata face acelasi lucru.

D. Carpy explica faptul ca, in aceste cazuri, pacientul este capabil sa utilizeze interpretarea numai daca recunoaste, in analist, aspecte din el insusi.

Inafara de inversarea din transfer (copil / parinte), exista asadar o inversare in raportul pacient/analist : analistul este cel care resimte, pacientul este cel care "vede". Primul este cel care regreseaza, al doilea este cel care ramane lucid. Lucid fata de celalalt, pentru a-l percepe ca reprezentare-lucru de sine.

Intr-un text din 1973 asupra procesului analitic, A. Green arata ca limbajul nu poate folosi decat un material deja elaborat, ca reprezentarea si afectul ar fi mediatorii necesari ai acestei elaborari : reprezentarea de partea gandirii, iar afectul de partea corpului. In cadrul reprezentarii, trebuie sa facem distinctia intre reprezentarile-lucru si reprezentarile-cuvant, primele apartinand propriu-zis inconstientului, prin insasi structura lor. Intre reprezentarea-cuvant si afect, reprezentarile-lucru "formeaza un pod ce uneste intelectul cu sensibilitatea". Sfera vizuala are o mai mare rezonanta afectiva decat sfera auditiva, ne spune Green, si vizualul este cel care realizeaza prima punere in forma a reactiei afective. De aceea noi folosim verbul "a vedea" (mai degraba ca metafora) atunci cand vorbim de perceptia subiectului - chiar in sfera auditiva - asupra afectului celuilalt ca baza de constructie pentru reprezentarea de sine.

In cursul procesului despre care discutam, nu este vorba de a "recunoaste" o reprezentare de sine in cea a celuilalt, nici de a "modifica" o reprezentare de sine dupa modelul reprezentarii celuilalt, termeni intalniti uneori in descrierile identificarii proiective. "A modifica" inseamna ca o reprezentare "rea" devine o reprezentare "buna", perspectiva care ar tine mai degraba de supraeu decat de eu. Daca un pacient ajunge sa mentalizeze un afect pana atunci ireprezentabil, "estetica" reprezentarii obtinute ar fi o problema de "gust", iar nu de scop al dezvoltarii. Or, cum remarca Giovacchini, atunci cand este vorba de fragmentarea experientei de sine, exista si o incapacitate de a resimti pentru ca subiectul nu stie "cine" este (reprezentare), deci nici ceea ce resimte (afect).